duminică, 19 februarie 2017

Miron Manega. Despre sindromul “ordonanță” si estetica sfârșitului de țară

Despre sindromul “ordonanță” si estetica sfârșitului de țară

Share Button
MOTO: „Stăpâne, ai mai văzut un dezastru atât de frumos?”  (Nikos Kazantzakis, „Alexis Zorba”)



Celebra frază a filosofului american de origine spaniolă George Santayana, Cei ce nu-şi pot aminti trecutul, sunt condamnaţi să-l repete, a devenit, prin repetiție, aproape un truism. Dar asta nu-i scade cu nimic gravitatea conținutului, pe care-l constatăm zilnic în istoria lumii. În afară de marii manipulatori ai popoarelor, nimeni nu învață nimic din trecut, pentru că nimeni nu și-l mai amintește. „Opinia publică n-are memorie” remarca și Nae Ionescu, iar pe această amnezie a mentalului colectiv se bazează construcția marilor imperii, fie ele teritoriale, coloniale sau, mai nou, economice.
Ceea ce ni se întâmplă astăzi, poate fi gândit, evident, într-o logică liniară, simplă, a cărei coerență poate fi impecabilă. Dar tocmai această coerență ne este fatală, pentru că, de fapt, lucrurile nu se desfășoară într-o reprezentare plană, ci într-una tridimensională, în care ceea ce vedem este doar o fațetă. Uneori, această fațetă e atât de seducătoare, încât nu numai că nu putem vedea ansamblul, dar nici nu vrem. Manifestațiile contra (chipurile) ordonanței de urgență au generat cel mai pașnic și mai frumos spectacol de imagine din istoria mondială a protestelor. Cum să accepți ideea că acest spectacol, care este, într-adevăr, relevant pentru inteligența și creativitatea spontană a unui popor, poate fi, de fapt, o manipulare criminală prin care masele colaborează voluntar la dispariția propriului stat? Și nu orice fel de mase, ci elita intelectuală tânără, care a căpătat deja eticheta nobiliară de „tinerii frumoși și liberi”. E posibil însă ca acest blazon să se transforme în stigmat istoric.
Comportamentul incalificabil al guvernului este rezultatul cutumelor politice de până acum. Toți, toate guvernele, au făcut așa: au dat sute, mii de ordonanțe anapoda, fără să consulte pe nimeni, fără să le pese dacă e sau nu vorba de vreo urgență. Lor nici nu cred că li s-a părut că au încălcat vreo lege (și până la urmă nici n-au încălcat), procedura n-a fost nici ea ilegală, a fost doar incorectă. Dar incorecți au fost TOȚI, până acum, de 27 de ani încoace.
Nu cred în spontaneitate acestor mișcări. Insistența, anvergura, ingeniozitatea, creativitatea, frumusețea demonstrațiilor, toată această risipă colosală de imagine nu se potrivesc cu obiectul cauzei. Disproporția este prea mare. Nu insist, este doar un indiciu, folositor, poate, într-o eventuală analiză mai puțin încordată. Mai este și un aspect de „textură” a manifestației, respectiv implicarea, ca parteneri de „cauză”, a unor entități cel puțin suspecte: DNA, SRI, PNL, USR  și, bineânțeles, capul de afiș al acestei asocieri, președintele Iohannis. Nu deranjează pe niciunul dintre manifestanți această companie? Nu țin minte să se fi disociat cineva de ei, deci sunt îndreptățit să cred că e o promiscuitate acceptată.
De cealaltă parte este electoratul, care așteaptă, totuși, din partea Guvernului, un program de guvernare. Nu interesează pe nimeni? Mie mi se pare că înscenarea se vede de pe Lună. De zece zile, în România nu se vorbește decât despre „ordonanța de urgență”, iar în Piața Victoriei erau, la un moment dat, 50 de agenții de știri și televiziuni din străinătate (CCTV din China, Rai 3 din Italia, PTC TV din Serbia, Rusia 1, CNN, BBC, Cehia TV, Al Jazeera , News 24 din America,  Euronews, B TV, On Air, Bulgaria TV și Nova Tv din Bulgaria etc.). Nu sesizează nimeni, nicio analogie, nicio amenințare, niciun pericol? Nu observă nimeni că această paranoia națională a ordonanței nu a apărut și nu se menține spontan? Nu vede nimeni ce se întâmplă în jurul României, în timp ce noi ne luptăm eroic cu un guvern care nu vrea să-și dea demisia? Nu observă nimeni portavionul?
Ceva asemănător a fost în decembrie 1989. Nici aceea nu a fost revoluție, a fost lovitură de stat. Dar măcar miza era atunci căderea unui regim, a unui sistem, nu o ordonanță de urgență. Am fost unul dintre „revoluționari”, unul dintre „tinerii frumoși și liberi” ai acelui decembrie însângerat… Am fost acolo, sub pânza de gloanțe, simțind, trăind momentul participării la istorie…  N-a fost însă revoluție, ci o colosală manipulare, la care am participat cu tot sufletul. Când am început să aflu adevărul, inițial am refuzat să-l accept, căci mi se confisca cel mai măreț moment din viața mea… Am fost, cu alte cuvinte, complice la situația de astăzi a României.
Nu vreau să spun că, dacă în 1989 a fost manipulare, este obligatoriu să fie și acum. Nu e doar o suspiciune. Am și informații din „zona de competență” a unor servicii. Evident, unii vor spune că mint. Alții, care știu că nu mint, vor spune (au făcut-o deja) că cei care mi-au furnizat asemenea informații, m-au „intoxicat”.
Nu am ce să răspund. Este cuvântul meu împotriva cuvântului oricui. Dar, dacă e adevărat și lucrurile se întâmplă, cine-și asumă asta…? România, cu două manifestații antagoniste, nu seamănă cumva cu Euromaidanul de la Kiev, înainte de izbucnirea violențelor? Își mai amintește cineva cum jumătate dintre ucrainieni erau cu Uniunea Europeană, iar cealaltă cu Rusia? Chiar credem că nu ni se poate întâmpla? Ia cineva în considerare această perspectivă, acest risc?… Cineva, adică vreunul dintre manifestanți…
Dizlocarea Transilvaniei nu e o glumă, e un proiect. Românii din Ardeal (nu toți, dar destul mulți), foarte bine „fezandați” mental (tot prin manipulare, evident), s-au cam săturat de „miticii” din Parlament și Guvern și au început să se simtă îndreptățiți să pretindă, sau chiar să declare, autonomia. Nu mai trebuie decât un pas: România să fie declarată țară neguvernabilă.
Dar, vorba lui Eminescu, „ceea ce are să se’ntâmple se va’ntâmpla, dar e păcat şi nu e demn ca atunci când timpurile sunt foarte serioase, un popor să joace mica comedie a luptelor sale dinlăuntru”.(TIMPUL, 1 ianuarie 1883). La care adaug, cu mâhnire: dacă, ceea ce se pregătește să ni se întâmple, ni se va întâmpla, ce va rămâne din tot acel spectacol magnific din Piața Victoriei, care a făcut înconjurul lumii? Ce altceva decât amintirea tristă a celui mai grozav cine-verite dintr-o magnifică estetică a crimei organizate sau a dezastrelor? Un cimitir imens, cu toate lumânările aprinse, într-o noapte de Sâmbăta Morților Patriei…
P.S. Manifestațiile stradale constituie, sociologic vorbind, forma modernă a unui reflex tribal. Și totuși… dacă toată această concentrare de forțe antagoniste s-ar uni?… Dacă manifestanții anti-Guvern s-ar deplasa în coloană spre Cotroceni și și-ar da mâna cu manifestanții anti-Iohannis? Dacă s-ar uni și ar rămâne uniți?… Asta, da, știre de făcut înconjurul globului. Ăsta, da, spectacol! Ăsta, da, miracol!…
Visez, desigur… O fi el miracol, dar nu e cool..
Autor: Miron Manega

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu