miercuri, 31 octombrie 2012


România nu a fost o Siberie a spiritului. GALERIE FOTO

5 oct 2012Autor: Daniel Nicolescu
Alin Gheorghiu
Vezi galeria fotoGALERIE FOTO
O sărbătoare fără focuri de artificii, confeti sau covoare roşii, dar cu lume bună, agitaţie strunită cu bun simţ, eleganţă, eşarfe de boemă artistică, completate cu sobre ţinute de seară. Joi, 27 septembrie, în noul sediu al Bibliotecii Naţionale avea loc vernisajul uneia dintre cele mai importante şi, de fapt, mai ambiţioase expoziţii organizate la noi după '89: "Artistul şi Puterea".
Artistul? Da, Artistul cu majusculă e prezent peste tot în generoasele săli ale parterului Bibliotecii Naţionale: 600 (!!!) de tablouri, de o năucitoare diversitate expresivă, provenite din 26 de muzee, din nenumărate colecţii şi ateliere ale pictorilor români, din ţară şi din străinătate, ilustrând ipostaze semnificative ale picturii româneşti în perioada 1950-1990. Bine, dar Puterea? Unde e Puterea?
Sigur, această joacă retorică, doar aparent dojenitoare, nu vrea decât să limpezească noima titlului sub care s-au adunat laolaltă, prin eforturi uriaşe, intelectuale şi materiale, aceste opere picturale, multe dintre ele ajunse pentru întâia oară sub ochii publicului. Iată o posibilă explicaţie, furnizată de organizatori: "În dorinţa de a nu condamna la uitare patru decenii de intensă creativitate, organizăm această amplă manifestare pornind de la anul înfiinţării Uniunii Artiştilor Plastici (1950) şi ajungând la momentul schimbărilor semnificative, de la finele secolului XX. Vrem să spulberăm, prin intermediul picturilor expuse, ideea fals împământenită cum că aceste decenii s-au caracterizat printr-o artă dependentă ideologic de stăpânitorii sovietici, tributară esenţialmente realismului socialist şi edificării omului de tip nou. În anii terorii comuniste, pictura românească nu a regresat, nu s-a înregimentat doctrinelor staliniste, ci a continuat subteran sau pe plan retras, departe de bătaia reflectoarelor, să-şi declame cu o voce proprie ambiţiile, speranţele, înfrângerile, tot ceea ce ţine de paradisul şi infernul existenţei umane, de altitudinea spiritului sau de animalitate."
Altfel spus, detractorii şi reacţionarii ar trebui să-şi măsoare gândurile şi să-şi domolească vorbele. În deceniile pomenite, în anii aceia de teroare ideologică, pictorul român a ştiut, în izolarea atelierului, să-şi respecte demnitatea meseriei, să respire aerul necorupt al artei adevărate, fără clauze de subordonare tematică sau stilistică. Au existat, adică, peisaje, naturi moarte, vedute abstracte, impresionismul s-a întrecut cu expresionismul sau chiar suprarealismul, în detrimentul realismului socialist. Artiştii şi-au ascultat muza, înfundându-şi urechile la ţiuitul sirenei (lui Vasile Roaită). Cum bine a spus Dan Hăulică, în admirabilul său discurs de la vernisajul expoziţiei, în vremea stalinismului triumfător sau în anii ceauşismului emergent ori deplin dictatorial, "România nu a fost o Siberie a spiritului". Sigur, cei care au avut prilejul să vadă o bienală bucureşteană, în anii 70-80, ştiu bine lucrul acesta, dacă îşi eliberează memoria de retro-prejudecăţi. În afara obolului pe care penelurile de serviciu îl ofereau (în genere fabrici şi uzine, peisaje ale triumfului socialist urban sau portrete ale conducătorilor), orice astfel de antologie publică era cât se poate de frecventabilă, ba chiar delectantă, în majoritatea sectoarelor ei, de la grafică la sculptură. Lucrul acesta s-a uitat, iar tânăra generaţie îl ştie, dacă îl ştie, doar din auzite.
Ruxandra Garofeanu, curatorul expoziţiei, alături de Dan Hăulică şi Paul Gherasim, în calitate de consultanţi, au încercat, prin urmare, să facă o operă de arheologie culturală, aducând la lumină din hrubele depozitelor muzeale sau din alte zone cu acces limitat, numeroase pilde de probitate profesională, de sârguinţă în urmărirea poeticii personale, în fond de artă adevărată, care au constituit sufletul artistic al unei perioade asupra căreia plana bănuiala unei totale lipse de suflet. Lucrări care, în marea lor majoritate, puteau şi încă pot să stea alături de operele europene şi universale cu care erau sincrone.
Nu trebuie cumva înţeles că tot ceea ce a fost acum scos la iveală şi expus în această copleşitoare selecţie (iar nu aglutinare, cum au categorisit-o gurile rele) constituie excepţia, la crème de la crème, aşa cum pietrele rămase din Troia nu înseamnă toată strălucirea oraşului din vremea sa de aur. Sunt doar pilde de onestitate, de talent şi de viziune, care ar putea fi completate cu altele, la fel de izbutite artistic şi de grăitoare în ordine morală.
Insistând, poate exagerat, pe această latură arheologică (arheologia fiind deopotrivă ştiinţa documentării trecutului prin probe materiale, dar şi arta sugerării acestui trecut, prin reconstituire virtuală), ţin să adaug că osârdia organizatorilor şi-ar fi putut afla sumumul de eficacitate apelând la inteligibilitate şi la o mai apăsată didactică a expunerii. Multe lucrări nu au legende lămuritoare, care să precizeze, să zicem, data executării, anii de naştere sau de moarte ai autorilor, după cum nu există (încă) un catalog comentat al expoziţiei. Pentru cei dinafara fenomenului, aceste "fleacuri" ar putea aduce temei, obiectiv educaţional, dar şi sens de vizitare. Altfel, trebuie să luăm de bune premisele expuse în invitaţia la vernisaj, şi să ne plimbăm prin această minunată grădină plastică, delectându-ne la tot pasul, dar evitând să ne punem întrebări şi văzându-ne siliţi să renunţăm la răspunsuri. Gândiţi-vă că aţi avea în mână o carte de 600 de pagini, nelegate, deci permutabile, în care unele ilustraţii ar fi lipsite de indicaţii. Deliciul contemplării ar putea oare complini acest neajuns?
Aşa cum este, expoziţia reprezintă cel mai îndrăzneţ efort curatorial, cel mai frumos exerciţiu cultural şi exemplu de ispită a anvergurii pe care l-am văzut la noi în ultima vreme. Poate tocmai de aceea, vizitarea ei este un "must". Nu uitaţi, expoziţia este deschisă doar până în 2 decembrie, deşi ar fi meritat o perioadă de etalare mult mai generoasă.
Expoziţia a fost organizată de Fundaţia Centrul Cultural Artsociety, care a pus în aplicare un proiect finanţat de AFCN.


Tematica: dubla cetăţenie - minoritatea maghiară din România
număr rezultate: 109
Adevărul
Antena3
Cotidianul
Evenimentul Zilei
Gândul
Gardianul
Jurnalul Naţional
»
Realitatea TV
România Liberă

Punerea în discuţie a Legii/Variantei CojocaruNumai dreptatea poate da legitimitate dreptului - intervenţia lui Ioan Roșca într-o polemică Şerban Popa-Constantin Cojocaru


Introducere.

Am primit următorul mesaj din partea domnului Şerban Popa, de la administratorul unui site pe care sînt replicate (şi nu publicate de mine) nişte texte ale mele (care circulă liber, pentru că le-am distribuit pe Internet, ca pe nişte manifeste):

"Domnule Roşca
V-am contactat mai demult - tot prin e mail adresat universului românesc - informându-vă că sunt un foarte vechi colaborator al dr. Cojocaru. [] În situaţia în care dumneavoastră sunteţi cu adevărat interesat de găsirea  soluţiilor corecte şi concrete la problemele pe care le ridică punerea în discuţie a Legii/Variantei Cojocaru, este de datoria mea să vă atrag atenţia că cea mai bună cale de a ajunge la respectivele soluţii este aceea de a mă contacta.[]

În ceea ce mă priveşte, nu sunt interesat să atrag curiozitatea nimănui. Ceea ce doresc să fac este să îndrept cursul total greşit al demersului pe care dr. Cojocaru l-a generat prin actuala formulă, cea din 2012, a proiectului său de lege.

Aceasta însemnă - din punctul meu de vedere - că, dacă nu mă veţi contacta pentru a afla exact care este adevărul şi cum stau lucrurile în realitate, atunci (asemenea şi drului Cojocaru) nu sunteţi cu adevărat inteserat de soarta poporului român. Ci, eventual, ca şi dsa, doar de propria imagine şi de ceea ce urmează să decurgă din ea...."

I-am comunicat domnului Popa adresa mea de email, pe care mi-a trimis imediat trei materiale:
mesajul domnului Cojocaru către domnul Popa, din 2.12.2011
răspunsul domnului Popa, din 3.12.2011
eseul explicativ "Adevărul despre legea Cojocaru", prin care domnul Popa doreşte să limpezească disputa dintre cei doi foşti colaboratori.
***
Cum domnul Popa se plînge că a fost cenzurat de domnul Cojocaru, mi se pare oportun să public textele trimise mie în spaţiul facebook AER, unde se poartă discuţii despre "Legea Cojocaru" şi PPLC, la care participă şi domnul Cojocaru, şi unde invit şi pe domnul Popa să se înscrie, pentru a putea replica: http://www.facebook.com/groups/367470513272109/E tot ce pot face pentru ca această temă crucială să fie discutată direct, temeinic şi public. Sper că voi primi aprobarea pentru a publica, alături de reacţia mea,  textele trimise mie, la care analiza mea se raporteazăAm cerut-o, pentru că o fraza a domnului Popa mă trimite la problemele de tip "drepturi de autor", semnalînd faptul că pentru cei doi domni care se confruntă teoretic, pare a avea importanţă "paternitatea" ideilor"Oricum, indiferent de poziţia pe care o veţi adopta aştept ca - în calitatea de jurnalist pe care înţeleg că o aveţi - să mă contactaţi direct şi personal, ţinând (măcar) cont de importanţa ştirii de presă pe care textele mele o conţin." 

Nu, nu sînt jurnalist şi mă bucur de asta. Am scris şi am făcut publice numeroase texte de opinie, în presă, pe grupuri Internet sau pe site-urile mele (www.ioanrosca.comwww.piatauniversitatii.com şiwww.procesulcomunismului.com) dar nu am cîştigat niciodată vreun ban pentru asta (inclusiv pentru articolele pe care le-am publicat în Dreptatea, în 1990-91, deşi fusesem invitat pe la contabilitate). De altfel, în acei ani m-am întîlnit şi cu domnul Popa, care se pare că nu îşi aminteşte de participarea mea la unele discuţii privind evoluţia naţional-ţărănismului şi strategia de unificare a opoziţiei (după cum nici domnul Cojocaru nu şi-a amintit întîlnirea noastră din octombrie 1990, cu ocazia congresului FDAR, acasă la doamna Cornea). Spun asta pentru a se vedea că e vorba aici de o frămîntare prelungită între trei cetăţeni care nu suportă ideea că averea jefuită poporului român de banda comunisto-fesenistă va rămîne în ghearele moştenitorilor ei. Şi care au încercat să colaboreze, fiind, cred eu, păgubos despărţiţi de necunoaşterea reciprocă sau de divergenţe interpretative.

Eu nu am ambiţii de întietate în formularea unor idei - dimpotrivă, încerc să combat veleitarismul/cultural.Mă consider un explicator voluntar  şi un adversar radical al "proprietăţii intelectuale", un critic al orgoliului ca principală motivare a activismului. Aş dori să ne contrapunem opiniile întru lămurirea problemelor, nu întru afirmarea personalităţilor. Să oferim spaţiului public gîndurile noastre, fără nici o pretenţie (nici măcar de "recunoaştere") - ca plată a gîndurilor înaintaşilor noştri, pe care le consumăm continuu, gratis. De aceea, m-a stînjenit în intervenţia domnului Popa accentul pus pe recunoaşterea meritelor fiecăruia, faptul că şi din vanitate s-a ajuns la harţă între doi oameni de asemenea calitate.

În faţa dezastrului care toacă România, ce importanţă mai are cine a spus prima dată un adevăr? Care de altfel nu a produs încă efecte şi - probabil - nici nu va produce, pentru că nu mai găseşte masa critică de audienţă în românii deformaţi de comunism şi tranziţie

Sînt rare rezonanţele profunde şi e păcat să fie irosite prin ieşiri nervoase. Ne-am întîlnit greu, călătorind -fiecare pe cărarea lui- prin labirintul unor căutari penibile. Problematica "paternităţii" nu e adecvată şi pentru că e vorba aici de perceperea unei evidenţe şi nu a unei perle ideatice ascunse, care ar cere un rafinament intelectual de excepţieNu pentru că nimeni nu şi-ar fi dat seama că sîntem furaţi după 1989 s-a întîmplat grozăvia marelui jaf. Ci pentru că prea puţini s-au împotrivit acestei crime triviale, deşănţate. Tovarăşii s-au împatronat înţelegînd foarte bine ce fac. Ei, care au premeditat şi executat operaţia, sînt toţi antemergătorii noştri în înţelegerea realităţii crude.

Să nu le oferim scuza că nu au avut adversari conştienţi, cînd de fapt, i-au înlăturat pe aceştia din cale, cu ajutorul mulţimii manipulate şi îndobitocite. Iar ideea recuperării averii jefuite populaţiei de către cei care au uzurpat instituţiile statului nu e nici ea exotică, excepţională. S-a jucat cu ea fiecare, important fiind doar că, împreună, nu am fructificat-o, ceea ce va rămîne un mare păcat colectiv - în veac. Dacă, de exemplu, aveţi timp să observaţi tatonările mele, veţi vedea că am ajuns şi eu la concluzii similare, cu poticnelile de rigoare, şi că am încercat să-l sprijin pe domnul Cojocaru cu ideile mele:


Printre perplexităţile opoziţiei: privatizarea : http://www.piatauniversitatii.com/ico/p1995-1996/docs/rprivatizare.htm

Dialog cu dl Ciuhandu Comentarii - 2 Recuperarea avuţiilor prădate : http://www.piatauniversitatii.com/ico/p2004_2/docs/32d.htm

Cultul capitalului şi eliberarea României - Ioan Roşca, 10 ianuarie 2005 : http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-206-2005-1

Capitalism oligarhic sau participativ? - Ioan Rosca, 9 martie 2005 : http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-851-2005-3

Revoluţia şi Contrarevoluţia din România : http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-2-2007-12


Observatii privind programul "GATA" , 19 februarie 2009 : http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-1-2009-2

Diversiunea Diaconescu: compromiterea justiţiarismului : http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-2-2010-6


Scrisoare deschisă către domnul Constantin Cojocaru : http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-3-2010-8

Scrisoare deschisă către Tudor Barbu : http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-4-2010-8

Intervenţiile explicative de pe grupul AER: http://www.facebook.com/groups/367470513272109/

Sîntem toţi trei de acord că averile realizate de baronii "tranziţiei" după 1989 s-au făcut prin jefuirea populaţiei şi că ar trebui returate la proprietari, ca să se facă dreptate. Au apărut însă între noi divergenţe privind "cum?" şi "de ce?". Să vedem cît sînt de consistente şi în ce măsură reflectă ele o legitimă dispersie de viziuni. 

2. De ce şi cum ar trebui redistribuită drept proprietatea 

Aş rezuma fondul disputei actuale dintre domnii Popa şi Cojocaru astfel:

a.) Argumentul Cojocaru. Domnul Cojocaru a constatat că societatea româneasca nu a avut puterea de a se însănătoşi prin metoda pe care a propus-o el în 1990, care ar fi făcut dreptate celor ce au produs capitalul naţional şi ar fi creat probabil o pătură mijlocie, de întreprinzători dinamici. După 22 de ani de jaf şi distrugere, lanţul fenomenelor distructive îi apare însă ca ireversibil. Se mai poate condamna doar principial trecerea avuţiei colective în mîinile conducătorilor "societăţilor comerciale", care au distrus-o sau înstrăinat-o mafiot unor profitori/complici- români sau străini. Dar procesul distrugerii sistemului economic în ansamblu şi a fiecărei celule productive în parte - a produs efecte iremediabile. Iar avuţia trecută prin crasă subevaluare în mîinile "cumpărătorilor de bună credinţă" nu ar mai putea fi recuperată de la aceştia, pentru că, de regulă, operaţia de spoliere a averii societăţilor statului a fost "legală". Doar unele privatizări fiind poate anulabile pe temeiuri formale, după cercetările de rigoare, prea greoaie pentru a schimba rapid geografia capitalului şi a relansa astfel economia.

Domnul Cojocaru declară clar acum că nu are o prioritate justiţiară, problematica aceasta fiind pentru el - colaterală.Obiectivul său de bază rămîne asigurarea unui nivel rezonabil de bunăstare pentru majoritatea românilor, prin catalizarea iniţiativei/energiei lor economice. Iar metoda (cu orientare distributistă) propusă în noua sa lege (calea pentru a lua de la unii şi da la alţii…): o redistribuire masivă de capital de la cei ce au capturat mult la cei ce nu au apucat mai nimic din hoitul economiei naţionale răpuse de tranziţie. Avînd ca destinatari 20 de milioane de români potenţial întreprinzători (sau măcar acţionari). Iar ca intermediar - un aparat masiv de funcţionari/economişti care să valideze proiectele propuse de fiecare beneficiar.  Şi ca sursă - un fond special, alimentat printr-o paletă de mijloace, printre care şi eventuale confiscări, cel principal fiind însă impozitarea progresivă a averilor. Astfel, speră domnul Cojocaru, o parte din prada acaparată de vulturii tranziţiei va ajunge înapoi la păgubiţi, ceea ce le va permite să facă faţă în competiţia economică marilor proprietari - creaţi prin furt. Mai speră el că evitarea unor  mecanisme/termeni ca "expropiere" sau "naţionalizare" va amorţi vigilenţa paznicilor capitalismului mondial

Domnul Cojocaru a propus iniţial (în 1990) şi o motivare justiţiară (pe lîngă cea socio-economică) pentru reforma sa. Capitalul acumulat de statul român în 1990 a fost obţinut prin explotarea muncii prizonierilor lagărului comunist, plătită incorect. Deci, o dată cu căderea regimului represiv, era normal ca avuţia colectivă muncită de victime să le fie distribuită acestora individual - echitabilO împroprietărire justă şi benefică, favorizată de faptul că nu era nevoie de vreo expropriere, avînd şi caracter de reparaţie/restituireDe ce să se retrocedeze numai foştilor proprietari averile confiscate în anii '50 şi să nu se retrocedeze fiecăruia plus-produsul muncii sale forţate? 

Dar în ciuda luptei domniei sale, insuficient înţelese şi sprijinite - nu s-a făcut aşaSecuriştii şi activiştii au preferat calea îmbogăţirii lor ilicite şi fulgerătoare, comutînd ţara fără nici o reţinere spre un capitalism de clan, la fel de odios ca socialismul de cumetrie.

Legea 15/90, prin care s-a trecut avuţia statului/poporului în proprietatea unor "societăţi comerciale" (care au putut-o distruge sau da sub preţ acoliţilor) a fost un gigantic jaf, care trebuie corectat - prin despăgubirea victimelor -spune de 22 de ani domnul Cojocaru. În schimb, afirmă el acum, celor ce au achiziţionat legal proprietăţile vîndute pe mai nimic nu li se mai poate confisca bunul acaparat, dacă nu se dovedeşte că s-au făcut ilegalităţi la cumpărare. Dacă s-ar proceda altfel, s-ar stîrni o imparabilă rezistenţă internă şi internaţională. Deşi nu o spune de tot, intuim că domnul Cojocaru încearcă să fiarbă supa fără foc (stropi?), să nu irite pe cine nu trebuie, să nu se expună total/fatal. Ştie el bine cît de lungă e mîna diverselor "servicii", atunci cînd sînt "ameninţate interesele" unor întrepinzători din anumite ţări, care au înfipt colţii în pradă. Şi au ştiut şi securicomuniştii fesenizaţi foarte bine ce fac, atunci cînd au terminat lanţul raptului prin vînzarea pe nimic - unor străini. Din acel moment, au intrat sub înalta protecţie neocolonială.  


b.) Argumentul Popa. Domnul Şerban Popa a împărtăşit cauza domnului Cojocaru, pînă în momentul în care acesta a declarat că nu se poate umbla la înstrăinările "legale", deci că păgubaşii lanţului criminal al tranziţiei trebuie despăgubiţi din fonduri create de acum încolo, prin metodele expuse în noua sa lege şi nu - în primul rînd - prin confiscarea în bloc a prăzii acumulate de părtaşii la furt. El respinge ferm ideea de a lăsa capitalul în mîinile profitorilor necinstiţi şi de a se apela la căi discutabile (artificiale) de redistribuire a averii, pentru a se da o şansă (puţin plauzibilă , avînd în vedere puterea economică lăsată în mîinile Mafiei) perdanţilor Tranziţiei. Elrecunoaşte că poporul român nu pare capabil/doritor să susţină o platformă politică radicală, dar atrage domnului Cojocaru atenţia că profitorii nu se vor lăsa jumuliţi nici parţial, prin impozitare, ci vor opune feroce rezistenţă - deci compromisul încercat acum de autorul vechii legi nu aduce nimicîn schimbul renunţării la a se cere dreptate totală. Duşmanul nu se va lăsa înşelat de concesii iar combatanţii din propria tabără îşi vor pierde motivaţia - din cauza lor. Obiectivul confiscării ne permite să pierdem măcar demn, luptînd pentru adevăr.

Domnul Şerban nu răspunde la observaţiile domnului Cojocaru privind previzibila presiune internaţională, dar putem intui că îşi dă seama că nu putem face ce ar trebui în interiorul UE (unde probabil am fost băgaţi de securicomunişti tocmai pentru a fi protejate acumulările jefuitorilor). Se pare însă că nu e atît de speriat de ameninţarea că am fi "scoşi din Europa", dacă îndrăznim să ne recuperam ţara furată. Intr-adevăraceastă măsură extremă care s-ar putea lua asupra noastră pentru că nu ne lăsăm sufocaţi de puroi, ar echivala cu o recucerire a independenţei naţionale.

Scopul principal al domnului Popa este dreptatea socio-economică, cu trimitere la dreptul natural, dar şi cu acoperire în cel contractualist.  Vrea să facem confiscarea, ori/şi pentru că e drept ori/şi pentru că avem motive formale. El consideră  că toţi cei care au cumpărat sub preţ bunurile gestionate de uzurpatorii statului postdecembrist sînt complicii profitori ai unui act criminal, deci trebuie deposedaţi necondiţionat de cîştigul ilicit - în bloc şi fără alte cercetări.

Domnul Popa contrapropune deci platformei actuale a domnului Cojocaru ideea anulării rapide a actelor vicioase şi returnării bunurilor furate la proprietarii de drept.  După care, cumpărătorii deposedaţi să aibă dreptul la despăgubiri - dacă îşi dovedesc buna credinţăDar, remarcă domnul Popa, multora le va fi greu/imposibil să justifice provenienţa banilor cu care au cumpărat. Iar în alte cazuri, se vor putea dovedi ilegalităţile comise cu ocazia înstrăinării.  În fine - adaug eu -, fie ca afaceristul/speculatorul X (român sau străin) să recupereze de la stat cele 600 000 de milioane plătite pentru un bun de 6 miliarde, dar acesta să revină statului - şi de aici poporului jefuit de restul de 5,4 miliarde. Sau, să recupereze cumpărătorul ultim cele 2 miliarde de la vreun Patriciu, căruia i le-a plătit, pentru un bun pe care acesta l-a obţinut fraudulos pe 200 milioane - bunul fiind însă recuperat de poporul proprietar.    

Axat pe obligaţia morală absolută, domnul Popa aduce critici/completări motivărilor propuse de domnul Cojocaru pentru măsurile economice promovateDaca lanţul de infracţiuni nu este integral criminal, pe ce temei moral ne apucăm să confiscăm prin impozitare, revigorînd puterea căpuşei statale/maşinăriei birocratice? Doar pentru că s-a creat capital prin exploatarea muncii? Dar asta se întîmplă şi în capitalism! De altfel, deosebirile dintre capitalism şi socialism se estompează periculos -consideră el- dacă admitem că în socialismul real la care am fost supuşi proprietatea a fost a statului.  Ar însemna că aşa-zisul experiment comunist a fost o farsă, peste tot, şi  aşa-zisa alternativă la capitalism… încă nu a fost încercată. (Si dacă totul este într-adevăr o farsă, în "ştiinţa politică"? Răsturnînd confuzia stat-popor, domnul Popa ar observa că şi în societăţile "capitaliste" o mare parte din capital este aspirat de stat, deci devine proprietate comună…socialistă). 

Pentru a nu rata o bună justificare a confiscării, domnul Popa ne îndeamnă să nu concedem modificarea retroactivă a statutului României socialiste, într-un fel de capitalism de stat; ci să folosim imparabil faptul că socialismul a presupus (fapt consemnat în Constituţii) proprietatea comună a poporului - statul fiind numai gestionarul ei. De ce să admitem că Legea 15/90 ar fi putut opera trecerea avuţiei comune a populaţiei (aşa cum era declarată, în dreptul RPR/RSR - rămas valabil) în proprietatea privată a unor "societăţi comerciale", care să o poată înstrăina?  Nu se punea şi nu se pune problema unei împroprietăriri, spune domnul Popa, pentru că întregul capital aparţinea şi aparţine imprescriptibil (în devălmăşie) foştilor cetăţeni ai României socialiste. Şi el trebuie să revină proprietarilor de drept, ca orice bun furat, chiar dacă (tocmai pentru ca) starea de fapt (regimul de exploatare a proprietăţii) a fost perturbată criminal. Rămînînd de văzut cum trebuie trataţi cei care au făcut troc cu bunuri furate.  De ce-am prezuma de altfel, în ciuda evidenţei,  că respectivii cumpărători/profitori/complici au fost inocenţi, că nu au observat că iau bunuri la o sutime din preţul normal, că nu au ştiut la ce jaf participă, că nu au cunoscut Constituţia încălcată de Legea 15 (necunoaşterea legii neputînd fi invocată ca scuză)? 

c.) Punctul meu de vedere.  Impărtăşesc cu cei domni dorinţa ca românii să iasă demn din mizerie şi convingerea că ei au fost jefuiţi monumental după 1990. Respect înţelepciunea reformatorului Cojocaru, care a luat notă de dificultăţile cu care se înfruntă setea de dreptate (si mă miră că îşi conservă toată dragostea pentru o populaţie care s-a comportat lamentabil în aceşti 22 de ani - fie ea şi victimă a unui proces de degenerare forţată de tip Piteşti).

În problema esenţială a confiscării, sînt însă de aceeaşi părere cu domnul Şerban Popa, pentru că şi eu am, în primul rînd, preocupari justiţiare, de însănătoşire socială, necesităţile economiei distributiste operînd -pentru mine- în plan secund (asta şi pentru că ele sînt construcţii ipotetice, în timp ce nedreptatea comisă - e un fapt împlinit).

Am studiat împroprietăririle agrare (1864,1881,1921,1945), care au avut şi ele esenţă distributistă, şi le-am observat efectele benefice, dar şi carenţele/limitele, unele inevitabile, altele datorate slabei viziuni sistemice şi nivelului insuficient de moralitate. Scepticismul temperat mă împiedică să plătesc cu renunţări la adevăr soluţiile miracol.Consider deci legitim/lăudabil zbuciumul domnului Popa pentru a-l determina pe domnul Cojocaru să nu cedeze teren în problema confiscărilor şi anulărilor, compromiţîndu-şi astfel îndelungata luptă. Dar e vorba -recunosc- de o consonanţă subiectivă, avînd în vedere că şi eu l-am rugat pe domnul Cojocaru (public) cam acelaşi lucru şi cam cu aceleaşi argumente.

Mi se pare însă inoportun conflictul teoretic dintre ei privind izvoarele de drept ("sediile" - în jargon juridic) ale reparaţiei economice postcomunisteAm observat şi eu la un moment dat (studiind lucrări de drept comunist, pentru  a face faţă proceselor în care m-am angrenat) că Tovarăşii au pretins că proprietatea "de stat" ar fi de fapt a întregului popor, statul fiind doar un administrator, un fel de intermediar. Aşadar, juridic, capitalul RSR aparţinea în comun poporului - şi observaţiile domnului Popa sînt formal juste.Distincţia "privat"/"public" fiind nesemnificativă la nivelul proprietăţii, ci introducînd doar restricţii de înstrăinare. Partea "publică" este declarată inalienabilă, deci nu poate face obiectul unor vînzări, în timp ce partea privată este un instrument prin care statul-administrator poate face tranzacţii, presupus echitabile şi oportune, în vederea îndeplinirii optime a sarcinilor de gestiune a avuţiei colective.

O foarte expresivă lumină asupra problemei în discuţie fiind aruncată de discuţia economiştilor americani despre CAFR ( AICI : http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-101-2005-1 ): aflam de aici că pe lîngă echilibrul bugetar (balanţa de impozite şi cheltuieli), contabilitatea completă a unui stat cuprinde şi venituri rezultate din exploatarea proprietăţilor de stat, folosite - teoretic- tot în interes public.

Să trecem peste interesanta problemă a legitimităţii apariţiei acestor "proprietăţi", ţinute departe de ochii contribuabililor şi folosite de administratori pentru jonglerii financiare suspecte.  Ar trebui să ne întrebam cine a urmărit în România "raportul financiar complet", încît să poată observa cum s-a acoperit contabil dispariţia uriaşului capital comun, gestionat de stat, încît să se ajungă ca o ţară care îşi vinde toată avuţia… să devina şi datoare în urma acestui proces!).

 Nu cred că distincţia între "proprietatea statului" şi "proprietatea poporului", sau diferenţa dintre cele doua motivări ale dreptăţii (recompensarea muncii exploatate în lagăr sau redistribuirea avuţiei comune) e atît de importanta încît să ducă la ruptură între doi vechi camaraziCe este în fond statul, ca tip de fiinţare? În ce sens are el "personalitate juridică" şi intră el ca subiect (de drept) lîngă verbul "a avea"?  Să comparăm situaţia sa cu fiinţarea şi avuţia persoanei sau cu regimul altor "fiinţări" compuse artificial - cum ar fi firmele şi asociaţiile. Vom observa imediat că, aşa cum o firma are proprietăţile, structura şi fiziologia ei, dar are în spate nişte acţionari (persoane-în final), statul  are şi el în spate -în final- întreaga populaţie, a cărei avuţie colectivă o administreazăDeci o "proprietate de stat" aparţine tot comunităţii poporului!

Această dualitate era chiar teza pe care o propovăduia dreptul comunist: că deşi gestionarul e statuladevăratul proprietar este poporul. De aceea "infracţiunile împotriva avutului obştesc" priveau daunele aduse "întreprinderilor de stat". Chiar bunurile "societăţilor comerciale", care sînt componente ale statului, aparţin încă poporului reprezentat de stat ! Legea 15 nu este vîrful activităţii criminale a celor care au jefuit poporul român, ci doar un instrument tehnic- esenţial- în procesul longitudinal al spolieriiChiar şi în urma ei, bunurile trecute în gestiunea societăţilor comerciale aparţineau încă poporului-proprietar în comun, aşa cum aparţinuseră şi înaintea ei, cînd le gestiona statul comunistDe-abia prin distrugerea şi înstrăinarea averii colective de către "băieţii deştepţi" s-a împlinit prelungita infracţiune continuată. De unde - temeiul solid al nulităţii absolute a respectivelor "privatizări" şi necesitatea pedepsirii vinovaţilor pentru "tranziţia criminala".

Aşa că aş da credit domnului Cojocaru, cînd semnalează domnului Popa că a căzut pradă unui formalism. Dar şi domnului Popa, cînd afirmă că e mai preocupat de aspectele juridice decît domnul Cojocaru. Reproşînd acestuia că încearcă un compromis nefericit pentru a trece de rezistenţa afaceriştilor îmbogăţiţi murdar, domnul Popa face altul, pentru a învinge inerţia/rezervele/rezistenţa juriştilor.  Ambii par a nutri iluzii privind aliaţii potenţiali, captaţi din rîndurile duşmanuluiAlături de afaceriştii îmbogăţiţi necinstit, juriştii postcomunişti sînt şi ei fatal implicaţi în marea crimă care a lovit poporul român, au fost plătiţi ca să legitimeze nedreptatea, de aceea nu pot sprijini o reformă radicală, "nu înţeleg" decît argumentele venite de la stăpînii/complicii lor şi nu se lasă convinşi teoretic să treacă de cealaltă parte. Urmăriţi-le activitatea în problema fondului funciar ("Folosirea statului în jaful funciar comunisto-fesenist" http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-3-2012-1) şi veţi înţelege că nici de la aceasta castă- compromisă, aservită şi necurăţită - nu ne putem aştepta la sprijinirea eliberării prin dreptate.

Cui vrea domnul Popa să explicăm dreptul de proprietate real al "pulimii" (nu evit termenul folosit de înciocoiţii roşii, pentru că el le reflectă perfect aroganţa)? Unora care au împărţit cui au vrut pămîntul ţăranilor capturaţi în CAP, prin criminala Lege 18/91 (si celelalte care au completat jaful funciar)- deşi respectivele proprietăţi pe cote părţi ale cooperatorilor nu au fost expropriate explicit? Care au împroprietărit "societăţile comerciale" (vezi HG 834/1991, D834/1991) cu teren pe care statul comunist îl înşfăcase abuziv şi fără acte de la chiaburii hăituiţi sau exterminaţi? Nu are şi domnul Cojocaru dreptate, cînd spune că situaţiile de drept (cum ar fi cea consimţită prin statutul CAP) au acoperit formal situaţii de fapt total diferite? Au hotărît ţăranii asociaţi în CAP ce să facă, cui, ce şi pe ce preţ să vândă, sau au făcut ce au vrut din ei vechilii puşi la cîrmă de PCR, care formal erau doar angajaţii cooperatorilor? Tot numai "administratori" au fost cei care au hotărît vînzarea proprietăţii comune a poporului, cui şi pe ce preţ au vrut, primindu-şi "dreptul" de la complicele cumpărător, la fiecare privatizare făcută în defavoarea proprietarilor reali. În acest "drept de administrare" a proprietăţii altora, premeditat necenzurat, în vicierea relaţiei dintre comitent şi prepus şi mai sus, în zona carenţelor intrinseci ale "reprezentării",  se ascunde sursa ultima a răului -aşa cum voi arăta în următorul paragraf.   

Acum revin la pledoaria domnului Popa,  atît de preocupat să contrapună o justificare puternică a confiscării… încît a căzut într-o capcană, pe care sigur nu o dorea. Aceea de a recurge argumentativ la legislaţia fostului regim, legitimînd implicit dreptul comunist şi pretenţiile Dreptului în general de fi izvorul realităţii sociale.Incercînd să combată (in termenii dragi juriştilor postcomunişti) concesia practică făcuta de domnul Cojocaru acaparatorilor avuţiei poporului, domnul Şerban recurge la concesia teoretică de a legitima Constituţiile şi legislaţia comunistă…. şi chiar aplicabilitatea acestora după 1990! Acest demers poate fi util pentru a da peste nas promotorilor "continuităţii juridice", cărora domnul Şerban le contrapune un argument fatal (pentru securicomuniştii îmbogăţiţi):  dacă legile comuniste sînt respectabile, atunci toate manevrele de privatizare din timpul "tranziţiei" trebuie anulate. De unde, ne-am putea alege cu un acord mai larg privind criminalitatea legislaţiei comuniste, pe care Justiţia nu vrea să o recunoască, de 22 de ani- ca să nu se autodenunţe.  Argumentul Popa este deci un excelent instrument pentru a impune un adevăr mai mare decît acela- trivial- al proprietăţii comune: că regimul comunist a fost criminal, cu legislaţia lui cu tot. 

După ce m-am cufundat şi eu un timp în labirintica juridică care pare a-l fi acaparat şi pe domnul Popa, am remarcat faptul că efectul paradoxal al legalităţii antisociale nu este observat nici de "practicienii", nici de "teoreticienii" dreptului nedrept. Am încercat apoi să scrutez fără prejudecăţi problema legitimităţii legii. Revin succint aici asupra unor idei expuse în alte eseuri (AICI : http://www.ioanrosca.com/eseuri/justitiarism_criminalitatea_justitiei.htm ).

Legile unui regim  nu au legitimitatea absolută pe care şi-ar dori-o unii prezumată mecanic. Ele deseori sînt instrumente de impunere a unei criminalităţi de stat- fapt dovedit din plin şi de experienţa comunistă.  Nu poţi repara maşinăria unui stat uzurpat de o bandă criminală,  conservînd legile de care s-a folosit crima, sau declarînd că, pentru a fi corectate efectele lor, nu pot fi incriminate cauzele - retroactiv. La Nurenberg s-a admis dreptul de reparaţie supra-legală… Dar ca să recurgem şi noi la el, ar trebui să fim cîştigători… Măcar al unui război politic.

Situaţia specială a malversaţiunilor juridice asupra populaţiilor supuse legilor nocive e (neîntîmplător) foarte puţin tratată în teoria statului şi dreptului. Aflăm în cele mai mici detalii ce se face atunci cînd norma presupus justă e încălcată, dar nu şi atunci cînd norma dovedit criminală este impusă prin metode antisociale şi prezumţia legitimităţii e contrazisă de realitate. Nu dispunem de o teorie a pedepsirii abuzului prin drept. Totuşi, teoreticienii din afara zonei sinistrate (Europa de Est) au observat problema "justiţiei de tranziţie", sesizînd că la prăbuşirea comunismului s-a creat o situaţie imposibilă pentru teza legitimităţii absolute a legiiCum poate o societate să îşi revină dintr-o gravă degenerare, susţinută de un aparat legislativ uzurpat, dacă admite "continuitatea juridică" ca volant-obstacol în calea schimbării salvatoare?  O revoluţie reală se însoţeşte cu o revoluţie juridică.  În perioada tranzitorie, pînă cînd este instalat noul cadru normativ, societatea mişcîndu-se liber, în căutarea mai-binelui social. 

Sîntem încă în această situaţie şi nu ar trebui să ne ferim de legiferări revoluţionare, benefice şi juste. Să acţionăm pentru drepturile reale ale poporului român jefuit, nu pentru a respecta nu ştiu care prevederi ale unor legi strîmbe. Nu ne trebuie justificare comunistă pentru dreptateIntr-o democraţie reală, dacă majoritatea ridică un partid care propune măsuri legitime moral şi faste social - nimic nu poate opri legiferarea.

Punctul meu de vedere faţă de disputa între abordarea "economicistă" şi "juridicistă" este deci o abordare "politicistă": un popor lovit de nedreptate genocidară trebuie să-şi organizeze viaţa încît să îşi revinăsă impună legile necesare pentru a reintra în normalitateAvem dreptul la noi temeiuri de drept, cele de care societatea are nevoie ca să se însănătoşească. Trebuie să avem curajul de a motiva confiscările, anulările şi despăgubirile pe prioritatea binelui social, adică a vieţii-scop, asupra Dreptului-mijloc, care trebuie să o slujească, nu să o otrăvească.

Sînt de acord cu domnul Cojocaru, dacă spunesă facem ce trebuie şi vom justifica juridic în consecinţă.

Sînt de acord cu domnul Şerban dacă spunesă găsim justificări juridice solide, dacă sîntem împiedicaţi să facem dreptate.

Cele două abordări pot converge. Numai să se obţină majoritatea democratică, în sprijinul măsurilor corectoare. Ceea ce nici eu nu prea cred că se va reuşi, datorită adîncii degenerări inoculate victimelor prin implicare compromiţătoare ("descurcare") sau resemnării, în urma unei prelungite neputinţe individuale şi colective ("lehămitire"). Dar, pe de o parte, fără un mesaj clar, tăios, incitant, şansele de reanimare a spiritului justiţiar devin absolut nule. Şi- pe de alta- lupta celor ramaşi într-un joc cu miză confuză îşi pierde nobleţea, devenind psihoză politică, drum dureros spre alienare sterilă. 


3. Bolile delegării şi studiul de caz românesc

In finalul explicaţiei sale, domnul Popa simte nevoia să semnaleze cauzele profunde ale bolii pe care o dorim vindecată, pentru ca, în căutarea unor ţinte imediate, să nu cădem în simplism falsificator. Priveşte iute spre interbelicul românesc, observînd că anumite fenomene nu pot fi puse numai în cîrca regimului comunist.  Apoi,aminteşte diferenţa constatată de istorie între ce pretinde un regim că ar fi (politeia-negocierilor, aristocraţia-valorilor, monarhia-responsabilităţii) şi ce este în realitate (democraţia-manipulării, oligarhia-jefuitorilor, tirania-josnică). Degradarea repetată- demonstrînd degradabilitatea. Aparent surprinzător- ca final al pledoariei sale- el recomandă PPLC să pună accentul pe impunerea democraţiei directe, luptînd pentru asta chiar cu ordine "venite de la centru"- UE. Prin aceste concluzii, domnul Popa îşi transcede discursul practic şi se apropie de punctul meu de vedere privind cauzele ultime (admiţînd aici trimiterea sa la gîndirea greacă) -pe care îl voi expune în continuare pe scurt. 

Aşa cum aminteşte şi domnul Popa, şi domnul Cojocaru este în căutarea unor noi modele sistemice, care să permitătratarea chestiunii echitaţii/sănătăţii economice la nivel mai profundMie îmi convine folosirea sintagmei "democraţie economică" (deci reală…) mai mult decît aceea de "distributism", care poate trimite la ideea de fiziologie socială distribuită (descentralizată) , dar şi la obsesia "stîngii" să împartă săracilor ceva înşfăcat abuziv de pe masa bogaţilor.  În timp ce domnul Cojocaru, ca adept al celei de a treia căi, respinge dihotomia comunism-individualism şi vrea ca bogăţia să se acumuleze corect, printr-o competiţie a meritelor, la care să aibă acces real şi echitabil toţi - aşa cum se întîmplă în natură (tocmai omul împotmolindu-se în plasa unor reguli strîmbe, care îl împiedică să concureze just cu semenii săi).   

Intru şi eu pe terenul "esenţelor", conştient de pericolele alpinismului spiritual (păinjenişul problemelor de principiu  are ameţitor de multe etaje). În paragraful anterior, pe lîngă fenomenele abordate de domnii Cojocaru (atrofierea socială produsă de monopolizarea economică)  şi Popa (falsificabilitatea organizărilor politice) am atacat şi eu unul:nocivitatea Dreptului - cînd acaparează realitatea. Sper să ating acum un etaj superior, de unde privirea poate agrega toate cele trei fenomene, întru explicarea unor meta-motive pentru care am păţit ce am păţit, urmărind trăsăturile condiţiei sociale umane care au făcut posibilă continuarea monstruozităţii comuniste… cu o tranziţie spre şi mai rău. Ca să arăt de ce am putut fi păgubiţi atît de eficace, voi ataca subiectul reprezentării (delegării, intermedierii): acţiunii făcute de X (sau unui grup de icşi) în numele /pentru beneficiarul Y (sau al unei colectivităţi de igreci).

Nu mai trec în revistă motivele pentru care s-a ajuns la o civilizaţie a delegării. Nu contest că "specializarea" unora în a munci cîmpul, altora în a prinde peşti, a potcovi cai, a purta războaie, a vindeca boli, a educa tineri, a transporta marfă, a administra proiecte, a purta tratative, etc- are avantajele cunoscute. Sau că există nenumărate situaţii (mai ales într-o societate împinsă spre complexitate) care justifică recursul la serviciile altora, mandatarea cuiva să îţi apere interesele sau să intermedieze negocieri.  Există o bogată propagandă care scoate în evidenţă cîştigul adus de aceste găselniţe. Dar, ca orice făcătură umană, recursul la delegare (specializare, reprezentare, intermediere) are şi părţile sale potenţial nocive, creează mari pericole şi poate degenera foarte urît.Viermele e prilejuit de fruct. Subiect aproape ocultat, ori pentru că nu convine fuduliei succesului/progresului, ori pentru că intermediarii parazitanţi/escroci au căpătat suficientă putere încît să paralizeze vigilenţa victimelor şi meditaţia privind păţaniile lor.

Intr-o societate intoxicată letal de intermediere a devenit însă tot mai greu de ascuns faptul că  tocmai ce-şi poate face omul cu mîna lui… răspunde perfect nevoilor sale. Consumăm "servicii" tot mai puţin adecvate necesităţilor legitime, ba chiar am început să fim "modelaţi" încît nevoile artificiale să răspundă unor oferte măsluite. Sîntem "reprezentaţi" tot mai bizar, au început să ne dicteze reprezentanţii mandatul! Iar "intermediarii" dintre producător şi consumator acaparează aproape integral cîştigurile schimbului mediat. Şi nu găsim scăpare. Nu avem cunoştinţele necesare să ne tratăm singuri, văzînd că doctorii nu au motivaţia necesară - aşa că ne tratează mediocru, la grămadă. Nu stăpînim cosmosul în expansiune al cunoştinţelor necesare pentru a ne apăra optim în justiţie, încît nici nu mai observăm că avocaţii nu ne apără cu adevărat interesele, care rareori se suprapun cu ale lor.  Profesorii nu ne educă bine copiii, pe care nu îi mai putem educa singuri. Mîncarea pe care nu o mai putem produce, ci o cumpărăm, se dovedeşte toxică. Nu mai avem spaţii de vînătoare, aşa că ne hrănesc-prost-alţii. Preoţi care ne mijlocesc urît căutarea lui Dumnezeu. Primari care ne gestionează mafiot urbea. Parlamentari votînd invers decît ar vrea cei care îi legitimează periodic. Bancheri care ne parazitează, intermediind împrumuturile dintre noi.Dacă Ionii din sat ar accepta să lucreze la gradina/livada lui Vasile, aşteptînd plata după vînzarea recoltei, nu ar fi nevoie de "finanţare" pentru mica "afacere agrară". Am ajuns să nu ne mai putem servi reciproc, pînă nu umflăm o căpuşă creditantă.  Etc…  Omul "şmecher"/"isteţ" capturează interfeţele introduse peste tot şi scoate uium din ele. Şi numeşte asta "civilizaţie superioară".
           
Acest ev al specializării parazitar-alienante, delegării înşelătoare şi pseudo-reprezentării are în centru mascarada statală, un adevărat monument de şiretenie a omului… faţă de om. Microbul se instalează în anticorp. Pentru a media între membrii societăţii, a veghea la respectarea regulilor juste, sînt instituite -escrescent- instituţii. După ce un grup mafiot uzurpă aceste instituţii, inclusiv pe cea legislativă, va putea exploata/domina uşor populaţia, sugrumînd orice rezistenţă… în numele legalităţiiÎn loc să rişti un par în cap pentru că ai băgat mîna într-un buzunar, bagi tu la puşcărie pe cei care nu se lasă buzunăriţi în masă, prin "impozitare". După care, intră în joc schemele de sifonare a bugetului de către firme "prietene". Toată făcătura fiind păzită de şacalii de suport (funcţionari, presă, poliţie etc)- plătiţi din ce se mulge de la domesticiţi. O scîrboşenie pe care ne străduim să nu o percepem de tot, ca să ne putem privi în oglindă.

Cum e posibil ca sclavii liberi să se lase azi furaţi jenant, fără crîcnire,  după ce s-au revoltat mortal împotriva stăpînului de sclavi, de iobagi, de muncitori? Rădăcina răului e profundă, de aceea nu o mai vedem (smulsă). "Reprezentarea" statala creează posibilitatea exploatării în masă, fără conştientizarea care ar produce rezistenţa. Ceea ce nu înţeleg bine nici măcar anarhiştii, care cred că de vina e statalitatea în sine, şi nu condiţia umana orientată peren spre a întinde capcane oricui, şiretenia evoluată a fiarei cu minte, care face din statul "echilibrator" şi "garant al dreptăţii"… un instrument monstruos de jumulit fraierii căzuţi în plasa unei statalităţi putrede.

Poliţiştii, procurorii şi judecătorii care apără hoţii, administratorii şi legiuitorii care pregătesc hoţia - sînt oameni, au parşivenia în zestrea genetică sau culturală. Nu numai statul poate funcţiona pe dos decît pretinde! Vînzătorul te poate înşela, profesorul-îndobitoci,  avocatul-trăda, doctorul-ucide, preotul-împinge spre iad. Repulsia simplistă a anarhistului faţă de stat s-ar putea transcede printr-o vigilenţă faţa de orice reprezentare. Ceea ce nu înseamnă că se poate/trebuie renunţat la mecanismul intermedierii. Ci numai că el nu mai trebuie venerat, folosit fără discernămînt, lăsat să lucreze fără supraveghere - aşa cum ar dori păcălitorii.  Că trebuie ameliorate şi folosite din plin armele de care dispunem: încadrarea oricărui mandat în contracte clare şi pedepsirea drastică a intermediarilor care abuzează.  

Să revenim la problema noastră principala: cui aparţinea capitalul regimului comunist? Poporului român, în comun (devălmăşie). Dar nu direct, ci prin interfaţa instituţiilor satului. În care lucrau oameni, cu interese personale, cu spirit de corp (securicomunist) şi drept -practic nelimitat- de decizie. Operînd nestingherit, în haită, în numele unei bune credinţe prezumate fără temei. Fabrica N, chiar după ce a fost declarată "societate comercială", aparţinea încă formal tuturor. Dar fostul tovarăş X (în cîrdăşie cu Y-cii din sistem, a se vedea"Moştenitorii Securităţii"- Marius Oprea) a putut decide cui şi cum va fi vîndută! Evident că, dînd-o complicelui Z la o zecime din preţ, o parte din pradă îi revenea lui X (şi igrecilor)- pe o cale oarecare. Şi astfel averile personale  X, Y şi Z creşteau miraculos, încît puteau lansa noi cicluri de spolieri prin "cumpărare" de la stat. Şi s-au găsit şi căi pentru ca U şi V, care creau cadrul legislativ şi administrativ propice jafului, să-şi primească parteaIar W-ii finanţişti au lucrat la necesara devalorizare în avalanşă a monedei şi la devalizarea băncilor "de stat".

Toate acestea fiind posibile, în ultimă instanţă, pentru că s-a permis intermediarilor să vîndă proprietatea comună a poporului român, co-proprietarii reali fiind în evidentă imposibilitate să supravegheze sau împiedice operaţia. Şi pentru că s-a permis T-ilor să nu incrimineze, sau să nu pedepsească infracţiunile X-ilor, Y-ilor, Z-ilor, U-ilor, V-ilor şi W-ilor. Sigur că într-o ţară sănătoasa, cu capital naţional solid de moralitate şi cu legislaţie adecvată, lucrurile nu puteau degenera în halul în care s-a întîmplat la noi.  Şi ca infractorii asociaţi, ar fi trebuit demascaţi şi pedepsiţi - daca nu ar fi ocupat/uzurpat statul.

Dar pe de altă parte, mandatarea "tehnicienilor" să vîndă bunurile comune ale altora (ale unui popor - de exemplu) va crea oricînd şi oriunde oportunitatea unui jaf de acest gen. De aceea, manevra trebuie combătută structural: contracte de administrare cu răspunderi clare şi prevederi penale adecvate, metode operaţionale de supraveghere şi cercetare, transparenţa totală a operaţiunilor făcute în numele statului, etc. Trebuie să impunem reguli de organizare care să facă imposibilă devalizarea grupurilor de reprezentaţi. Ceea ce nu pare uşor, daca menţinem proprietatea în masă, oricum ar fi ea administrată. Chiar şi acţionarii unei corporaţii pot fi jefuiţi similar. E un argument puternic pentru o economie distributistă (vezi ţinta domnului Cojocaru) şi pentru o societate organizată la scară umană, în care deciziile se iau cu adevărat democratic (vezi ţinta domnului Popa), în  comunităţi mai mici, capabile să supravegheze ce fac cei puşi să execute diverse mandate. Să vîndă fiecare doar ce este al lui. Să decidă fiecare doar despre viata lui. Securicomuniştii lăsaţi să gestioneze bunul public ne-au jefuit folosind oportunităţile create de mandatul intermediat prin stat.

Exemplul românesc este de o tragică elocvenţă, constituindu-se într-un argument decisiv pentru orice dezbatere de principii privind degenerabilitatea structurilor administrative masive22 de milioane de prizonieri ai "reprezentării" economice şi politice nu au putut împiedica, timp de 22 de ani, ca "reprezentanţii" lor economici să le distrugă sau înstrăineze uriaşul capital comun,  protejaţi de "reprezentanţii" politici ai cetăţenilor-proprietari, apăraţi de serviciile secrete delegate să apere avuţia naţională, de procurorii plătiţi să împiedice infracţiunile şi de "judecătorii" delegaţi de societate să facă dreptate. Daca am şti să explicăm lumii ce s-a întîmplat la noi,  am putea măcar contribui la dărîmarea unui mit pe care s-a construit deja prea multă nedreptate.

Sper că am explicat acum mai bine domnului Cojocaru rezervele mele faţă de actuala sa propunere. A face reforma adus la putere de un val de activişti în căutare de ghişefturi, cu un aparat de stat ne-epurat, hrănind un gigantic strat de intermediari, care vor evalua şi aproba proiecte, înseamnă a persevera în greşeala pe care speri să o repari la fruct - nu la rădăcina.  A susţine că nu pot fi confiscate averile bazate pe înstrăinarea incorectă a avuţiei comune gestionate prin stat, înseamnă a discredita dreptul democraţiei reale de a însănătoşi societatea lovită de falsa reprezentare politică. A prezuma legitimitatea legalităţii folosite criminal, înseamnă a paraliza vindecarea statului uzurpat.

Curios este faptul că nici domnul Popa, care a căutat temeiuri juridice pentru confiscare, acordînd un credit nejustificat maşinăriei "legale" (care pretinde a intermedia benefic relaţiile sociale) nu a sesizat (sau scos în evidenţă în textul său) instrumentele tehnice adecvate pentru scopurile sale. Orice armă poate fi folosită de armata Răului sau Binelui. Daunele produse populaţiei de statul criminalizat ar putea fi reparate (parţial) folosind instituţiile unui stat decriminalizat - prin revoluţie politică. Cum să faci altfel - cît timp statul e încă instrumentul general de negociere socială?

Cînd o categorie bugetară obţine o creştere salarială, ceilalţi cetăţeni conectaţi la cada comună suferă o pierdere. De aceea, mă miră obtuzitatea unui combatant justiţiar ca domnul Mioc, care susţine că victimele comunismului nu trebuiau despăgubite de stat, ci direct de vinovaţi …I-am atras de mai multe ori atenţia asupra principiului răspunderii "comitentului" (care delegă putere de decizie) faţă de prepus (care decide în numele mandatului) şi a obligaţiei reparării "în regres" a daunelor produse statului de mandataţi incorecţi. Chiar legea existentă impunînd cercetările de rigoare - o excelentă justificare legalistă a demersului justiţiar. Dar niciodată domnul Mioc nu a comentat această trimitere precisă, care îi tulbură teoriileE aşa greu de înţeles că victima falsei reprezentări a intereselor economice colective trebuie despăgubită de statul comitent, pentru că nu-i stă în putere să stabilească cine se face vinovat pentru daunele sale? De altfel, vinovăţia s-a "distribuit" la noi atît de larg, încît nici măcar  "poporul" (care suportă reparaţia, pînă cînd se găsesc vinovaţii) nu este nevinovat, dacă arată nesimţire faţă de abuzurile necorectate sau reparaţiile neurmate de tragerea la răspundere a celor vinovaţi de înşelăciune şi fraudă.

Nesesizînd toxicitatea structurala a fenomenului de uzurpare (a instituţiilor) care a făcut posibilă jefuirea românilor de către un stat-paznic cucerit de hoţi,  ambii domni se opresc la nivelul reparaţiei materialeEu cred că programul unui partid de vindecare a societăţii trebuie să dea tot atîta atenţie eliberării statului de paraziţi şi reparării funcţionării sale defectuoase. Ori pentru asta nu ne putem rezuma la a sprijini resuscitarea economică a victimelor (prioritatea domnului Cojocaru) sau la a confisca prada de la profitori (prioritatea domnului Popa). Ci trebuie să stabilim neapărat responsabilităţile personale şi să pedepsim exemplar pe cei care au compromis mecanismele reprezentării, delegării, intermedierii şi intervenţiei statului.

Nu se mai poate recupera un bun distrus de un administrator de rea credinţă? Cel vinovat trebuie să plătească prin confiscarea întregii averi (eventual scoasă înafara ţării) şi să facă puşcărie, pentru a se descuraja recidiva. Nu reuşim să recuperăm prada de la ultimul cumpărător? Să plătească cei care au creat această situaţie, inclusiv legislatorii care au "greşit" cadrul legal, administratorii care au "neglijat", procurorii care au întors spatele, judecătorii care au acoperit jaful. Pentru fiecare leu nerecuperat cineva trebuie să plătească, pe baza obligaţiilor pe care le avea formal, sau a principiilor reprezentării corecte, pe care nu trebuie să ne jenam în a o considera obligatorie …retroactiv. Dacă "o luăm de la început", evitînd "vînătoarea de vrăjitoare",  lăsînd prada în mîinile celor care au corupt statul, folosind legea pentru a le apăra "cuceririle" ilicite - nu vom putea elibera România de cancerul care o răpune. Hoţia nu poate fi combătută decît pedepsind hoţii.

Sper ca tonul acestui text să nu creeze impresia că m-aş considera deţinătorul adevărului ultim. Cine ştie ce erori şi limitări vor găsi alţii în privirea mea, sau voi sesiza chiar eu mai tîrziu. Nu scăpam niciodată de vanitatea creaţiei, fără ea am rămîne probabil demotivaţi. E greu să te dezbari de iluzia că ai ajuns într-un luminiş. Dar măcar un lucru sper că pot garanta. Că stiu că, în acest moment, societatea românească nu e DE LOC pregătită pentru a pune în aplicare un program ca al meu, şi poate, chiar pentru a-l suporta în faţa ochilor.

Ioan Roşca, 30 octombrie 2012


Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer