luni, 30 iunie 2014

Decesul fostului Director al Europei Libere, Nicolae STROESCU-STĂNIȘOARĂ

Nicolae STROESCU-STĂNIȘOARĂ
(* Duminică, 1/14 noiembrie 1925, Târgu Jiu - † Vineri, 27 iunie 2014, München)

Vineri, 27 iunie 2014, la München, Germania, a încetat din viață jurnalistul și memorialistul Nicolae Stroescu-Stănișoară, fost ani la rând radactor, apoi director adjunct și între 1 noiembrie 1989-iunie 1994 director al Departamentului Românesc al postului de Radio Europa Liberă, München.
Născut la Târgu Jiu la 1/14 noiembrie 1925, a absolvit Liceul „Carol I“ din Craiova, urmând apoi Facultatea de Drept a Universității din București, pe care o închee în 1948, după care, implicat în activitatea tineretului din Partidul Național Țărănesc trăiește, conform mărturiilor sale, în „clandestinitate“ până la eliberarea deținuților politici, în 1964, „când se predă Procuraturii Militare din București, fiind supus unei anchete prelungite și trimis cu domiciliu obligatoriu în provincie, de unde în 1966 reușește să se întoarcă în capitală“. Grație originii germane a soției sale, în 1969 emigrează în Germania Federală și se stabilește la München, unde se integrează de la început în viața culturală, spirituală și publicistică din cadrul emigrației și a exilului român, devenind un fracventator permanent și apreciat al Cenaclului Literar-Artistic „Apoziția“ și colaborator al revistei cu acelaș nume, și a altor publicații müncheneze. Din 1972 devine corespondent permanent la Departamentul Românesc de la Radio Europa Liberă, unde, în 1975 este anmgajat ca redactor pentru emisiunea săptămânală „Lumea creștină“. În paralel frecventează diverse cursuri la Universitatea din München, unde începe să-și pregătească doctoratul în filosofie, pe care-l obține în 1983. La Europa Liberă, este numit în 1988 director interimar, iar din 1 noiembrie 1989 director al departamentului, funcție în care a prestat o binecunopscută activitate în momentele cruciale ale evenimentelor din țară, din decembrie 1989 și de mai apoi.
O selecție din scrierile memorialistice, din eseurile, editorialele și diversele contribuții jurnalistice apărute în presa din emigrație, sau transmise la Radio Europa Liberă ori în presa din țară de după 1989, sau elaborate mai târziu, au fost publicate în diverse volume dintre care amintesc: Pe urmele revoluției, București, 1991; În zodia exilului, București, 1994; La răscruce. Gânduri spuse la Europa Liberă și în „Jurnalul Literar“; București, 1996; În zodia exilului. Întrezăriri, București, 1998; Vremea încercuirii, I-II, București, 2001-2002, Majoritatea acestor scrieri au fost prezentate și discutate succesiv, pe parcursul elaborării lor ori după publicare și în cadrul Cenaclului Societății Culturale Româno-Germane „Apoziția“, unde s-a numărat printre membri de onoare ai acesteia, alături de George Ciorănescu, Alexandru Ciorănescu, Ion Negoițescu, Pavel Chihaia, Mircea Carp ș.a. De asemeni a fost un asiduu colaborator și susținător al Institutului Român de Cercetări – Biblioteca Română din Freiburg i. Br., Germania.
Dincolo de toate îmncercările prin care a trecut, a fost un om cu o viață exemplar împlinită!
Dumnezeu să-l aibă în pază!
I.D.

Înmormântarea va avea loc Vineri – 11 iulie 2014 – la orele 12,45 la
Neuer Südfriedhof (Altperlach)
Hochäckerstr. 90, München
Dorința familiei defunctului este să nu se aducă flori la înmormântare ci să se contribuie, în schimb, cu o donație ce se va colecta pentru construirea bisericii ortodoxe române din München.


sâmbătă, 28 iunie 2014

Alexandru Tudorica: ''Iubirea e ca fumul de mici!'' Perle de la bac 2013

Alexandru Tudorica: ''Iubirea e ca fumul de mici!'' Perle de la bac 2013

Cea mai tare cugetare nu imi pare a fi "Iubirea e ca fumul de mici" (la urma urmelor, e ceva aproape "poetic" in aceasta analogie "culinara", din care cistigul e de partea micilor...). Cea mai "buna" cugetare" imi pare alta: Arghezi se depresiona cu poezie trista... Intelegeti deci ca poezia era pentru Arghezi ca un fel de absint, cu care el se imbăta, adica "se depresiona" (ati inteles: opusul lui "a se impresiona"); are logica lui, ipochimenul... De ce Dali, da, si el, nu? Vedeti ca se poate scoate ceva si din perlele urmasilor nostri? Dati-mi-i mie pe mina... (dar mariti-mi si pensia, in compensatie...)
Doamne apara si pazeste......acesta-i viitorul Romaniei ?????
Oare până unde se va ajunge cu culturile de ''perle'' ? Că suntem cam în Groapa Marianelor...
Vine tare din urma generatia asta fara viitor! 

  1. Ştefan cel Mare a bătut cel mai mulţi turci, era spaima ImperiuluiAustro-Otoman. A avut vreo 50 de războaie cu ei şi a fost 50-0. Numai când îl vedeau ăia şi deja începea să le sune apa în cap.
    Comuniştii erau terorişti, nu dădeau internet la oameni. Ei se bătea cu americanii, care lea dat la temelie, că avea mai multe bombe atomice.
    Statul român s-a născut pe cadavrele oamenilor simpli, ca mine şi ca tine, care au murit ca să avem noi unde să mergem azi la mall şi să spunem că România e o ţară de… mă scuzaţi puncte puncte .
    Sau bătut ani mulţi în al doilea război mondial şi sa-u mai şi săturat. Şi au zis >să facă pace şi au puso diun tratat. Adio război  Uniunea Sovietică era un fel de Rusia de acum, mai măricică. Ea avea Armata Roşie, care era câtă frunză câtă iarbă, vorba poetului, iar noi otrăveam fântânile, ca să moară ei de sete înainte să ne arunce bombe în cap.
    Dacă nu era Mihai Viteazu să facă el România cu mânuţele lui  l-a tăiat capu,şi bine la tăiat, nu aveau ăştia ce să fure azi România a trecut prin “criza orientală” la mijlocul secolului XIX pentru că a fost invadată de mici, bere şi manele din Turcia, care a vrut să termine cu România. Numai că românii nu sa împotrivit şi au câştigat războiu.
    Nicolae Ceauşescu a construit cu doar câţiva oameni statul român modern în
    >sec. 19. A făcut fabrici, moluri, ştranduri. Aveam cele mai frumoase mine din Europa, unde minerii săpau frumos în pământ. Şi a mai rămas mii de tone de aur
    România era implicată în tot felul de relaţii internaţionale aiurea prin lume cu
    diverşi dubioşi. Asta nu era bine, deoarece îşi bătea toţi joc de ea ca şi acuma
    Hoţomanii din Imperiul Otoman au belit Ţara Românească de tot ce avea ea mai de preţ. Aur, carne, copii tineri pe care îi furau şi îi învăţau să fie hoţomani de mici.
  2. Nici nu ştiu care e treaba cu războiaele cu turci ruşi şi nemţi că ieu tot aud că unguri e obraznici şi ne fac probleme  
  3. “O noapte furtunoasă” est e amintirea poetului despre o vijelie care a rupt pomi şi a căzut pe maşini şi era oameni supăraţi, inundaţi cu posibile viituri. Ce mai, un front atmosferic a făcut deranj mare că a fost mai multă apă decât putea metru pătrat să înghită…
    Ion Sclavici a scris Budulea Taichi şi nu vreau să intru în detalii, că nu ştiu subiectul. Miaţi făcut o surpriză cu subiectu ăsta.
    Comunicarea în echipă nu e când cel mai tare antrenor Reghecumf dă ordin ceva şi pe stadion fuge ăia amboulea. Vorba ceia: Dacă comunicare nu e ce dracu e?
    Scrisoarea pierdută era a lui Joiana, combinată cu un politician ciumete ce avea poliţia la buton. El a trimis mascaţii să-i rupă cu cafteala pe >ăia de-au răpit scrisoarea şi onoarea din Joiana. Scrisoarea s-a găsit dar onoarea a rămas nerecuperată.
    *Când nu e comunicarea Oana şi Pepe divorţează.
  4. Ieu cred că Harapalb îi o comedie că cine mai crede că ursu din pădure are salăţi
    când să ştie că urşii coboară să mănânce la tomberoane şi să se joace cu turiştii.
    Unii scriitori au genul masculim, alţii genul feminim. Dar numai unii au genul epic…
    Dimensiunea temporală e atunci când nu simţi *zboară timpul. Lu Gigi Becali timpul îi zboară încet căi la bulău, mie îmi zboară rapid că uite că sa şi dus vara asta şi încep ploile…
    Comunicarea este sufletul scandalului. Băsescu îi dă numa comunicate în gură lu Ponta
    Toţi proştii din România sunt cetăţeni turmentaţi, dar nu toţi cetăţenii turmentaţi sunt proşti.
  5. ”Perlele” sunt culese di n lucrările elevilor din Timișoara:
    “Iubirea poetului pentru o poză e de neînţeles. Trec mii de femei pe lângă el, zilnic pe stradă, în carne şi oase, iar el tot de poză e îndrăgostit”
    “Arghezii se depresiona cu poezie tristă deoarece la modă se purta atunci stilul lui
    amărât. Arghezi e un trist că lumea gusta din tristeţi şi le citea pe nemâncate”
  6. “Model în viaţă sî îi şmecheria. Îmi eau model care ştie bani repid să facă, pentru că viața nare timp”
    “Iubirea plutea în aer ca fumul de mici. Iubirea e ca fumul de mici”
    “Accidentul este o operă de iubire accidentală. Oamenii se iubeau la nimereală ca o
    buşitură şi se mai dedulceau neaşteptat. Îşi bubuiau destinele în traficul vieţii amar”
    “An n pozează sălbatică cu buze ţuguiate şi romantică e din fire. Ştie să nebunească bărbaţi că îi lucrată pe forme şi ştil şi în inimă îi vagaboandă.
    “Na-re Teodor Arghiezi poezie veselă. Iel ştie că totul ăi negativi. Mâne poate îi mai bine poate nu cine ştie”
    “Simţeam că în jurnalul meu pot să îi înjur pe toţi fără să iau bătaie”
  7. ”Un model excelent de urmat în viaţă este fizicianul Stephen Hawking, pentru 1000 de motive. Dar nu e cool să spui fetelor de acum că vrei să ajungi ca unul într-un scaun cu rotile. Şi atunci te dai fan Alex Velea şi acasă citeşti “Scurtă istorie a timpului”
    Când te prinde iubirea stai şi te uiţi ca prostul la o poză, zile şi nopţi, iar oamenii nu înţeleg de ce”
    “Arghezi era specializat în urât”

Le régime de navigation et la protection de l'environnement dans la mer Noire

O teză de doctorat care interesează istoria României. Dan Culcer

Le régime de navigation et la protection de l'environnement dans la mer Noire
(The regime of navigation and protection of the marine environment in the Black sea)


Tsitsagi, Giorgi - (2013-12-11) / Paris 2 - Le régime de navigation et la protection de l'environnement dans la mer Noire

en : Français
Directeur(s) de thèse: Verhoeven, Joe
Ecole doctorale : École doctorale de droit international, droit européen, relations internationales et droit comparé (Paris)

Classification : Droit


URL d'accès : https://docassas.u-paris2.fr/nuxeo/site/esupversio...
https://docassascujas.u-paris2.fr/nuxeo/site/esupv...


Mots-clés : Les détroits, L'environnement marin, La sécurité marine

Navigation - Droit - Mer Noire
Détroits, Question des
Environnement -- Protection - Mer Noire
Navigation -- Mesures de sécurité - Mer Noire


Résumé : La géographie de la mer Noire n’a jamais été favorable à l’application sans condition du principe de la liberté de la navigation. Durant des siècles, elle fut, et elle reste encore, l’objet de la réglementation spéciale qui tient à cette particularité et à l’importance géopolitique de la région. Le régime de la navigation dans cette région est donc l’adaptation du principe de la liberté de la navigation à ses particularités, ce qui explique la révision quasi permanente du régime établi. Parmi plusieurs accords internationaux, seule la Convention de Montreux s’est avérée intangible, mais là encore, il semble que la géographie de la région et à présent la nécessité du respect de l’environnement la fragilisent aujourd’hui. La thèse dévoile cette fragilité et montre que la navigation dans la mer Noire se heurte elle aussi au même problème. Cette thèse évoque donc la nécessité de combler le vide juridique laissé par l’absence des règles de la sécurité de la navigation et de la protection de l’environnement marin dans la Convention de Montreux, ainsi que dans le régime juridique de la mer Noire. L’étude comparée des droits internes des États riverains et des textes à vocation régionale montre également les mesures prises par les États concernés, mais aussi le problème de l’adaptation du régime de la navigation dans cette région aux exigences d’aujourd’hui du droit international de la mer, notamment en matière de sécurité de la navigation et de la protection de l’environnement maritime.

Résumé (anglais) : The geography of the Black Sea never was the most suitable to apply unconditionally the principle of free navigation. During centuries, it was, and still remains, under specific rules due to the particular strategic geopolitical importance of this region. So the navigation regime in this region is the adaptation of the principle of free navigation to it s specifics, which explains the almost permanent reviewing of the established regime. Among several international agreements, only the Convention of Montreux appeared to be most sustainable, but even in this case the geography of the region seems to weaken it nowadays. The Thesis reveals this frailty and shows that navigation on the Black Sea encounters the same problem. Consequently it shows the need to fill the juridical gap coming from the lack of rules of security and of environment protection in the Convention of Montreux, as in the regime of navigation of the Black Sea. The comparative study of the internal law of each of the waterfronts States and of the texts with regional focus points out as well the measures taken by the concerned States, but also the problem of adaptation of the regime of navigation in this region according to the current requirements of international law of the sea, especially concerning the security of navigation and the protection of marine environment.

Identifiant : 2013PA020070



Miting de comemorare a ocupării Basarabiei și Bucovinei de Nord de către sovietici la 28 iunie 1940.

Sîmbătă 28 iunie, orele 18:30-20:00 se organizează un miting de
comemorare a ocupării Basarabiei și Bucovinei de Nord de către
sovietici la 28 iunie 1940

Se vor comemora persoanele moarte în urma acestei ocupații și se va protesta contra ocupării părții de est a Republicii Moldova
(Transnistria) de către armata rusească.

Manifestarea va avea loc în fața ambasadei Rusiei, 40 boulevard
Lannes, 75016 Paris (Metrou linia 2 Porte Dauphine sau RER C "Avenue Henri Martin").
Mitingul este autorizat de către poliția franceză și este organizat de
către Clubul Liberal Paris.
Anunțați și alte persoane interesate din anturajul Dvs.
Aderați și la evenimentul Facebook:
https://www.facebook.com/events/1501296383418852/

De asemenea, felicitări tuturor cu ocazia semnării de către Republica
Moldova a Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană!

Cu respect,
Vasile Calmațui
+33661805238

Liviu Valenas. In culisele negocierilor cu Uniunea Sovietica: 1934=1947



Conjuncţia salvatoare de Dorin-Liviu Bîtfoi

O virgulă aşezată unde trebuie poate schimba, se ştie, un document de o mie de pagini. În cazul cărţii lui Liviu Vălenaş, se recuperează istoria unei conjuncţii care a salvat sute de mii de destine. Semnând în ultimii ani mai multe opuri de convorbiri cu figuri reprezentative ale veacului (Gheorghe Barbul, Ion Pantazi ş.a.), autorul domiciliat la Nürnberg îl întâlneşte de această dată pe Alexandru Danielopol, fiul fiziologului Daniel Danielopol şi al Piei Pillat, soră a poetului – moştenitor, în consecinţă, şi al genei Brătienilor. Danielopol devine, încă din copilărie, fiul de suflet al lui Nicolae Titulescu, sub influenţa căruia se formează în anii de studii. Are astfel ocazia de a asista la întâlniri importante ale diplomatului, printre care cele cu Maxim Litvinov, ambasadorul URSS.

Una dintre temele cărţii este deja prezentă. Alexandru Danielopol devine martorul direct al obsesiei lui Titulescu pentru asigurarea juridică a graniţelor României Mari. Or, în anii ’30, singura provincie descoperită din acest punct de vedere este Basarabia, în dispută cu URSS. Merită subliniat că, aparent naivă azi, politica tratatelor acţionează totuşi în spiritul epocii. Dacă ea se va dovedi repede ineficace în faţa totalitarismelor, iată un fapt care nu poate cădea, nici pe departe, în sarcina exclusivă a lui Titulescu, cât a întregii lumi interbelice. Interesantă este şi caracterizarea pe care Alexandru Danielopol o face mentorului său, din care exclude determinanta politică – adăugând în schimb naivitatea visătorului. Spre deosebire de Liviu Vălenaş, nu-i va contesta însă şi spiritul vizionar. Căci dacă tratatele nu au, în pofida intenţiilor, un caracter definitiv, nu se poate nega totuşi utilitatea lor practică şi valoarea ca argument istoric.

Tema centrală a cărţii o constituie, dincolo de toate acestea, activitatea lui Alexandru Danielopol în Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului cu Aliaţii. În 1944, Danielopol are numai 28 de ani. Dar, prin încrederea de care se bucură din partea lui Savel Rădulescu, fost adjunct al lui Titulescu la Externe, prin formaţia sa de jurist şi în febra momentului, este însărcinat cu punctul 5 al Armistiţiului, probabil cel mai ingrat, întrucât se referă la “repatrierea” în URSS a nord-bucovinenilor şi a basarabenilor, în calitatea lor inedită de cetăţeni sovietici. Este vorba despre refugiaţii din 1940 – iar prevederile Kremlinului sunt, şi în această privinţă, o capodoperă a arbitrarului. Situaţia e disperată, mai ales că sovieticii acceptă numai soluţiile bazate pe legislaţia proprie, nu şi pe dreptul internaţional. În aceste condiţii, strălucitul absolvent al colegiului iezuit de la Evreux reuşeşte imposibilul, descoperind într-un decret al Sovietului Suprem din 8 martie 1941, care reglementează statutul acestor persoane, o chichiţă juridică – o interpretabilă conjuncţie “şi”. De aici, Danielopol construieşte salvarea celor 300 de mii de refugiaţi, pe care reuşeşte finalmente să o impună NKVD-ului şi părţii sovietice.

Realizare excepţională care merita cel puţin o bibliografie. Este meritul lui Liviu Vălenaş şi al Editurii Vremea de a o inaugura cu volumul de faţă (în 1990 apărea totuşi şi un articol al lui Mihai Pelin în această chestiune), ce include convorbirile de la Paris cu Alexandru Danielopol pe perioada 1994-1996, o convorbire cu Romulus Cordescu (unica persoană în viaţă dintre cele semnatare, în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944, a Convenţiei de Armistiţiu), stenograma discuţiilor din 3 martie 1945 de la Comisia Aliată de Control, unde românii urmăresc impunerea interpretării Danielopol, câteva scrisori etc.

(2003)
DORIN-LIVIU BÎTFOI
http://www.romlit.ro/conjuncia_salvatoare

miercuri, 25 iunie 2014

De ce nu poate fi viral Dimitrie Gusti? Interviu cu Zoltán ROSTÁS, de Adriana Bondor


În ultimii doi ani se observă o activitate sporită în cercetarea Şcolii Sociologice de la Bucureşti. Apar volume de documente, numere speciale ale unor reviste de specialitate din ţară şi din străinătate, evenimente editoriale cu ecou în viaţa culturală a Bucureştilor. Multe din aceste publicaţii au fost coordonate de profesorul Zoltán Rostás, animatorul unui grup tînăr de oameni curioşi, angajaţi în studiul alternativ al şcolii gustiene.
În articolul care a apărut imediat după lansările revistelor Transilvania şi Sfera Politicii de la Muzeul Ţăranului Român, pe site-ul Cooperativa G, Ionuţ Butoi se întreabă dacă Gusti va deveni „viral“. Chiar aşa stau lucrurile?

Trebuie să atrag atenţia că Ionuţ a pus în ghilimele acest cuvînt. Întrebarea îmi stîrneşte un amestec de ironie şi tristeţe. Adică, sîntem departe de cunoaşterea lui Gusti, a Şcolii gustiene şi a mediului în care s-au dezvoltat. Dar, cu sau fără ghilimele, este vorba de faptul că vorbim aşa de des despre Gusti între noi, cei care ne ocupăm academic şi sîntem apropiaţi, încît întrebarea mi se pare legitimă. Mi se pare însă aproape imposibil ca Gusti să devină viral, din motive foarte simple. În primul rînd, fiindcă Gusti a avut un destin ciudat, în sensul că a fost reabilitat în timpul regimului comunist, iar această reabilitare, ulterior, a avut un efect devastator. Avalanşa de laude, de reeditări (evident, trunchiate) din anii ’60-’70 a avut ca efect impresia falsă a cunoaşterii detaliate a acestui tip de sociologie. Adică, imaginea formulată în anii ’60-’70 a părut pentru multă lume completă, aşa încît nici măcar nu-şi mai punea cineva problema că Gusti şi Şcoala lui ar putea să fie obiect de cercetare în continuare.
Ar mai fi de spus că, probabil ca un efect inconştient al anilor ’50, legitimarea istorică a ştiinţelor sociale reîntemeiate în anii ’60 s-a diminuat. Atunci era mult mai şic, mai „cool“ să lupţi pentru a aduce şi a aplica metode noi din Apus, decît să te uiţi înapoi. Şi în anii ’60, şi în anii ’70, şi nu numai în sociologie. E foarte interesant acest lucru fiindcă, pe de altă parte, toată lumea a fost de acord, în principiu, că socialul din prezent nu poate fi cercetat fără antecedentele sale, adică fără trecut. Dar, cînd era efectiv vorba despre „ce-i de făcut“, toată lumea se concentra pe prezent. Un prezent atemporal. În plus, să nu uităm, în anii socialismului mai era un factor favorizant al prezenteismului: sociologia a fost reabilitată nu pentru a repara o nedreptate, ci pentru a-şi aduce contribuţia la „construcţia societăţii socialiste multilateral dezvoltate“ în România. Pe conducătorii sociologiei reabilitate nu îi interesa faptul că Şcoala Gusti s-a bazat pe experienţă apuseană, construindu-şi, însă, propria metodologie pe realitatea socială românească, pe istorie socială românească. Am ţinut să fac această retrospectivă pentru a explica de ce Gusti n-are „noroc“, spre deosebire de alţi contemporani ai săi care, începînd din anii ’60, au avut mai mult noroc.

De ce credeţi că Gusti nu are nici acum „noroc“?

Să răspund şi eu tot cu întrebări. La ce facultăţi de sociologie se predă istoria sociologiei româneşti? Unde este predată, măcar amintită, în cursuri de metode şi tehnici de sociologie, maniera de cercetare a gustiștilor? După mine, ar trebui să se predea şi la sociologie, şi la ştiinţe politice, şi nu le-ar strica nici celor care se iniţiază în istorie socială. Această absenţă spune tot. Pentru că dacă nu se predă înseamnă că n-are importanţă. Gusti nu poate să devină viral nu numai din cauza manierei în care a fost reabilitat, ci și din cauza faptului că reprezenta o atitudine intelectuală care nu a fost valorizată nici în socialism, nici după. E foarte interesant – şi aş zice chiar trist – că, după cel de Al Doilea Război Mondial, cultura românească (şi regimurile care s-au perindat) nu a valorizat un curent care s-a aplecat spre realitate, ci a preferat, mai degrabă, miturile.

Mituri versus cercetare aplicată

Dar tipul de modernizare practicat de regimul comunist nu cerea cunoaşterea realităţii?

Teoretic, da, cerea. Dar spiritul „revoluţionar“, conducerea unipartită, practic nu se încurca cu cercetări anterioare programelor de investiţii. Deci, după o reabilitare parţială a sociologiei în anii ’60, deoarece concepţia generală a şcolii gustiene nu era încorporabilă în naţional-comunismul lui Ceauşescu, a ajuns şi mai rău în anii ’80, fiind menţinută la cotă de avarie.

Cum explicaţi, totuşi, prestigiul interbelic al Şcolii gustiene?

În perioada interbelică, dar, mai ales, în anii ’20, s-a pus foarte mare accent pe programul – în esenţă naţional-liberal – de construcţie etnicistă a culturii naţionale, pe baza modelelor apusene mai vechi. Miturile promovate atunci nu-i împiedicau însă pe gustişti (şi nici pe alţi cercetători economişti, igienişti, urbanişti etc.) să cerceteze realitatea şi să atragă atenţia asupra unor situaţii sociale catastrofale. Intelectualitatea – şi cea matură, şi cea tînără – se orienta şi în direcţia mitizării, dar şi în cea a căutării ştiinţifice a rădăcinilor metehnelor sociale. Era o lume neomogenă, unii mitizau în manieră statală, alţii mitizau în manieră „antisistem”, dar alţii, realişti, căutau să reducă decalajul, rămînerea în urmă. Cum puteau, cît puteau, cît lăsau condiţiile. Deci, şi Gusti, şi Şcoala lui se puteau afirma.

Aţi vorbit despre mitizări şi v-am mai auzit, chiar recent, vorbind despre demitizări.

Mitizarea, ca şi demitizarea sînt procese ce ţin de cultură. Şi puterea politică poate să se amestece, dar nu poate controla perfect procesul. În ce mă priveşte, încerc să evit apostrofarea unuia sau altuia și prefer să cercetez, să-i înţeleg pe cei care mitizează sau demitizează. Sigur că demitizarea, în socialismul lui Ceauşescu, era imposibilă. Miturile au fost apărate de cenzura partidului. Dacă, totuşi, au fost „scăpări“, demitizatorul a fost înjurat fără drept de replică. A se vedea cazul lui Henri H. Stahl, cu al său volumEseuri critice, din anii ’80. După 1989, cu libertatea de exprimare şi de presă asigurată formal, adepţi importanţi ai mitizării continuă să reziste, dar vin tinerii şi pun sub semnul întrebării nu numai miturile, ci şi modul lor de abordare.

Dacă tot vorbim despre tineri şi de ce se întîmplă acum, v-aş ruga să povestiţi ce s-a mai realizat de la ultimul interviu din Observator cultural? Am impresia că s-a accentuat ritmul de publicare.

Asta este cert. Dar mai important este că am continuat munca la acest proiect de istorie socială a sociologiei. Ceea ce înseamnă, de fapt, o direcţie nouă faţă de abordarea „filozofantă“ a istoriei sociologiei, adică o istorie a ideilor sociologice fără legătură consistentă cu contextul social-politic. Noi vrem să promovăm o analiză a trecutului ştiinţelor sociale cu mare deschidere către social. Ne interesează mecanisme, resorturi sociale nemijlocite sau indirecte care au pus în funcţiune sociologia interbelică, condiţiile sociale de cercetare şi influenţele sociale pe care leau exercitat sociologii în diverse ipostaze ale lor şi în diferite perioade. Ori prin presă, ori prin activitate de organizare cum au făcut cei implicaţi în munca de la Fundaţia Culturală Regală, ori prin angajare politică. Deci, la urma urmei, istoria socială ca metodă, ca viziune este substanţial altceva decît cea a istoriei sociologiei făcută pe filiaţia ideilor şi a metodelor sociologice.

Şi sînteţi mulţumiţi de ritmul de „convertire“ a colaboratorilor la această direcţie?

Din păcate nu. Acest demers, constat, nu este uşor. Este mai comod să judeci situaţii, articole de ziar, oameni, instituţii etc. din trecut pe baza cunoştinţelor recente, să dai sentinţe valorice, decît să încerci să înţelegi fenomenul din datele contextului şi antecedentele sale. Nu este nici ştiinţific, nici moral ca o faptă, un articol, o decizie, un om etc. să fie judecaţi prin prisma posterităţii. Dar să nu credeţi că suficienţa cu care o personalitate din trecut este pusă la punct din înălţimea anilor 2000 îi caracterizează numai pe unii dintre confraţii mei mai tineri sau mai în vîrstă din România. Şi în mediul academic apusean sînt destui care se pretind mai deştepţi, mai morali, mai democraţi decît intelectualii interbelici.

Puteţi da un exemplu?

Sigur că da. Autoarea eseului intruductiv la numărul special Les Études Sociales, consacrat Şcolii gustiene, după ce recunoaşte singură că nu cunoaşte sociologia profesorului de la Bucureşti, ajunge la concluzia că Gusti a favorizat fascismul în România interbelică. Lăsînd la o parte pe sociologii interbelici francezi care nu l-au bănuit pe Gusti etsoc 001de asemenea tendinţe, autoarea ar fi trebuit să-şi pună întrebarea: de ce profesorii pe care i-a avut – Jean Stoetzel, Bernard Hervieu, Henri Mendras – l-au apreciat pe Gusti? Dar pe mine nu prejudecăţile autoarei mă întristează, ci cele ale colegilor mei, care au cunoscut textul şi nu au schiţat nici măcar un gest. Excepţie făcînd Paul CernatVintilă MihăilescuAdrian RachieruDumitru Sandu și autorii studiilor din revistă. Oare nu este ciudat că lumea s-a mobilizat cînd a fost vorba de Cioran, de Eliade, de Noica, deși ei efectiv au fost, la un moment dat, la extrema dreaptă, dar deloc cînd a fost vorba de Gusti?

Un proiect concretizat: volume de istorie orală și numere tematice în reviste de profil

Din cele spuse pînă acum, se justifică pe deplin acest proiect de istorie socială. Întrebarea mea este cum de s-a întîmplat ca din 2012 să apară cinci reviste dedicate acestui proiect?

Înainte de a răspunde la această întrebare, dar legat de aceasta, vreau să evoc importanţa muncii, în esenţă solitară, a Sandei Golo penţia, profesoară emerită la Brown University din Statele Unite, care, printr-un efort nemaiîntîlnit de mine, a reuşit să salveze şi să sistematizeze arhiva părinţilor săi, Anton Golopenţia şi Ştefania Cristescu-Golopenţia, rpiioameni de bază ai Şcolii gustiene şi, după revoluţie, după noi cercetări de arhivă, să demareze o ediţie critică a Operei lor. De asemenea, să înceapă publicarea volumelor de corespondenţă urmînd o concepţie proprie, cu adnotări atît de bogate, încît putem să spunem că sînt fără pereche în istoria ediţiilor de documente personale în cultura română. Volumele Rapsodia epistolară constituie un model pentru ştiinţele umaniste, dar, mai mult decît atît, sînt de neocolit în abordarea modernă a istoriei sociale a vieţii tinerei generaţii intelectuale din anii ’30 ai secolului trecut.

În ceea ce priveşte numerele speciale legate de Şcoala gustiană, unele au fost pregătite mai devreme şi au apărut prea tîrziu, cum a fost deja amintitul Les Études Sociales, care a fost primul număr consacrat integral sociologiei româneşti din toată istoria disciplinei și care a apărut în 2012, în loc de 2010. Am coordonat acest număr împreună cu tînărul sociolog franco-român Mihai Gaiţă şi am beneficiat de colaborarea Theodorei Văcărescu şi a lui Antonio Momoc, pe atunci doctoranzii mei. Pe urmă, eu consider revistă şi un fascicol al Conferinţei „ACUM“ de sociologie din 2011 de la Braşov, coordonat împreună cu profesorul Ştefan Ungurean.

Au urmat, aproape paralel, numerele speciale din Secolul 21, ediţie coordonată de Sanda Golopenţia, şi din Transilvania, număr dublu coordonat de mine. De fapt, cele două echipe coperta i nr 11-12 transilvaniaerau cam aceleaşi, cu mici deosebiri. Sanda Golopenţia avea colaboratori şi din alte ţări, din Franţa, din America. Eu am inclus pentru prima dată cercetători eminenţi din Cluj şi din Iaşi. Sanda Golopenţia a vrut să facă o prezentare complexă a Şcolii gustiene, în două volume, dar revista Secolul 21 n-a avut resurse decît pentru un număr. Eu am făcut un număr dublu la Transilvania. Am încercat să vin cu această formulă altfel, care nu era nouă în esenţă (folosirea istoriei orale în anii ’80 era deja un „altfel“), era conformă cu programul anunţat chiar în Observator cultural. Cam în acelaşi timp, un tînăr universitar ieşean, Sebastian Năstuţă, a realizat un număr al revistei Sociologia Românească despre relaţia dintre Petre Andrei şi Dimitrie Gusti, în care noi am asigurat studiile legate de Şcoala gustiană.

Şi totuşi, în afară de aceste cinci numere despre care aţi pomenit, mai sînt două care s-au lansat recent. Care este noutatea pe care o aduc acestea două?

Înainte de caracterizarea acestora trebuie să amintesc Revista Română de Sociologie, condusă de profesorul Sorin Rădulescu, care a publicat un număr consacrat Ştefaniei Cristescu-Golopenţia, cea mai talentată monografistă a Şcolii. Această revistă academică, din păcate mai puţin cunoscută, a mai publicat numere consacrate unor monografişti de frunte, ca Vulcănescu şi Herseni, cu multe documente inedite.

Recent, a avut loc, la Muzeul Ţăranului Român, o dublă lansare a numărului special altransilvania revista Smallrevistei Transilvania. De această dată, Sanda Golopenţia face o radiografie a unei teme încă puţin frecventate, şi anume anul 1939, care era considerat a fi marcat începutul marginalizării Şcolii, din cauza faptului că, avînd în vedere războiul iminent, Congresul Internaţional de Sociologie programat la Bucureşti nu a mai avut loc, şi Serviciul Social a fost suspendat. Asta nu însemna doar întreruperea activităţii de pe teren a echipierilor, ci şi un fel de diminuare bruscă a activităţii Fundaţiei Culturale Regale, a finanţării publicaţiilor sociologice, a mutării în alte posturi a colaboratorilor lui Gusti. Totul era cauzat, în primul rînd, de război, care redirecţiona resursele spre Armată. Ca atare, o mulţime de proiecte pentru ştiinţă, pentru cultură, pentru asistenţă socială, pentru şcoală s-au diminuat. Sanda Golopenţia aduce, şi în acest număr, documente noi de mare importanţă. Dar, după mine, cel mai important rezultat a fost faptul, subliniat în articolul pe care l-am publicat acolo, că pregătirile pentru congres au oprit degringolada mişcării monografiste, pentru că, începînd din 1937, s-au mobilizat monografiştii, au continuat şi au completat cercetările tocmai pentru a se prezenta cu lucrări noi la congresul preconizat.

Cealaltă culegere de studii, apărută la revista Sfera Politicii, a fost concepută ca un ansamblu de preocupări multidirecţionale din cadrul cercetărilor noastre (lărgind şi de data asta colectivul de colaboratori cu tineri din afara grupului nostru „cooperatist“). În plus, aici am promovat tentativa unei viziuni asupra istoriei sociale mult mai concentrate pe coperta-SFPOLfenomene restrînse, dar cu semnificaţii adînci. Am dezvoltat ideea unei cercetări mai concentrate pe moment, pe context, fiindcă ni s-a părut total inconsistentă şi, pînă la urmă, si imorală ideea de a caracteriza atitudinea, concepţia unui om spicuind „pe sărite“ din luări de poziţii din perioade sau chiar din decenii diferite ale biografiei sale. Dorim ca cercetările de istorie a Şcolii gustiene să se alimenteze din datele contextului şi să nu fie un pretext de etalare a erudiţiei largi a unuia sau a altuia. În acest sens, aş atrage atenţia asupra articolului lui Ionuţ Butoi. Iar, dintre doctoranzi, amintesc articolele Alinei Juravleşi pe cel al lui Ion Matei Costinescu. Eu m-am concentrat pe analiza unei perioade scurte, ministeriatul lui Gusti din 1932-1933, disecînd acest interval de un an și cinci luni în mai multe segmente şi paliere, unul mai puţin sociologic decît celălalt, dar cu atît mai interesante pentru evoluţia şcolii monografice şi, în general, a intelectualităţii bucureştene.

Tot recent, aţi avut o altă aniversare editorială, cu mai multe dezbateri, 10 volume de istorie orală coordonate de dumneavoastră şi de colegi mai tineri. În ce măsură aceste interviuri realizate de studenţi se leagă de proiectul de istorie socială a Şcolii gustiene?

Se leagă, cum să nu. În anii ’80, cînd mi-am dat seama de fertilitatea acestei metode (înregistrînd cîteva sute de ore), am vrut să determin colegi bucureşteni să pună mîna pe magnetofon şi să urmeze instrucţiunile metodologiei istoriei orale (cei din provincie au fost mai receptivi). Nimeni nu s-a angajat, pentru că aşa ceva nu se putea publica atunci. După rev-rom-soc’89, eu am continuat în stilul meu, dar, atunci, am introdus metoda şi în practica studenţească, fiindcă mi-am dat seama de ignoranţa aproape totală a studen – ţilor în ce priveşte istoria contemporană. Pe lîngă intenţii paideice, anual am obţinut și cîte o „recoltă“ de interviuri. Mi-am dat seama relativ repede de faptul că, după o riguroasă selecţie, aceste inteviuri pot fi publicate. M-a stimulat şi fostul meu student, apoi asistent, regretatul Sorin Stoica, el văzînd şi valori literare în aceste texte. După dispariţia sa prematură, am continuat publicarea de selecţii tot cu foşti studenţi, ulterior doctoranzi: Theodora-Eliza Văcărescu, Florentina Ţone şi Antonio Momoc. Încet-încet, fără să-mi dau seama, am ajuns la zece volume, majoritatea îngrijite de Doina Jela, la Editura Curtea veche. Aceste interviuri sînt, pentru mulţi cititori de azi, interesante, dar pentru cercetătorii de istorie socială sînt surse de documentare şi, odată cu trecerea timpului, cu atît mai mult vor avea această trăsătură. Mai ales pentru perioada războiului şi a regimului comunist. Nu pentru viaţa liderilor partidului, a aparatului central, ci pentru ţărani şi ţărănci, pentru muncitori şi muncitoare, pentru micii intelectuali, militari, comercianţi etc. Eu cred că istoria orală (nu numai a noastră) va fi principala sursă pentru înţelegerea modului în care s-au descurcat oamenii în acel regim. Sigur că are legătură și cu istoria socială a sociologiei, pentru că aceasta din urmă tot nu poate să fie înţeleasă numai din date confecţionate de regim.

Dincolo de aceste reviste care au apărut în tiraje mici, aţi recurs şi la metode de diseminare utilizînd Internetul. Cum aţi ajuns la această promovare online?

Fără sprijin academic efectiv, era de datoria noastră să cautăm o modalitate de a convinge mediul cultural-ştiinţific că Şcoala gustiană şi metoda nouă de cercetare sînt interesante, valide şi că ceea ce fac cu tinerii mei colegi este legitim. Trebuia să recurgem la Internet, de vreme ce canalele învăţămîntului au fost, practic, inexistente. Din acest motiv am inventat site-ul numit Cooperativa G, pe care grupul nostru l-a conceput ca o „magazie“ de studii, recenzii, interviuri de istorie orală pe care o actualizăm şi o anunţăm săptămînal printr-un newsletter.

De unde această denumire, „Cooperativa G“?

Cu aproape zece ani în urmă, pe terasa bufetului foarte popular şi cu nume pitoresc, „Jeg“, din Complexul studenţesc Leu, s-au strîns cîţiva masteranzi şi asistenţi, toţi foşti studenţi de-ai mei, iniţiaţi în istorie orală şi interesaţi în perspectivele studiilor gustiene, cu scopul de a ne organiza. Ne-am tot gîndit cum să ne numim, că denumirile asociaţie, societate, fundaţie, centru, „colegiu invizibil“ etc., toate au fost uzate, şi atunci, mai mult ca să epatăm, am ales cooperativa, „compromisă“ de regimul comunist. Lumea de atunci, după Revoluţie, nu ştia că această formă de organizare a fost foarte populară în interbelic şi că Gusti însuşi a fost promotorul impetuos al acesteia. Lui i se datorează primele cooperative studenţeşti. Ulterior, nu am folosit această denumire, dar grupul, cu dezertări inerente, a funcţionat în cadrul şcolii doctorale de la sociologie. Dar, să revin la acest site. La început sigur că primeam like-uri şi comentarii mai mult de la prieteni și colegi, dar, treptat, au apărut mulţi necunoscuţi, pesemne interesaţi de tematica şi de abordarea noastră.

Despre site-ul gustiştilor şi proiecte în desfăşurare

Aţi monitorizat în vreun fel impactul pe care l-a avut Cooperativa G pînă acum?

La început nu am făcut-o, fiind absorbiţi de organizarea materialului şi pentru că am avut feedback imediat de la cunoscuţi. Avînd în vedere profilul, destul de nișat, precum și faptul că nu am fost promovaţi de alte site-uri academice sau culturale (pur și simplu nu ne-am ocupat de acest aspect, nu e un reproș aici), nu stăm rău. Oricum, tematica noastră nu este populară şi nici nu vrem să fie populară. Cine nu cade în extaz în faţa interbelicului şi vede mai nuanţat societatea şi cultura sub regimul comunist nu prea poate avea popularitate. Una peste alta, vizibilitatea noastră este suficient de mare ca să ne gîndim la unele modificări tehnice, care să ajute cititorul să „răsfoiască“ site-ul mai uşor, și ne-am gîndit şi la diversificarea „ofertei“, fără să ieşim din sfera arhipelagului gustian – ca să Captura-COOPfolosesc expresia inspirată a Sandei Golopenţia. Vom introduce cîteva categorii, alături de cele existente, unde vom publica o serie de documente care atestă integrarea activă şi firească a sociologilor gustieni în lumea literar-artistică a Bucureştilor, corespondenţă şi publicistică adnotate critic de noi, articole de presă ce cuprind evenimente de acum 75 de ani, legate de Şcoala gustiană, organizarea Serviciului Social, pregătirea pavilionului românesc de la Expoziţia mondială de la New York şi evenimentele legate de Congresul Internaţional de Sociologie planificat să aibă loc la Bucureşti, sub preşedinţia lui Gusti. Introducem și o nouă rubrică, „Pagini alese“, care ne va lega de excelenta colecţie digitală de opere gustiene, Sociolbuc, construită de profesorul Dumitru Sandu. Avem şi alte planuri cu Cooperativa G, dar totul la vreme respectivă.

Că vă întrebam şi despre viitor. Mai pregătiţi şi altceva? Ce urmează? Ce veţi mai scoate „din joben“?

Nu e vorba de „jobenul“ meu, ci de al grupului pe care vrem să-l lărgim. E vorba de faptul că avem foarte mult material, avem un atelier (în reţea) destul de productiv şi „comenzi“ de asemenea semnificative. Pe scurt, este gata o culegere de texte prin care, împreună cu Theodora Eliza Văcărescu, arătăm că Şcola gustiană nu s-a limitat la mediul rural, ci s-a preocupat de oraş şi, în primul rînd, chiar de Bucureşti. Într-o altă culegere în pregătire, împreună cu Florentina Ţone, arătăm că nici fenomenul modern al migraţiei nu a fost străin Şcolii gustiene. Fiindcă Universitatea din Bucureşti, în acest an, serbează 150 de ani de la fondare, venim şi noi cu un volum ce va cuprinde studii scrise de Theodora-Eliza Văcărescu, Dragoş Sdrobiş şi Ionuţ Butoi – pentru că Şcoala sociologică de la Bucureşti a fost mult mai activă între pereţii Alma materului decît se credea. Şi sigur că sînt în organizare şi alte numere speciale, dar la sfîrşit vreau să amintesc un proiect extrem de laborios, dar necesar, cel al elaborării unei mari biobibliogafii a lui Gusti, iniţiată de serviciul de bibliografie al BCU. Din acest colectiv restrîns fac parte atît membrii seviciului – Elena Bulgaru, Daniela Dumitrescu, Şerban Şubă şi şeful serviciului, Dinu Ţenovici, cît şi Marin Diaconu şi subsemnatul. Pe lîngă identificarea de scrieri, referinţe, corespondenţă etc., sarcina cea mai mare este organizarea unei vaste reţele internaţionale de căutare a informaţiilor referitoare la Gusti în străinătate.

Dar aceasta este o muncă incredibil de mare…

Da. Aici este nevoie de inventarierea tuturor cărţilor şi a articolelor semnate de Gusti, cu toate ediţiile existente pînă azi, inculsiv traduceri, de întocmirea unei cronologii a activităţii sale, de colectarea scrisorilor trimise și primite, cît şi de identificarea referinţelor despre Gusti în volume, ziare, reviste, dosare de arhivă, ceea ce necesită un volum de muncă și mai mare. Noroc că acest servici de la BCU e foarte dedicat, Marin Diaconu strînge asemenea date de decenii, iar eu, de vreo zece ani, adun sistematic publicistica gustiştilor şi a scrierile altora despre Şcoală. Da, e o muncă sisifică, dar, vorba aceea, dacă nu noi, cine, dacă nu acum, atunci cînd?


Comentariu : 
Cultura, cultura românilor va trebui să-i mulțumească lui Rostas Zoltan pentru acțiunea sa. Este un exemplu pentru ceea ce cred că ar fi de făcut într-un cadru organizat mai larg pentru menținerea și dezvoltarea relațiilor culturale meta-etnice.  Omul sfințește locul. Dan Culcer. 

marți, 24 iunie 2014

Les Roms, ces Européens. Un numar special dedicat tiganilor

COLLECTIF 

Les Temps Modernes

Janvier - mars 2014
Revue Les Temps Modernes (n° 677), Gallimard
Parution : 13-03-2014
256 pages, sous couverture illustrée, 135 x 215 mm
Achevé d'imprimer : 01-03-2014
Genre : Revues et périodiques
Catégorie > Sous-catégorie : Revues > de connaissance
ISBN : 9782070145171 - Gencode : 9782070145171 - Code distributeur : A14517

luni, 23 iunie 2014

Arhiva: Boris Birstein si oligarhia neocomunista din Moldova

Cui ii aparţine totusi postul de televiziune NIT ???

Boris Birstein fost consilier economic al Preşedintelui Snegur. Prin Snegur – legitim sau nu – compania lui Birstein, “Seabeco”, a cumpărat hotelul partidului, actualul „Jolly Alon”, a privatizat fosta filială „Vneşăkonom bank”, actualul„Eximbank” (65% din acţiuni, după care în anul 1996 a răscumpărat de la Guvernul RM restul de 35%), iar Artur German, ginerele lui Snegur, a exercitat funcţia de preşedinte al Seabeco-Moldova. 
“Societatea Seabeco-Moldova”, a fost înfiinţată prin asocierea dintre Cancelaria de Stat a RM, care deţine o parte de 35% şi concernul “Seabeco Internaţional”. În actul de înfiinţare al “Seabeco-Moldova”, Decretul guvernamental nr. 565 din 15 octombrie 1991, se precizează că, societatea s-a constituit în scopul exploatării raţionale a fostului hotel al PC al RSSM de pe str. Maria Ciubotaru nr. 37. Acest scop era însă doar un pretext de acoperire, deoarece, în realitate, Hotărîrea de Guvern prevede că societatea poate desfăşura orice tip de activităţi economice fără a fi supusă vreunei impozitări, iar Guvernul se angajează, în plus, să asigure prin garanţii financiare, juridice şi administrative toate interesele societăţii, mijloacele financiare şi bunurile.
Businessmanul Birstein a mai creat un şir de firme pe teritoriul RM, cum ar fi:compania de asigurări Seabeco-Asint şi în 1997-99 media-concernul NIT, din care fac parte Compania TV moldo-irlandeza NIT, postul de radio “Serebreanii Dojdi”, Agenţia de presă „Interlic”, ziarele “Delovaia gazeta”, “Kisiniovschie novosti”, “Molodioji Moldavii”, etc
Se mai spune că, Birstein l-a ajutat pe Leonid Talmaci, preşedintele Băncii Naţionale, să tipărească în Franţa leul moldovenesc, iar ministerului de interne – paşapoarte noi, fabricarea permiselor de conducere auto şi buletine de identitate (prejudiciind astfel RM de 24 mln. $).

miercuri, 18 iunie 2014

Filip – Lucian Iorga: Unde ne sunt moşnenii?

Unde ne sunt moşnenii?

Unde ne sunt moşnenii?
m6m4m3    Un articol semnat Filip – Lucian Iorga   

Când privim cu jind către ţările occidentale avansate şi în special către nivelul de trai de acolo, evocăm deseori necesitatea consolidării clasei de mijloc. Dar ce înseamnă “clasă de mijloc” şi cine face parte din ea? Simplificând, la începutul modernităţii occidentale a face parte din clasa de mijloc însemna a nu fi nici aristocrat, dar nici ţăran care lucra pe domeniile deţinute de nobili. Mai multe criterii au ajuns să joace un rol în definirea clasei de mijloc: situaţia financiară, dar şi nivelul studiilor sau stilul de viaţă. Antreprenorii, profesiile liberale, mica burghezie ar putea fi încadrate în contingentele clasei de mijloc.
Încercând o selecţie proprie, aş privilegia trei criterii esenţiale pentru vertebrarea unei clase de mijloc puternice şi eficace: libertatea personală, independenţa economică (statutul de proprietar, capacitatea de a economisi) şi educaţia.
        Culmea e că în trecutul nostru putem găsi un exemplu strălucit de “clasă de mijloc” care să se încadreze în cele trei criterii enunţate mai sus. Este vorba despre moşnenii din Ţara Românească şi despre răzeşii din Moldova. Dacă vă veţi uita în cea mai recentă ediţie a DEX-ului, veţi vedea că moşnenii şi răzeşii sunt definiţi cu nonşalanţă ca “ţărani liberi”. Supravieţuieşte, aşadar, definiţia incorectă din punct de vedere istoric impusă în timpul regimului comunist. Sigur că, pentru comunişti, existenţa unei “clase de mijloc” în Evul Mediu românesc era incomodă: ei căutau, peste tot în istorie, “lupta de clasă”, iar în trecutul românilor inventaseră un război permanent între boieri şi ţărani. Regretabil este că dicţionarele perpetuează această mistificare istorică şi că românii şi-au uitat unul dintre capitolele cele mai frumoase din istoria lor.

Moşnenii, românii cei mai “verzi”?
        Cine erau, de fapt, moşnenii şi răzeşii? Istorici precum Constantin Giurescu îi consideră boieri. Documentele ne demonstrează de nenumărate ori că neamurile de moşneni şi de răzeşi erau strâns înrudite cu neamuri de mari boieri sau chiar că descindeau din mari boieri. Forma lor de organizare în obşti săteşti devălmaşe i-a făcut pe unii istorici să scrie că ei erau românii cei mai “verzi”, păstrătorii celor mai curate tradiţii româneşti. Nu mă hazardez într-o astfel de discuţie şi nici nu mi se pare interesantă sau legitimă afirmarea vreunei “purităţi etnice” a moşnenilor şi răzeşilor. Cred însă că definiţiile lui Constantin Giurescu, Lazăr Şăineanu, Octav-George Lecca sau Dinică Ciobotea şi cred că ar trebui adoptate neîntârziat şi de dicţionarele noastre. Moşnenii şi răzeşii au fost, aşadar, oameni liberi, proprietari în devălmăşie, stăpâni pe moşiile lor, asimilabili cu o “mică nobilime” care nu poate fi în niciun caz confundată cu ţărănimea lipsită de libertate şi de proprietate. La sfârşitul secolului al XIX-lea, moşnenii şi răzeşii reprezentau  20 % din populaţia rurală românească.
        Moşnenii şi răzeşii aveau libertate personală şi erau proprietari. În satele lor, rata de alfabetizare era mult mai mare decât în restul comunităţilor rurale. Sute de ani, răzeşii şi moşnenii şi-au apărat libertatea şi proprietăţile, împotriva domniei, a bisericii şi a marilor boieri. Ei erau “plătitori de impozite” şi ei erau războinici, dar ei erau şi cei mai ameninţaţi de poftele celor puternici. Pentru că libertatea are preţul ei. În general, moşnenii şi răzeşii au plătit preţul, pentru a rămâne oameni liberi. Chiar şi atunci când ajunseseră să-şi muncească moşiile cu propriile braţe (de unde termenul inexact de “ţărănime liberă”), ei îşi păstrau “ţâfna” de oameni liberi care se judecau zeci, chiar sute de ani pentru recuperarea unei palme pământ. De acolo vine şi vorba “ai carte, ai parte!”, folosită cândva pentru a-i impulsiona pe elevii leneşi. Acum nu prea mai e la modă, pentru că realităţile sociale arată mai degrabă că, dacă ai carte, ai din ce în ce mai puţine şanse să ai parte. Numai că zicala nu s-a născut în legătură cu cartea de învăţătură, ci cu acea “carte” care era document de proprietate. Moşnenii şi răzeşii, oameni liberi, erau şi oameni ai “cărţii”, legalişti care mergeau până în pânzele albe pentru apărarea drepturilor strămoşeşti confirmate de vechi acte domneşti. Oameni liberi care nici nu se gândeau să se plece, nici în faţa lui vodă, nici în faţa boierilor bogaţi şi puternici, atâta timp cât ştiau că “legea” era de partea lor.
Urmaşii răzeşilor şi ai moşnenilor par să fi uitat cine sunt
        Credeţi însă că istoria i-a răsplătit pe moşneni şi pe răzeşi pentru dârzenie şi rezistenţa lor? Nicidecum. Reformele agrare şi împroprietărirea ţăranilor nu au dus decât la o nivelare socială şi au reprezentat o lovitură de moarte pentru vechiul model de organizare în obşti devălmaşe. Chiar dacă, prin împărţiri repetate, moşiile vechi ale moşnenilor şi răzeşilor deveniseră minuscule (exista chiar o glumă referitoare la faptul că moşneanul nu mai putea nici să întoarcă plugul pentru a-şi ara pământul, aşa era de îngustă “sfoara” sa de moşie), ei nu au primit pământ la împroprietărirea lui Cuza. Pentru că ei erau deja proprietari şi, nu-i aşa, libertatea trebuie întotdeauna pedepsită. Moşnenimea şi răzeşimea a fost categoria care a dat naştere, începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, unei mari părţi a “clasei de mijloc” care a făcut România modernă: întreprinzători, profesori, oameni politici, ofiţeri, fabricanţi, într-un cuvânt mica burghezie.
        Dar vine comunismul şi asupra cui se năpusteşte în primul rând? Care sunt categoriile cele mai periculoase pentru regimul totalitar? Bineînţeles, oamenii liberi, proprietarii, cei care gândesc cu propriile lor minţi. Elitele intelectuale şi sociale ale României sunt ucise în temniţe, pleacă în exil, sunt deposedate, sărăcite, trimise la marginea societăţii şi lăsate, cel mult, să supravieţuiască. Orice urmă de demnitate, de libertate personală, de “ţâfnă” legalistă a fost ştearsă din trecutul nostru şi nu e de mirare că astăzi majoritatea românilor nu ar şti să spună ce a fost acela un moşnean. Chiar urmaşii răzeşilor şi ai moşnenilor par să fi uitat cine sunt.
        Atunci când ne revoltă diverse evenimente sau diverse personaje care ne conduc, care apar la televizor, care ne dau lecţii strâmbe şi care schimonosesc în mod inacceptabil chipul ţării, ar trebui să căutăm şi rădăcinile mai adânci ale răului care ne bântuie. Nu vreau să ofer aici o explicaţie “elitistă”, dar cred că e momentul să ne asumăm o realitate.
        România dintre 1866 şi 1947, Regatul României, nu a fost un Paradis. Distanţa dintre elite şi sărăcime era uriaşă, la fel erau şi cifrele analfabetismului şi ale mortalităţii infantile. România de atunci era o ţară în curs de dezvoltare, dar calea pe care se pornise era cea corectă. Comunismul a zdrobit elitele şi i-a transformat pe români într-un popor de sclavi. Ţara nu a stat în loc (asta ar fi fost bine!), ci a avansat într-o direcţie greşită.
        După 1989, România a beneficiat de un context internaţional care a condus-o către NATO şi către Uniunea Europeană. Dar nimic din evoluţiile pozitive, care nu pot fi negate, nu se datorează noilor “elite”, descendente ale profitorilor regimului comunist. Lumea afacerilor, partidele, Parlamentul, instituţiile publice, universităţile sunt în general înţesate de “oameni noi”. Dincolo de apartenenţa la un grup politic sau la altul, la o gaşcă economică sau la alta, la o coterie intelectuală sau la alta, în aproape toţi oamenii puternici şi influenţi ai momentului recunoaştem profilul slugiiEi sunt, în primul rând, oameni neliberi: pentru că se află în poziţii pe care ştiu prea bine că nu le merită şi pentru că nu sunt proprii lor stăpâni, ci slugile celor care i-au propulsat. Chiar dacă sunt putred de bogaţi, aceşti “oameni noi” nu sunt cu adevărat proprietari, pentru că nu poţi stăpâni ceva ce ai furat. În fine, sunt în general oameni lipsiţi de educaţie. Chiar şi unii mari oameni de cultură, academicieni, editori, jurnalişti sau oameni de televiziune care sunt sau par erudiţi, care au citit multe cărţi, sunt lipsiţi de educaţie. Pentru că numai cultura care te vertebrează, care te ajută să-ţi ţii spatele drept în faţa vieţii şi a istoriei e cultură adevărată. Restul e pospăială de preţioase ridicole.

“Oamenii noi”, slugile nu au valori

        “Oamenii noi”, slugile nu au valori, au doar interese. Nu au respect pentru lege, pentru că tot ceea ce sunt şi tot ceea ce au se datorează sfidării şi siluirii legilor, moralei publice şi bunului-simţ. În general, sluga e în acelaşi timp laşă şi impertinentă; linguşeala şi tupeul sunt armele ei de preţ. Din acest punct de vedere, comunismul a învins, reuşind să pună pe lume “omul nou”, ciocoiul de tip nou. Comunismul a dus la perfecţiune selecţia inversă: cu cât eşti mai incompetent, mai lingău, mai turnător, mai corupt, mai lichea, cu atât ai şanse să “te realizezi”, să faci carieră, să fii “un om de succes”. Uitaţi-vă la cei care au puterea, care au banii şi care au notorietatea în 2014. Cei mai mulţi nu sunt oameni, ci oameni noi.

Libertatea costă scump

              Am contemplat portretul jalnic al noilor “elite”. Ce se întâmplă însă cu “poporul”? Cum de înghite un popor european, în 2014, astfel de conducători, astfel de şefi, astfel de modele? Aici avem nevoie de istorie. Pe timpul lui Constantin-Vodă Mavrocordat, în Ţara Românească este desfiinţată rumânia (în 1746), iar în Moldova este desfiinţată vecinia (în 1749). În Transilvania, iobăgia este abolită definitiv abia în 1848. Iar în Moldova şi în Ţara Românească, adevărata “eliberare” a unei majorităţi a populaţiei are loc, de fapt, în 1864, prin desfiinţarea clăcăşiei şi prin împroprietărire. Ce vrea să însemne asta? Că o largă majoritate a populaţiei României de azi este alcătuită din oameni ale căror familii nu au beneficiat nici de libertate personală şi nici de proprietate o perioadă mult mai lungă de 100 de ani. Şi după 1989, încă vreo 25 de ani (dar după o fractură brutală, care nu a făcut decât să îi dezveţe pe oameni ce înseamnă libertatea şi proprietatea).
        Poate că e incorect politic, dar e o realitate istorică: majoritatea românilor de azi nu au mai mult de 100 de ani de libertate în ascendenţa lor. Or, libertatea nu e un dat, ci se învaţă, şi nu în câţiva ani, ci în secole. Libertatea nu îţi aduce privilegii, ci responsabilităţi. Libertatea nu ţi-o poate nimeni garanta pentru totdeauna, ci ea trebuie apărată în fiecare zi. Aşa cum făceau moşnenii şi răzeşii.Libertatea costă scump. Moşnenii şi răzeşii au simţit asta pe pielea lor, timp de sute de ani.
        Care sunt, totuşi, beneficiile libertăţii? Simplu: coloana vertebrală. Adică exact ceea ce lipseşte unei majorităţi a românilor, în momentul de faţă. Acelei majorităţi care înţelege prea bine că lucrurile nu funcţionează cum trebuie, care vede limpede că îi sunt încălcate drepturile, dar care nu reacţionează.

        Urmaşii de azi ai vechilor elite româneşti, adică ai boierimii mari (câteva sute) şi ai moşnenilor şi răzeşilor (multe sute de mii) au datoria să-şi amintească cine sunt şi să le vorbească românilor despre paginile demne din trecutul lor. Se va naşte astfel, poate, o nouă moşnenime, de data asta mult mai numeroasă şi mult mai puternică. Iar noii moşneni şi noii răzeşi vor şti să zdrobească, cu armele competenţei, ale onestităţii şi ale verticalităţii, cohortele de “oameni noi”, haitele de “ciocoi noi” care acaparează puterea şi discursul public.
        În tot cazul, “omul nou” n-ar trebui să doarmă liniştit. Moşnenii şi răzeşii au ştiut întotdeauna să lupte pentru libertatea şi pentru demnitatea lor, ca şi pentru pământul lor, chiar şi atunci când erau covârşiţi de forţa adversarului, chiar şi atunci când erau striviţi de evidenţa propriei lor înfrângeri. Pentru că aceia care luptă pentru libertate şi de partea dreptăţii nu pot fi înfrânţi decât pentru moment (moment care poate dura şi secole), niciodată definitiv. Iar victoriile “omului nou” nu pot fi decât nevolnice şi trecătoare, pentru că sunt construite pe dispreţul faţă de omul adevărat, faţă de omul liber.
       NR Acest articol a aprut in editia print Expres Magazin, nr. 2, luna mai