vineri, 31 martie 2017

Vasile Morar. Cătălin Zamfir: de la etică la sociologie și înapoi la morala cea de toate zilele

Cătălin Zamfir: de la etică la sociologie și înapoi la morala cea de toate zilele

autor:   6 martie 2017  



În ultima vreme, parcă mai mult decât altădată, dar s-ar putea să fie doar o părere, mulți dintre cei pe care-i cunosc exclamă: de ce există atâta zarvă între noi, de ce dezbinarea domină înțelegerea și contrazicerea celuilalt este cea care vine mai întâi copleșind acordul binevoitor cu semenul nostru? Obișnuiesc să spun că, la nivel de percepție, în grade diferite, probabil, așa a fost mereu. Și totuși, de ce ne deranjează atât cearta însoțitoare a urii, disprețul nemeritat față de cineva care are valoare incontestabilă, lipsa de compasiune față de cei slabi și neajutorați, de cei sărmani și săraci fără de vina proprie? De ce ni se pare inacceptabil să-i desconsiderăm pe cei pur și simplu modești și onești, pe cei „proști de buni” (cum auzim adeseori fiind numiți blânzii eterni cei care se încăpățânează să nu se lase bătuți de împrejurări oricât ar fi acestea de adverse)? Și încă: de ce simțim că s-ar cuveni să-i ocolim desconsiderându-i pe cei egoiști și lacomi, într-un climat care îndeamnă în felurite chipuri, totuși, la individualism fără de margini și la îmbogățire cu orice preț? În ceea ce ne privește plecăm de la această premisă fundamentală pe care o preluăm prelucrând-o minimal, de la un etician al tuturor timpurilor, Kant: dacă nu există o minimă încredere în ce va face celălalt sau cealalaltă, atunci nici o morală elementară (ca pace, ca lipsa de agresivitate și violență între ființe) nu este posibilă între noi oamenii. E mult, vor spune unii sceptici cu privire la natura umană. E puțin, vor zice alții, aflați în partea opusă. S-ar putea însă accepta și această perspectivă: este atât cât este necesar pentru a ne asigura supraviețuirea liberă și demnă pentru noi și toate generațiile viitoare. Atât, dar și nimic mai mult sau mai puțin.

De unde putem pleca? De la observarea faptelor. Aici însă, dacă ne ghidăm de la interpretarea lor, a faptelor, prin ceea ce ni se oferă cu supramăsură în psihologia publică, s-ar putea să alunecam, pe nesimțite, în lamentație. Lamentația ca stare de spirit este atât de comună și atât de prezentă în spațiul public, încât nici n-o mai supunem judecății critice. Ne plângem, astfel, de absența altruismului, a profesionalismului, a atitudinilor utile nouă oferite de ceilalți, ne plângem chiar de curajul de a fi modești și onești al multora din jurul nostru. N-ar fi mai bine să vedem, totuți, că există o comunitate mereu reînnoită a celor care, dincolo de greutăți și adversități, au întărit, simplu și discret, valorile cinstei în orice profesie? Nu-i observăm pe cei care au demnitatea nepătată deși, știm, totodată că, pierderea demnității ar fi fost pentru aceștia, sigur, profitabilă atât material cât și simbolic? Din nou și din nou suntem obligați să ne gândim la câteva adevăruri pe cât de simple pe atât de greu de contestat: că există o regenerare morală după orice derivă existențială, că aceasta este făcută posibilă prin personalități exemplare. Iar pe acestea le cunoaștem numai după ce ele au dat proba calităților lor timp îndelungat. În vremuri cu ideologii diverse, în contexte încurcate și toxice. În timpuri cu puține alternative și cu multe oferte spre imoralitate și inumanitate.

Se cuvine, tocmai de aceea, să-i vedem și să nu trecem pe lângă cei care au reușit să nu facă compromisuri (care să-i compromită definitiv) să-i apreciem pe cei care s-au manifestat liber în situații de viață profesională sau publică, pe cei buni, generoși, miloși, înțelegători, toleranți, simpli în comportare, onești în intențile lor împărtășite. Într-un cuvânt, oameni integri, adică, ființe care au dovedit timp de multe, multe decenii, că au un bun de preț, inalienabil: o unitate morală a vieții lor. Vrem să ne înțelegem mai adecvat unii cu alții? Vrem să ne înțelegem mai bine pe noi înșine ca aparținând unei istorii și unei comunități? Atunci, un potrivit mijloc ar fi cel pe care-l avem sugerat în toate tradițiile morale dintodeauna și de pretutindeni: să avem memoria faptelor bune și a oamenilor aidoma. Memoria răului o avem destul. Ea se reține fără s-o solicităm.

Mă gândesc, de pildă că, despre o asemenea personalitate exemplară cum este, Cătălin Zamfir, dupa șase decenii de când a început facultatea de Filosofie a Universității din București, după peste cincizeci și ceva de când a gândit, scris, publicat în domeniul eticii și sociologiei, după aproape trei decenii de când s-a dedicat cercetării temei dificile a calității vieții în România, se poate, cu deplin temei, să afirmăm: acesta are o unitate a vieții de intelectual și de om dedicat binelui public. Întâmplarea face că oameni atât de apropiați ca fire și preocupări, precum Vasile Tonoiu și Gheorghe Vlăduțescu să-i fi fost colegi. Despre dânșii am scris în numere anterioare ale acestui cotidian.

Oricum, ei s-au petrecut, până în 1980 chiar la facultate, ca dascăli și cercetători. Cătălin Zamfir, după cum singur marturisețte în „O istorie subiectivă în sociologia românească – din 1944 până în prezent (2009)”, a început studiile la Universitate, având norocul, prin tatăl său, Stanciu Stoian să aiba la dispoziție o bibliotecă vastă cu opere filosofice dar, mai ales, să beneficieze destinal de întâlnirea timpurie, în casă, cu Mihail Ralea și Athanase Joja, ambii profesori în facultate, unul de psihologie iar celălalt de logică. Cu onestitatea care-l definește, Cătălin Zamfir nu uită nici un moment să povestească cum a ajuns să se formeze ca un gânditor, nu ca un ideolog, cum, sigur, mulți au făcut-o. Atunci, și după aceea. Merită, credem, să ne interogăm, mereu și mereu: cum s-au conturat anumite personalități în acele vremuri încât să fie atât de articulate și în orizont profesional și în registru moral, și atunci și în vremurile care au venit peste ei. În ceea ce-l privește, Cătălin Zamfir și-a descoperit repede aplecarea, înclinația spre etică prin cursurile Profesorului Niculae Bellu căruia i-a și devenit asistent.

Ca multor altora, probabil, însă, ruptura dintre „ceea ce este” și „ceea ce ar trebui să fie” îi genera așteptări pe care doar opera lui Hegel, Kant și Marx, nu i le putea satisface, fără rest. S-a orientat spre sociologie și psihologie pentru a înțelege mai bine „de ce trebuie ceva”. Pentru a găsi răspunsul a studiat „realitatea socială” cu Traian Herseni în limitele Școlii Sociologice Gustiene și a elaborat, totodată, teza sa de doctorat intitulată „Metoda normativă în psiho-sociologia organizării” (1969). Aici, credem că s-ar cuveni să amintim două momente importante, care au legătură cu aceste rânduri, tocmai pentru că dau seamă de temă: cum înțelegem lumea și cum reușim să nu ne pierdem firea. Altfel spus, cum reușim să nu facem greșeli mari în viață și, mai ales, să nu devenim imorali.

Prima întâmplare: era în toamna anului 1965, studenții de la Filosofie au întreprins prima „revoltă” (așa a fost etichetată oficial) împotriva nou instalatului cu doar câteva luni înainte, regim Ceaușescu. Cătălin Zamfir i-a împărtășit indignarea profesorului Bellu și și-a manifestat dorința de a „lua cuvântul”. Iată relatarea lui pe scurt asupra acestui eveniment prea puțin cunoscut: „au fost dați afară din facultate câțiva studenți. Unii au fost chiar băgați în închisoare. Studenți eminenți…” Pentru mine a fost un semn foarte rău. Ședința de condamnare, care a durat de dimineață până noaptea, m-a indignat. Eram tânăr și eram pe punctul de a protesta. Profesorul Bellu a făcut, cu mult tact, un efort deosebit de a mă potoli. „A doua întâmplare: era în ’69, Cătălin Zamfir se hotărâse, nu să părăsească etica ci să facă sociologie „așa cum trebuie” adică, după toate regulile cercetării teoretice și empirice din plan universal, în principal, Școala americană. Miron Constantinescu l-a primit: „I-am expus pe scurt activitatea mea. S-a uitat fix în ochii mei și mi-a pus o întrebare care, în naivitatea mea, nu credeam că este posibilă: <Mata ești omul lui Herseni sau al meu?>. Am avut un sentiment de umilire. Mi-a trecut prin minte că ar fi fost suficient să evoc conflictul meu cu Herseni și problema mea era rezolvată. Dar rușinea pentru o asemenea atitudine cred că m-ar fi urmărit toată viața. Nu cred că era de demnitatea mea să recurg la un asemenea procedeu. Și am ales să mă <sinucid>. Am mormăit ceva de genul: <Eu sunt o persoană independentă, prefer să fiu eu însumi>”. Și încheierea poveștii are înțeles tot în registru moral și tot pentru ideia de unitate morală a unei vieți: Profesorul Tudor Bugnariu, în mod firesc, l-a invitat să vină din nou în catedră, scutindu-l astfel de umiliță. Același Tudor Bugnariu care cu patru ani înainte se solidarizase cu studenții și fusese destituit din funcția de decan al Facultății. Oricum, un moment semnificativ îl reprezintă bursa Ford obținută de Cătălin Zamfir în SUA în anii 1973-1974 la Institute for Social Research, Universitatea din Michigan. Ca Visiting Professor s-a preocupat de o temă realmente actuală pentru orice societate: incertitudinea, decizia în condiții de nesiguranță persistentă. Mai cu seamă incertitudinea ireductibilă, cea care generează stilul de conducere autoritar l-a interesat pe autorul cărților: Un sociolog despre muncă și satisfacție (1978); Strategii ale dezvoltării sociale (1977); Dezvoltarea umană a întreprinderii (1980); Filosofia istoriei (1981); Structura gândirii sociologice; sociologia explicativă și sociologia constructivă (1997); Țiganii între ignorare și îngrijorare (1993); Incertitudinea – o perspectivă psihosociologică (2005); O analiză critică a tranziției. Ce va fi? „după” (2004) și, deloc la sfârșit, toate volumele dedicate temei sărăciei în România. Incertitudinea și riscurile ca teme aveau relevanță și au devenit, într-un fel, obsesia sa și pentru anii aceia dar și pentru deceniile de după ’89 când Cătălin Zamfir, ca Ministru al Muncii și Protecției Sociale (1990-1991) în Guvernul Petre Roman, s-a confruntat cu luarea unor decizii practice presante. De pildă, câți știu că, împreună cu Elena Zamfir a înființat Facultatea de Asistență Socială? Câți știm și dăm cuvenită importanță renașterii studiului sociologiei în România după 14 ani de întrerupere între 1977 și 1990? Or, Cătalin Zamfir a fost personalitatea care a avut și priceperea și statura morală să fie la originea acestui „nou re- început” al acestei discipline.

Ca sociolog și conducător al Institutului Român de Cercetare a Calității Vieții din 1990, Cătălin Zamfir n-a neglijat nici un moment cercetarea faptelor dar, mereu și mereu s-a interogat asupra a ce ar fi putut deveni realitatea noastră socială și, totodată, ce ar fi trebuit ea să devină. Eticianul din el este recognoscibil când, de pildă pune asemenea tipuri de întrebări: putea democrația din România să debuteze mai bine? Ce greșeli în reinstaurarea capitalismului la noi puteau fi evitate? De ce s-a ratat în mai multe ocazii o premisă importantă a reconcilierii: stabilirea consensului? Care este responsabilitatea noastra pentru costurile evitabile ale tranziției? Dar a altor organisme și organizații? De ce scindările, vrajbele, dezbinările din anumite segmente ale societății, perfect explicabile economic, psihologic și sociologic s-au transformat în adevarate politici de scindare și învinovățire, cu efecte devastatoare pentru instituirea unui etos democratic, pacific? Își va căuta sociologia misiunea sa în anii aceștia și cei care vin, anume aceea de a sprijini eficient și durabil, iețirea din criză a societății românești? Răspunsuri pline de miez se pot găsi în recenta carte scrisă de Cătalin Zamfir împreună cu Elena Zamfir, Iancu Filipescu, Simona Ilie, Simona Maria Stănescu și Maria Iordache, „Sociologia românească: 1900-2010” (2015). Într-un fel, am sintetiza astfel acest gând al coordonatorului: da, acuma la 27 de ani de când s-a strigat „să vina sociologii!” acest îndemn ar trebui completat: „da, să vină sociologii și filosofii, pentru că avem atâta, încă și încă, nevoie de etică!”

Optimistul Cătălin Zamfir nu poate să accepte (deși știe această formulă) ideea celebră a lui Robert Musil care se referea chiar la timpurile noastre: „astăzi filosofii, sau sunt prea puțin filosofi, sau sunt prea puțin umani”. Dar care ar fi pașii firești, la îndemâna noastră a tuturora pentru ca psihologia dezbinării să nu facă imposibilă o etică a solidarizării universale? Cătălin Zamfir, cel care a rămas perplex la reacția unei studente (când el i-a inițiat pe învățăceii în sociologie asupra semnificațiilor Faustul lui Goethe), „Mefisto suntem noi!”, crede și este convins că Faust trebuie să lupte cu Mefisto, crede că Mefisto este mereu prezent în realitatea care ne împresoară. Dar tot el crede că avem, tocmai de aceea, datoria de a căuta binele și de a răspunde, întotdeauna, de faptele noastre. În acest sens, deloc întâmplător, o carte a lui se încheie cu acest îndemn. Îndemn, pe care noi îl putem testa ca fiind valabil, în primul rând, în propria lui viață: „faptele noastre nu trebuie să fie înghițite de <nimicul> care-i place atât de mult lui Mefisto. Că putem afla <un rost>, că lumea nu <va fi la fel ca și dacă n-ar fi fost>”. În orice caz, cunoscând opțiunea gânditorului român pentru ideea „străduinței spre bine”, nu putem să nu remarcăm o idee a altui specialist în aceleași teme, Jonathan Haidt, din faimoasa lui carte, Mintea moralistă: de ce sunt dezbinați oamenii de politică și de religie?: „oare nu am putea încerca să ne contrazicem într-un mod mai constructiv?”.

Haidt nu se gândea doar la America. Nici Cătălin Zamfir doar la România. E vorba, în fapt, de natura contrazicerilor omenești dintotdeauna și de pretutindeni. N-am nici o îndoială că eticianul ajuns sociolog, unul veșnic atras de morala cea de toate zilele – Cătălin Zamfir – așa ceva a înțeles și făcut o viață întreagă: să contrazică realitățile și persoanele într-un chip rezonabil, benefic, constructiv. Cunoscătorul în adâncime a lui Hegel nu putea să cadă în vanitatea atât de des întâlnită, din păcate, și unde te aștepți și unde nu: ca istoria universală sau chiar cea particulară ar exista, cumva, pentru că noi existăm. Ambele ne fixează limite pe care n-ar trebui să le nesocotim. Iar el nu le-a nesocotit. Moralitatea lui Cătălin Zamfir este, tocmai de aceea, una lipsită de orice hybris.

Sorin DUMITRESCU – Academia Română e pîndită de un grav impas axiologic

Sursa Convorbiri literare, Aug 23, 2016

Sorin DUMITRESCU – Academia Română e pîndită de un grav impas axiologic
Text citit în Aula Academie Române, în ziua de 24.06.2016, în şedinţa membrilor reuniţi, ai tuturor secţiilor.

Distinşi colegi,
Calea istoriei recente a statului român beneficiază de două stele polare: Biserica Ortodoxă Română (BOR) şi Academia Română (AR).
BOR şi AR – o ştie toată lumea – sînt cele două instituţii fundamentale ale României, cărora le revine uriaşa sarcină de a garanta, axiologic şi identitar, stabilitatea statală.
Dar prin puterea creativă de excepţie a personalităţilor care o compun – acum şi în trecut – AR îi revine în mod special transmiterea modelelor formative pe care le produce de-a lungul vremii o axiologie identitară în act. Potrivit regulamentului AR, excepţia personalităţii academice este dată de valoarea contributivă a creativităţii sale şi, implicit, a operei. Citez: „unicul criteriu de primire în AR este caracterul de excepţie al contribuţiei candidatului… într-un cuvînt excelenţa în creaţie”. Nimeni nu explică însă la ce fel de contribuţie se referă regulamentul. Cel mai adesea se consideră, că pentru arte ca şi pentru cercetarea ştiinţifică, ar fi de ajuns ingeniozitatea mentală a autorului, caracterul „inspirat” al lucrării, splendoarea abilităţilor ei ştiinţifice sau artistice, talentul originalităţii sau gradul de înnoire tematică şi modală care, toate la un loc, ar reprezenta, valoarea contributivă. Experienţa dovedeşte că aceste calităţi native nu pot fi votate de jurii decît subiectiv, după cum unul sau altul din membrii juriului se încîntă sau se plictiseşte…
De aici decurg în mod inerent o seamă întreagă de erori de apreciere, care uneori ajung să pună la îndoială însăşi justeţea şi corectitudinea selecţiilor. Iată de ce, pentru a aprecia corect o operă sau o candidatură, este neapărat nevoie de un reper; un reper valoric autoritar şi maximal, în funcţie de care, poate fi rapid stabilită, destul de precis şi de obiectiv, valoarea contributivă. Or, adevărata valoare contributivă a unei opere artistice sau ştiinţifice nu poate fi decît fără precedentul în lume a exprimării ei, care de la sine pune capăt selecţiei subiective, votată superficial: candidaturi, opere, premii, distincţii ocazionale etc. Fără precedentul unei imagini, a unei viziuni ştiinţifice sau a unei cercetări poate să nu convină, unuia sau altuia, dar nimeni nu le va putea nega obiectivitatea valorii contributive. Dacă criteriile exclusiv subiective impun automat VOTUL secret, selecţia, prin raportarea la un reper autoritar (fără precedentul în lume), cere, ca şi în cazul juraţilor, ca stabilirea valorii contributive a unei opere sau a unei candidaturi, să se facă în biroul de secţie al AR., în regim deschis şi prin decizie comună a majorităţii. AR nu ar trebui să întîrzie explicarea şi familiarizarea publicului ţării cu criteriul solid al fără precedentului în lume, prin însăşi selecţia de personalităţi şi de lucrări pe care şi le asumă. Astfel contribuie încă odată şi nemijlocit la modificarea standardelor gustului public, şi implicit la potenţarea cotelor spirituale ale naţiunii.
Însă ceea ce deprimă este încăpăţînarea cu care continuăm, la indicaţia conducerii secţiilor, să facem, selectarea membrilor onorifici, corespondenţi şi titulari, servindu-ne de criterii subiective, periferice şi extrem de indulgente. Asta pe banii, şi aşa destul de puţini ai AR! Fără precedentul unei opere este foarte puţin luat în seamă de juriile secţiilor. Primirea în AR se rezumă, majoritar, la „talentaţi” şi la aplombul estetic al acestora, adică la valori laice modeste, care pretutindeni fac inflaţie.
Şi ca şi cum la noi acestea n-ar fi fost de ajuns, inflaţia axiologică coexistă adesea cu dăinuirea unor nenorocite peceţi lăsate de vechea aşezare politică a ţării.
Bunăoară, cui datorăm acele inepte prevederi regulamentare care, mimînd ordinea valorilor, insultă în serie întreg corpul membrilor AR: potrivit acestora, „onorificii” nu pot participa la selecţia „corespondenţilor” iar „corespondenţii” nu sînt vrednici nici ei să voteze „titularii”! O birocraţie ierarhică smintită, care se cere grabnic abolită, înainte ca AR, în mod justificat să intre în gura presei!
Potrivit aceloraşi habitusuri trist împămîntenite, posibili „onorifici postum” ca HORIA BERNEA, PAUL NEAGU, AUREL STROE, VASILE GORDUZ, EMIL BOTTA sînt sortiţi să aştepte decenii la rînd în subterana culturii, momentul confirmării valorii lor academice. Din păcate, aceste nenorocite sechele ale mentalităţii totalitare se află la rîndul lor în conjuncţie cu presiunile academiilor şi academioarelor nou înfiinţate şi zdravăn finanţate, care împresoară şi tind treptat să anuleze, prin uşurătate şi sufocare, prestigiul secular al AR.
Distinşi colegi,
toate semnalele arată că AR este pîndită de un grav impas axiologic şi de o scădere a eficacităţii publice. Bruiată abundent de clonele academice pomenite mai sus, credem că se impun două acţiuni urgente: obţinerea grabnică de fonduri necesare recuperării în justiţie a importantului patrimoniu motenit şi ridicarea imediată a ştachetei de selecţie a cererilor de intrare în AR, în aşa fel încît aceasta să fie treptat gazda de necontestat a adevăratei elite intelectuale a României. Acea elită, căreia, din pricini binecuvîntate, îi lipseşte răgazul şi ideea de a face presiuni pentru a intra pe orice cale în posesia unui mult rîvnit rang academic.
Trebuie pusă stavilă urgent arivismului cultural.
În fine, am lăsat dinadins la urmă dezastrul, aflat în plină desfăşurare, al colonizării în act a culturii identitare a României. În aceste zile, vînzătorii de pămînt românesc, veritabili vînzători de ţară, sînt dublaţi de intelectualii vînzători şi ei de valori, adevăraţi uzurpatori ai axiologiei identitare. În ordine spirituală, colonizarea axiologică se execută într-ascuns, la adăpostul vacarmului politic, generat de scenariul public al pedepsirii corupţilor. Ca urmare, colonizatorul poate umbla liniştit la tabloul de siguranţe ale sistemului de valori identitare, fără ca cineva să observe. „Grupurile Soroş” din România au fost special instruite şi finanţate pentru a numi şi implementa în posturile de conducere ale principalelor instituţii responsabile cu orientarea culturii spirituale, de persoane şi simpatizanţi, devotaţi „cauzei Soroş”!
MNAC, MŢR, ICR-urile, Uniunile de creaţie, Ministerul Culturii, ca să nu pomenim decît o mică parte, au devenit, peste noapte, adevărate centre de colonizare abuzivă, încît puţin lipseşte ca în curînd să ne trezim chiar şi cu un „Patriarh Soroş”!  Pentru naţiunea română fenomenul colonizării reprezintă astăzi un „secret al lui Polichinelle”! Am putut asista de curînd la mazilirea şanselor electorale a unuia din liderii politici proeminenţi, operată, în timp record, doar de zarva cîtorva fundaţii fidele „cauzei Soroş! „Lumea a tăcut şi tace mîlc! Mi-ar fi greu să cred că acest mizerabil asalt ideologic colonizator, ar fi rămas necunoscut actualei conduceri AR. Atunci de ce se tace? Rolul excelentisim statal, conferit illo tempore de ctitorii AR, o obligă să ia urgent atitudine publică. Altminteri riscăm să ne trezim împresuraţi cu modificări care, treptat vor reuşi să facă din AR o instituţie dezamorsată axiologic şi identitar, de nerecunoscut. Să nu fie!
Profit de împrejurare, pentru a cere respectuos Academiei Române, plenului şi actualei conduceri, să-şi exercite grabnic nobilele atribuţii pentru care a fost creată.

m.c. Acad., Dr. Prof. Univ., Sorin Dumitrescu, pictor,
Preşedintele Fundaţiei Anastasia, ONG de interes public.

Adriana Oprea-Popescu . N-am condamnat comunismul cu Ficior și Vișinescu!

N-am condamnat comunismul cu Ficior și Vișinescu!

Ioan Ficior, torționarul deținuților politici din Periprava, a fost ieri condamnat definitiv la 20 de ani de închisoare. „Este un act de reparație istorică”, a declarat Radu Preda, președinte executiv IICCMER. 

Dar condamnarea lui Ficior nu este nici istorică și nici reparatorie. Este, fără îndoială, meritul IICCMER, care a documentat acest dosar și a depus plângerea penală la Parchetul General; este Golgota foștilor deținuți politici care au dus crucea procesului trei ani de zile și-au venit la fiecare termen al lui; este truda unui avocat, Ionuț Matei, care a apărat interesele părților civile din proces; este munca procuroarei care a întocmit rechizitoriul și este conștiința câtorva judecători care au dat soluția de condamnare. Dar doar atât, nimic mai mult. 

Noi, restul, n-am făcut ceva și nici nu vom învăța mare lucru din ce s-a întâmplat. Ca și în cazul lui Vișinescu, condamnarea lui Ficior vine prea târziu. După cei ei și-au trăit viețile liniștiți, după ce victimele lor au plecat deja pe lumea cealaltă, cu  convingerea că în țara asta nu comunismul e cel care a pus mâinile pe piept, ci dreptatea și adevărul.

Și nu s-au înșelat prea mult, în ciuda condamnării pe care a primit-o ieri Ficior. Noi n-am avut o lege a lustrației, dar am avut grijă să ștergem din istorie numele unor martiri ai neamului care au făcut ani grei de temniță comunistă, să le ascundem statuile, să le scoatem cărțile din librării, să ne fie rușine cu ei. Cu cei care au luptat împotriva comunismului! Cu ceilalți, aproape că ne mândrim, crimele lor sunt pardonabile. 

Nu, condamnarea lui Ficior nu mai înseamnă azi mare lucru! Nici măcar pentru deținuții politici care au suferit în Periprava. 103 oameni și-au pierdut viața acolo între 1958 și 1963, când Ficior a condus colonia de muncă. Ȋn procesul ce a început în august 2013 s-au constituit părți civile doar 11 oameni. Și, după aproape 3 ani de termene și de audieri, doar 8 dintre ei au primit despăgubiri civile. 

Mokar Ianoș - 40 000 Euro. Condamnat la 4 ani de închisoare pe motiv că ar fi încercat să treacă frontiera în mod fraudulos, Mokar Ianoș a ajuns la Periprava în 1962, când Ficior era comandant. Audiat de procurori, el a declarat că își amintește despre mâncarea proastă și puțină, despre pedepsele pe care le primeau „din orice”. Deținuții erau alergați cu calul și bătuți cu parul de către Ficior. ,,Nu mi-am îndeplinit norma stabilită în agricultură, am primit drept sancțiune să port timp de 21 de zile lanțuri grele de 3 kg la picioare, și în această perioadă trebuia să car apa pentru a umple butoaie folosite pentru a se spăla deținuții seara. Îmi aduc aminte un episod în care, într-o dimineață, am fost scoși din barăci pentru a fi duși la muncă însă, datorită faptului că era ceață, am fost ținuți câteva ore afară, timp în care în locul unde eram adunați a venit și locotenentul major Ficior Ioan, responsabil cu reeducarea în centru Luciul Giorgieni. Ceilalți deținuți au apucat să strige «fugiți, că vine Ficior cu parul», eu nu am apucat să fug, și acesta m-a lovit cu o bâtă (folosită la transportul ciuberelor de mâncare) peste mână și peste umăr, rupându-mi clavicula”. Mokar Ianoș a murit înainte să-l vadă pe Ficior condamnat. Daunele morale le vor primi moștenitorii lui. 

Dionisie Mihai - 70 000 Euro. Avea 17 ani când a fost condamnat la 8 ani de închisoare. A stat în Periprava între 1960 și 1962 și a făcut acolo pleurezie. Cu Ficior s-a întânit de două ori. Mai întâi, după ce a fost prins că a furat o roșie, iar Ficior a ordonat să fie pedepsit. „Mi-a dat 25 de lovituri. Te așezai cu partea dorsală în sus, și cadrele MAI te loveau. Dacă pierdeai cunoștința, te udau și continuau. Te băga și la carceră două, trei zile”, a declarat Dionisie în fața instanței. A doua oară, Ficior a vrut să treacă peste el cu calul.

Muțiu Caius Eugen Vladimir - 40.000 Euro. A fost condamnat în decembrie 1956 la 8 ani de detenție, pentru „agitație publică”. Avea 22 de ani, era student în anul V la Mecanică și lider al mișcării studențești anticomuniste din Timișoara. Din Periprava, unde a ajuns în decembrie 1959, își amintește foametea cumplită, dizenteria, frigul. Ȋnsă cea mai cutremurătoare amintire a fostului deținut politic este îngroparea morților. Gropile comune. „Făceau o groapă și te aruncau în ea. Fără coșciug, fără cruce, fără preot. Dacă erau 2,3,4, îi aruncau în același loc”, a declarat Muțiu.
 
Radu Ion - 40 000 Euro. Arestat în 1951, a făcut 12 ani de pușcărie. La Periprava a ajuns în toamna lui 1960. Ȋn foame, în frig, cu pedepse corporale și fără asistență medicală. Deținuții care încercau să mănânce de pe câmp erau bătuți. Cei care nu-și făceau norma erau pedepsiți, iar cei care se îmbolnăveau erau obligați să muncească. „Spre deosebire de holocaustul evreiesc, în holocaustul comunist au fost români contra români”, a declarat el instanței.

Stănescu Mirel Marin - 40 000 Euro. Era elev în clasa a X-a când a fost arestat, pentru „ostilitate față de regimul democrat-popular”. Doi ani mai târziu, în 1959, a ajuns la Periprava, alături de alți 500 de deținuți. „Am fost întâmpinați de comandantul Fiior Ion, care ne-a ținut o cuvântare și ne-a spus că am fost aduși să muncim, pentru că partidul ne dă șansa să ne reabilităm.” Și munceau, 12 ore pe zi, de la 6:00 dimineața. De foame, se hrăneau cu porumb crud și cu muguri de stuf. „Unii dintre noi au mâncat chiar și șerpi de apă”, le-a declarat fostul deținut politic judecătorilor.
 
Hagiopol Manuela - 30 000 Euro. Tatăl său, Eugen Basica, a fost deținut politic. Medic veterinar de profesie, a fost arestat în iulie 1959 și condamnat la 3 ani de închisoare pentru „uneltire contra regimului”. Fiica lui avea 13 ani atunci. Basica a murit  după cinci luni  în lagărul de muncă de la Periprava.

Budimir Ileana Doina - 20.000 Euro. Este fiica lui Opriș Traian, arestat în 1953 și condamnat la 5 ani de închisoare, pentru „omisiunea denunțării”. Alături de el a fost arestată și condamnată și soția sa, care era însărcinată. Ileana Doina a venit pe lume la 10 februarie 1954, în spitalul închisorii Văcărești. Tatăl ei a ajuns la Periprava, unde comandant era chiar un fost coleg de școală de-al lui: Ioan Ficior. Opriș ar fi trebuit să iasă din închisoare în 1958 dar, pentru că a vrut să-l bată pe Ficior, a primit un supliment de pedeapsă administrativă. S-a liberat abia în 1962, când fiica lui avea 8 ani.   

Ghiță Nicolae - 30.000 Euro. Este fiul unui fost deținut politic, decedat la Periprava. La începutul anilor ’90, Ghiță Nicolae a aflat de la un martor, fost deținut politic, că tatăl lui a murit după ce a fost lovit cu o piatră în cap de un gardian din colonie. 

Nu, condamnarea lui Ficior nu înseamnă mare lucru. Trimis azi în pușcărie pentru infracțiuni contra umanității, Ficior a trăit ultimii 27 de ani cu o pensie de 5506 lei. Și a  trăit bine, chiar dacă, în teorie, regimul pe care el l-a slugărit, murise.

Abia în octombrie 2015, instanța e decis ca, „în vederea garantării reparării pagubei”, să instituie „poprire asiguratorie asupra unei cote de 1/3 din pensia încasată de inculpatul Ficior Ioan de la Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Afacerilor Interne”. 1.800 de lei pe lună, atât înseamnă poprirea. Ficior ar trebui să mai trăiască vreo 65 de ani, ca să achite 310.000 de euro, suma la care ridică despăgubirile și cheltuielile judiciare. N-o va face, și-atunci banii vor fi achitați de statul român, parte responsabile civilmente în dosar.
 
Pentru crimele comise de el nu va plăti Ficior, care până la vâsta de 89 de ani a fost retribuit mai bine decât un medic tânăr ce salvează vieți, vom plăti noi. Și urmașii deținuților politici chinuiți de Ficior în Periprava. Nu, condamnarea lui Ficior nu seamănă deloc cu „o reparație istorică”.

Și nici a lui Alexandru Vișinescu, celălalt torționar trimis în pușcărie care, la 91 de ani, își execută pedeapsa în Spitalul Penitenciar Jilava. Bolile bătrâneții îi vor asigura lui Ficior același regim. „Măcar sunt în spatele gratiilor”, mi-a spus cineva. Ca și cum ar fi fost vioi și-ar avea toată viața înainte, iar de picioarele lor n-ar atârna deja ghiuleaua bătrâneții...
 

La începutul acestei luni, Parchetul General a trimis în judecată al treilea torționar: Marian Ventura (Bonaventura) Petrescu, comandant al Penitenciarului Galați în perioada februarie 1959 – iunie 1961, când acolo au murit 102 oameni. Petrescu are 86 de ani. Și, probabil, o pensie la fel de mare ca cea a lui Ficior, de care încă se bucură, în libertate fiind...

Nu, nici măcar cu condamnarea lui, dacă instanța va decide asta, nu vom repara istoria și nu vom face să dispară fantomele ce încă ne bântuie din trecut. 

Anul trecut, în registrul partidelor politice au fost înregistrate două partide comuniste: PARTIDUL COMUNIST ROMÂN – SECOLUL XXI și PARTIDUL COMUNIȘTILOR

Ficior, Vișinescu și, eventual, Bonaventura merită să meargă la pușcărie, indiferent de vârsta pe care o au. Merită să plătească. Dar nu vă amăgiți, prin e

duminică, 26 martie 2017

Gabriel Liiceanu. România actuală în o mie de cuvinte

România actuală în o mie de cuvinte
Sursa http://revista22online.ro/70261405/romnia-actual-n-o-mie-de-cuvinte.html
 
Aceasta e forma completă a discursului pe care l-am pregătit pentru alocuțiunea mea de miercuri, 22 martie din Parlamentul European, calibrată pentru cele 10 minute care ne fuseseră anunțate cu câteva zile înainte.

El conține și propozițiile la care a trebuit să renunț, deoarece președintele Comisiei, dl Claude Moraes (aripa social-democraților), mi-a întrerupt intervenția după 8 minute, în timp ce pe primul vorbitor, dl Tudorel Toader, l-a lăsat să vorbească 15 minute.

Domnule președinte, doamnelor și domnilor,


Știți basmul rusesc cu mănușa vânătorului pierdută iarna în pădure? În ea intră mai întâi să se-ncălzească un iepure, apoi o vulpe, apoi un lup, apoi un urs… Ei bine, mănușa vânătorului sunt minutele pe care le-a acordat LIBE (Comisia Juridică și de Libertăți Civile a Parlamentului European) discursului meu. Iepurele, vulpea, lupul și ursul reprezintă evenimentele din istoria actuală a României. Iar eu sunt, iată, în situația de a le înghesui acum pe toate în mănușa europeană a celor 10 minute cât trebuie să dureze speech-ul meu.

Nu aș fi venit aici, ca cetățean al unei țări de zece ani membră a Uniunii Europene, dacă nu mi-aș fi simțit valorile democrației sever amenințate. Aș intitula discursul pe care vi-l adresez România actuală în o mie de cuvinte și voi încerca să rezum situația din țara mea în cinci puncte.

1. Ceea ce ca țară ne-a adus pe ultimul loc în atâtea dintre clasamentele Europei estemarea corupțiecorupția la nivel înalt. Începând cu 2000, odată cu guvernul PSD al lui Adrian Năstase (prim-ministrul condamnat pentru corupție), corupția a devenit sistematică și „profesionistă”, parazitând an de an bugetul țării prin licitații trucate făcute în favoarea firmelor deținute de politicieni sau de familiile și acoliții lor. În ultimii 17 ani, țara s-a împărțit pe stăpâni regionali deținând funcții politice și administrative (au fost numiți „baroni”) , care s-au îmbogățit la nivel de zeci și sute de milioane de euro fără nici o justificare plauzibilă. Nimeni nu poate spune de câte miliarde de euro a fost jefuită România în acești 27 de ani…

2. Printr-un fericit concurs de împrejurări, de peste zece ani, a apărut Direcția Națională Anticorupție, condusă în ultimii patru ani de procurorul general Laura Codruța Kövesi. Această instituție a deschis câtorva mii de politicieni dosare de urmărire penală. Din bilanțul DNA pe 2015, rezultă că, în dosarele trimise în judecată, banii dați mită au fost de 431 milioane euro. În 2016, peste 800 de demnitari, printre care miniştri, parlamentari, magistraţi şi primari, au primit sentinţe finale pentru fapte de corupţie. Activitatea DNA a produs două efecte:
– a scos din circuitul infracțional câțiva corupți de mare anvergură și le-a amenințat, declanșând procedura de recuperare a daunelor, averile furate;
– a închis perspectiva îmbogățirii prin noi furturi.

3. Pe 11 decembrie 2016, coaliția PSD-ALDE a câștigat detașat alegerile parlamentare, cu voturile a doar 18% din totalul electoratului român. Nimeni nu a contestat acest rezultat. Deși condamnat penal cu suspendare și având un nou proces penal în curs, șeful PSD, Liviu Dragnea, și-a asumat funcția de Președinte al Camerei Deputaților. În timp ce șeful ALDE, Călin Popescu-Tăriceanu, aflat în proces penal pentru mărturie falsă și pentru favorizarea făptuitorului, a rămas, din mandatul anterior, Președinte al Senatului. Noul guvern – membrii lui au fost aleși nu după criterii de competență, ci de fidelitate personală necondiționată – a avut ca țel principal să-și scape de pușcărie pletora de penali. (20 dintre membrii Parlamentului român sunt urmăriți penal, trimiși în judecată sau condamnați.) De aceea, guvernarea PSD-ALDE a debutat printr-un atac frontal la adresa justiției. Ordonanța de urgență, dată de guvern în noaptea de 31 ianuarie, prin care erau dezincriminați condamnații penal, urma să-i scoată de sub rigorile legii în primul rând pe cei doi șefi de partide care conduc coaliția.

Acestea sunt faptele care au scos în stradă, vreme de peste o lună, sute de mii de oameni în toată țara. (Un rol fundamental în trezirea sentimentului civic al populației l-au avut câțiva jurnaliști de la publicațiile online, mai cu seamă Dan Tăpălagă și Cristian Pantazi de la HotNews.ro.) Ceea ce s-a manifestat de la o zi la alta, având la origine indignarea, a fost conștiința specifică democrației că orice individ e obligat moral și politic, indiferent de meseria lui, să-și exerseze funcția de supraveghetor al puterii, adică meseria supremă de cetățean.

4. Unde ne aflăm: n-am nici o îndoială că Liviu Dragnea, șeful PSD și actualul președinte al Camerei, precum și colegii lui de partid și coaliție, pentru a scăpa de pușcărie și pentru a-și salva averile, nu s-ar da înapoi de la nimic. Au demonstrat-o de-a lungul anilor, au demonstrat-o cu asupra de măsură în aceste două luni. De la președintele Iliescu (arhitectul mineriadelor din 1990) și până la actualul șef al PSD, trecând prin guvernările Năstase și Ponta (ex-prim-ministru, autorul unei teze de doctorat plagiate și judecat astăzi pentru fals și uz de fals intelectual), istoria noastră post-comunistă a făcut din România, jefuind-o fără scrupule, poate că cel mai năpăstuit popor din Uniunea Europeană. Acum, cei care ne-au adus în această situație vor să se bucure nestingheriți de averile făcute din furt, fără teama de a răspunde în fața legii. Nu le-a ajuns impunitatea parlamentară. Acum ținta numărul 1 sunt Parchetul General și DNA. Iată declarația explicită a șefului PSD: „Trebuie să ne concentrăm pe demiterea procurorului șef al DNA, pe demiterea d-nei Kövesi.”

5. Sigur, putem să ne pierdem în discuții oțioase și în detalii, dar uneori, în istorie, esențialul se reduce, ca în basme, la confruntarea dintre bine și rău. Pe de o parte, avem în România partidele politice, cu precădere cele care își spun, fără nici o acoperire, „socialiste”, și „oamenii de afaceri” generați de ele. Unicul lor țel acum este aservirea justiției.
Pe de altă parte, avem generația celor între 20 și 40 de ani, necontaminată de naționalismul lui Ceaușescu. De aici poate reîncepe totul. Reprezentanții ei – câțiva dintre ei se află în sală – sunt purtătorii valorilor democrației moderne, cei ce umplu de peste o lună stăzile României cu indignarea lor civic-neagresivă. Sunt inteligenți, dinamici și nu mai pot fi manipulați.
După cum poate știți, România are cea mai mare viteză medie de internet din Europa. Și ce legătură are asta cu recentele proteste de stradă care au uimit lumea și care pot constitui baza unui manual de democrație participativă? Are una evidentă. Cea mai rapidă conexiune de internet din Europa a produs nu o mobilizare enormă la un concert de rock, ci cea mai rapidă și solidă mobilizare a generației digitale a României pentru un scop comun, valabil oriunde pe lume: lupta împotriva corupției. Iar acest lucru a îmbrăcat forme de un civism desăvârșit: inventivitate și creativitate debordante (lozinci în românește, englezește, franțuzește, latinește; steagurile României și UE figurate la scara Pieței prin culori făcute din lumină), umor, tenacitate, non-violență, străzile rămase în urma manifestanților mai curate decât le face primăria, împrietenirea generațiilor, valul de afecțiune care s-a revărsat peste toți oamenii. Acesta nu mai e un tineret românesc pur și simplu, ci unul european, informat, care se exprimă și gândește european, care învață în Europa, care e acasă în Europa, care nu vrea să-și părăsească țara, dar care vrea să aibă o casă curată la el acasă. E de sperat că acest tineret va crea în curând un partid modern care, la viitoarele alegeri, va aduce lumea la vot și va înlocui astfel cel mai anacronic și mai vetust partid al României. Pentru acești tineri și pentru construcția lor viitoare am venit să vorbesc aici.

În concluzie – De câteva mii de ani, lumea civilizată pedepsește furtul și minciuna. În România, Partidul Social Democrat și guvernul desemnat de el vor să ne convingă, în secolul XXI, că cei care au sărăcit un întreg popor trebuie dezincriminați și lăsați în libertate. Pentru că refuzăm să ne întoarcem în peșterile istoriei și să închidem ochii la furtul și la minciuna instituționalizate, am ieșit acum o lună și jumătate în stradă. Și, dacă va fi nevoie, vom continua s-o facem.
***

Post Scriptum – Datorez în mod categoric o explicație privitoare la situația în care m-am pus când, în discursul meu de ieri de la Bruxelles, am făcut următoarea afirmație: «Acum, cei care ne-au adus în această situație vor să se bucure nestingheriți de averile făcute din furt, fără teama de a răspunde în fața legii. Nu le-a ajuns impunitatea parlamentară. Acum ținta numărul 1 sunt Parchetul General și DNA. Iată declarația explicită a șefului PSD: „Trebuie să ne concentrăm pe demiterea procurorului șef al DNA, pe demiterea d-nei Kövesi”.»

Lucrul pe care mi-l reproșez este de a fi dat statut de citat (inexact) ideii adevărate care se ascundea în el. Altfel spus, am exprimat un adevăr, dându-i însă, prin folosirea ghilimelelor, pretenția de exactitate, lucru pe care l-am întărit și prin folosirea expresiei „declarația explicită”. Acest lucru mi-l asum în mod public ca pe o eroare. Nu însă ca pe o minciună. N-am avut nici o clipă intenția de a deforma o realitate știind foarte bine că adevărul e în altă parte. În acest caz, și doar în acesta, aș fi mințit.

Care este însă originea acestei afirmații pe care, în fondul ei, o consider în continuare perfect adevărată, chiar dacă, în litera ei, inexactă?
Cu excepția zilelor în care se transmit campionatele de tenis, nu sunt un privitor de televiziune. Deschid rar, zapez și închid după cinci minute. Duminică, cu două zile înainte de a pleca la Bruxelles, am căzut peste o afirmație a lui Liviu Dragnea de la RTV. Desigur, nu mi-am luat notițe și, când am formulat textul, am exprimat poziția lui Dragnea în principiu și în sensul de ansamblu al propoziției pe care apoi am pus-o în mod abuziv în ghilimele, convins fiind – cum sunt și acum pornind de la tot comportamentul lui –, că ea exprimă „pe scurtătură” credința (și dorința) intimă a șefului PSD. Lucru pe care, după ce, întorcându-mă și vizualizând scriptul emisiunii, continui să-l cred.

Dragnea este întrebat ce crede despre „evaluarea” pe care ministrul Justiției, Tudorel Toader, o pune la cale în privința activității conducerii Parchetului General și al DNA. Și răspunde: „Aștept și eu ca și mulți români, punctul de vedere al ministrului Justiției. Dacă acel om a zis că face o evaluare (…), cred că va face o evaluare profesionistă și cred că ar trebuie să îl lăsăm să o facă.” Întrebat apoi dacă va susține o eventuală decizie a ministrului de a cere înlocuirea lui Augustin Lazăr și a Laurei Codruța Kövesi, Dragnea răspunde: „Despre ce decizie posibilă e vorba, doamnă? Să se desfacă România, sa intrăm într-un război, să închidem granițele, să facem vreo nenorocire? E vorba de două funcții. Cu aceste funcții sau fară aceste funcții, România nu crapă, nu se închide”.

Ei bine, de aici, de la aceste propoziții, mi-a rămas în minte că Dragnea își dorește atât îndepărtarea celor doi, cât și dispariția funcțiilor lor. Și repet, cred, pornind de la tot contextul politic în care trăim și de la felul în care, prin interpuși sau direct, Dragnea dă iama de două luni, împreună cu Tăriceanu, prin Codul Penal, că cele două funcții-cheie ale justiției din România sunt vizate în mod explicit de șeful PSD și șeful ALDE. Iar felul în care e demonetizată drama pe care ar reprezenta-o punerea în practică a acestei idei – prin compararea ei cu catastrofe mai teribile încă (desfacerea României, intrarea ei în război sau închiderea granițelor) – este un truc extrem de ieftin. Da, personal cred că dispariția acestor două funcții, care pentru Dragnea și toți cei corupți din jurul lui și din întreaga Românie ar fi o binefacere, pentru noi, cetățenii acestui stat, ar fi cu adevărat o calamitate. Da, trebuie să li se răspundă acestor politicieni – și, mă tem, cu domnul Băsescu în frunte, de vreme ce-și dorește la rândul lui s-o vadă pe Laura Codruța Kövesi cu cătușe la mâini (sau și de data asta mă înșel?) –, da, pentru România „fără aceste funcții”, România „crapă, se închide”. Ea va dispărea ca stat de drept. Și da, asta înseamnă că „va crăpa”.

Faptul că alt post de televiziune poate să dea replici ale lui Liviu Dragnea în care acesta spune în mod explicit alt lucru decât cel pe care tocmai l-am citat, nu dovedește, când e vorba de politicieni de formația lui, decât ușurința cu care spun mereu numai și numai ce-i slujește în clipa aceea. Niciodată adevărul. Majoritatea politicienilor noștri din asta trăiesc: mint în fața poporului, mint în fața anchetatorilor, sunt corupți și cinici. Sunt contorsioniști de profesie. Despre Ponta se spunea că te minte și când îl întrebi cât e ceasul. La el era o boală. La Dragnea este o abilitate scăldată în zâmbete calde.

În locul lui Liviu Dragnea și a posturilor de televiziune care trăiesc în mod sistematic din minciună, calomnie și dezinformare, nu m-aș grăbi să vorbesc despre minciună în cazul unuia ca mine. Aș vorbi de o „inexactitate”, de forma prescurtată pe care o îmbracă exasperarea în fața disprețului, a cinismului și, da!, a minciunii politicianiste. În locul lui Dragnea, aș scoate, de asemenea, din vocabularul meu, cuvântul „penal” care îl caracterizează, și m-aș feri să-l invoc îndreptându-l spre altul. Ca să zic așa e un bun câștigat care cu greu poate fi înstrăinat. Poate doar cu ajutorul colegilor din parlament și prin înlăturarea Laurei Codruța Kövesi din funcția de procuror șef al DNA…

Ceea ce mă uimește aflând ce zarvă s-a iscat imediat după prestația mea bruxelleză la diferite posturi TV arondate este felul în care discursul ținut de mine acolo a fost redus la o propoziție. Cum e cu putință ca o propoziție – profund adevărată în conținutul ei, chiar dacă inexactă în forma citată – să facă, o seară întreagă, obiectul acuzei de minciună într-o țară care trăiește de aproape trei decenii pe tonele de minciună deversate peste noi de către politicienii României și de mediile care-i slujesc? Se ascunde oare vreo minciună în analiza pe care am făcut-o României actuale? Și nu asta merită oare discutat? Ducându-mă la Bruxelles nu m-am dus nici ca filozof, nici ca scriitor, nici ca profesor nici ca reprezentant al oricărei meserii de pe lumea asta care se poate învăța. M-am dus ca reprezentând una dintre cele mai grele meserii existente în țările cu pretenții democratice: meseria de cetățean îndrăgostit de țara lui și de valorile europene pe care cei ce se bat cu pumnul în piept, clamând iubirea de patrie, le batjocoresc zi de zi.

Gabriel Liiceanu, discurs în Parlamentul European: România actuală în 1.000 de cuvinte

 /Cu un Comentariu de Dan Culcer/
  • Se va observa că Ion Iliescu nu este numit instigatorul mineriadelor ci «arhitectul mineriadelor» ( ca și cum mineriadele ar fi fost o construcție nu o deconstrucție a abia încropitei «democrații»). 
  • Se va observa că în lista guvernărilor catastrofale, cea a lui Traian Băsescu nu este pomenită ( nu am uitat jocul și locul lui Liiceanu în curtea monarhului Băse). 
  • Se va observa că nu se caută și sursele favorizante ale corupției, adică intervenția capitaliștilor străini care, din dorința de a acoli legea locală, au încurajat lăcomia naturală a politicienilor, deputaților, funcționarilor și i-au corupt, știindu-i dependenți și prost plătiți.Lanțul corupției este format din două ochiuri, corupătorul și coruptul.
  • Se va observa că deși declară că reprezintă sociatetea civilă, nimeni din acest conglomerat de asociații finanțate de neprieteni ai României, nu l-a delegat pe Gabriel Liiceanu să reprezinte conglomeratul, care nu are nici o legitimitate, nici morală, nici juridică.
  • Se va observa că naționalismul este mereu atacat de mulți terfelitori de profesie prin identificarea acestuia cu regimul ceaușist, cu schema ideologică de după 1964, produsă de institutul de istoria partidului. Identificarea este un fals intelectual și o murdărie morală. 
  • Naționalismul în România veche și actuală se revendică de la Eminescu, Iorga, Părvan, Mircea Eliade, Goga, Onisifor Ghibu și nu de la Ceaușescu, Ion Ardeleanu, de la scribi năimiți ca Nicolae Dragoș sau Dumitru Popescu etc. 
  • Necesitatea luptei contra corupției, indubitabilă, nu implică doar critica manevrelor actualului guvern. 
  • Se va observa că epoca Băsescu, de corupție tot atât de evidentă și generalizată nu a fost și nu e atinsă nici măcar cu floare. Atunci Liiceanu era orb sau purta ochelari de cal. 
  • Suntem cu totul de acord cu incriminarea corupției. 
  • Suntem de acord cu necesitatea protestelor în presă sau în stradă. 
  • Dar ar fi interesant să aflăm cum explică Liiceanu succesul electoral al corupților actuali. 
  • Eu propun stabilirea efectului de solidaritate între corupția la nivel înalt și cea la nivelul de bază. Iar această solidaritate s-a construit prin difuzarea ideologiei neoliberale,  care dă speranțe false peștilor mulți și mici, că se vor îmbogăți tot atât de ușor ca rechinii care au profitat de debandada anului 1990, cea care a favorizat redistribuirea frauduloasă a avuției colective în buzunarelor, în pungile membrilor «monstruoasei coaliții».
  • Această «monstruoasă coaliție» e constituită  din unii activiști comuniști, din cadre de nădejde ale securității anti-ceaușiste, din minoritari abili și din capitaliști de import, Coaliția ne-a condus la impasul social și identitar în care ne aflăm acum. /Comentariu de Dan Culcer/

"Nu aș fi venit aici ca cetățean al unei țări de 10 ani membră a UE dacă nu mi-aș fi simțit valorile democrației sever amenințate" - a spus Gabriel Liiceanu în fața Comisiei LIBE din Parlamentul European.
Îmi dați voie mai întâi să mă prezint, în 2-3 cuvinte.

Am, ca și dvs, o profesiune dobândită, mai precis, sunt profesor de filosofie la Universitatea din București, sunt scriitor, conduc una dintre cele mai importante edituri de știinte umaniste din România. Mai am o meserie, meseria pe care am dobândit-o din 1990, de la căderea comunismului: meseria de cetățean.

Voi vorbi aici în calitatea mea de practicant al profesiunii de cetățean; de altminteri, din 1990, primul an de la căderea comunismului, sunt membru fondator al Grupului pentru Dialog Social.

Reprezint așadar, prin vorbirea mea, societatea civilă.

Doamnelor și domnilor, știți pesemne basmul rusesc cu mănușa vânătorului pierdută iarna în pădure. În ea intră mai întâi să se încălzească un iepure, apoi o vulpe, apoi un lup, apoi un urs.

Ei bine, mănușa vânătorului sunt minutele pe care le-a acordat LIBE - Comisia discursului meu.

Iepurele, vulpea, lupul și ursul reprezintă evenimentele actuale din istoria României.

Eu sunt în situația de a le înghesui pe toate acestea în mănușa europeană a celor 10 minute, atât cât mi-a fost transmis acum dou-trei zile că va dura speech-ul meu.

Aș intitula discursul pe care vi-l adresez acum "România actuală în 1.000 de cuvinte".
Voi încerca să rezum situația din țara mea în 5 puncte:
1. Ceea ce ca țară ne-a adus pe ultimul loc în atâtea dintre clasamentele Europei este marea corupție. Corupția la nivel înalt.

Începând cu anul 2000, odată cu guvernul social-democrat (PSD) al lui Adrian Năstase, prim-ministru condamnat pentru corupție, corupția a devenit sistematică și profesională în Romania, profesionistă, parazitând an de an bugetul țării prin licitații trucate făcute în favoarea firmelor deținute de politicieni și de familiile lor și de acoliții lor. În ultimii 17 ani, țara s-a împărțit între stăpâni regionali, deținând funcții politice și administrative - au fost numiți baroni - care s-au îmbogățit la nivel de zeci și sute de milioane de euro, fără nici o justificare plauzibilă.
Nimeni nu poate să spună de câte miliarde de euro a fost jefuită România în acești 27 de ani.
2. Printr-un fericit concurs de împrejurări, de peste zece ani a apărut Direcția Națională Anticorupție (DNA), condusă în ultimii patru ani de procurorul general al cărui nume a devenit faimos în Europa, Laura Codruța Kovesi. Această instituție a deschis câtorva mii - mii de politicieni dosare de urmărire penală. Din bilanțul DNA pe 2015 rezultă că din dosarele trimise în judecată banii dați mită au fost de 431 milioane de euro. În 2016, peste 800 de demnitari - printre care miniștri, parlamentari, magistrați și primari au primit sentințe finale pentru fapte de corupție.

3. Pe 11 dec 2016, coaliția PSD-ALDE a câștigat detașat alegerile cu voturile a doar 18% din electorat. Nimeni nu are de gând să conteste și nu a contestat acest rezultat. Deși condamnat penal cu suspendare și având un nou proces penal în curs, șeful Partidului Social Democrat, Liviu Dragnea, și-a asumat funcția de președinte al Camerei Deputatilor, în timp ce șeful ALDE Călin Popescu - Tăriceanu, aflat în proces penal pentru mărturie falsă și pentru favorizarea făptuitorilor, a rămas, din mandatul anterior, președintele Senatului.
Romania are în clipa de față în fruntea Parlamentului, a celor două camere, doi oameni condamnați penal sau cu procese de urmărire penală. Noul guvern, membrii lui au fost aleși nu după criterii de competență, deja prestațiile lor ne-au făcut în câteva rânduri de râs, ci de fidelitate personală necondiționată. A avut ca țel principal să scape de pușcărie pletora de penali.

20 dintre membrii Parlamentului sunt urmăriți penal, trimiși în judecată sau condamnați. De aceea, guvernarea PSD-ALDE a debutat printr-un atac frontal la adresa justiției.
Ordonanța de urgență dată de guvern în noaptea de 31 ianuarie prin care erau dezincriminați condamnații penal urma sa îi scoata de sub rigorile legii în primul rand pe cei doi șefi de partide care conduc coaliția. Aici suntem și acesta este adevărul. Acestea sunt faptele care au scos în stradă, vreme de peste o lună, sute de mii de oameni în toată țara.


Un rol fundamental în trezirea sentimentului civic al populației l-au avut câțiva jurnaliști de la publicațiile online; mai cu seamă, Dan Tăpălagă și Cristian Pantazi de la HotNews.ro.
Ceea ce s-a manifestat de la o zi la alta, având la origine ingidnarea a fost conștiința specifică democrației, că orice individ este obligat moral și politic, indiferent de meseria lui, să îi exercite funcția de supraveghetor al puterii, adică meseria supremă de cetățean. Mai există una, mai înaltă, meseria supremă de Om. 

4. Unde ne aflam: nu am nici o indoială că Liviu Dragnea, șeful Partidului Social Democrat și actualul președinte al Camerei [Deputaților - n.r.], precum și colegii lui de partid și coalitie, pentru a scăpa de pușcărie și pentru a-și salva averile, nu s-ar da înapoi de la nimic. Au demonstrat-o de-a lungul anilor, au demonstrat-o cu asupra de măsură în aceste două luni.

De la președintele Iliescu, în anii 1990, arhitectul mineriadelor și până la actualul șef al PSD, trecând prin guvernele Năstase și Ponta - Ponta, ex-premierul, autor al unei lucrări de doctorat plagiate și judecat astăzi pentru fals și uz de fals intelectual istoria noastră post-comunistă a făcut din România, jefuind-o fara scupule, poate cel mai năpăstuit popor din Uniunea Europeană. Acum, cei care ne-au adus în această situație vor să se bucure nestingheriți de averile făcute din furt fără teama de a răspunde în fața legii.
Ținta numărul 1 a acestor oameni în România sunt Parchetul General și DNA. Iată declarația explicită a șefului PSD, rostită la un post de televiziune, săptămâna trecută: trebuie să ne concentrăm pe demiterea procurorului-șef al DNA, pe demiterea dnei Kovesi.
5. Uneori, în istorie, esențialul se reduce, ca în basme, la confruntarea dintre bine și rău. Pe de o parte, avem în România partidele politice, cu precădere, cele care își spun, fără nici o acoperire, socialiste și așa-zișii oameni de afaceri generați de ele.
Pe de altă parte, avem generația celor între 20-40 ani, necontaminată [dl Liiceanu este atenționat de președintele Comisiei să se concentreze pe concluzie, timpul a expirat - n.r.] de naționalismul lui Ceaușescu. De aici poate începe totul. Reprezentanții ei sunt purtătorii democrației moderne, cei ce umplu de peste o lună străzile României cu indignarea lor civic neagresivă. Sunt inteligenți, dinamici și nu mai pot fi manipulați. După cum poate știți, România are cea mai mare viteză medie de internet din Europa. Și ce legătură are asta cu recentele proteste de stradă, care au uimit lumea și care pot constitui baza unui manual de democrație participativă? Are una evidentă.

Cea mai mare rapidă conexiune internet a produs cea mai mare mobilizare enormă nu la un concert rock, ci cea mai rapidă și solidă a generației digitiale, valabilă oriunde în lume: lupta împotriva corupției."

22.03.2017 - 16:03 actualizat: 23.03.2017 - 14:41

Liderul PSD i-a trimis preşedintelui Comisiei LIBE o scrisoare în care susţine că declaraţia lui Liiceanu de miercuri privind intenţia social-democraţilor de a o demite de Laura Codruţa Kovesi este "falsă în totalitate".
"Mă văd nevoit să vă adresez această scrisoare întrucât unul dintre invitații la dezbatere, dl Gabriel Liiceanu, a făcut în discursul său următoarea afirmație la adresa mea: 'Iată declarația explicită a șefului PSD, rostită la un post de televiziune săptămâna trecută: 'trebuie să ne concentrăm pe demiterea procurorului șef al DNA, pe demiterea dnei Kovesi'. Vă supun atenției faptul că această afirmație a dlui Liiceanu este falsă în totalitate și nu reflectă în niciun fel realitatea din România. Nu am rostit niciodată această declarație și nici nu am făcut vreo altă afirmație în sensul sugerat de dl Liiceanu. Dimpotrivă, în toate declarațiile publice pe care le-am avut pe acest subiect nu am făcut nici măcar o sugestie din care să reiasă că dna procuror șef ar trebui demisă de la conducerea Direcției Naționale Anticorupție", afirmă Dragnea în scrisoarea transmisă, relatează Agerpres.
Şeful PSD mai scrie că formaţiunea sa nu a avut de gând și nu are de gând să ceară revocarea celor trei procurori șefi din România.
"Din punctul meu de vedere, faptul că unul dintre invitații români care au luat cuvântul la dezbaterea Comisiei LIBE și-a permis să mistifice în mod deliberat realitatea din România, cu scopul vădit de a-i dezinforma pe membrii comisiei, demonstrează cât de subiective și pătimașe sunt pozițiile celor care au criticat Guvernul României pentru faptul că a emis anumite acte normative ce aveau drept scop transpunerea în legislația penală a unor modificări enunțate în deciziile definitive și obligatorii ale Curții Constituționale. Prin urmare, vă rog să luați la cunoștință și să comunicați celorlalți membri ai comisiei falsitatea afirmației de mai sus a dlui Gabriel Liiceanu la adresa mea. De asemenea, vă rog să luați act de faptul că Partidul Social Democrat nu și-a propus și nu își propune să facă demersuri în sensul demiterii persoanelor care conduc instituțiile din domeniul Justiției", a subliniat Liviu Dragnea.
Şefa DNA, Laura Codruța Kovesi, și Procurorul general al României, Augustin Lazăr, sunt evaluaţi în prezent de Ministerul Justiţiei, în contextul OUG 13 şi a anchetei declanşate asupra modului în care a fost adoptată aceasta.
Întrebat în ce stadiu se află evaluarea lui Lazăr și Kovesi, ministrul Tudorel Toader a susținut, la Bruxelles, că în câteva zile va da un răspuns: "Eu nu am spus că îi decapitez sau că insist cu decapitarea. (...) Mai așteptați două — trei zile și vă dau răspunsul".

http://www.parlamentor.ro/youth-parlamentor/dragnea-catre-presedintele-comisiei-libe-a-pe-declaratia-lui-gabriel-liiceanu-falsa-in-totalitate-7130

vineri, 24 martie 2017

I.L. Caragiale: „să nu ne mai facem inimă rea și spaimă gândindu-ne că lumea româneasca ar fi mai stricată decât altele!”

I.L. Caragiale: „să nu ne mai facem inimă rea și spaimă gândindu-ne că lumea româneasca ar fi mai stricată decât altele!”

„Încotro, Alecule?”
Astfel își începea Ion Luca Caragiale o scrisoare adresată lui Alexandru Vlahuță, prietenul său bun alături de care a lucrat la „Timpul”. Epistola, datată 1894, a fost redescoperită de „Magazin Istoric” și publicată în 2012.
Un text mai actual decât oricând, în care Caragiale îi răspunde, cu umor, inteligență și patriotism nedisimulat dezamăgitului de tot și de toate, Vlahuță.
Epistola lui Caragiale este nu doar o încercare de ridicare a moralului „fratelui Vlahuță”, ci și un elogiu adus virtuților neamului românesc „nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă”. Un neam despre care, spunea Caragiale, „încă nu crede în dreptate; încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda; înca nu știe de cine să asculte – fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni…”
Pe același ton optimist, lipsit de încrâncenare sau cinismul ironic pe care l-a abordat în operele sale, Caragiale îl liniștește astfel pe destinatarul scrisorii: Să se piarză neamul românesc! – Auzi dumneata! … Dar să ne temem că are să se prăpădească, să se piarză, așa de azi pe mâine, până nici nu s’a ridicat încă bine ‘n picioare, un neam de zece milioane!…”
P.A./V.V.
.
.

Frate Vlahuță,
De ce să ne facem spaimă și inimă rea degeaba? La noi nu e nici mai multă nici mai puțină stricăciune decât în alte părți ale lumii, și nici chiar nu s’ar putea altfel. Calitățile și defectele omenești sunt pretutindeni aceleași; oamenii sunt peste tot oameni. Limbă, costume, obiceiuri, apucături intelectuale și morale, religiuni – precum și toate celelalte rezultate ale locului unde au trăit, ale împrejurărilor prin care au trecut – îi pot arăta ca și cum s’ar deosebi mult cei dintr’un loc de cei dintr’altul; ei însă, în fondul lor, pretutindeni și totdeauna sunt aceiași.
.
Nu există pe pământ speță zoologica mai unitară decât a regelui creațiunii. Între un polinezian antropofag și cel mai rafinat european, altă deosebire hotărâtă, nu există decât modul de a-și găti bucatele. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai așa, altul mai altminterea; dar, la urma urmelor, toți sunt la fel. Zi-le oameni și dă-le pace!
.
Așadar, să nu ne mai facem inimă rea și spaimă gândindu-ne că lumea româneasca ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotarât; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut încă; nu e pân’acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda; încă nu știe de cine să asculte – fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni… Fript cu lapte, suflă și ‘n brânză. N’a ajuns să cumpănească bine ceea ce i se pune împotrivă; și astfel încă nu înțelege că în mâna lui ar sta să-si îndrepteze soarta și să dispună apoi de ‘ntregul de ea – precum e drept și precum are să și fie odată.
.
În fine, nu are încă destulă îndrăzneală să-și răfuiască socotelile cu „binevoitorii lui epitropi”. Dar cu vremea, trebuie să vină și asta; trebuie să vină și înțelegerea fără de care nu poate fi o națiune sigură de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei.
.
Românii sunt astăzi un neam întreg de peste zece milioane de suflete, având una și aceeași limbă (nu ca s’o lăudăm noi), extraordinar de frumoasă și de… grea, având un mod de gândire deosebit al lui, o comoara neprețuită de filosofie morală, de humor și de poezie – cu atât mai originală avuție cu cât este un amestec de moșteniri și de dobândiri antice, grecești, slave, orientale și altele, pecetluite toate cu netăgăduita lui nobila peceție românică, latină, care-l arată bun și netăgăduit stăpân al lor.
.
Din această stăpânire seculară a lui rezultă și puterea nebiruită de asimilare a acestui popor, ce încă d’abia pe departe încep a-și simți importanța în lumea europeană. Și de aceea, este așa greu de ‘nțeles teama ce o au unii de „înstrăinarea neamului românesc”, „de alterarea spiritului național”, de… „pierderea românismului”!
.
Să se piarză neamul românesc! – Auzi dumneata! … Dar să ne temem că are să se prăpădească, să se piarză, așa de azi pe mâine, până nici nu s’a ridicat încă bine ‘n picioare, un neam de zece milioane!…
.
De ce?… Fiindcă un Fănică oarecare, sec, n’are destul respect pentru antemergătorii progresului nostru cultural?… fiindcă un muțunache maimuțește apucăturile și tonul de boulevardier parisien?… fiindcă inteligențe tinere își risipesc zadarnic vremea în a critica, în loc să și-o întrebuințeze în a face mai bine decât au făcut aceia pe care îi critică?… Tânăr, bătrân, face omu, individual, ce-i place și ce știe face… Ei, și? Aici nu e vorba de ce-i place unuia sau altuia să facă; e vorba de ce poate face o lume întreagă… Și lumea își vede înainte de mersul ei; facă oricine ce-o pofti… Cine nu merge cu ea înainte și stă, cu gândul la sine – să-și facă în ceafă cărarea, să critice tot fără a face nimica, să tâfnească de necaz că alții au făcut ceva înainte-i ori că alții vor însemna ceva pentru dânsul – acela își crede ziua lui eternă; și, mâine, lumea o să fie departe de el înainte, și el o să se afle înapoi, departe de ea.
.
Ba, adesea, lumea trebuie să dea câțiva pași înapoi, ca să-și ia vânt spre a merge mai sigur înainte. Vai de cel ce n’a luat seama la mișcarea ei prudentă!… se va găsi rătăcit, că s’a bizuit a merge cu capul înainte fără socoteala.
.
Oamenii toți mor; unii mai de timpuriu, alții mai târzior… Dar, toți mor; dar numai unii îmbătrânesc: aceia cari nu simt că lumea merge și că omul nu trebuie să se înțepeneasca ‘n călcâe pe loc, ci trebuie să se lase dus, în pasul lumii. De aceea vedem atâția tineri bătrâni și atâția bătrâni tineri… atâția zdraveni și verzi până la chemarea de sus și atâția ofiliți și muceziț înainte de a fi legat rod…
.
Să se prăpădească neamul românesc? Dar întoarcă-se Oltul și Mureșul de-a’ndăratelea către obârșia lor în creerii munților Cicului, neamul românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, așteptând cu răbdare vremea când să dea și el culturii și civilizației europene concursul lui specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cerească- fiindcă oricum ne-om învârti și ne-om răsuci noi oamenii, legile care stăpânesc mersul omenirii tot în mâna Proniei cerești sunt și trebuie să rămână; căci a puterii acesteia nepătrunse de noi este și omenirea o arătare.
.
Fie dată în omenire parte cât mai frumoasă și neamului românesc!
Dumnezeu să te țină în sfânta lui pază!

Al tău vechiu,
Caragiale

Ion COJA. Carte pentru dumirire și îndreptare. Fii naționalist !

Fii naționalist!

Prezint, în cele ce urmează, un compendiu al ideilor și faptelor esenţiale care, după părerea mea,  trebuie cunoscute și înțelese de orice tînăr din România doritor să priceapă pe ce lume trăieşte şi, eventual, chiar să schimbe ceva din această lume, potrivit aplecării înnăscute a omului de a se face util comunităţii în care trăieşte: cea locală, cea naţională, cea planetară. Pretind celor ce vor încerca să respingă şi să combată ideile de mai jos, să nu facă asta înainte de a aprofunda cu bună credinţă întreg textul care urmează.
Nu urmăresc să răspândesc aceste idei pentru ca în numele lor să se producă o reacţie politică. Ci doresc ca aceste idei să fie prezente în mintea tinerilor ca ipoteze, ca păreri pe care, în timp, să le verifice când vor putea. E bine să nu piardă din vedere aceste ipoteze atunci când analizează fenomenele şi evenimentele din jurul lor. Și mai ales atunci când vor încerca să găsească soluții problemelor cu care se confruntă.
Aceste idei ilustrează punctul de vedere naționalist din care ne propunem, în mod deliberat și programatic, să cercetăm și să apreciem lumea în care trăim.
1. Fii naționalist!
Naționalist în limitele adevărului. Nu ne temem de adevăr! Dimpotrivă, ca popor, noi suntem interesați de căutarea, aflarea și rostirea adevărului.
A fi naţionalist înseamnă să pui deasupra oricărei idei politice imperativul supraviețuirii ca neam, ca națiune, ca stat! O supraviețuire în demnitate și prosperitate. Salus Patriae suprema lex! Acest imperativ – Salvarea Patriei este legea supremă!, considerăm că este firesc și justificat să guverneze viața politică în toate comunitățile naționale de pe fața pământului. Supraviețuirea și creșterea demografică de calitate este ținta naturală, firească, de la Dumnezeu lăsată pentru fiecare soi de ființe! Deci și pentru om!
Naționalismul nu are nimic de ascuns. Este singura ideologie care poate fi promovată în respectul deplin al adevărului. Ca naționaliști, nu ne temem de adevăr! Dimpotrivă, fiind preocupați de edificarea și creșterea noastră ca națiune, suntem interesați de aflarea și rostirea adevărului. Numai pe adevăr se poate întemeia ceva durabil.
Politica interesului comunitar, național, pune deseori în adversitate persoane și popoare. În asemenea cazuri, cel puțin una din părți, dacă nu cumva amândouă, se fac vinovate de păcatul de a concepe politica interesului național în afara respectului pentru adevăr, pentru dreptate. Fac, din această perspectivă, afirmația cea mai importantă pentru liniștea și elanul sufletesc al politicianului român tînăr și idealist, pornit să se pună în slujba Neamului, dar și a lui Dumnezeu: între interesele Neamului românesc și respectul adevărului nu există nicio contradicție, nicio incompatibilitate. Atâta vreme cât ne vom ține aproape de obiectivele social-politice formulate de ideologii naționalismului românesc, în frunte cu Mihai Eminescu și Corneliu Zelea Codreanu, vom avea de partea noastră deopotrivă argumentul adevărului istoric și argumentul legitimității.
În rezumatul cel mai succint, obiectivele noastre pot fi cuprinse prin formula eminesciană:
„Chestiunea de căpetenie pentru istoria și continuitatea de dezvoltare a acestei țări este ca elementul românesc să rămână cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste și generoase, bunul lui simț, c-un cuvînt geniul lui să rămâie și pe viitor norma de dezvoltare a țării și să pătrundă pururea această dezvoltare.”
Așa cum au fost ele formulate până acum de gânditorii și luptătorii pentru ideea națională, obiectivele autentic românești nu lezează drepturile legitime ale altor comunități sau popoare, nu contrazic morala creștină, nu se abat de la principiile justiției. Preluarea și promovarea acestor obiective nu riscă să pună pe cineva, cu atât mai mult pe un tînăr, în situația de a se dezice de ceea ce Dumnezeu a sădit mai bun în el.
Ca români, nu vă temeți de aflarea și rostirea adevărului! Așa cum se tem alții! Nu puțini! În fața lui Dumnezeu, a celorlalte seminții și a propriei noastre conștiințe, nu avem nimic de ascuns! Dimpotrivă, în numele adevărului avem de corectat sau infirmat, prin dovezile cuvenite, o sumedenie de calomnii și neadevăruri puse în circulație pe seama noastră, a românilor. De asemenea, importante fapte și evenimente istorice așteaptă să ne facem datoria față de ele și să fie scoase din întunericul uitării ori al ocultării, pentru a fi puse în circuitul valorilor publice, universale.
Sunt, din păcate, multe popoarele a căror istorie consemnează evenimente pentru care urmașii de azi au toate motivele să se rușineze, să-și pună cenușă în cap și să prezinte scuze altor popoare. Recunoașterea publică a acestor vinovății este un pas pentru care omenirea trebuie să se pregătească sufletește și mental. Procesul globalizării, acceptabil și benefic chiar în anumite limite, impune cu necesitate instaurarea unui climat inter-națiuni de încredere, de armonie și colaborare, de concordie. Recunoașterea cu seninătate a greșelilor trecutului face parte din preliminariile unei globalizări în armonie și bună înțelegere. Un examen lucid al trecutului istoric românesc ne pune pe noi, naționaliștii români, în situația reconfortantă de a nu înregistra abuzuri sau daune majore aduse de înaintașii noștri altor popoare, unor comunități umane. Nu a fost lipsită de greșeli și păcate istoria noastră, dar aceste greșeli sunt mai ales față de noi înșine, față de politica autentică a interesului național, pe care deseori am abandonat-o ori am conceput-o greșit.  Sau am trădat-o…
Pe parcursul unei istorii milenare, românii nu au practicat niciodată adversitatea sistematică (și tâmpă!) față de un popor sau altul, față de vreo țară. Iar când neprevăzutul istoriei i-a pus pe români în situația de ocupant al unui teritoriu străin, românii s-au comportat remarcabil de demni, de reținuți în a produce suferinţe Celuilalt. La fel, față de prizonieri. În general, față de adversarul învins, aflat oareșicum la discreția învingătorului, românii s-au purtat cu un fair play pe care istoriografii români nu s-au învrednicit să-l evidențeze cum se cuvine, iar istoricii străini l-au ascuns metodic.
Noi, românii, avem o poziție privilegiată față de adevăr. O datorăm părinților și înaintașilor noștri. Ea trebuie să inspire politicianului român deopotrivă încrederea în sine, în cei pe care îi reprezintă, ca și obligația de a trata de la egal la egal cu oricine! Nu avem niciun motiv real pentru a ne fi rușine de noi, ca români!
Avem toate motivele ca să ne vindecăm de complexul de inferioritate de care suferă mulți politicieni și intelectuali de-ai noștri, mai sărăcuți cu duhul, în relațiile lor cu alte culturi, cu alți politicieni sau intelectuali, străini. Consemnăm și subliniem obligația de a combate cu seninătate și fermitate mulțimea de interpretări și comentarii asupra istoriei noastre, asupra firii poporului român, concepute cu rea credință, cu rea voință, nu din ignoranță, ci, de cele mai multe ori, cu program de denaturare a adevărului istoric. Elaborarea și propagarea unor interpretări voit false, defăimătoare, neconforme cu realitatea, cu adevărul, este expresia și efectul unui anti-românism tot mai vizibil, mai bine organizat, mai profesionalizat…
De aceea, din decalogul nostru nu poate lipsi conștientizarea, demascarea și combaterea anti-românismului! Un imperativ de maximă actualitate și urgență.
Problema națională trebuie aprofundată cu prioritate, deoarece lumea de azi și de mâine pune fiecare popor și fiecare țară în conflict de supraviețuire cu alte popoare și mai ales în adversitate cu politica de globalizare. Dacă această adversitate se va tranșa în favoarea mondializării, a globalizării, asta va însemna dispariția statelor naționale, a raselor și națiunilor, în favoarea unui model uman așa zis multi-rasial și multi-cultural. Acest model promovează amalgamul cultural și al raselor, dispariția identității naționale.
În mod paradoxal, față de lumea animală atitudinea considerată a fi cea mai corectă este atitudinea ecologică, de protejare și prezervare a raselor, a speciilor, de salvare a acestora cu eforturi oricât de mari dacă este cazul. O grijă specială este acordată identificării și înmulțirii exemplarelor care ilustrează cel mai bine atributele rasei, ale speciei sau clasei respective de ființe.
Pe plan uman însă, ideea de a păstra puritatea și identitatea rasială este considerată o idee retrogradă, chiar criminală. Și asta pentru că se consideră, în mod fundamental greșit, că preocuparea pentru ideea și idealul de puritate etnică sau rasială ar fi de sorginte nazistă! Ba unii afirmă chiar că este ideea responsabilă de hecatomba umană din cel de al Doilea Război Mondial!
Nimic mai fals decât această abuzivă reductio ad Hitlerum, în care avem  motive să vedem o diversiune grosolană, orientată împotriva progresului uman autentic. Teoriile așa zis rasiste sunt mult mai vechi şi au autori diverși, englezi, fracezi, americani, evrei, germani, unii dintre ei deosebit de serioși ca metodă științifică. Inclusiv autori asiatici. Nazismul este un accident istoric, nu poate fi luat în serios pentru a discredita o teorie care are justificarea ei în absolut! Nazismul nu a inventat rasismul, ci l-a compromis sau, mai probabil, nazismul a fost invocat pentru compromiterea cercetării ştiinţifice a raselor umane. A fi împotriva conservării raselor și etniilor, în forma în care rasele au ajuns în epoca modernă, înseamnă a fi împotriva naturii și a lui Dumnezeu.
Prin epoca modernă înțeleg epoca în care popoarele și statele ajung să conștientizeze și să practice planificarea istoriei, încercând să reducă rolul hazardului, al întâmplării în Istorie! Planificarea istoriei nu se poate face fără transparență și consens. Ideea de protecție și consolidare etnică, rasială, trebuie să fie unul dintre consensurile majore și definitorii ale lumii moderne.
Firește, ca orice lucru omenesc, naționalismul (inclusiv rasismul „pozitiv”) a cunoscut și el forme denaturate, aberante chiar, în numele său au fost săvârșite abuzuri și excese care au sfârșit prin a compromite ideea. Ea trebuie reluată cu seninătate și luciditate. Iar primul gest va fi unul reparatoriu față de victimele falsului naționalism. Așadar, afirmarea ideii naționale trebuie să includă condamnarea exceselor șovine, a falsului naționalism, a naționalismului agresiv, de paradă etc. Sunt multe formele sub care naționalismul a degenerat, de cele mai multe ori cu intenția de a compromite ideea națională. În acest scop, ca prim pas, va fi să ne folosim corect de cuvinte re-punând în circulație cuvîntul șovin, respectiv șovinism. Cuvîntul șovin, șovinism a dispărut din vocabularul mass mediei în ultimii douăzeci de ani, fiind folosit cu acest sens peiorativ cuvîntul naționalism, ca sinonim al lui șovinism! Vedem în acest fapt aparent mărunt o dovadă  în plus a conspirației împotriva ideii naționale, a strădaniei nelegiuite de a compromite naționalismul… De amploarea și eficiența acestei diversiuni ne dăm seama din faptul că nu s-a dat în acest sens niciun ordin expres, vizibil, transparent, ci au fost folosite căi de comunicare oculte, ascunse de opinia publică, ordine la care s-a supus întreaga massmedia, cu o unanimitate îngrijorătoare.
Suntem patrioți, aceasta fiind chiar o obligație constituțională, iar cei mai norocoși dintre noi sunt naționaliști. Dar nu suntem șovini! Dimpotrivă, vedem în șovinism atitudinea cea mai păguboasă pentru idealul naționalist, iar în plan strict uman șovinismul este o dovadă de precaritate intelectuală, de stupiditate.
Ar trebui să distingem net între rasism și șovinism. Din păcate cuvîntul rasism a fost încărcat pe nedrept cu un noian de conotații negative. Din această pricină folosirea cuvîntului rasist cu sens neutru, chiar pozitiv, ridică unele dificultăți. Poate că ar fi cazul să apelăm, pentru o vreme, și la câteva sinonime posibile, precum etnicism, etnocentrism sau chiar rasialism… Înțelesul acestor cuvinte: concepția potrivit căreia diversitatea rasială este o podoabă și o binefacere pentru omenire, este expresia ideii de bine și de frumos care a guvernat Creația. Rasele trebuie prezervate și ocrotite, iar programele și politica de metisare a raselor trebuie declarate crime împotriva umanității. Nota bene: pare de domeniul evidenței faptul că există asemenea politici și programe de metisare a raselor, de corcire a umanității. Mai greu de identificat sunt autorii acestor programe. Printre promotorii de serviciu, scenariștii filmelor de la Hollywood, din ultimii 40-50 de ani, care lucrează cu metode și șabloane evidente pentru specialiști, dar pentru publicul larg deosebit de eficiente…
În mod apăsat subliniem că la nivelul individului atribuim și recunoaștem ființei umane dreptul și totala libertate de a se însoți cu persoane de altă rasă, de altă etnie, dreptul firesc de a da astfel naștere unor urmași a căror demnitate de ființe umane nu poate fi nicicum pusă la îndoială sau diminuată. Nu descurajăm asemenea relații, dar nu admitem politica de încurajare, promovare sau provocare a metisajului etnic sau rasial.
Societatea așa zis multi-culturală și multi-rasială spre care vor unii să ne îndreptăm va fi o abdicare de la demnitatea și frumusețea ființei umane! Politica așa zis anti-rasistă este fals umanitaristă, ea a fost lansată și promovată de cercuri și structuri oculte, obsedate în fapt de un exclusivim rasial, violent șovin, vecin cu demența, cu paranoia!
Promotorii anti-rasismului de după al II-lea Război Mondial se dovedesc a fi în fapt activiștii unui șovinism dezgustător, ai unui exclusivism etnic și religios criminal, împins până la genocid. Un genocid deseori subtil, insesizabil, așa cum s-a desfășurat până acum genocidul complex, pe multe căi practicat, împotriva rasei albe, a indo-europenilor, a creștinilor. Afirm cu toată seriozitatea că problemele grave pe care le are demografia popoarelor europene, ale așa zisei rase albe, nu sunt întâmplătoare, nu sunt datorate unor cauze scăpate de sub control, ci sunt provocate, sunt planificate la nivelul unor structuri de putere planetare și oculte, criminale.
Rasele și etniile, „neamurile” cu care Dumnezeu a binecuvîntat omenirea, sunt egal îndreptățite la existență și prosperitate în demnitate. Deplângem și respingem orice iluzie și amăgire de sine a celor care ar putea considera că rasa ori neamul de care aparțin ar avea un statut de excepție, de superioritate și exclusivitate față de celelalte popoare și rase. Omenirea a suferit destul din pricina acestor rătăciri, a acestor rătăciți printre noi…
A fi patriot este o stare naturală, de normalitate. Prin natura sa individul este programat genetic să fie capabil de sacrificiul suprem pentru salvarea speciei, a neamului său, a Patriei. A fi naționalist înseamnă însă mai mult decât a-ți da viața pentru binele comunitar, al Celorlalți! A fi naționalist înseamnă să-ți dedici viața Celorlalți, Neamului. A fi naționalist este un har de care au parte cei mai aleși dintre noi. Este un noroc sau un blestem, căci mulți naționaliști au plătit cu viața crezul lor! Nimănui nu i se poate reproșa neputința de a fi naționalist.
Naționalitii autentici sunt solidari între ei. Rasiștii autentici la fel ar trebui să fie și ei! La fel cum solidare sunt și persoanele autentic religioase, indiferent de religia lor.
Într-o discuție pe Calea Victoriei cu Petre Țuțea, văzându-l cât de înfocat este ca naționalist, Nae Ionescu i-a cerut învăţăcelului său să propună un portret al „bunului român”. Nea Petrache a răspuns prompt și memorabil prin ceea ce Marcel Petrișor a numit pentalogul lui Petre Țuțea:
  1. Să fie creștin, pătruns de taina Mântuirii noastre prin Iisus
  2. Să fie oricând gata să dea totul pentru Neam și Țară
  3. Să respecte femeia, chip al Maicii Domnului pe Pământ
  4. Să fie onest și sincer cu sine însuși și semenii săi
  5. Să fie un bun profesionist, în stare să se bucure când întâlnește un român mai capabil, mai performant.
Nota bene: am redat cu cuvintele mele acest pentalog, pe care l-am ținut minte ca inventar de idei.
Cred că din cele cinci „porunci” ale lui Petre Ţuţea cea mai potrivită, mai „imperativă” pentru noi, românii, este capacitatea de a ne bucura atunci când în preajma noastră se iveşte un ins, un român, un om mai deştept, mai puternic, mai performant decât noi. Se pare că ne lipseşte în mod specific şi va trebui să o educăm la fiecare român, capacitatea de a veni cu inima deschisă în sprijinul vecinului sau colegului mai norocos, mai performant, mai talentat, ajutându-l să-şi pună în valoare întreg potenţialul cu care Dumnezeu l-a înzestrat, spre binele Neamului şi al Omului. Prea sunt mulţi românii care nu ştiu să se bucure de norocul de a avea de-a face cu unul mai deştept, mai inspirat, mai creativ decât ceilalţi. Şi nu sunt puţini românii şi, oamenii în general, roşi de invidie când cel de alături, frate, vecin sau coleg, se dovedeşte a fi mai bun.
Ca naționalist, ca om normal adică, bucură-te de norocul altuia! Iar dacă nu-ți poți reprima invidia, fii măcar atât de inteligent și dă-ți seama că face parte din norocul vieții tale să ai de-a face cu oameni mai deștepți, mai puternici și mai talentați decât tine, pe care să-i sprijini cu inima deschisă în a-și afirma talentul și celelalte daruri cu care l-a binecuvîntat Dumnezeu. Va fi și spre binele celorlalți, deci și spre binele tău! Iar capacitatea ta de a recunoaște și respecta meritele și munca altuia este un dar tot de la Dumnezeu! Nu-l refuza!
A te bucura de succesele altuia este forma cea mai potrivită de a arăta că am înţeles şi am preţuit cum se cuvinte principiul suprem al Creaţiei: infinita diversitate, faptul că nu există doi, ci numai unu, adică numai unicate, fiecare cu particularitatea sa născătoare de fapte ne-mai-săvârşite vreodată. Străduiește-te să te cunoști și să te înțelegi pe tine însuți, pentru a descoperi fărîma de unicitate cu care te-a dăruit Dumnezeu. Ești dator să-ți pui în valoare unicitatea! Unicitatea cu care te naști nu-ți aparține, la fel cum nici șansa de a te naște, viața ta însăși nu-ți aparține, nu ai dreptul să faci ce vrei cu ea, să dispui după bunul plac! Așa cum nu poți spune „acesta este copilul meu și fac ce vreau cu el!”, la fel cu viața ta trebuie să te străduiești să faci ce trebuie, să vrei să faci ce trebuie! Și să te străduiești să pricepi ce trebuie să faci! Să vrei să faci!
Voința de a făptui în folosul Neamului este definitorie pentru naționaliști.