Un pericol previzibil şi iminent

România sub strategia tensiunii - Structurile secrete paralele

General Br. (r) Aurel I. Rogojan

Miercuri, 08 Februarie 2017 23:16

Un pericol previzibil şi iminent După Ucraina şi Republica Moldova, România pare a fi teatrul extins al operaţiunilor de război hibrid. Nu pun la îndoială informaţiile de care dispune Traian Băsescu, în acest sens şi la care s-a şi referit public. De asemenea, nu pot să nu observ că la un număr de cinci ani de la avertismentele şi numerosele noastre exemple, Dan Andronic,un ziarist conectat la surse dintre cele mai credibile, vine să confirme agresivitatea războiului imagologic al organizaţiilor de front ruseşti împotriva României. Problema pe care ne-o punem este de ce vin cu aceste constatări atât de târziu, mult prea târziu, când tăvălugul odată pornit, sunt puţine şanse să mai poată fi oprit. După Polonia şi Ungaria, România preia mixul ideologic al „revoluţionarilor naţionalişti" Jaroslaw Kaczynski şi Orban Viktor, în încercarea de a-i atrage pe cei deziluzionaţi de Europa cu sloganuri naţionaliste şi promisiuni de binefaceri sociale, ni se atrage atenţia de către observatori occidentali ai evenimentelor de la Bucureşti. - „România devine statul paria al Uniunii Europene", suntem urecheaţi de „The Times". Dar este interesant şi cum se argumentează această afirmaţie sententiooasa: „Lupta împotriva corupţiei este privită că un obiectiv strategic atotcuprinzător, menit să-i liniştească pe criticii din U.E. şi S.U.A. Mulţi dintre demonstranţii din Bucureşti sunt de acord cu acest principiu. „[...] Nemulţumirea lor ar trebui îndreptată în altă parte: către regimul secret al României, care s-a folosit de tema corupţiei pentru a se răzbună pe inamicii săi, a eroda drepturile fundamentale şi a instituţionaliza o relaţie sinistră între sistemul judiciar, poliţia secretă şi instituţiile anticorupţie. [...] Instanţele au devenit politizate. [...] Întregul concept al corupţiei se confundă cu cel al abuzului de funcţia politică. Totul se reduce la obţinerea unui număr impresionant de arestări, menţinând în acelaşi timp în umbră adevăratele centre de putere. Rezultatul nu este o epurare, ci mai mult o vânătoare de vrăjitoare". - „Climatul din România se menţine exploziv, iar investitorii germani, cei mai importanţi din ţară, sunt nesiguri şi dezamăgiţi" suntem avertizaţi din Frankfurt. - „România este o ţară ce nu poate fi guvernată!", se exclamă cu tainice subînţelesuri la Budapesta. De unde, România mai este percepută că fiind dominată de „stări ciudate, confuze, neinteligibile, ca o scenă luptelor şi proceselor paralele, pe care au loc jocuri dure de tehnică a puterii". - „În România funcţionează nişte scenarii din inerţie, aceleaşi « mine » care au fost puse de anterioară Administraţie S.U.A. nu numai în Europa de Est, ci şi în întrega lume", ţine să explice evenimentele directorul Institutului internaţional pentru state noi de la Moscova, care mai precizează că „este dificil de prevăzut cum va evolua situaţia din România însă un lucru este clar şi anume că, fără custodie externă, românii sunt oameni periculoşi". Asta, deoarece România este divizată, polarizată, protestele eterogene nu pot genera o majoritate, iar realizarea consensului este o sarcina mult prea uriaşă, vine completarea din media germană. - Occidentul ţine să releve existenţa unui „[...] regim secret al României care s-a folosit de tema anticorupţiei pentru vendete politice, erodarea drepturilor fundamentale, instituţionalizarea sinistrei relaţii dintre sistemul judiciar politizat, poliţia secretă şi instituţiile de combatere a corupţiei [...]". - De la Moscova, „Ivestia.ru" deplânge poziţia slabă a euroscepticilor, iar protestele dreptei româneşti ar viza, în fapt, destabilizarea Republicii Moldova şi a Transnistriei", ceea ce nu poate decât să argumenteze direcţia de atac antiromânească a războiului informaţional global dus de Rusia. Sumarele referiri şi consideraţii de mai sus, nu sunt decât partea minoră şi de foarte departe vizibilă a unei mari şi periculoase manipulări informaţionale, consecinţă a incapacităţii de a angaja contracarea operaţiunilor de război informational care au ca ţintă România. Printre fundamentele doctrinare ale securităţii naţionale există şi un proiect operaţional privind combaterea războiului informaţional. Potrivit acestui proiect, autorităţile de securitate naţională sunt obligate să prevină şi să contracareze agresiunile informaţionale prin care se crează, întreţine şi difuzează teroarea psihologică, atacă şi distruge valorile identitare, modifică sistemul valorilor morale, depersonalizează şi manipulează categorii de populaţie, divide societatea şi contrapune masă de manevră astfel creată populaţiei cu imunitate faţă de operaţiunile de război psihologic. Controlul releelor de preluare, difuzare şi amplificare a efectelor agresiunilor informaţionale este imposibil de realizat înafara înţelegerii responsailitatilor, pe de o parte, ale autorităţilor securităţii naţionale şi, pe de altă parte, ale ansamblului canalelor de comunicare publică, acestea din urmă putând fi, deopotrivă, atât vectorii voluntari sau involuntari ai operaţiunilor de război informaţional, cât şi expresie a capacităţilor de riposta şi contracarare. Cele ce se petrec în România amintesc de evenimente oarecum similare din Italia, când, sub pretextul prevenirii preluării puterii de către forţele politice de stânga, societatea a fost supusă unei aşa numite „strategii a tensiunii". „Strategia tensiunii - S.I.D. paralel" nu era un simplu exerciţiu eseistic al presei italiene din anii '60-'70 ai veacului trecut. Era expresia inimaginabilelor derapaje ale serviciilor secrete acuzate şi cu directorii deferiţi justiţiei pentru conspiraţii împotriva ordinii democratice constituţionale a Republicii Italia. Menţionăm că acronimul S.I.D. desemna „Servizio Informazioni de la Defensă". Permanentă teamă a C.I.A. şi a Alianţei Nord Atlantice de avansul stângii în opţiunile electoratului din cizma peninsulară s-a materializat într-o strategie a tensiunii. Serviciile secrete, cu precădere cele militare, mai greu dacă nu chiar imposibil de controlat în cea perioada, au generat structuri secrete paralele (clandestine, paramilitare, conectate la finanţări underground) care au radicalizat viaţă politică şi promovat terorismul pentru compromiterea stângii şi limitarea accesului comuniştilor la putere. În esenţă, strategia tensiunii s-a rezumat la inventarea şi dezvoltarea unor permanente surse de destabilizare social-politică, pregătindu-se disimulat, de către serviciile secrete, lovituri de stat în numele unor forţe ale opoziţiei, de regulă a celor de stânga. Subsumate strategiei erau şi actele teroriste provocate pentru motivarea represiunilor împotriva anumitor mişcări social-politice neconvenabile. Este aproape fără de tăgadă că, într-o foarte mare măsură, fenomenul terorist italian (de toate culorile) a fost manipulat în cadrul strategiei tensiunii. Sub conducerea amiralului Eugenio Henke, S.I.D. a elaborat şi aplicat „strategia tensiunii", o nouă formă a deviaţiilor, în care alături de Henke un rol major şi-a asumat şeful Biroului „D", Enzo Viola. Ambii îşi vor dezvoltă legăturile cu dreapta extremistă, cu creştin-democraţia bavareză condusă de Franz Josef Strauss, care a cerut şefului B.N.D., Richard Gehlen să colaboreze cu S.I.D., pentru subminarea Partidului Comunist Italian în acţiunile sale de mediere dintre social-democraţia germană şi guvernele comuniste estice. S.I.D. a stabilit relaţii operative speciale şi cu K.Y.P., serviciul secret al regimului de dictatură militară din Grecia, cele două servicii ocupându-se îndeaproape de menţinerea activă a spiritului fascist, că element al strategiei tensiunii. Această „internaţională neagră", care a cooptat şi reţelele Mafiei, a pus la cale mai multe tentative de lovituri de stat şi, în numele unei iniţiative de „moralizare a vieţii publice şi reasanarea partidului", a desfăşurat următoarele operaţiuni de poliţie politică: - folosirea grupului Sogno-Brossio pentru a distruge Partidul Liberal Italian, impingandu-l spre definitivă să dezintegrare; - folosirea lui Bindelli şi a unor conducători care i se împotrivesc lui Almirante pentru accelerarea crizei Mişcării Sociale Italiene şi contestarea conducerii lui Almirante; - folosirea unui grup de colaboratori ai lui Emilio Colombo pentru discreditarea şi conducerea operaţiunilor împotriva dreptei Democrat-Creştine; - utilizarea prietenilor lui Ferri, Reale, Cucchi pentru discreditarea conducerii Partidului Social Democrat Italian; - conducerea de operaţiuni ad-hoc care să lovească în poziţiile personale ale anumitor lideri ai Partidului Socialist Italian. S.I.D. Paralel dispunea de trei birouri (Milano, Torino şi Roma), o tipografie, o tabăra pentru formarea „activiştilor", un iaht cu legături radio în orice punct de pe glob şi o legătură relativ frecvenţa cu Imrey Howard, ofiţer special al C.I.A. cu acoperire diplomatică. La 7 decembrie 1970, a avut loc o tentativă de lovitură de stat militară pusă la cale de conjuraţii grupului Borghese[1]. Miceli, succesorul amiralului Eugenio Henke, se află în contact cu acest grup din 1969[2], contact pe care-l va prezenta că fiind determinat de îndeplinirea atribuţiilor sale. Procurorul Claudio Vitalone va reţine în rechizitoriul sau: „[...] Miceli a minţit cu neruşinare, violând în mod deschis obligaţii fundamentale ale biroului sau. Mai mult, de trei ani acesta a acţionat, « în conformitate cu prevederile legale », fără că vreuna dintre autorităţile subordonate să fi găsit vreo modalitate de a impune respectul faţă de principiile fundamentale de legalitate şi de corectitudine"[3]. Din 1971 şi până în 1974, cercetările asupra cazului Borghese au fost blocate, responsabilitatea revenind mai multor personalităţi politice, între care ministrului apărării Tanassi, şefului Statului Major, generalul Marchesi, ministrului de interne Restivo s.a., care au încercat acreditarea tezei unei „lovituri de stat militare a pensionarilor". În realitate, s-a procedat astfel pentru a se ascunde rolul masoneriei, care a avut exponenţi importanţi direct implicaţi în tentativă insurecţională. Dintr-o scrisoare adresată de masonul Bocciani către Prisco Brilli, consilier al Ordinului Marelui Orient din Italia, rezultă că la 20 septembrie 1969, fratele colonel Licio Gelli, francmason din anul 1963, i-a comunicat fratelui Salvini, că Marele Maestru (Giordano Gomberini - n. a.) iniţiase, sub spadă sa, 400 de înalţi ofiţeri ai armatei, cu scopul de a pregăti un guvern al coloneilor, totdeauna preferabil unui guvern comunist. În legătură cu rolul colonelului Gelli, este semnificativ un raport al S.I.S.M.I., care menţionează că Ted Shackly, directorul tuturor acţiunilor acoperite ale C.I.A. în Italia, l-a prezentat pe conducătorul Lojei francmasonice „P. 2", Licio Gelli, lui Alexander Haig (general american, colaborator al preşedintelui Nixon şi al secretarului de stat Henry Kissinger, în timpul războiului din Vietnam; comandant al forţelor N.A.T.O. din Europa între 1975-1979 şi secretar de stat în anii 1981-1982 - n.a.). Cu autorizarea lui Haig şi a lui Kissinger, Gelli a recrutat, în toamna anului 1969, 400 de oficiali italieni şi ai N.A.T.O. în lojă sa[4]. Complotul a fost dezvăluit de presă la 18 martie 1971, când unii conjuraţi au fost arestaţi, iar Borghese şi Gavino Matta, un alt complotist, ex-combatant fascist în războiul din Spania, fiind avertizaţi au avut posibilitatea să fugă în Spania. Conjuraţii au fost internaţi, „pe motive grave de sănătate", în clinici luxoase, unde Miceli i-a vizitat, după cum a afirmat, „pentru a controla fenomenul subversiv". Cu prilejul unei astfel de vizite la Villa Marguerita, unde era internat Orlandini, al doilea cap al complotului, Miceli i-a făcut semnul convenţional sicilian „nu vorbi şi eu te voi proteja". După cum rezultă din sentinţa procesului, marii autori ai complo-tului, Borghese, Orlandini şi Sauci erau în legătură permanentă cu şefi ai S.I.D., iar funcţionari ai serviciului informau constant asupra evoluţiei situaţiei. O problema fundamentală a rămas neclarificată şi, anume, dacă tentativă de lovitură militară a fost o repetiţie generală a structurilor oculte paralele sau a intervenit un element necunoscut care a dat totul peste cap. Giuseppe De Lutiis, cercetând mai multe informaţii succesive, ajunge la concluzia că Borghese a fost, de la început, menit să fie depăşit de evenimente[5]. Când grupurile armate ale extremiştilor neofascişti (Nouă Ordine şi Avangardă Naţională) ar fi ajuns să controleze unele centre de putere, ar fi urmat declanşarea unui plan antiinsurectional aflat în posesia comandamentului general al jandarmeriei, care prevedea arestarea exponenţilor politici, sindicali şi militari ai stângii. Giulio Andreotti, în 1974, în calitate de ministru al apărării, va înainta dosarul cercetărilor magistraturii din Roma. Nu se va ajunge, însă, la nici un rezultat cert. Câţiva ani mai târziu, va rezultă că structura organizaţiei subversive nu fusese dezvăluită, ea continuând să funcţioneze, amânând doar dată loviturii de stat. Apare, astfel, evident că există o reţea secretă paralelă, protejată de S.I.D. căreia justiţia să nu-i poată aplică legea. Această reţea ţine de operaţiunea „Gladio", sau planul „Demagnetize", pus de acord, în 1956, între S.I.F.A.R. şi C.I.A., care a determinat proliferarea organizaţiilor clandestine „Gladio", „X", „Roză Vânturilor", Lojă francmasonică secretă „P.2" şi „S.I.D. Paralel". Ansamblul operaţiunii avea, în vedere, în mod formal, o amplă mişcare secretă de rezistenţă din partea ţărilor occidentale faţă de o eventuală invazie din partea Tratatului de la Varşovia. În plan practic operaţional, această reţea ocultă a fost utilizată, sub motivaţia ei iniţială, pentru influenţarea şi anormalizarea cursului vieţii politice în direcţia anulării şanselor forţelor de stânga de a se afirmă şi prelua puterea. Reţelele „Gladio" au fost demascate la sfârşitul anilor '80. La 10 octombrie 1991 au fost inculpaţi penal amiralul Fulvio Martini, fost director al S.I.S.M.I. şi generalul Paolo Inzerilli, fost şef al Statului Major al S.I.S.M.I., anterior al Oficiului Securităţii Naţionale, precum şi conducător al reţelei „Gladio". O situaţie oarecum similară pare a fi definitorie pentru seria turbulenţelor politice asociate Administraţiei Prezidenţiale K.W. Iohannis. Accidente precum Colectiv 2012 şi Bamboo 2017 erau la ordinea zilei în Italia. Ineditul românesc constă în rolul explicit partizan al preşedintelui României. Preşedinţii Italiei, dat fiindu-le statutul constituţional, nu au fost integraţi strategiei tensiunii. Preşedinţii României, dacă nu o patronează, cad victime ale strategiei. Domnului K.W. Iohannis nu i-a rămas decât să ia aminte la experienţă precedesorilor şi să cauţioneze sistemul terorismului psihologic moştenit. Cu activul şi pasivul acestuia de nimeni vreodată auditat. Un sistem parainstitutional al puterii secrete este omniprezent, ubiscient şi omnipotent în România. Sistemul funcţionează în baza legii mercenariatului, pe care state anume o au. A servit tuturor preşedinţilor României, cu sau fără voia, ori ştiinţă lor. Bucuria copilărească de a avea această jucărie nu a fost exprimată, însă, cu atâta forţă de expresie, cât a emanat fizionomic, de la tribună Parlamentului, domnul K.W.Iohannis. În definitiv, şi Goering spunea: „Fireşte că oamenii nu vor război. Tot ce trebuie făcut este să le spui că sunt atacaţi, iar pe pacifişti să-i denunţi că nu sunt patrioţi şi că pun Ţara în pericol. Funcţionează în orice ţară". Reaccederea la putere în România a stângii postcomuniste a nemulţumit pe cei vizaţi de retorică electorală a liderilor social-democraţi vis-a-vis de suveranitatea deciziilor macroeconomice, Fondul Suveran de Dezvoltare, politica redevenţelor şi alte intenţii care definesc tocmai esenţă doctrinelor stângii. Promisiunile electorale nu pot fi luate doar că simple promisiuni, când partidul care le angajează contează pe 700.000 de membri şi simpatizanţi activi, care în condiţiile absenteimului la vot, se alege pe sine. Un asemenea partid, cu lideri marcanţi, nu doar implicaţi în scandaluri de corupţie, ci şi nefrecventabili familiei socialiştilor europeni nu este crezut pe cuvânt de onoare. Pentru Occident, social-democraţii români sunt echivalentul trişorilor abili în jocul cu cărţi politice măsluite. Nici celelalte formaţiuni politice nu au o reputaţie mai bună. În definitiv, puzderia partidelor apărute după anul 1989 nu erau decât fragmentaţii rezultate din explozia P.C.R. via F.S.N. Dramatismul situaţiei românilor pare a fi corect perceput de aliaţi, dar oricât de mult ar dori ei binele României, respectarea angajamentelor faţă de Constituţie şi legile naţionale ţine exclusiv de instituţiile politice şi aleşii noştri. Institutiiile sunt încropite, aleşii înşelători. ---------------------------------------- [1] Intanto Valerio Borghese, fondatorul „Frontului Naţional" [2] Norberto Valentini, La notte della Madonna (Noaptea Madonei), Roma, Le Monde, 1978, p.85-86. [3] La requzitoria a sul golpo Borghese, publico ministero Claudio Vitalone (Rechizitoriul asupra loviturii de stat Borghese), p.129-130. [4] Giuseppe Muratori, Enciclopedia dello Spionaggio, Servizi segreti, spie, teroristi e dintorni, Editioni Attualita del Parlamento, Roma, 1993, p. 300. [5] Giuseppe De Lutiis, op.cit. p.104.