duminică, 29 mai 2016

Marius Albin MARINESCU. Domnule Iohannis, de ce vreți să băgați holocaustul pe gâtul românilor? (II)

Domnule Iohannis, de ce vreți să băgați holocaustul pe gâtul românilor? (II)

Orice om cu capul pe umeri și cu mintea la purtător a avut posibilitatea să observe cum „pas cu pas” președintele impus, Klaus Werner Iohannis, acrediteză ideea că românii au săvârșit un holocaust asupra evreilor în Al Doilea Război Mondial. Această strategie am devoalat-o, cu argumente viabile, în episodul trecut: http://www.justitiarul.ro/domnule-iohannis-de-ce-vreti-sa-bagati-holocaustul-pe-gatul-romanilor/
În acel prim articol afirmam următoarele: „Există o decizie a vreunui Tribunal Internațional care a condamnat definitiv România pentru holocaust? Nu! Atunci de ce se dorește impunerea cu orice preț a holocaustului în România? Nu Mişcarea Legionară din  România a fost declarată «fascistă» la Nürnberg, ci Grupul Etnic German, succedat oficial de FDGR-ul condus de Klaus Iohannis în anul 2007! Conform sentinţelor Tribunalului de la Nürnberg, singura organizaţie de pe teritoriul României care a fost declarată ca fiind «fascistă» și care a putut avea un rol în prigonirea evreilor a fost Grupul Etnic German. Puterile Aliate au impus României, prin articolul 15 al Convenţiei de Armistiţiu  din 12 septembrie 1944, dizolvarea organizaţiilor pro-hitleriste de pe teritoriul românesc. Astfel, Grupul Etnic German a fost desfiinţat și patrimoniul acestuia confiscat prin Decretul-Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, semnat de regele Mihai I al României. Comuniştii nu au făcut altceva decât să aplice acest Decret-Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, care nu le-a aparţinut, ei nefiind la putere în momentul istoric respectiv. Acest patrimoniu a fost preluat după evenimentele din decembrie 1989 de Forumul Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), care s-a autodeclarat ca succesor al Grupului Etnic German!
Acest abuz s-a petrecut în anul 2007 prin cârdășia dintre F.D.G.R., Primăria Sibiu  –  ambele conduse de Iohannis Klaus Werner  –  și Judecătoria Sibiu. Detalii aici: http://www.justitiarul.ro/forumul-democrat-al-germanilor-din-romania-fdgr-condus-de-klaus-iohannis-se-declar-oficial-continuatorul-partidului-nazist-din-al-doilea-rzboi-mondial/ (…) Cine l-a mandatat pe domnul Iohannis Klaus Werner să transmită, prin comportamentul său, mesaje de învinovățire a întregului popor român? Participant la Holocaust poate a fost bunicu’-său care s-a înrolat voluntar în Waffen S.S.! Bunicii mei nu au omorât evrei și nici nu i-au trimis în lagărele germane, ca să fie foarte clar!!! Iohannis poate să-și tot pună cenușă în cap și pentru că a declarat oficial FDGR-ul lui ca succesor al organizației naziste Grupul Etnic German, dar să nu tragă în mizeria asta România! Ce tupeu grosier pe acest personaj sinistru! El este oficial urmaș al hitleriștilor, cu acte de succesor parafate de o instanță de judecată, da’ s-a dus cu basca în mână la evrei, pozează în mare luptător împotriva antisemitismului și vrea să impună un muzeu al holocaustului în România. Adică antecesorii și neamurile lui înrolate în Waffen S.S. i-au ucis pe evrei prin lagăre și pe front, dar vinovați sunt românii din colonia peste care a fost numit Gauleiter!”
Demonstram în materialul jurnalistic că nu există dovezi concrete care să ateste cum că autoritățile române, armata română sau legionarii, veșnic scoși țapi ispășitori, au comis vreun holocaust asupra evreilor, așa cum institutul „Elie Wiesel”, plătit din banii românilor pe care-i acuză de crime, se străduiește să demonstreze prin acțiunile sale, prin  legile impuse de el Parlamentulului României (Legea 217/2015) și chiar prin numele său: Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”. Nu am fost singurul ziarist revoltat de legea strâmbă făurită de institutul „Elie Wiesel” și lansată de Crin Antonescu.
„Legea tembelă și antidemocratică a grupului Alexandru Florian consideră valide condamnări pronunțate de justiția bolșevică iar prin asta devine ea însăși o crimă. Mai mult, documentarea marelui istoric făcută aproape exclusiv pe baza mărturiilor culese de la evreii care au trăit evenimentele din 1940 de la Iași și a cărei finalitate este o lege reparatorie care să acorde compensații financiare substanțiale urmașilor evreilor uciși nu poate constitui o bază documentară obiectivă. Până nu se pun în balanță toate evenimentele, toate crimele, inclusiv cele comise de evreii bolșevici care acționau ca trupe paramilitare ale Armatei Roșii, nu putem avea un tablou complet al faptelor și al cauzelor. Iar asta ne privează de o judecată obiectivă și rațională. Asasinarea memoriei nu poate fi în nicio circumstanță răspunsul la asasinatele etnice care au întunecat istoria României în anii ’40” (http://www.justitiarul.ro/un-gestapo-evreiesc/)
Fostul președinte al Israelului, Shimon Peres,  a spus clar că românii au salvat evrei și chiar ne-a mulțumit (https://www.youtube.com/watch?v=EEGXrAD2yJk) , aspect recunoscut și de evreii onești din România care au trăit acele vremuri, ca Leopold Lazăr Schobel, președintele comunității evreiești din Pitesti, evreu care s-a născut și a trăit in România (https://www.youtube.com/watch?v=-2E-r5THyfA).
Cum se face că Simon Wiesenthal, renumitul  vânător de naziști ucigași de evrei, nu s-a arătat interesat de români, mai ales de legionari? Nici măcar de pedepsirea lui Horia Sima, deși îl avea la îndemână, în apropiere chiar, fiindcă acesta și-a trăit ultima perioadă a vieții în Germania.Sima a trait o viață lungă, fără să-l acuze cineva de antisemitism, până la vârsta de 87 de ani.Atâți ani avea în 1993, când a decedat. Simon Wiesenthal a decedat la Viena,  în 20 septembrie 2005, la 12 ani după Horia Sima. Aceeași întrebare îl frământă și pe scriitorul Dan Culcer din Franța: „Rămâne o mare nedumerire. Nu am auzit de nici un proces intentat de vânătorii de naziști unor legionari aflători la îndemână într-o țară ca Germania sau Austria, persoanele respective fiind fără acoperire, identificabili. De ce nu au fost acuzați și judecați drept potențiali criminali de război de către justiția germană și de către vântorii de naziști, în jumătatea de secol care a trecut de la finele războiului? Era justiția germană controlată de naziști sau  legionarii erau apărați de vreo convenție secretă? Cum se face că acum legionarii din interior și exterior sunt etichetați în grup, fără nici o deosebire, ca fasciști și antisemiți, deci păcătoși penal? Crimele de război eventual dovedite, ale unor refugiați legionari în Germania și Austria, nu se pedepseau în acest caz?” (http://jurnalulunuivulcanolog.blogspot.ro/2016/05/cifre-si-nedumeriri-pe-margine-cenzurii.html)
Propaganda pro-holocaust a domnului Klaus Iohannis se desfășoară non-stop cu o râvnă demnă de o cauză mai bună. Aproape că nu este săptămână de la Dumnezeu în care președintele României să nu invoce holocaustul sau să nu promoveze acțiuni, sub patronajul Administrației Prezidențiale, în scopul omagierii acestuia și a lansării de grave acuzații asupra poporului român.
Klaus Iohannis și președintele Israelului, Reuven Rivlin. O strângere de mână, o sugestie privind cravatele care trebuiesc purtate, un gheșeft cu despăgubiri pentru holocaust…
Iată ce a afirmat Klaus Iohannis ieri, în 25 mai a.c., la ceremonia de decorare a președintelui onorific al Alianței Internaționale pentru Memoria Holocaustului, Yehuda Bauer: „În plan extern, vom lansa în curând inițiativa organizării la București, la începutul anului viitor, a unui summit internațional dedicat acțiunii comune împotriva manifestărilor antisemite, precum și a altor forme de manifestări extremist”. (http://www.realitatea.net/klaus-iohannis-anunt-privind_1939535.html) Un cititor neavizat din străinătate poate să creadă că România este sub asediul neonaziștilor, care mărșăluiesc non-stop pe bulevardele Bucureștilor cu lozinci amenințătoare la adresa evreilor!
Cu o săptămână înainte, pe data 17 mai, președintele Klaus Iohannis organizase la Cotroceni evenimentul „Podurile Toleranţei”,  împreună cu puternica organizație masonică evreiască, loja sionistă B’nai B’rith. Iată cum invoca, din nou, atrocități săvârșite de români: „România puternică în Europa şi în lume, aşa cum ne dorim să fie, presupune a ne asuma trecutul şi a-l include în proiectul de recuperare şi valorizare a tuturor identităţilor, cea a majorităţii româneşti şi cele ale minorităţilor naţionale.” Mai mult, conform publicației soroșiste „Adevărul”, este musai nu doar asumarea holocaustului, ci și studierea acestuia în școlile românești, probabil în paralel cu retragerea Istoriei Românilor, așa cum încearcă să facă guvernul Cioloș:  „ Preşedintele Klaus Iohannis a declarat, marţi, căRomânia s-a angajat să devină un exemplu de promovare a memoriei Holocaustului şi a altor experienţe tragice ale trecutului, precum lagărele din Transnistria, şi de aceea este nevoie de un sistem educaţional în care tinerii să înveţe despre aceste lucruri în şcoli.(…) «Vor afla totodată că au existat şi legile antisemite, şi trenurile morţii, şi Podul Iloaiei, robia şi lagărele din Transnistria. Şi mai ales, sper ca tinerii de azi să afle cum putem face ca experienţele tragice ale trecutului să nu se mai repete» a mai spus preşedintele.” (http://adevarul.ro/news/politica/klaus-iohannis-e-nevoie-sistem-educational-tinerii-invete-despre-holocaust-lagarele-transnistria-1_573ad2495ab6550cb80491bc/index.html)
Aceasta este  „România educată” a lui Iohannis, studierea holocaustului în școli și asumarea acestuia  de către România. E musai să convingă tinerii români că străbunicii lor au fost niște criminali și ca atare acum trebuiesc plătite miliarde de euro statului Israel ca despăgubiri. Rușine, Iohannis!
Ca să nu fie dubii și ca să nu fiu acuzat de interpretări proprii și citate scoase din context, vă prezint transcrierea completă a alocuțiunii susținute de președintele Klaus Werner Iohannis la Palatul Cotroceni, în data de 17 mai a.c., cu prilejul evenimentului „Podurile Toleranţei”:
„Domnule Preşedinte Aurel Vainer,
Domnule Preşedinte al B’nai B’rith Europa,
Domnule Preşedinte al B’nai B’rith România,
Domnule Ministru,
Stimați reprezentanți ai corpului diplomatic,
Domnilor secretari de stat,
Doamnelor şi domnilor,
Vă întâmpin cu bucurie la Palatul Cotroceni, la această manifestare ce stă sub semnul parteneriatului și toleranței, al amintirii trecutului și prețuirii prezentului. Înaltul Patronaj pe care l-am conferit este expresia simbolică a importanței pe care o acordăm dialogului intercultural, respectului pentru diversitate şi angajamentului pentru combaterea intoleranţei, rasismului, antisemitismului şi xenofobiei.
Această manifestare capătă o relevanță în plus în contextul particular pe care îl traversăm.
Dacă ne uităm în jurul nostru, în Europa și în lume, provocările cu care ne confruntăm ne obligă încă o dată să redescoperim și să cultivăm toleranța. În fața pericolului radicalismului și extremismului va trebui să fim mai fermi și mai uniți ca niciodată în apărarea valorilor care definesc astăzi o societate democratică – libertatea, toleranța și pluralismul.
România a fost binecuvântată de existenţa istorică pe teritoriul său a numeroase minorităţi etnice, culturale şi religioase. Secolele de convieţuire cu majoritatea românească au fost marcate de relaţii umane şi sociale complexe, ce sunt astăzi parte a patrimoniului nostru cultural şi a memoriei colective.
Au fost și vremuri grele, și momente tragice, despre care cu siguranță veți vorbi în cadrul acestei manifestări.Vremurile grele și momentele tragice trebuie asumate, căci doar astfel putem desprinde din trecut învățăminte pentru a promova valorile profund umane care ne apropie.
România puternică în Europa și în lume, așa cum ne dorim să fie, presupune a ne asuma trecutul și a-l include în proiectul de recuperare şi valorizare a tuturor identităţilor, cea a majorităţii româneşti şi cele ale minorităţilor naţionale. În protejarea şi în garantarea exerciţiului neîngrădit al drepturilor culturale şi al libertăţii religioase văd o componentă fundamentală a exerciţiului democratic într-un stat de drept.
Astăzi putem cu siguranță aprecia faptul că unul dintre factorii importanţi ai modernizării statului nostru a fost consensul dintre majoritate şi minorităţile naţionale – fără excepţie – pe marile proiecte ale României, incluzând aici procesul de integrare europeană şi apartenenţa la spaţiul de securitate nord-atlantic.
Prin urmare, a dezvolta punţile toleranţei prin dialogul interetnic este un obiectiv nu doar pentru una sau alta dintre minorităţi, ci un interes strategic pentru naţiunea noastră în ansamblul ei. Toleranţa de care vorbim nu este o acceptare pasivă şi indiferentă a existenţei „celuilalt”, ci o asumare activă a diversităţii ca valoare socială şi resursă a dezvoltării durabile a colectivităţilor.
Această realitate nu se impune de la sine, ci necesită un efort continuu, iar punţile toleranţei trebuie construite de fiecare din noi, zi de zi. Din aceste considerente, sprijin proiectul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti şi al B’nai Brith din România de a organiza anual, printr-o manifestare cu participare internaţională, o asumare activă a dialogului interetnic şi a luptei împotriva intoleranţei.
Nu întâmplător, în acest an în care România deţine preşedinţia Alianţei Internaţionale pentru Memoria Holocaustului, manifestarea pe care o deschidem astăzi acordă o atenţie deosebită tragicei sorţi a comunităţii evreieşti şi a celei roma în perioada celui de-al doilea Război Mondial.
Doamnelor și domnilor,
Mi-ar fi plăcut să continui spunând că oamenii au învăţat absolut tot ce era de învăţat din experienţele trecutului. Din păcate, istoria recentă ne arată că putem cu uşurinţă să repetăm unele greşeli.
Relaţia noastră cu expresiile concrete ale diversităţii culturale şi etnice are uneori şi forma zidurilor, nu doar a punţilor, iar pericolul intoleranței poate renaște în paralel cu discursul antieuropean.
În cursul acestui an, am declarat la Bucureşti, Ierusalim şi Washington că România este decisă să contracareze cu toată determinarea manifestările antisemite, rasiste şi xenofobe şi să devină un exemplu regional de promovare a memoriei Holocaustului.
Dincolo de măsurile legislative şi cadrul instituţional, este nevoie de un sistem educaţional prin care tinerii să cunoască şi să înţeleagă faptele trecutului, ca parte a formării lor ca cetăţeni. Așa vom reuși să cultivăm pluralismul și libertatea și să contracarăm intoleranţa şi extremismul.
De aceea, mă bucur să văd în această sală, simbolic denumită a Unirii, elevi şi tineri care în cursul zilei de astăzi şi mâine vor avea prilejul de a cunoaşte contribuţia a trei minorităţi naţionale la dezvoltarea României.
Dar vor afla totodată că au existat şi legile antisemite, şi trenurile morții, și Podul Iloaiei, robia şi lagărele din Transnistria. Şi mai ales, sper ca tinerii de azi să afle cum putem face ca experiențele tragice ale trecutului să nu se mai repete.
Vă mulțumesc!”
Aici aveți și varianta video: https://www.youtube.com/watch?v=QQwdbV0MBbw
Culmea este că în postarea sa cotidiană de pe Facebook – unde altundeva muncește președintele?  –  nu spune nimic despre holocaustul pe care-l vrea predat în școli și nici că evenimentul a fost organizat împreună cu loja masonică sionistă B’nai B’rith, așa cum puteți observa din respectiva postare prezidențială din data de 17 mai.
Klaus Iohannis (17 mai la 12:00):  În fața pericolului radicalismului și extremismului trebuie să fim mai fermi și mai uniți în apărarea valorilor care definesc astăzi o societate democratică: libertatea, toleranța, pluralismul. România puternică în Europa și în lume presupune a ne asuma trecutul și a recupera şi valoriza toate identităţile, cea a majorităţii româneşti şi cele ale minorităţilor naţionale.Țara noastră a fost binecuvântată de existenţa istorică pe teritoriul său a numeroase minorităţi etnice, culturale şi religioase. A dezvolta punţile toleranţei prin dialogul interetnic este un obiectiv nu doar pentru una sau alta dintre minorităţi, ci un interes strategic pentru naţiunea noastră în ansamblul ei. Acesta a fost mesajul principal pe care l-am transmis astăzi, la Palatul Cotroceni, în cadrul evenimentului „Podurile Toleranţei”.
Ei vorbesc de toleranță, taman ei, care vor sa ne bage holocaustul pe gât și acuză întregul popor român de crime imaginare?
Din ordinul aceluiași Klaus Werner Iohannis, care și-a impus proprii ambasadori în țările importante și acum continuă cu schimbarea în forță a diplomaților români pretutindeni în lume, se promovează culpabilizare românilor pentru holocaust și în străinătate. La ambasada României din Franța este un adevarat delir cu holocaustul!  Chiar ieri, 25 mai 2016, Ambasada României de la Paris a găzduit, o conferinţă despre Holocaust în România. Cităm participarea și temele discutate din „Cotidianul”: „Alexandru Florian, directorul Institutului «Elie Wiesel», care va aborda subiectul competiţiei memoriilor despre Holocaust în spaţiul public românesc, şi profesorul Zoltan Tibori Szabó, care va exemplifica prezenţa vizuală a Holocaustului în spaţiul public transilvan de la al Doilea Război Mondial până azi. Dezbaterea va fi moderată de istoricul Adrian Cioroianu, delegatul permanent al României pe lângă UNESCO.” (http://www.cotidianul.ro/memoria-holocaustului-in-spatiul-public-roman-si-francez-281726/)
Deci, doi alogeni și un român coadă de topor au luat la tăbăcit poporul român. De multă vreme se aruncă cu noroi în România pe aceast subiect si este condamnată țara noastră pentru holocaustul săvârșit de hortiștii unguri în Nordul Transilvaniei, răpit de ei în urma odiosului Dictat de la Viena. După cum se vede, profesorul Zoltan Tibori Szabó a vorbit despre „holocaustul în spaţiul public transilvan”, nu doar strict despre nordul Transilvaniei ocupat samavolnic de ungurii lui!
Raoul Șorban (distins de statul Israel și Yad Vashem care i-a decernat titlul și medalia „Drept între popoare” pentru salvarea vieții unor evrei din Ungaria, Transilvania fiind anexata între 1940-1944 la Ungaria) i-a răspuns unui evreu român, devenit  mare istoric și „specialist in holocaust” în SUA, care uitând ce-i recunoștința, tot acuza România de masacrarea evreilor. Cităm: „Randolph Lewis Braham (evreu român la origine) se zbate să intre în graţiile ungurilor! Şi, pentru a-i reuşi strategia, foloseşte toate armele.Fabrică scrisori şi le expediază în toate ziarele, scrie articole, scoate cărţi, mânjindu-le, cu neruşinare, cu minciuni. Incalificabil! Mă atacă pe mine, îi pune la zid, cu neobrăzare, pe rabinii Alexandru Şafran şi Moshae Carmilly-Weinberger. Articolul «Allitólagos Mentöackcióc – förtérelem tisztogatás Romániában» («Pretinse acţiuni de salvare; Purificarea istoriei în România») este o mostră de felul cum se pot construi minciuni, cum se pot răstălmăci fapte. Şi, toate acestea, pentru a şterge crimele Ungariei împotriva evreilor, şi a-i fabrica documente şi mărturii pentru o astfel de istorie. Bineînţeles, Braham, îi acuză pe rabinii Alexandru Şafran şi Moshe Carmilly-Weinberger că vor să scoată basma curată atât pe Antonescu, cât şi România. Mincinosul şi penibilul Braham, acest «Hopa Mitică», neagă totul. Neagă salvarea evreilor cu vapoarele, din Portul Constanţa, dar şi cu trenuri, prin Bulgaria şi Turcia, cu destinaţia Palestina”.
Adrian Cioroianu este nelipsit de la ritualurile de demonizare ale națiunii române de la Paris. Cu 20 de zile înainte, în data de  5 mai 2016, a fost inaugurate tot la Paris o expoziție intitulată „Pogromul de la Iași”, unde cuvântarea de deschidere a fost rostită de nelipsitul defăimător Adrian Cioroianu: http://www.justitiarul.ro/atentie-se-lucreaza-intens-ca-romanii-sa-fie-infatisati-ca-un-popor-de-criminali/
Cine este ambasadorul numit de Klaus Iohannis în Franța? Nimeni altul decât Luca Niculescu, fost jurnalist la DIGI 24 TV, personaj care-i făcea campanie electorală fățișă lui Iohannis în anul 2014, alături de Emil Hurezeanu, Cosmin Prelipceanu, Dan Suciu și alții de pe acolo.
Este o părere unanimă că DIGI 24 TV este un post prezidențial  și o trompetă a SRI-ului. Astfel patronul Zoltan Teszari dorește să-și asigure protecția unui serviciu secret. La fel a vrut și recentul dispărut – că decedat nu-i putem spune  –  Dan Condrea, dar se vede că nu prea i-a folosit atunci când bomba cu rahat a explodat!  SRI-ul actual este doar o filială a CIA și BND-ului german. De aceea au fost numiți ca ambasadori Liviu Maior, fost director SRI, în SUA și Emil Hurezeanu în Germania, deși în momentul numirii acesta din urmă avea doar cetățenie germană. Culme culmilor, Iohannis a numit ca ambasador al României în Germania un cetățean german! Păi ale cui interese le reprezintă acesta? Mai ales că este cunoscut ca agent CIA și BND fiindcă a lucrat la posturile de radio care oficial aparțineau celor două servicii secrete: Europa Liberă (CIA) și Deutsche Welle (BND).
Site-ul oficial al președinției României este www.presidency.ro, de parcă Iohannis Klaus Werner ar fi președintele SUA. Pe acel site nu o să găsiți tricolorul românesc, culoarea predominantă fiind albastrul masonic. Pentru români doar situația este albastră!
Pentru cei avizați este clar că Iohannis a fost numit președinte de iudeo-masoni. De aceea o tot ține langa cu holocaustul lui și încearcă să-l bage pe gâtul românilor, pentru a-și plăti, cu banii oferiți pentru viitoare despăgubiri statului Israel, dregătoria de fanariot obținută, asigurându-și astfel și al doilea caftan de vodă. Din aceleași considerente iudeo-masonice, Iohannis a numit, la rândul lui, doi alți alogeni, chiar din etnia evreiască, ca șefi ai celor mai importante servicii secrete românești.
Români, nu permiteți ca un alogen, un străin de neamul nostru, fără o picătură de sânge românesc în vene, să ne transforme într-un popor de criminali! Nu-i dați voie acestui individ, care ne detestă  –  cât a fost primar la Sibiu nu a participat niciodată la Ziua Națională a României!  – , să transfere păcatele neamului său asupra memoriei înaintașilor noștri!
                                                                                 Marius Albin MARINESCU

sâmbătă, 28 mai 2016

O să detestăm SUA, mai mult decât Rusia?

O să detestăm SUA, mai mult decât Rusia?!
Cornel Iliescu

*Cu tot efortul mediatic finanțat prin interpuși, în ciuda oricăror
strădanii de a degenera tinerele generații, dacă vor continua să ne trateze
cu lipsă de respect, SUA vor ajunge să fie detestate și urâte mai mult
decât moștenitoarea marii Uniuni Sovietice, actuala Federație Rusă.**În fața acestei realități, președintele și premierul României acceptă să
fim tratați permanent fără minim respect diplomatic, reacțiile în fața
abuzurilor de poziție fiind inexistente! *

Atâta timp cât o ambasadă aflată pe TERITORIUL ȚĂRII NOASTRE, oricare ar fi
aceasta, exprimă comportamente și comunicări similare relațiilor stăpân –
subaltern, SUA și angajații americani și români nu vor face decât să
demonstreze și sublinieze falsul parteneriat clamat la nivel oficial. SUA
tratează România, instituțiile României și teritoriul României fără nimim
de respect, intervenind și exprimând puncte de vedere ca și cum cineva a
acordat trimișilor de la Washington calități de diriginte.

E.S. Hans Klemm trebuie să știe că dacă președintele și premierul României
tac, demonstrând o nepermisă lipsă de onoare și demnitate la nivel de stat,
poporul român este profund jignit de atitudinea și mesajele lansate la
nivel public la adresa României.

Dacă interpuși din SUA finanțează o serie de organizații cu activititate în
România, care susțin sau se complac necondiționat în toate abuzurile la
adresa societății românești, asta nu înseamnă că SUA au alături societatea
românească. Prin vectorii de mesaje nu sunt decât devoalați cei care sunt
finanțați din exterior pentru a produce curente de opinie de cele mai multe
ori în defavoarea intereselor directe ale României.

E.S. Hans Klemm trebuie să știe că produce un abuz emițând puncte de vedere
la adresa politicilor interne ale României și instituțiilor statului român,
intervenind brutal în diverse decizii. Altfel spus, Ambasada SUA, ca
reprezentanță diplomatică în România, ar trebui să își vadă de lungul
nasului și limitelor diplomatice.

Dacă SUA și ambasadorul Klemm, alături de toate ong-urile finanțate să
critice deciziile interne ale României, crede că poate face românii să își
uite istoria, personalitățile și realele valori, se află într-o uriașă
eroare. Această perioadă este una efemeră, chiar dacă durează iată de mai
bine de 20 de ani. Însă, în urma ei, va rămâne o ură nedisimulată la adresa
americanilor insidioși, lipsiți de scrupule, la fel de criminali,
duplicitari și protectori la adresa criminalilor cum au fost și sunt în
istorie toți cei care au ajuns să creadă că lumea începe și se termină cu
ei.

P.S. – Ultimul abuz al Ambasadei SUA la București vizează personalitatea
fostului guvernator al Băncii Naționale a României, fost ministru de
Externe, economist recunoscut la nivel internațional, *Mihail Manoilescu *,
mort în închisoarea de la Sighet, după ce a trecut pe la Jilava și Ocnele
Mari. Personalitate politică într-o perioadă istorică tulbure la nivel
mondial, Manoilescu a fost arestat în octombrie 1944 de forțele de ocupație
sovietice. După 14 luni a fost eliberat, pentru a fi reîncarcerat în 1948
la Sighet, unde a murit în 1950. Istoria consemnează
<https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Manoilescu> că “Mihail Manoilescu a
fost aruncat într-o groapă comună, nu se știe unde, la fel precum Iuliu
Maniu, la fel precum alți reprezentanți ai elitei politice și intelectuale.
Deși fusese omorât de multă vreme, ani de zile autoritățile au refuzat să
le spună rudelor despre soarta lui Mihail Manoilescu. Abia în 1958 a fost
familia anunțată de moartea sa.”

Rusia a intrat doar in Crimeea,sa-si ia teritoriul inapoi,care-i apartine
de drept,fiind un punct strategic foarte inportant la Marea Neagra si sa nu
le-o ia inainte americanii daca Ucrainavar fi aderat la NATO, pe cand SUA a
bombardat si a distrus mare parte din economia si infrastructura
Serbiei, desi s-a dovedit ulterior ca nu doar sarbii au comis masacre ci si
croatii si musulmanii, apoi au invadat in 2003 Irakul ,chipurile sa gaseasca
arme chimice si biologice ,dar nici vorba de asa ceva,ei voiau doar
petrolul irakian si sa-l elimine pe Saddam,apoi au plecat dupa cativa ani
lasand aceasta tara altadata prospera in mizerie ,macinata de conflicte
interetnice si supusa periodic unor atentate soldate cu multe victime,apoi
au ,,influentat”declansarea primaverii arabe,care a dus la distrugerea
Egiptului,a Libiei ,declansarea razboiulu din Siria care pare sa nu se mai
termine soldat cu sute de mii de victime !Si atunci cine este agresorul ???

luni, 23 mai 2016

Soroca Moldova Adrese uitile


miercuri, 18 mai 2016

Scrisoare deschisă a doamnei Ana Blandiana adresată domnului ministru Adrian Curaj

Scrisoare deschisă a doamnei Ana Blandiana adresată domnului ministru Adrian Curaj

mai  2016


Domnului Adrian Curaj
Ministrul Educației Naționale și Cercetării Științifice
 Scrisoare deschisă
Stimate Domnule Ministru,

Sunt ani de zile de când marii istorici ai țării își fac datoria ieșind în spațiul public pentru a atrage atenția și a protesta împotriva eliminării treptate a istoriei naționale din programele școlare, atât prin scăderea numărului orelor de istorie, cât și prin predarea ei integrată în istoria universală. Încearcă să se opună astfel unei curricula prin care se transmite elevilor nu capacitatea de rezistență, uneori eroică, a strămoșilor lor, care și-au păstrat identitatea în această vatră pe deasupra căreia se bat dintotdeauna munții în capete, ci dimpotrivă, lipsa noastră de importanță în concertul asurzitor al lumii, condiția de epigoni ai unei istorii atât de insignifiante încât abia dacă merită menționată. Și astfel se completează spălarea creierelor programată în comunism pentru crearea „omului nou”, omul fără memorie, care nu trebuie să știe nici de unde vine, nici cine a fost, ca să poată fi ușor manipulat și împins în direcția dorită. Faptul că această direcție s-a schimbat nu schimbă esența demersului, ci îl face mai înspăimântător.
Timp de 18 ani am încercat prin Școala de Vară de la Sighet să contracarăm, pe măsura puterilor noastre, acest proces de degradare intelectuală și de deznaționalizare. Cele câteva mii de adolescenți care au absolvit-o au ascultat mari istorici, sociologi, filozofi, români și străini (care uneori ne respectau mai mult decât ne respectam noi înșine), au pus întrebări și au primit răspunsuri, au petrecut ore și ore în Muzeul Memorial descoperind modele, mândria de a avea ce continua și datoria de a construi o punte intelectuală și morală peste hiatusul comunist. Memorialul se dovedea, așa cum ne-am dorit, un drum prin trecut spre viitor. E adevărat că, pe parcursul celor mai bine de trei lustri, atenția noastră îndreptată asupra elevilor numeroși care se prezentau la testul de admitere al școlii descoperea cu tristețe o scădere îngrijorătoare a nivelului de cunoștințe dobândite în gimnaziu și în liceu, care făcea tot mai dificilă adaptarea la formatul Școlii de la Sighet.
În acești 18 ani ne-am adresat în mai multe rânduri Ministerului Educației încercând să convingem și să oprim degradarea. Ultimul dintre memorii a fost scris chiar de profesorii de Istorie din învățământul preuniversitar care au participat în iulie 2012 la a XV-a ediție a Școlii de Vară, memoriu în care își prezentau nu numai îngrijorarea și revolta în fața degradării materiei de învățământ, ci și propunerile de profesioniști pentru remedierea situației (atașez textul) Răspunsul Ministerului anunța noi planuri de învățământ și planuri școlare. Între timp au mai fost introduse și perimate câteva.
Iar acum ne aflăm în fața unei noi reforme. De data aceasta radicală. Un moment pe care n-aș fi fost în stare să mi-l imaginez nici în cea mai pesimistă dintre perspective, momentul în care problema Istoriei ca obiect de studiu în gimnaziu și liceu s-a rezolvat definitiv prin scoaterea lui din cărțile de școală. În manualele anilor următori vom căuta zadarnic istoria, înlocuită cu sintagma „Educației pentru societate” și amestecată cu alte câteva materii, dar rămânând tot cu o oră pe săptămână.
Cu câțiva ani în urmă, pe vremea când era comisar european, Dl Dacian Cioloș m-a impresionat prin îndelunga atenție cu care a vizitat expoziția dedicată Memorialului de la Sighet,deschisă în Parlamentul European de la Bruxelles în octombrie 2011. Era dovada unui interes intelectual și moral autentic și a unui respect pentru Istorie, nepotrivit cu această „reformă” incredibilă care își închipuie că este corectă politic.
De altfel într-un document al Consiliului Europei din 1997, intitulat chiar „Consiliul Europei și Istoria în școală” se spune: „Este legitim ca programa de istorie să fie considerată un mijloc de dezvoltare și menținere a unui sentiment de identitate națională”.
Și atunci, de unde vin și încotro vor să ne îndrepte acești câțiva consultanți, se pare că matematicieni, care propun ștergerea de pe pagina manualelor a umanioarelor (pentru că renunțarea la limba latină sau la gramatica limbii române constituie tot un atentat la Istorie). Ce îi îndreptățește, ce ideal le permite să șteargă trecutul din mintea generațiilor viitoare, scoțându-și în felul acesta propriul popor din istorie? În tradiția românească matematicienii erau mari intelectuali umaniști și chiar mari poeți (este destul să ne gândim la Dan Barbilian, Traian Lalescu, Octav Onicescu, Grigore Moisil, Solomon Marcus). Și atunci cine le dă dreptul să transforme matematica într-un rival favorizat al culturii umaniste, pregătind astfel viitorul post-cultural al unor mulțimi de roboți?
Dumnezeu m-a făcut să observ cu precădere partea plină a paharului, dacă există. Acum ea constă în speranța că, alături de impresionantele proteste ale Academiei Române și ale Facultăților de Istorie din București, Cluj și Iași, elitele și toți oamenii responsabili ai acestei țări se vor împotrivi și vor reuși să interzică această castrare a identității viitoarelor generații, dacă nu din patriotism, cel puțin din dragostea pentru copiii lor, care desprinși de memoria culturală a trecutului, se vor pierde fără sentimente și fără speranță în gaura neagră a unui viitor tot mai virtual, tot mai inuman.
.
Cu stimă,
Ana Blandiana
București, 15 februarie 2016

Scrisoarea lui Alex Ştefănescu în apărarea lui Marian Munteanu

Scrisoarea lui Alex Ştefănescu în apărarea lui Marian Munteanu

Minerii s-au deghizat în intelectuali, la apelul GDS, noul FSN 

Alex. Ştefănescu la New York

Ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile în țara mea m-a uimit și m-a descurajat. Reacția a numeroși intelectuali la apariția lui Marian Munteanu pe scena vieții politice mi s-a părut rușinoasă și, în același timp, înfricoșătoare. Regret că am asistat la ceva atât de murdar. Îmi plăcea să-i admir și să-i respect pe contemporanii mei. N-am s-o mai pot face de acum înainte.
Practic, a avut loc o nouă mineriadă, de data aceasta nu cu topoare și răngi, ci cu fraze învârtite amenințător deasupra capului. Cuvântul ‘legionarism’, luat din gura spurcată de bolșevism a lui Ion Iliescu, a fost folosit de multe alte guri, pentru culpabilizarea lui Marian Munteanu. Dar Marian Munteanu nu a fost, nu este și nu va fi niciodată legionar. Unele ziare au publicat, ca pe o mare descoperire, o scrisoare a sa către legionari. Dar tocmai acea scrisoare – pe care diverși intelectuali doar o văd, nu o și citesc – dovedește că liderul studenților din 1990 se disociază de legionari, explicându-le că a trecut vremea lor.
Formula consolatoare „suntem unde ale aceluiaiși râu” se referă numai și numai la faptul că dragostea de țară și idealul renașterii României îi unește în continuare pe români. Mijloacele pentru afirmarea acestor valori sunt însă, în viziunea lui Marian Munteanu, cu totul altele. Dragostea de țară și idealul renașterii României – adaug eu − ar trebui promovate de toate partidele și instituțiile din România. Cu alte cuvinte „unde ale aceluiași râu” ar trebui să fie și PNL, și PSD, și Parlamentul, și Guvernul și chiar Institutul „Elie Wiesel”. Aparțin aceste unde unor râuri diferite? Ar fi grav să fie așa.
Într-o asemenea situație ar trebui sesizat SRI-ul.
Marian Munteanu a jucat un rol de neuitat în revoluția care a dus la căderea comunismului, în 1989, și în demonstrația anticomunistă din Piața Universității din 1990, înăbușită în sânge de Ion Iliescu și oamenii lui. Degeaba se prăbușise comunismul dacă se reconstituia vertiginos, astfel încât a fost necesară o a doua revoltă, de data aceasta împotriva restaurării unui regim ‘ilegitim și criminal’. Marian Munteanu a fost protagonistul acestei mișcări de salvare a democrației recent instaurate. El și-a asumat mai inspirat decât oricine misiunea, a dat dovadă de clarviziune și spirit de sacrificiu, a fost bătut cumplit și n-a lipsit mult să fie decapitat de hoardele de mineri și falși mineri cărora la sfârșit Ion Iliescu le-a mulțumit.
Până și pe targa cu care a fost dus la spital, liderul studenților a fost lovit de fesenistele isterizate de discursurile lui Ion Iliescu, în care demonstranții din Piața Universității erau calificați drept ‘legionari, drogați și golani’. Iar toate aceste fapte îngrozitoare s-au repetat acum, sub ochii noștri, după mai bine de un sfert de secol de la demonstrația din Piața Universității. Grupul de Dialog Social, care ar trebui să se numească Grupul de Monolog Social, pentru că nu mai dialoghează de mult cu societatea românească, a chemat de urgență o mică armată de intelectuali să planteze panseluțe în fața Teatrului Național. Iar ei, fără ezitare, au răspuns chemării.
Diverse ziare și posturi de televiziune au atacat cu o vehemență suspectă, disproporționată ideea candidaturii lui Marian Munteanu din partea PNL la Primăria Capitalei. Candidați ca Olguța Vasilescu sau Marian Vanghelie care prin calitatea lor culturală și morală ar trebui să ne îngrozească și să ne indigneze – cum își închipuie că pot să ne reprezinte? Atât de rău am ajuns? – nu îi oripilează pe analiștii noștri politici. În schimb, Marian Munteanu a stârnit o furie distructivă vecină cu demența. Postul B1 TV (care era cândva pentru mine o lumină) s-a comportat exact ca TVR în timpul lui Răzvan Theodorescu. Până și limfaticul (la figurat vorbind) Toader Paleologu – care nu s-a remarcat până acum în politica românească decât prin câteva jocuri de cuvinte – a început să se agite plin de mânie proletară (uitând că tatăl său, căruia îi parazitează prestigiul, a fost în 1990, plin de curaj, de partea Pieței Universității). Rolul de feseniste isterizate l-au jucat distinse doamne teatral-europeniste ca Monica Macovei și Rodica Culcer.
Ar trebui scrisă cândva o carte despre acest fenomen care nu seamănă cu nimic din ce am trăit până acum în exotica și tragica noastră istorie recentă. Cum se explică această formidabilă mobilizare de forțe? De ce au tăcut și tac în continuare intelectuali de elită care de obicei se pronunță cu gravitate în tot felul de probleme, ca niște sfincși ai României?
Gabriel Liiceanu este angajat în momentul de față, cu toată elocvența limbajului său sumbru-heidegerian, într-un război meschin împotriva Legii Timbrului Literar (deci împotriva Uniunii Scriitorilor),dar rămâne mut în ceea ce privește recenta mineriadă.
Din punctul meu de vedere, există două explicații ale actului de barbarie politică la care am asistat. 1.În România, de multă vreme, cei care își iubesc țara sunt pedepsiți. Sunt pedepsiți și post-mortem (ca Eminescu). Dar sunt pedepsiți mai ales cei aflați în viață, dacă prin forța lor morală îi pot face și pe alții să-și iubească țara.
2. Ne-am degradat moral, nu mai suportăm măreția. Marian Munteanu ne îngrijorează (verbul a fost frecvent folosit) pentru că prin modul lui de a fi ne amintește de puritatea morală și de dorința de ceva înalt care ne erau proprii în anii adolescenței și de care ne-am înstrăinat.
De ce să existe un termen de comparație? Mai bine să avem cu toții vieți cu o miză mică și să ne scăldăm fără griji în lașitatea noastră zilnică. Omul politic cel mai curat și mai devotat țării lui, din câți avem în momentul de față, Marian Munteanu, a fost supus oprobriului public, iar noi l-am abandonat. Ce rușine! Ar trebui ca un timp să nu ne mai uităm în oglindă.

Alex Ştefănescu
– See more at: http://www.ziaristionline.ro/2016/04/25/senzationala-scrisoare-a-lui-alex-stefanescu-in-apararea-lui-marian-munteanu/#sthash.wmYqpYOO.dpuf

sâmbătă, 14 mai 2016

Drept civil. Daune morale din delicte de presă. Aplicarea dispoziţiilor art. 998 şi art. 999 Cod civil coroborat cu art. 8 şi art. 10 din cedo Decizie 637/R din 27.10.2015

Documentar Libertatea opiniei și delictele de presă
Drept civil. Daune morale din delicte de presă. Aplicarea dispoziţiilor art. 998 şi art. 999 Cod civil coroborat cu art. 8 şi art. 10 din cedo
Decizie 637/R din 27.10.2015

Modul de aplicare a art. 10 din CEDO impune luarea în considerare a criteriilor referitoare la limitele dreptului la liberă exprimare în raport cu dreptul la respectarea vieţii private. În asigurarea echilibrului dintre libertatea de exprimare şi dreptul la protecţia reputaţiei unei persoane, ca parte a dreptului la respectarea vieţii private protejat de art. 8 din Convenţie, trebuie avut în vedere întregul conţinut al noţiunii de „viaţă privată” şi care acoperă integritatea fizică şi psihică a unei persoane. Pentru a fi aplicabil art. 8 din Convenţie sub acest aspect, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului ei la respectul vieţii private.

Prima instanţă a respins acţiunea formulată de reclamantul B.F. împotriva pârâtului F.C. pentru acordarea daunelor morale faţă de publicarea articolului referitor la adăpostul de câini din S. Instanţa de apel a admis apelul şi acţiunea şi a obligat pârâtul la plata sumei de 5000 euro daune morale.

Modul de aplicare a art. 10 din CEDO impune luarea în considerare a criteriilor referitoare la limitele dreptului la liberă exprimare în raport cu dreptul la respectarea vieţii private. În sensul jurisprudenţei CEDO se au în vedere mai multe elemente legate de calitatea specifică pe care o avea autorul discursului (reprezentant al unei asociaţii de protecţie a animalelor), tipul discursului (vizând domeniul social), persoana lezată (funcţionar public), posibilitatea de a folosi alte exprimări, mijlocul prin care a fost difuzat mesajul şi impactul acestuia (mediul online), publicul, ingerinţa într-un act şi proporţionalitatea ingerinţei cu scopul legitim, veridicitatea informaţiilor, consecinţele publicării şi gravitatea sancţiunii impuse.

Fără a proceda la o reinterpretare şi analizare a probelor, întrucât prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă nu permit, se reţine că în asigurarea echilibrului dintre libertatea de exprimare şi dreptul la protecţia reputaţiei unei persoane, ca parte a dreptului la respectarea vieţii private protejat de art. 8 din Convenţie, trebuie avut în vedere întregul conţinut al noţiunii de „viaţă privată” şi care acoperă integritatea fizică şi psihică a unei persoane. Este dificil a aprecia asupra limitelor protecţiei reputaţiei unei persoane în condiţiile în care un discurs public poate fi considerat insultător în special de persoana expusă, fiind o chestiune subiectivă ce ţine de impactul generat de publicaţie cât şi de normele de conduită dintr-o societate. Pentru a fi aplicabil art. 8 din Convenţie sub acest aspect, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului ei la respectul vieţii private. (cauza A. c. Norvegiei, nr. 28070/06, hotărârea din 9 aprilie 2009, paragraf 64). De asemenea, reţinem că potrivit art. 10 din Convenţie libertatea de exprimare presupune libertatea de opinie şi libertatea de a primi şi comunica informaţii ori idei, fără a exista limite impuse de autorităţile publice, restrângerile fiind admisibile doar în măsura în care, printre altele, este necesară protecţia reputaţiei sau a altor drepturi ale persoanei vizate. (paragraful 2 art.10 Convenţie)

Instanţa de apel nu a contestat libertatea de exprimare şi dreptul la informare al publicului, nici interesul public al discursului, calitatea reclamantului de funcţionar public sau activitatea extra-jurnalistică a pârâtului, deşi acesta a redactat, analizat şi prezentat evenimentele exprimându-şi într-o manieră personală poziţia de principiu a publicaţiei respective. De asemenea, instanţa de apel nu a contestat legitimitatea scopului urmărit de pârât prin publicarea articolului, însă a apreciat că mijloacele folosite au depăşit limitele dreptului la libera exprimare. Asupra aspectelor legate de dreptul de petiţionare şi a probei verităţii în apel s-a constatat că nu s-au invocat motive concrete de critică în apel, astfel că nici în prezentul recurs nu se mai pot analiza aceste împrejurări, nefiind formulate motive de recurs de către reclamant.

Uzând de marja de apreciere recunoscută instanţelor de judecată, reţinem că în speţă trebuie să se pună în balanţă dreptul la liberă exprimare ce include dreptul de a informa publicul, cu dreptul la protecţia reputaţiei unei persoane şi dreptul la imagine, prin luarea în considerare a interesului pentru problemele de interes general, dar şi a circumstanţelor concrete în care a fost publicat articolul şi a urmărilor generate de aceste fapte pentru persoana respectivă.

Instanţa de apel a reţinut natura ilicită a faptei întrucât expresiile din discursul public au avut caracter insultător, jignitor, denigrator şi au instigat la acte de violenţă împotriva reclamantului. În jurisprudenţa CEDO se admite că în materia dreptului la liberă exprimare sunt admisibile expresii care ofensează, lovesc, şochează, deranjează sau neliniştesc (cauza Thoma c. Luxemburg, cauza Brasilier c. Frantei; Handyside c. Regatului Unit; Lingens c. Austriei; Jersild c. Danemarcei; Piermont c. Frantei) cât şi cele care cuprind exagerări şi chiar provocări (cauza Bergens Tidende c. Norvegia), iar instanţelor interne nu le revine sarcina de a se substitui presei în alegerea modului de relatare pe care trebuie să îl adopte într-un anumit caz.

S-a mai reţinut şi faptul că discutarea informaţiilor de interes public se bucură de o protecţie sporită în cazul în care subiectele au o bază factuală, iar afirmaţiile sunt făcute cu bună credinţă, astfel că ingerinţa trebuie să corespundă unor nevoi sociale. Expresiile reţinute de instanţa de apel ca insultătoare sunt formulările „hingheroid”, „parazit bătrân şi lacom” „spectaculoasa şarlatanie a hingheroidului-şef”, care „a omorât, a înfometat şi a chinuit peste 3000 de animale”, „i-au plăcut întotdeauna coţcăriile multiple”, „mârlănie” şi „potlogărie”, personalitatea acestuia fiind „îmbătrânită în ticăloşii”. S-a mai stabilit cu caracter instigator expresia „să îi gonească pe hingheri cu şuturi în spate”, în acelaşi context în care reclamantul era numit în repetate rânduri „hingher”.

Prin raportare la întregul discurs public şi la impactul produs asupra reclamantului, se constată că expresiile incriminate reprezintă opinii, respectiv judecăţi de valoare cu privire la realităţile faptice reţinute prin proba verităţii şi care nu au fost contestate de reclamant, astfel că aceste formulări sunt protejate de dreptul la opinie pentru că fac referiri la subiectul de interes public, acela de a supune atenţiei redeschiderea adăpostului de câini de la S. şi activitatea SPGA desfăşurată în anii anteriori. De asemenea, formulările vizează exclusiv activitatea desfăşurată de reclamant în timpul serviciului şi nu aspecte referitoare la viaţa privată, de familie, ori la afecţiuni fizice. Susţinerile intimatului reclamant cu privire la publicarea pozei de familie nu au legătură cu articolul publicat de recurentul pârât, poza respectivă fiind postată pe un alt site, nu pe cel al asociaţiei reprezentate de pârât.

Explicaţiile oferite de recurentul pârât în legătură cu aceste expresii s-au corelat cu unele aspecte invocate la proba verităţii, respectiv că la adăpostul de câini de la S. a fost adus un număr mare de câini şi din alte localităţi, că au fost angajaţi unii membrii ai familiei reclamantului, că au existat suspiciuni legate de modul de gestionare a fondurilor primite de serviciul respectiv şi de condiţiile de euthanasiere a unui număr mare de câini potrivit situaţiei de la dosar, respectiv în anul 2008, un număr de 7174 de câini din 7353 capturaţi şi în anul 2009, un număr de 1268 de câini din 1714 capturaţi. Indiferent dacă discursul public a reprezentat imputări de fapte sau judecăţi de valoare se constată că în cauză el avea un temei faptic. Investigaţia efectuată de pârât la adăpostul de câini, demersurile realizate la organele judiciare şi la cele administrative au fost de natură să îl convingă de veridicitatea acestor fapte, motiv pentru care se poate reţine că scopul articolului publicat a fost acela de a readuce în atenţia cititorilor faptele respective şi de a sancţiona prin critică aspectele surprinse.

În jurisprudenţa europeană s-a reţinut că atunci când este vorba despre alegaţii cu privire la comportamentul unui terţ, poate fi uneori dificil să se distingă între imputarea unor fapte şi judecăţi de valoare întrucât chiar şi o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este totalmente lipsită de bază factuală (cauza Jerusalem c. Austriei; Cumpăna şi Mazăre c. României). În cauza Brasilier c. Frantei, Curtea a considerat ca există o bază factuală care să justifice o judecată de valoare în situaţia în care existau cercetări penale împotriva unei persoane, chiar dacă acestea nu s-au concretizat într-o condamnare penala. Este şi cazul în speţă întrucât împotriva reclamantului au fost formulate numeroase plângeri penale cu privire la activitatea desfăşurată la adăpostul de câini de la S. potrivit situaţiei de la dosar, plângeri care până în prezent nu au atras condamnarea reclamantului. Nu lipsite de relevanţă sunt şi plângerile penale formulate de reclamant împotriva recurentului pârât pentru denunţare calomnioasă potrivit situaţiei de la dosar şi care nu au dus la condamnarea acestuia.

Curtea europeană a mai reţinut că o distorsionare a realităţii, operată cu rea-credinţă, poate uneori să depăşească limitele criticii acceptabile pentru că o afirmaţie veridică poate fi dublată de remarci suplimentare, de judecăţi de valoare, de supoziţii, ori de insinuări susceptibile să creeze o imagine eronată în ochii publicului (cauza Vides Aizsardzbas Klubs c. Letoniei). În prezenta cauză se constată că articolul incriminat face referire la activitatea serviciului de gestionare a animalelor, fără a distorsiona fundamental realitatea şi fără a crea o imagine eronată în ochii cititorilor. Faptul că reacţiile şi comentariile altor persoane au depăşit limitele toleranţei nu sunt de natură a antrena răspunderea pârâtului decât în măsura în care prin articolul publicat acesta a instigat la violenţă pentru că doar în această situaţie autorităţile naţionale se bucură de o marjă de apreciere mai largă în examinarea necesităţii unei ingerinţe în exerciţiul libertăţii de exprimare (cauza Ceylan c. Turciei).

Instanţa de apel a reţinut cu caracter instigator expresia „să îi gonească pe hingheri cu şuturi în spate”, această formulare vizându-l şi pe reclamant întrucât şi el a fost catalogat drept hingher de către pârât şi nu cum greşit apreciază recurentul că expresia se referă doar la angajaţii serviciului SPGA. În mod corect s-a arătat de instanţa de apel că articolul publicat de recurentul pârât a suscitat un interes ridicat din partea cititorilor, fiind postate un număr mare de comentarii în secţiunea dedicată a web site-ului, printre care şi comentarii defăimătoare şi ameninţătoare la adresa reclamantului. În privinţa contextului comentariilor, reţinem că articolul în legătură cu care acestea au fost postate a avut un conţinut mai echilibrat, însă nu rezultă în ce măsură deţinătorul web site-ului putea să anticipeze interesul public ridicat, reacţiile negative pe care articolul le putea suscita sau riscul ca prin comentariile negative să fie depăşite graniţele criticii acceptabile, atingându-se nivelul insultei gratuite şi al discursului urii. În speţă nu s-a discutat calitatea deţinătorului web site-ului de furnizor de conţinut sau de intermediar al informaţiei întrucât nu s-a invocat răspunderea acestuia (asociaţia reprezentată de pârât nefiind parte în cauză), astfel că nici în recurs nu poate fi analizat acest aspect cu atât mai mult cu cât nu constituie motive de recurs nici pretenţiile reclamantului legate de îndepărtarea articolelor şi a imaginilor postate pe site.

În consecinţă, în aprecierea limitelor criticii admisibile se va lua în considerare gradul de expunere inevitabilă a reclamantului în calitatea sa de funcţionar public, impactul articolului asupra persoanei reclamantului cât şi interesul liberei discutări a chestiunilor sociale invocate de pârât. Faţă de aceste limite, se constată că limbajul şi modul cum au fost exprimate aceste informaţii în articolul publicat, nu au adus o atingere suficient de gravă prestigiului sau imaginii

reclamantului, pentru a putea califica afirmaţiile incriminate drept un delict civil, respectiv o faptă ilicită din perspectiva art. 10 CEDO, chiar dacă pârâtul a făcut afirmaţii pe care reclamantul le consideră denigratoare, iar sub acest aspect criticile recurentului pârât urmează a fi admise.

Prin urmare, reţinând greşita aplicare a art. 998-998 Cod civil prin raportare la art. 8 şi art. 10 din CEDO cu privire la caracterul ilicit al faptei, nu se mai impune analizarea celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale referitoare la prejudiciu, legătură de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi vinovăţie, astfel că se va admite recursul cu consecinţa respingerii apelului şi menţinerii hotărârii instanţei de fond.
Domenii speta



© 2016 - Jurisprudenta.com - Cautare - Termeni si conditii

AVOCAT DE PRESA – Maestrul George Papu despre noul Cod civil

Documentar despre libertatea presei

Sursă : http://www.luju.ro/avocati/cazul-avocatului/avocat-de-presa-maestrul-george-papu-despre-noul-cod-civil-viata-privata-si-libertatea-de-exprimare-instantele-trebuie-sa-se-raporteze-la-stabilirea-cuantumului-daunelor-morale-la-nivelul-acordat-de-cedo?print=1

AVOCAT DE PRESA – Maestrul George Papu despre noul Cod civil, viata privata si libertatea de exprimare: „Instantele trebuie sa se raporteze la stabilirea cuantumului daunelor morale, la nivelul acordat de CEDO”

Duminică, 9 octombrie 2011 14:20 | Scris de Adina A. STANCU - Razvan SAVALIUC | pdf | print | email
Avocatul George Papu (foto) din Baroul Bucuresti este unul dintre putinii avocati specializati pe procese de presa. In cei 12 ani si jumatate de profesie, George Papu a fost aparator al jurnalistilor de la ZIUA, Adevarul, Gardianul, Click, precum si a revistelor Star si Hustler. Nu a aparat doar jurnalisti de investigatii, ci si de monden, dar in acelasi timp a aparat si interesele unor persoane publice care au actionat gazetari in judecata, considerandu-se lezati de anumite afirmatii la adresa lor. Intrucat libertatea de exprimare este reglementata in noul Cod civil intr-o maniera cu totul noua, mult mai restrictiva, am solicitat un interviu cu avocatului George Papu, pentru a comenta impactul noilor reglementari in raport cu notiunea de viata privata si dreptul publicului de a avea acces la informatii de interes general.
Domnule avocat, aveti o bogata experienta pe litigiile de presa si sunteti totodata si aparatorul unor jurnalisti din presa mondena. Vor avea de suferit jurnalistii de monden din cauza noului Cod civil care a introdus reglementari foarte stricte in privinta vietii private? Cum vedeti viitorul in aceasta privinta?
Vor fi probleme fara indoiala. Viitorul va arata cat de grave vor fi aceste probleme in functie cuantumul despagubirilor cu titlu de daune morale care vor fi acordate de instanta in cazul in care se va retine indeplinirea conditiilor raspunderii civile delictuale. Oricum, de ceva vreme, instantele au facut distinctie intre limitele in care poti face dezvaluiri despre persoane publice – demnitari, politicieni – si persoane cunoscute publicului, cum ar fi artisti, vedete etc. Instantele s-au raliat practicii Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, care a facut aceasta delimitare. In general, in cazul persoanelor publice, politicieni, demnitari, putea sa faci referiri la viata privata numai atunci cand aceasta avea stransa legatura cu activitatea politico-profesionala a acestora, Curtea a dand dovada de toleranta fata de libertatea de exprimare si statuand dreptul jurnalistului de a aduce la cunostinta publicului chestiuni de interes general. In cazul persoanelor cunoscute publicului, Curtea chiar a sanctionat statele semnatare ale Conventiei pentru lipsa de reactie, in sensul protejarii vietii private. Cat priveste partea a doua a intrebarii voastre pot spune ca si pana acum presa mondena a avut si succese si esecuri in fata instantelor. Cred totusi ca aceste repercursiuni vor trebui sa fie avute in vedere ca nivel al daunelor morale in cazul unei fapte ilicite, nivel care nu trebuie niciodata transformat intr-o metoda de imbogatire nejustificata sau de sanctionare excesiva a autorului faptei, ori a editorului. In esenta, trebuie sa existe o proportionalitate intre fapta si cuantumul despagubirilor. Si evident, numai atunci cand avem de-a face cu un delict grav.
Noul Cod civil vi se pare prea restrictiv fata de presa? Multi jurnalisti se tem ca li se va pune pumnul in gura. Cum vedeti problema?
In esenta, noul Cod civil nu face altceva decat sa detalieze anumite chestiuni care s-au desprins pe cale de interpretare jurisprudentiala, atat de catre instantele nationale, cat si de CEDO de la Strasbourg. Nu sunt reglementari cu caracter de noutate absoluta, ci aspecte mai bine reglementate, care sa ordoneze intr-o anumita masura domeniul libertatii de exprimare si al vietii private. Abordarea vietii private trebuie sa fie mai atenta, astfel incat in locul goanei dupa senzational, sa primeze interesul publicului pentru informatii care intereseaza cu adevarat viata comunitatii.
Sa zicem ca X fotbalist iese cu o pipita si amandoi au un troc cu jurnalistul sa-si faca reclama, dar apoi, dupa publicare se razgandesc si-l cheama in judecata, cerandu-i daune morale ca sa se imbogateasca. Ce mesaj dati jurnalistilor care practica astfel de misiuni de paparazzi aranjate?
Sa aiba grija sa-si preconstituie probe, pentru a dovedi consimtamantul celor vizati. Articolul 76 din noul Cod civil instituie prezumtia de consimtamant atunci cand cel vizat de informatie sau materialul de presa pune la dispozitia jurnalistului informatiile respective. Noua reglementare arata ca nu este necesar un acord scris, acesta putand fi acoperit cu orice mijloace de proba, cum ar fi declaratiile de martori, inscrisurile, etc.
Totusi, nu exista o limita, un mercurial al daunelor morale. Am putea asista pe viitor la un trend al instantelor de a acorda daune prin care sa ruineze, sa falimenteze un ziar sau patrimoniul unui jurnalist?
Este deja un trend de a se acorda daune la un nivel ridicat, desi in alte domenii se acorda daune la un nivel mai mic pentru fapte mult mai grave, cum ar fi arestarea si condamnarea nelegala, violul, accidente rutiere soldate cu infirmitati sau decese, agresiuni fizice cu efecte grave asupra sanatatii persoanei etc. Curtea Europeana nu acorda despagubiri cu titlu de daune morale petentilor decat de cateva mii de euro, in majoritatea cazurilor statuand ca simpla hotarare prin care se recunoaste dreptul incalcat constituie o satisfactie morala suficienta. In opinia mea, cuantumul acestor daune trebuie sa se raporteze la venitul jurnalistului sau la salariul mediu pe economie si nu la sume exorbitante, speculative. Opinez ca asa cum statuarile din deciziile Curtii sunt obligatorii pentru instantele nationale, primand in fata dreptului intern, tot asa, instantele ar trebui sa se raporteze si la stabilirea cuantumului daunelor morale tot prin raportare la nivelul stabilit de judecatorii europeni. Potrivit jurisprudentei CEDO, trebuie sa existe o proportionalitate intre fapta si sanctiune astfel incat libertatea de exprimare sa fie doar sanctionata si nu ingradita sau suprimata. Si asta pentru ca jurnalistului i se va inocula o teama de a-si mai exercita profesia, fapt ce ar intra in contradictie cu rolul presei de caine de paza al unei societati democratice.
Domnule avocat, sa zicem ca, ipotetic, un magistrat se duce intr-o carciuma si se deda la tot felul de atitudini, neprincipiale si neconforme cu statutul sau. Jurnalistul publica inclusiv poze, iar magistratul se plange ca i-a fost atacata viata privata. Este carciuma un loc privat?
Carciuma nu e loc privat, cu exceptia cazului in care acolo se organizeaza un eveniment strict privat, dar cu toate acestea, atat magistratii, cat si avocatii sunt supusi unor rigori mai stricte ale comportamentului privat, incalcarea acestor restrictii constituind abateri disciplinare. Or, avem cazuri in care pentru abateri evidente s-au pronuntat sanctiuni aspre asupra magistratilor chiar daca abaterile s-au savarsit in locuri private, cum ar fi cazul judecatorului in fundul gol in fata vecinilor, care se afla in propria curte, sau cazul unei judecatoare ajunsa actrita de filme interzise minorilor.
Preventia este cea mai buna arma de aparare. Ca atare, tinand cont de prevederile noului Cod civil si de judecatile ce vor urma in presa mondena, credeti ca este necesar ca fiecare redactie sa aiba un jurist specializat care sa dea ok-ul pe anumite bombe de presa tip paparazzi?
Da, si nu numai. Si jurnalistii, la randul lor, trebuie sa cunoasca limitele libertatii de exprimare si in ce masura pot interfera in viata privata a vedetelor. Cele care isi impun limite mai largi si ele insele povestesc despre viata lor fara nici o pudoare, motiveaza jurnalistul sa-si permita sa faca orice fel de discutii in limitele impuse de vedete. Pe de alta parte, jurnalistii din presa mondena ar trebui, in opinia mea, sa aiba in vedere si roul educativ al presei si sa se gandeasca la faptul ca accesul la articolul sau sau pozele publicate pot fi vazute si de minori, inclusiv de copii lor.
In ultima vreme asistam la o avalansa de non-valori pe care presa mondena le-a ridicat la rang de vedete. Cat bine face societatii acest gen de jurnalism aservit banului in detrimentul valorilor reale ale societatii?
Din punctul meu de vedere, un astfel de jurnalist abdica de la principiile deontologice ale acestei nobile profesii. As putea sa va raspund asupra acestui aspect si prin parerea pe care o am cu privire la dreptul de a critica aceste non-valori promovate ca modele, desi cu sugestia pentru jurnalisti de a respecta aspectele importante legate de viata privata acestor personaje.
Conceptul de viata privata are o alta conotatie la oamenii obisnuiti si alta la politicieni. Nu cumva prevederile noului Cod civil vor determina jurnalistii sa nu mai scrie de viata amoroasa a unui politican, care de exemplu isi pune amantele in functii publice sau se afiseaza cu ele?
A scrie despre viata amoroasa a unor politicieni reprezinta o intruziune in viata privata a acestora, viata privata care se bucura de aceeasi protectie in cazul oricui. Atata timp cat accentul este pus numai pe viata privata, fara a avea legatura cu functia publica, orice reglementare mai veche sau mai noua nu-l protejeaza pe jurnallist. Atunci cand accentul e pus pe accesul in functia publica, pe cheltuirea banului public si pe conduita politicianului, referirile tangentiale la viata privata sunt permise tocmai pentru ca publicul sa cunoasca aspectele de reala importanta asupra comportamentului persoanelor platite din bani publici. Mai precis, e evident ca e de real interes ca alegatorul sau contribuabilul sa cunoasca modalitatea in care persoana publica amesteca demnitarea publica cu interesele personale, private. De fapt, in cazul in care un politician isi propulseaza iubita intr-un post cheie pe alte criterii decat competenta profesionala, acesta e un comportamnet nedemn pentru un demnitar si jurnalistul are datoria de a-l aduce la cunostinta publicului.
De ce v-ati specializat pe delicte de presa? Nu e un domeniu din care sa curga onorarii mari, iar jurnalistii sunt persoane incapatanate, greu de potolit, cu gura mare... Cum lucrati cu ei?
Pentru ca la inceputul carierei mele, in 1999, aveam deja concluzia formata ca singurul mare castig concret al Revolutiei a fost libertatea de exprimare. Desi s-au castigat si alte libertati palpabile, sper ca libertatea de exprimare sa ramana in continuare una dintre valorile efective ale unei democratii reale. Colaborarea cu adevaratii jurnalisti a fost si este una benefica, reciproc avantajoasa. Am invatat de la ei si cred ca i-am invatat multe, am invatat ca trebuie sa ai curajul de a spune lucrurilor pe nume, sa crezi in ideea de dreptate, sa lupti si sa nu capitulezi, chiar daca in anumite faze ale proceselor nu reusesti sa-ti fie impartasite opiniile. Am invatat ca intr-o democratie veritabila nu conteaza decat forta argumentelor, nu pozitia politica, sociala sau financiara a celuilalt. Cunosc simpli jurnalisti care, prin dezvaluirile despre un demnitar sau politician au reusit sa inlature acea persoana din pozitia pe care o detinea, luptand pentru subiectul lor, cum un avocat isi apara clientul, cauza acestuia in care crede pana in ultima instanta, cu aceeasi convingere si forta, obtinand in cele din urma castig de cauza.

Dan Drugă și Larisa Demeter. Dimensiunea constituțională a delictelor de presă Incompatibilitatea între dreptul libertăţii de exprimare şi incriminarea insultei şi calomniei

Dimensiunea constituțională a delictelor de presă. Incompatibilitatea între dreptul libertăţii de exprimare şi incriminarea insultei şi calomniei 
Sursa : http://www.sferapoliticii.ro/sfera/155/art11-Druga.php
 
DAN DRUGĂ
[„Petre Andrei” University of Iaşi]

LARISA DEMETER
[„Petre Andrei” University of Iaşi]
Abstract:
The influence of the liberty of the press does not affect political opinions alone, but extends to all the opinions of men and modifies customs as well as laws. We shall attempt to determine the degree of influence that the incrimination of slander and insult have exercised upon the right of freedom of opinion and expression in Romania and to point out the direction which it has been given to the relation between dignity and freedom of speech by The Romanian Constitutional Court.
Keywords: freedom of opinion, freedom of expression, incrimination of press offences, slander, insult, constitutional justice, human dignity
Introducere
Justiţia constituţională este considerată o dimensiune imanentă a statului de drept sau chiar cea mai importantă consecinţă a statului de drept, în cadrul căreia controlul de constituţionalitate „se valorizează ca principiu structural”1. Supremaţia normelor constituţionale şi existenţa controlului constituţionalităţii actelor normative, realizat de o autoritate jurisdicţională, au ca efect constituţionalizarea dreptului. Constituţionalizarea legii „nu înseamnă altceva decât cerinţa de legalitate a legii, în sensul ca legea să se adopte cu respectarea normelor constituţionale, atât în spiritul, cât şi în litera lor2.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 20073, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile de abrogare ale normelor de incriminare a principalelor delicte realizabile prin presă – insulta şi calomnia – a readus în discuţie în mediile jurnalistice, politice şi juridice un conflict clasic între două libertăţi: libertatea de exprimare şi demnitate, înţeleasă ca element al vieţii private. Întrucât Constituţia nu stabileşte mijloacele juridice care să asigure ocrotirea adecvată, eficientă şi efectivă a acestor valori, controversa nu vizează atât existenţa unei optici diferite în legătură cu valoarea relaţiilor sociale privitoare la apărarea demnităţii umane şi a drepturilor fundamentale ale omului, la libertatea de exprimare, la viaţa intimă, privată şi familială, la onoare sau la propria-i imagine, cât aprecierea diferită a mijloacelor potrivite pentru apărarea acestor valori şi asigurarea exercitării efective a acestor drepturi şi libertăţi.

Examinând constituţionalitatea abrogării art. 205, art. 206 şi 207 C. pen.4 prin prisma reglementărilor libertăţii de exprimare în dreptul intern şi european, instanţa de contencios constituţional concluzionează că nu există nici o incompatibilitate între principiul libertăţii de exprimare şi incriminarea insultei şi calomniei care să impună dezincriminarea acestor infracţiuni.

1. Considerentele deciziei Curţii şi contraargumente
Curtea motivează necesitatea declarării neconstituţionale a normelor care dezincriminau insulta şi calomnia cu argumentul existenţei, în lipsa acestor mijloace penale de ocrotire a demnităţii, a unui inadmisibil vid de reglementare, contrar dispoziţiilor constituţionale. Adăugând la obiectul juridic special al infracţiunilor de insultă şi calomnie, pe lângă noţiunile prevăzute expres de textul de lege – onoare şi reputaţie – şi noţiunea de demnitate (opinie, de altfel, larg răspândită în doctrina penală), Curtea încearcă o concretizare, din punct de vedere juridic, a demnităţii. Demnitatea căpătă astfel un aspect concret, definit şi limitat, de aceeaşi natură cu onoarea şi reputaţia, conţinut ce ar trebui protejat de o manieră generală prin mijloace de drept penal. Subiectul activ al infracţiunilor este necircumstanţiat, iar săvârşirea lor se poate produce direct, prin viu grai, prin texte publicate în presa scrisă sau prin mijloacele de comunicare audio-vizuale, însă indiferent de modul în care sunt comise şi de calitatea persoanelor care le comit, faptele care formează conţinutul acestor infracţiuni lezează grav personalitatea umană, demnitatea, onoarea şi reputaţia celor astfel agresaţi. În opinia Curţii, valorile menţionate, ocrotite de Codul penal, au statut constituţional5, iar înlăturarea mijloacelor dreptului penal ca instrumente de descurajare a săvârşirii acestor fapte ar conduce la reacţia de facto a celor ofensaţi şi la conflicte permanente, de natură să facă imposibilă convieţuirea socială care presupune respect faţă de fiecare membru al colectivităţii şi preţuirea în justă măsură a reputaţiei fiecăruia. Se motivează, de asemenea, că recurgerea la procesul civil, întemeiată pe dispoziţiile 998 C. civ6 care reglementează răspunderea patrimonială pentru prejudiciile produse prin fapte ilicite, nu constituie o protecţie juridică adecvată, deoarece dezonoarea este prin natura sa ireparabilă, iar demnitatea umană nu poate fi evaluată în bani şi nici compensată prin foloase materiale.

După aproape 20 de ani de democraţie postdecembristă, decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 octombrie 2007 a stârnit reacţii dure din partea presei, ridicând o serie de probleme fundamentale privind raporturile dintre libertatea de exprimare şi demnitatea persoanei. Analizând esenţa argumentaţiei Curţii, constatăm că este inadmisibil ca instanţa constituţională să confere prioritate demnităţii ca valoare supremă fără să o raporteze la celelalte valori supreme din art. 1 alin. (3) din Constituţie7. Observăm o inversare a raporturilor fireşti dintre libertatea de exprimare, care este regula, şi limitele acesteia, care constituie excepţia, în condiţiile în care conţinutul demnităţii nu poate fi determinat a priori. Curtea ignoră dificultăţiile de apărare în cazul infracţiunilor de insultă şi calomnie săvârşite prin presă, susţinând în mod eronat că delictele de presă ar trebui incriminate obligatoriu Şi ignorând astfel jurisprudenţa pertinentă în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Invocând art. 30 alin. (8) din Constituţie, care dispune, în teza finală, că „delictele de presă se stabilesc prin lege”, Curtea deduce că legiuitorul nu ar putea elimina din legislaţie aceste delicte, confundând astfel sensul dispoziţiei amintite, de determinare a competenţei exclusive a legiuitorului de a stabili delictele de presă, cu obligaţia legiuitorului de a le reglementa expres prin faptul de a oferi o protecţie penală acestor valori.8
1.1 Raportul dintre demnitatea omului şi libertatea de exprimare

În mod cu totul inadmisibil, Curtea utilizează în mod exclusiv valoarea supremă a demnităţii în vederea limitării libertăţii de exprimare. Este cel puţin surprizătoare importanţa particulară acordată demnităţii, ca element al vieţii private, în detrimentul celorlalte valori supreme, precum drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii, dreptatea sau pluralismul politic, deşi Constituţia nu stabileşte o ierarhie a acestora. În acest plan al valorilor supreme, preponderenţa acordată demnităţii poate duce la desconsiderarea altora la fel de importante şi, implicit, a conceptului de dreptate care impune existenţa unui echilibru, a unui liant între toate aceste valori supreme, iar reactivarea normelor penale abrogate poate constitui o vătămare a drepturilor şi cetăţenilor în sensul de valori supreme. Este de neconceput libera dezvoltare a personalităţii umane în lipsa garantării libertăţii de exprimare şi de comunicare a opiniilor şi informaţiilor.

Se observă o tendinţă de definire generală, globală a demnităţii, conferindu-i-se un conţinut mai puţin conjunctural, şi mai mult dominat de o viziune individualistă, ca punct de plecare în argumentarea necesităţii de protecţie penală a acestei valori sociale. Sintagmele folosite de Curte – „respectul faţă de fiecare membru al colectivităţii”, „pacea socială”, „evitarea conflictelor permanente” – conturează de o manieră generală conţinutul conceptului de demnitate, transformându-l, astfel încât acesta nu mai este o valoare supremă, un obiectiv costituţional în funcţie de care sunt interpretate toate celelalte drepturi fundamentale, ci devine un concept juridic cu un conţinut precis, ba chiar, am putea spune, un „drept la demnitate”9 necesar a fi protejat prin mijloacele drastice ale dreptului penal. Această viziune personală a judecătorului ar putea legitima implicit soluţia limitării oricărui drept fundamental în cazul unui conflict între demnitate, astfel înţeleasă, şi dreptul respectiv.

Evident că o astfel de viziune nu rezultă din textul Constituţiei, care nu impune nici un fel de ierarhie, nici la nivelul valorilor supreme prevăzute de art. 1 alin. (3), nici la nivelul drepturilor fundamentale. Justificarea neconstituţionalităţii normelor de abrogare prin referire exclusivă la demnitate ca valoare supremă, aşa cum o face Curtea în decizia analizată, pare astfel cel puţin curioasă.
1.2. Limitarea libertăţii de exprimare. Controlul de proporţionalitate.

Dreptul fundamental ce include demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanei este consacrat în art. 26 din Constituţie, însă instanţa nu invocă în mod direct acest drept ca limitare a libertăţii de exprimare, ci face trimitere direct la art. 30 şi la limitele prevăzute de acesta10. Astfel, posibilul conflict între două libertăţi teoretic egale se transformă automat într-un raport ierarhic între un principiu general, libertatea de exprimare, proclamat de art. 30 alin (1), şi o excepţie de la acest principiu, o limitare, prevăzută de art. 30 alin (6). Ca orice excepţie de la regulă, această limitare nu poate avea loc ori de câte ori libertatea de exprimare duce la atingerea libertăţii, onoarei, vieţii particulare a persoanei sau a dreptului acesteia la propria imagine, ci numai cu respectarea regulilor generale impuse de art. 53 din Constituţie11, în primul rând cu respectarea regulii proporţionalităţii. Evident că pot exista derogări de la principiul libertăţii de exprimare, acesta nefiind un drept absolut, însă aceste derogări trebuie să fie de strictă interpretare şi aplicare, în caz contrar excepţia convertindu-se în regulă. Dacă nu s-ar realiza un control de proporţionalitate impus de art 53, principiul libertăţii de exprimare ar fi golit de conţinut, acesta fiind limitat ori de câte ori ar exista formal o atingere adusă vreuneia dintre valorile menţionate la art. 30 alin. (6). Acest control de proporţionlitate ar fi cu atât mai necesar în cazurile când limitarea prevede sancţiuni drastice, aşa cum sunt cele de natură penală.

Or, în considerentele deciziei analizate, Curtea nu face nici o referire la acest mecanism de reglare a relaţiei dintre dreptul fundamental şi excepţiile de la acesta. Se limitează doar să afirme că protecţia demnităţii este una dintre limitele prevăzute de Constituţie la libertatea de exprimare şi, ca atare, orice normă legală, chiar penală, care tinde să apere această valoare este constituţională şi poate limita libertatea de exprimare.

În acestă accepţiune, libertatea de exprimare devine un drept golit de conţinut, susceptibil să fie limitat în nenumărate cazuri, întrucât art. 30 prevede, formal, o multitudine de limitări. Într-o altă ordine de idei, deşi instanţa de contencios constituţional face trimitere la art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului12, interpretează acest text într-o manieră originală, convertind simpla prevedere din textul Convenţiei a faptului că libertatea de exprimare poate fi limitată pentru protecţia „reputaţiei sau drepturilor altora” într-o justificare suficientă pentru aplicarea oricărei măsuri limitative. Or, Curtea Europeană reafirmă principiul liberei exprimări şi importanţa acestuia într-o societate democratică ori de câte ori se află în prezenţa unei pretinse limitări a acestui drept, făcând totodată posibilă aplicarea regulii proporţionalităţii.

Fără îndoială, interpretarea Convenţiei de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului este obligatorie pentru toate instanţele interne, deci implicit pentru Curtea Constituţională, iar ignorarea referinţelor Curţii şi neaplicarea regulii proporţionalităţii într-un domeniu atât de delicat cum este limitarea prin norme de drept penal a libertăţii de exprimare creează premisele apariţiei pe viitor a unor cazuri de încălcare a Convenţiei. Dovadă în acest sens o constituie numeroasele condamnări recente ale statului român existente în jurisprudenţa CEDO, tocmai pentru existenţa unor incompatibilităţi similare celei dintre principiul libertăţii de exprimare şi incriminarea insultei şi calomniei.

2. Specificul infracţiunilor de insultă şi calomnie prin presă
În mod eronat, Curtea, interpretând dispoziţiile art. 30 alin. (8), potrivit căruia „delictele de presă se stabilesc prin lege”, trage concluzia că stabilirea delictelor de presă ar constitui o normă constituţională şi că pedepsirea lor ar fi obligatorie, ceea ce face imposibilă eliminarea lor din Constituţie. Această interpretare este în mod vădit greşită, fiind ruptă din contextul general al art. 30 care, fiind o normă represivă (întrucât se referă la limitarea unui drept fundamental) trebuie interpretată în sens strict şi în mod sistematic. Or, conform ultimei reguli de interpretare menţionată, sensul alin. (8) este acela că eventualele delicte de presă nu pot fi stabilite decât prin lege, nu prin act normativ infralegislativ, tocmai pentru a proteja mai bine libertatea de exprimare împotriva tendinţelor autoritare ale puterii executive sau judecătoreşti, iar nu pentru a limita această libertate.

Plecând de la ipoteza că delictele de presă ar fi menite să pedepsească excesele exprimării prin mass media în general, apreciem că referirea pe care o face Curtea Constituţională la textul de lege evocat mai sus vizează expres nu libertatea de exprimare în general, ci libertatea presei. Un alt argument în sprijinul interpretării eronate a art. 30 alin (8) este şi acela al inexistenţei unei legi a presei, care să sancţioneze expres delictele de presă.

Este necesar, de asemenea, a fi subliniată o trăsătură esenţială a acestor norme de incriminare: art. 205-207 C. pen. sunt mai restrictive deoarece pot determina încălcarea dreptului la liberă exprimare nu numai prin faptul că atrag răspunderea penală, ci şi prin faptul că apărarea ziariştilor acuzaţi de săvârşirea infracţiunii de insultă sau calomnie este foarte dificilă. Dificultatea apărării în materie face ca normele respective să constituie o puternică limitare a libertăţii presei. De altfel, condamnările României de până acum de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru violarea art. 10 din Convenţie privesc în principal libertatea presei.

Specificul activităţii presei determină ca faptele imputate în cazul acestor infracţiuni să poată fi foarte uşor dovedite de partea vătămată, prin simpla depunere a articolului incriminat sau a înregistrării emisiunii respective. În principiu, în măsura în care era dovedită existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii şi nu exista nici una dintre cauzele prevăzute de lege pentru înlăturarea răspunderii penale, inculpatul nu se putea apăra decât făcând proba verităţii celor afirmate sau imputate, în condiţiile art. 207 C. pen., care constituie o „cauză de înlăturare a infracţiunii”. Este cu atât mai dificil de realizat o apărare în cazul acestor infracţiuni cu cât este dominantă regula că sarcina probei este „răsturnată” în aceste cauze, inculpatul fiind cel care – în lipsa beneficiului prezumţiei de nevinovăţie – are obligaţia de a-şi demonstra nevinovăţia făcând proba verităţii. Având în vedere că proba verităţii nu era admisă decât în condiţii particulare, pentru apărarea unui interes legitim, era dificilă construirea unei apărări eficiente de către inculpat în condiţiile în care probarea unor astfel de infracţiuni nu punea probleme deosebite, mai ales când era vorba de presă. În consecinţă, existenţa normelor penale menţionate, dublată de prevederea unor pedepse cu închisoarea pentru infracţiunea de calomnie, era de natură să aducă o limitare puternică libertăţii de exprimare, existând posibilitatea ca ea să fie transformată din principiu în excepţie.

Există şi alte elemente care îngreunează şi fac chiar imposibilă utilizarea acestui mijloc de apărare care îl constituie proba verităţii13. În primul rând, mai ales în cazul presei, este dificil pentru jurnalist să stabilească veridicitatea absolută a informaţiilor care îi parvin, el neputând fi absolut sigur de de adevărul lor, chiar în condiţiile verificării lor din mai multe surse. În plus, în condiţiile de existenţă a mijloacelor de informare de azi, când circulaţia informaţiei este extrem de rapidă şi valoarea ei depinde de rapiditatea cu care este adusă la cunoştinţa publicului, de multe ori nu există timpul necesar pentru ca jurnalistul să realizeze verificări detaliate înainte de publicare. Cum art. 207 C. pen. impune inculpatului ca de fiecare dată să dovedească în mod indubitabil că cele afirmate sau imputate sunt adevărate, proba verităţii devenea o adevărată probatio diabolica.

În concluzie, considerăm că o soluţie a problemei ar putea consta într-o interpretare mai suplă a acestei norme penale de către instanţele de judecată atunci când este vorba de mijloacele de informare în masă, datorită condiţiilor specifice de activitate a acestora şi rolului lor într-o societate democratică. Din această perspectivă ar trebui considerată ca suficientă dovedirea de către inculpat a faptului că, la data publicării, toate indiciile de care dispunea, potrivit deontologiei profesionale, conduceau la concluzia că faptele afirmate erau adevărate.

Din perspectiva metodelor generale de interpretare a dreptului, o astfel de interpretare este nu numai necesară, dar şi posibilă, mai ales că libertatea de exprimare presupune nu numai comunicarea unor fapte, a unor informaţii, ci şi formularea unor opinii, a unor judecăţi de valoare. Pentru acestea din urmă, este inaplicabilă proba verităţii, întrucât nu poţi demonstra judiciar adevărul unei opinii, ci numai adevărul unei fapte afirmate14.

Unul dintre argumentele Curţii în favoarea neconstituţionalităţii normelor de abrogare este acela că incriminări asemănătoare, chiar mai severe, se întâlnesc şi în alte ţări europene. Este adevărat că, spre exemplu, în Franţa, insulta şi calomnia sunt prevăzute ca infracţiuni într-o lege a presei din 1881, iar mijlocul de apărare este tot proba verităţii. Însă jurisprudenţa liberală a instanţelor franceze, în considerarea rolului fundamental pe care îl are libertatea de exprimare, a creat şi un mijloc alternativ de apărare pentru ziarist, bazat pe buna-credinţă a acestuia. Această doctrină a bunei-credinţe este în întregime o creaţie a judecătorului, în lipsa unui alt mijloc de apărare în afară de proba verităţii care să fie conţinut de normele penale referitoare la insultă şi calomnie.

În România însă, nu au fost create astfel de mijloace alternative de apărare, aşa încât reincriminarea insultei şi calomniei, în condiţiile restrictive ale art. 205-207 C. pen., ar putea genera alte violări ale dreptului la liberă exprimare15.

Bibliografie
DĂNIŞOR, Dan Claudiu, RĂDULEŢU, Sebastian, „Competenţa Curţii Constituţionale. Insulta. Calomnia. Controlul normelor de abrogare...”, în Curierul Judiciar, Nr. 3/2007, Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2007.
LEŞ, Ioan, Justiţia constituţională, Bucureşti: Editura Lumina Lex, 1995.
LOGHIN, Octavian, TOADER, Tudorel, Drept penal român. Partea specială, Bucureşti: Editura Şansa, 2001.
MURARU, Ioan, TĂNĂSESCU, Elena Simina, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Bucureşti:, Editura All Beck, 2003.
http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339
http://www.coe.ro/

NOTE
1 Ioan Leş, Justiţia constituţională (Bucureşti: Lumina Lex, 1995), 95.
2 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II(Bucureşti: All Beck, 2003), 67.
3 Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.601 din 12 iulie 2006, având următorul cuprins „Articolele 205, 206, 207 şi 236¹ se abrogă”.
4 Dispoziţiile abrogate nu pot fi repuse în vigoare prin declararea neconstituţională a normei de abrogare a acestor dispoziţii, fără ca Parlamentul sau Guvernul, după caz, să adopte o nouă reglementare care să vizeze domeniul respectiv. În acelaşi sens s-a pronunţat recent Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 8 din 18 octombrie 2010 ca urmare a admiterii recursului în interesul legii promovat cu privire la consecinţele Deciziei CCR nr. 62/2007 de Procurorul General al României.
5Având în vedere importanţa deosebită a valorilor ocrotite prin dispoziţiile art. 205, art. 206 şi art. 207 C. pen., Curtea Constituţională constată că abrogarea acestor texte şi dezincriminarea, pe această cale, a infracţiunilor de insultă şi calomnie contravine prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituţia României.
6 Dispoziţiile art. 998-999 din Codul civil prezintă cadrul general al răspunderii civile pentru daune materiale şi morale. Potrivit art. 998 C. civ „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeaşă s-a ocazionat, a-l repara”. Nereglementarea explicită a răspunderii civile şi a sancţiunilor de această natură, aplicabile în cazul faptelor de insultă şi calomnie nu înseamnă vid legislativ.
7 Art. 1 alin. (3) din Constituţia României: „România este un stat de drept, democratic şi social, în care libertatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurile Revoluţiei din Decembrie 1989 şi sunt garantate”.
8 Politica statului poate avea diferite imperative şi priorităţi, în diferite perioade de timp, determinate de frecvenţa, gravitatea şi consecinţele anumitor fapte anti sociale. În raport cu acestea, legiuitorul stabileşte mijloacele juridice prin care se poate realiza protecţia diferitelor relaţii sociale, inclusiv aprecierea gradului de pericol social al anumitor fapte, care trebuie combătute prin aplicarea unor sancţiuni penale.
9 Dan Claudiu Dănişor, Sebastian Răduleţu, „Competenţa Curţii Constituţionale. Insulta. Calomnia. Controlul normelor de abrogare...”, Curierul Judiciar, Nr. 3/2007, (Bucureşti: All Beck, 2007), 14.
10 Articolul 30, alin. (1) prevede că „Libertatea de exprimare a gândurilor, opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”; alin. (2) „Cenzura de orice fel este interzisă”, alin. (3) „Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii”; alin. (4) „Nici o publicaţie nu poate fi suprimată”.
11 Articolul 53 din Constituţie dispune că: (1) „Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unor calamităţi naturale...” (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura tebuie să fie proporţională (subl.n.) cu situaţia care a determinat-o...”.
13 „Dacă proba verităţii a fost admisă şi făptuitorul a reuşit să dovedească că cele afirmate sau imputate corespund realităţii, fapta pe care a săvârşit-o nu constituie infracţiune” (Octavian Loghin, Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială (Bucureşti:Şansa, 2001), 248.
14 Curtea Europeană a Drepturilor Omului face în mod constant această distincţie. De exemplu, în hotărârea din 8 iulie 1986 pronunţată în cauza Lingens c. Austriei, Curtea statuează: „Trebuie distins cu grijă între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea primelor se poate dovedi, cele din urmă nu se pretează la o demonstraţie a exactităţii lor (...)”.
15 Dănişor, Răduleţu, Curierul judiciar, 21.

DAN DRUGĂ - Lect. Univ. drd. în cadrul Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi, Facultatea de Drept.
LARISA DEMETER - Lect. Univ. drd., în cadrul Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi, Facultatea de Drept.