vineri, 27 iulie 2012


Dictatul de la Viena redictat de Ungaria, via U.D.M.R.
September 4th, 2011

DICTATUL DE LA VIENA REDICTAT DE UNGARIA, VIA U.D.M.R.

SCRISOARE DESCHISĂ

Domnului Traian Băsescu, preşedintele României,

Domnului g-ral (r.) Gabriel Oprea, ministrul Apărării Naţionale,

Domnului Sorin Oprescu, primarul general al Capitalei

În ziua de 30 august a.c., s-au împlinit 71 de ani de la aşa-zisul „Arbitraj de la Viena“, care este cunoscut în istoriografia română sub denumirea care-i dezvăluie adevărata sa esenţă: odiosul Diktat de la Viena. Din păcate, acest oribil fapt istoric a trecut nesemnalat de nici un mijloc de comunicare în masă. Toate mass media au fost axate, în preajma zilei de 30 august, pe difuzarea şi comentarea unor ştiri derizorii sau „mondene“, de can-can: cutărica a fost declarată moartă, nunta lui cutare a fost mai scumpă decât a nepotului reginei Angliei, premierul Emil Boc cel mic şi major a băgat un gol în poarta apărată de un minor etc. Numai „ştiri“ una şi una!

Preliminariile Dictatului de la Viena

Hitler, încurcat de rezistenţa Angliei, căuta să-şi asigure liniştea în S-E Europei şi, în acest scop, a propus României, Bulgariei şi Ungariei să înceapă tratative pentru soluţionarea paşnică a diferendelor dintre ele.

Poziţia României. În 26 şi 27 iulie 1940 – la nici două săptămîni după răpirea Basarabiei de către sovietici –, premierul Ion Gigurtu şi ministrul de Externe Mihail Manoilescu (din noul guvern, instalat la 4 iulie, tocmai din cauza cedării Basarabiei!) i-au făcut o vizită lui Adolf Hitler şi lui Benito Mussolini, pentru a le expune poziţia ţării în litigiile cu cei doi vecini agresivi, despre care, în scrisoarea sa către Führer, din 26 iulie 1940, Carol al II-lea afirma că, „în număr şi ca putere, ne sunt inferiori“ (cf. Mihail Manoilescu, DICTATUL DE LA VIENA. Memorii iulie-august 1940. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991, pag. 79). Teza pe care avea să o susţină România pentru rezolvarea rezonabilă şi definitivă a litigiilor era „bazată pe principiul etnic şi tinzînd la omogenizarea etnică a României după formula:nici un român în Ungaria, nici un ungur la noi“ (idem, pag. 126-127). Mijlocul de realizare era schimbul de populaţie şi, în subsidiar, dacă era nevoie, rectificarea graniţei de Vest, prin cedarea unui teritoriu necesar ungurilor rurali strămutaţi în Ungaria, dar doar după scăderea din acest total a teritoriului necesar românilor rurali aduşi din Ungaria. Poziţia României era susţinută cu documente statistice, politice şi cu 12 hărţi: şase germane, patru ungureşti, una italiană şi una românească. Toate aceste hărţi atestau preponderenţa masivă a românilor atît pe teritoriile revendicate de Ungaria şi de Bulgaria, cît şi în regiunile din hinterlandul României. Dar toate aceste hărţi zăcuseră 20 de ani în arhiva Ministerului de Externe şi, de aceea, M. Manoilescu avea motive să îşi manifeste furia pentru că ele nu fuseseră folosite absolut deloc în propaganda noastră de minişţrii respectivi de Externe şi de diplomaţii români care primeau salarii mai mari decît cei ai Angliei şi S.U.A. (idem, pag. 114-115 şi urm). Hitler şi Mussolini au fost vizibil impresionaţi de hărţi şi de argumentele oficialilor români.

M. Manoilescu precizează: „Atunci cînd noi am vorbit de necesitatea unei apăsări a germanilor asupra ungurilor în timpul viitoarelor tratative, Hitler a declarat, în legătură cu aceasta, dar fără ca nimeni să fi făcut cea mai mică aluzie la un arbitraj, că el nu vrea să se amestece în litigiu pe calea nici unei intervenţii, nici pe aceea a unui arbitraj, fiindcă a mai făcut o dată un arbitraj (între unguri şi slovaci) şi a reuşit să nemulţumească amîndouă părţile.

Concluziile întrevederii de la Berchtesgaden sunt, dar, precise:

1. Noi urma să tratăm cu ungurii şi bulgarii liberi, nesiliţi şi fără nici o intervenţie germană, nici în favoarea, nici în defavoarea noastră.

2. Aceste tratative nu erau legate de nici un termen de încheiere.

3. Baza tratativelor era schimbul de populaţie, cu scopul de a se ajunge la o soluţie în care nici un ungur să nu rămînă sub români şi nici un român sub unguri“ (idem, pag. 118).

Führer-ul declara, în mod direct sau prin intermediul lacheilor săi, precum Wilhelm Fabricius, ministrul Germaniei la Bucureşti, că propunerea României „este dreptatea însăşi“ – die Gerechtigkeist selbst – (idem, pag. 163), că mai mult nu poate pretinde nimeni de la România, că „Bárdossy degeaba sare şi ţipă ca un isteric pe la Legaţia germană…, ungurii ar trebui să înţeleagă că propunerea noastră nu este o născocire românească, ci însăşi teza Führer-ului şi a Germaniei pentru noua aşezare a Europei“ (cf. Valer Pop, Bătălia pentru Ardeal, în Arhiva M.A.E., fond Conferinţa Păcii, 1946, vol. 101, f. 293, apud A. Simion, DICTATUL DE LA VIENA. Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pag. 280-281). Dar, în perfidia sa, Hitler avea să-şi schimbe atitudinea cu 180 de grade după nici o lună de zile.

Poziţia Ungariei. Sprijinită ocult de U.R.S.S., de Joachim von Ribbentrop, de Italia, Anglia ş.a., Ungaria ameninţa cu războiul spre a cuceri întreaga Transilvanie. Încă din timpul vizitei lui Ciano la Budapesta, în 19-20 decembrie 1938, „Horthy a vorbit deschis despre «posibilitatea unui atac împotriva României», afirmînd, totodată, ca are asentimentul Ducelui pentru această acţiune“ (Andreas Hillgruber, HITLER, REGELE CAROL şi MAREŞALUL ANTONESCU. Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, pag. 92). Grigore Gafencu relevă că, „la urma urmei, noi puteam risca un război împotriva ungurilor şi bulgarilor, pe care i-am fi bătut dacă am fi fost lăsaţi în pace de U.R.S.S. Astfel se limpezeşte foarte bine politica noastră. România era ameninţată să fie împărţită de Ungaria, Bulgaria, U.R.S.S. şi chiar de Iugoslavia. În aceste primejdii singura primejdie mortală o reprezintă o acţiune împotriva noastră din partea U.R.S.S.“ (cf. M. Manoilescu, op. cit., pag. 98). Ungaria voia – cum susţinea de 20 de ani şi cum avea să pretindă din 1945 pînă azi! – abrogarea Tratatului de la Trianon şi, ca atare, nici nu voia să audă de schimbul de populaţie. Încurajată de cele două state totalitare, Ungaria voia, ca soluţie minimală, măcar jumătate din Transilvania!

András Hory, conducătorul delegaţiei Ungariei la tratativele de la Turnu Severin, premergătoare Diktatului, a reluat ideile din Aide-Mémoire-ul Ungariei din 16 august 1940 şi, în 19 august, a acuzat guvernul român că „persistă să menţină faţă de Ungaria o discriminare“ şi că doreşte „să păstreze sub dominaţia sa vaste teritorii transilvănene, de exemplu, regiunea secuilor, a cărei populaţie este exclusiv ungurească“ (cf. M. Manoilescu, op. cit., pag. 159; vezi şi A. Simion, op. cit., pag. 275 – subl. ns., V.I.Z.). Dacă este „exclusiv ungurească“, unde mai sunt „secuii“?!

Revenind, în Aide-Mémoire-ul din 22 august 1940, prezentat, în 24 august, delegaţiei României la Turnu Severin, Ungaria preciza în mod expres şi categoric, fiind sigură de proptelele sale germane şi sovietice: „Pentru a evita orice confuzie şi orice echivoc pentru viitor, guvernul ungar declară solemn că nu vrea şi nu poate niciodată şi sub nici o condiţie să facă să emigreze pe secui de pe pămîntul lor (M. Manoilescu, op. cit., pag. 160 – subl. ns., V.I.Z. ). Prin aşa-zisa „discriminare“ Ungaria relua tema că România trebuie să îi dea Ungariei toată Transilvania, de vreme ce, cu şase săptămîni mai înainte, îi cedasem Uniunii Sovietice toată Basarabia! Adică Ungaria se considera nici mai mult nici mai puţin decît egală cu U.R.S.S.! Adevărul este că escaladarea şantajării Germaniei de către Ungaria cu declararea războiului dacă România nu îi dă Transilvania s-a făcut după răpirea Basarabiei de către U.R.S.S. – căci se crease un precedent, bazat pe pactul Ribbentrop-Molotov! Deci, impertinenţa hungaristă avea o bază reală: U.R.S.S. sprijinea Ungaria în pretenţiile sale ca să irite – „sub drapel străin“ – Germania, fapt de care se temea şi Germania, căci agresiunea iminentă a U.R.S.S. în România ar fi lipsit-o de petrolul nostru. Cît despre problema secuilor, M. Manoilescu relevă că, „prin schimbul de populaţie, ar fi şi pentru noi unele foloase, căci nu este puţin lucru să scăpăm de secuimea înfiptă ca un cui în inima ţării“ (idem, pag. 170 – subl. ns., V.I.Z.). Acum, aceiaşi „secui“, care nu mai există de peste două secole, ne creează aceleaşi prejudicii.

Dictatul de la Viena: revanşard şi revizionist

Dar este necesar să reamintim – cel puţin o dată pe an – că acest „arbitraj“ a fost un act politic eminamente criminal. Conform dreptului internaţional – în vigoare atunci, ca şi acum –, pentru ca un arbitraj să fie valid juridic, moral şi politic, trebuie să fie îndeplinite câteva condiţii minimale: 1) statele între care există anumite litigii au dreptul să îşi aleagă ele însele arbitrii; 2) statele-arbitri trebuie să fi atestat moralitatea politică şi rectitudinea juridică în virtutea cărora a apărut, sui generis, certitudinea că sunt imparţiale şi vor formula o decizie corectă; 3) statele cu litigii trebuie să facă o cerere de arbitraj; 4) se redactează un act de compromis între litiganţi, care se prezintă arbitrilor; 5) fiecare stat care cerere arbitrajul are dreptul să îşi susţină, public, documentat, punctul de vedere în faţa arbitrilor; 6) textul arbitrajului se prezintă, simultan şi împreună, litiganţilor (cf. idem, pag. 289).

Aşa cum se ştie, nici unul dintre aceste aspecte nu a fost îndeplinit. România nu a formulat, în mod oficial, nici o cerere de arbitraj, ci a fost împotriva unei asemenea modalităţi de soluţionare a litigiilor – aspect relevat expres de către Carol al II-lea în scrisoarea către Führer, din 26 iulie 1940 (idem, pag. 82; vezi şi pag. 128, 184-186 etc.) În timpul vizitelor lui Ion Gigurtu şi Mihail Manoilescu la Hitler şi la Mussolini, aceştia din urmă au refuzat ideea unui arbitraj. Mai mult, subliniază M. Manoilescu, „fereala italienilor, ca şi a germanilor, de a se amesteca direct în tratative era atît de mare, încît nu admiteau nici aparenţa unei intervenţii şi se păzeau de ideea unui arbitraj ca de cea mai neplăcută eventualitate pentru ei. Merită subliniat acest fapt pentru a marca schimbarea intervenită mai tîrziu în această atitudine“ (idem, pag. 122).

Nici Ungaria nu a făcut cerere de arbitraj, mai ales că ea era ferm pornită să declare război României, pentru a-şi realiza pretenţiile teritoriale, „dar în faţa acesteia [a Ungariei] se afla hotărîtul veto german“ (Juhász Gyula, A Teleki-kormány külpolitikája, 1939-1941, pag. 183, apud A. Simion, op. cit.,pag. 287, 311 etc.). Ungaria ameninţa continuu cu declanşarea acestui război, mai ales că era încurajată, în revendicarea pretenţiilor sale, de U.R.S.S. şi, ulterior, fireşte, de Germania (M. Manoilescu, op. cit., pag. 55, 85, 88, 96-97, 100 etc.). De altfel, M. Manoilescu a relevat clar: „Dar imediat Ribbentrop mi-a replicat că noi niciodată nu ne vom bate numai cu ungurii, ci şi cu mulţi alţii (explicaţie care se lega cu ceea ce spusese la început) şi anume că ungurii sunt secondaţi de ruşi şi că ei, germanii şi italienii, le vor da ajutor (idem, pag. 202).

Adolf Hitler s-a autoimpus ca „arbitru“, asociindu-şi-l pe Benito Mussolini, care, de altfel, manifesta o deplină slugărnicie faţă de el (idem, pag. 126). Deşi cunoştea faptul că Ungaria nu are nici un drept asupra Transilvaniei,Führer-ul s-a folosit de Transilvania ca de un veritabil măr al discordiei pentru a menţine şi chiar a spori animozitatea dintre cele două ţări, în baza străvechiului adagiu politic, Divide et impera (cf. A. Simion, op. cit., pag. 313-314, 327-328 etc.)! De altfel, referindu-se la convorbirea dintre Hitler şi regele Carol al II-lea, la Berghof, din 24 noiembrie 1938, Ribbentrop consemnase această conduită trasată de Hitler: „Ideea fundamentală a politicii noastre în momentul de faţă trebuie să fie de a ţine în şah atît Ungaria, cît şi România, pentru a le folosi, în funcţie de evoluţia situaţiei, în interesul german“ (Andreas Hillgruber, op. cit., pag. 85).

Documentele „arbitrajului“ – textul şi harta – au fost redactate de Hitler şi acesta a impus României acceptarea „arbitrajului“ înainte de a-i face cunoscut lui Carol al II-lea conţinutul respectivelor documente! În caz de neacceptare, Hitler a ameninţat România cu „nimicirea“ (M. Manoilescu,op. cit., pag. 71, 198), dispariţia ei ca stat şi naţiune: prin invadarea ţării – împreună cu Ungaria – pentru ocuparea Transilvaniei; urmând ca din Sud să intervină militar Bulgaria, pe care o încurajase să revendice Cadrilaterul, iar din Est să invadeze U.R.S.S., care, deja, între 26 iunie-4 iulie 1940, deci cu doar două luni mai înainte, ne răpise Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Deci, România ar fi avut de luptat pe trei fronturi. Or, la 7 iulie 1940, şeful Statului Major, generalul Florian Ţenescu, îi declarase categoric lui M. Manoilescu că „este inimaginabilă o luptă a noastră pe trei fronturi şi că politica noastră externă trebuie să facă orice pentru a evita o asemenea luptă“ (idem, pag. 35, vezi. şi pag. 142, 169 etc.). Ba, se întrevedea chiar riscul luptei pe patru fronturi, întrucît Iugoslavia menţinea şi ea trupe la graniţa noastră, iar în alte ocazii obstrucţiona acţiunile diplomaţilor români (idem, pag. 70, 98).

Mihail Manoilescu, când a văzut harta impusă prin Diktat, a leşinat! În mod just, Mihail Manoilescu, silit să semneze „Arbitrajul“, l-a caracterizat ca fiind „o scenă dintr-un film de groază din lumea bandiţilor la drumul mare“ (idem, pag. 289).

Pactul Ribbentrop-Molotov, încheiat la 23 august 1939 – cu un an şi o săptămînă înainte de Diktatul de la Viena –, era, în esenţă, reeditarea Tratatului de la Brest-Litovsk – pe care-l putem supranumi pactul Hoffmann-Troţki –, încheiat, la 3 martie 1918, tot între Germania şi U.R.S.S. «„Pacea“ de la Brest nu este îndreptată numai împotriva intereselor naţionale ale Rusiei; ea este îndreptată şi împotriva Germaniei. În sensul şi în spiritului ei, „pacea“ de la Brest este o prefigurare a pactului Ribbentrop-Molotov. Calculul lui Lenin din 1918 şi calculul lui Stalin din 1939 sunt aceleaşi: lasă Germania să năvălească asupra Apusului, las-o să se epuizeze. Căci cu această ocazie se vor epuiza şi aliaţii occidentali, pînă la ultima suflare. Cu orice preţ vom ajuta Germania să se epuizeze, apoi…» (Viktor Suvorov, SPĂRGĂTORUL DE GHEAŢĂ – Cine a declanşat al doilea război mondial?, Ed. Polirom, Iaşi, 1995, pag. 16). Din păcate pentru Hitler, iniţial el nu a înţeles că, prin Pactul Ribbentrop-Molotov, Stalin l-a păcălit: i-a dat mînă liberă, i-a dat şi resurse vaste ca să distrugă democraţiile occidentale din Vestul Europei, să-şi atragă eticheta de declanşator al celui de-Al Doilea Război Mondial, de criminal de război, de cotropitor al Europei etc., pentru ca Stalin să apară în chip de „eliberator al popoarelor de sub jugul fascist“! Stalin îşi planificase începerea războiului contra Germaniei la 6 iulie 1941.

Totuşi, nici Hitler nu era prost şi şi-a dat seama de păcăleală. De aceea, cu două săptămîni înainte, la 22 iunie 1941, avea să înceapă agresiunea contra U.R.S.S. Dar, pînă atunci voia pacea în Balcani, ca să-şi menţină controlul asupra economiei României şi, în special, a petrolului ei. De aceea, a impus Diktatul de la Viena, pe care-l putem numi, cu îndreptăţire, şi Diktatul de la Hiena.

Diktatul de la Viena – consecinţă a conciliatorismului franco-englez
Reamintim, Franţa conciliatoristă, după ce dormitase în spatele „inexpugnabilei“ Linii Maginot – care îi secătuise inutil bugetul apărării, avînd ca efect major moliciunea Armatei Franceze, din cauza slabei instruiri şi a insuficientei dotări cu tehnică militară modernă –, capitulase, deja, după cîteva săptămâni de lupte, precedate de „războiul ciudat“. Anglia, la fel de conciliatoristă (cf. Martin Gilbert, Richard Gott, CONCILIATORII.Editura Politică, Bucureşti, 1966), sufocată de blocada maritimă realizată de Flota germană (în special de submarine), era în pragul invadării de către Germania şi mai exista doar graţie luptei eroice a Aviaţiei britanice (sprijinită tehnic de S.U.A.), care avea să învingă, totuşi, în Bătălia Angliei!

Paradoxal, chiar Anglia, „aliata“ României care-i dăduse „garanţii“, îşi exprima mirarea – prin cuvintele unui diplomat englez – că „Ungaria nu atacă România“ (M. Manoilescu, op. cit., pag. 90). Dar nu era surprinzătoare atitudinea Perfidului Albion, ci în deplin consens cu conciliatorismul său, căci, în 1935, „242 deputaţi englezi semnaseră o moţiune prin care cereau revizuirea tratatelor de pace în favoarea Ungariei şi împotriva noastră“ (idem, pag. 90, 113).

De fapt, tocmai acest celebru succes al Aviaţiei britanice a determinat schimbarea strategiei hitleriste: pierzînd bătălia aeriană şi nemaiputînd debarca trupele pe pămînt englez, blitz krieg-ul a fost pierdut şi el, devenind, în perspectivă, „un război de uzură şi de lungă durată“ (V. Suvorov, op. cit., pag. 42). În acest caz, pentru a continua războiul contra Imperiului Britanic şi al aliaţilor lui prezenţi şi viitori, Hitler avea nevoie de noi resurse şi rezerve materiale şi umane – de petrol, îndeosebi, dar şi de sclavi în lagărele de concentrare! Din acest motiv, în decembrie 1940, a decis să dea prioritate Planului Barbarossa: pregătirea pentru atacarea, tot printr-un blitz krieg, a U.R.S.S. cu proxima ocazie favorabilă. Dar această ocazie nu venise, Germania nu era pregătită să atace U.R.S.S., ci, dimpotrivă, era interesată să prelungească multă vreme „prietenia“ parafată prin Pactul Ribbentrop-Molotov, pentru a folosi resursele materiale ale U.R.S.S., mai ales petrolul din Caucaz şi din România, împotriva Angliei! Tocmai din acest motiv Führer-ul voia să impună Diktatul, prin care obţinea mai multe avantaje strategice: 1) menţinea pacea în această zonă, pe care putea să o exploateze „paşnic“; 2) nu ar mai fi avut nevoie să aducă aici armatele de care avea nevoie în Vest; 3) evita „un război cu Rusia în mod prematur, adică înainte de a fi relativ degajat pe frontul de Vest şi înainte de a-şi fi făcut pregătirile necesare în Est“ (cf. M. Manoilescu, op. cit., pag. 282-283); şi 4), cel mai important, evita războiul simultan pe două fronturi – un principiu elementar de strategie militară, care nu trebuia încălcat. De fapt, imediat după începerea războiului contra Poloniei, la 1 septembrie 1939, Hitler a început şi războiul contra Franţei, deci, încălcase principiul strategic enunţat mai sus – ceea ce însemna, pentru cei avizaţi, sinuciderea lui Hitler şi a Germaniei (V. Suvorov, op. cit.,pag. 42, 45), cum şi avea să se întîmple în 1945!

Totodată, întrucît Ungaria făcuse parte din Imperiul Austro-ungar şi, deci, era în zona de influenţă germană, apoi, fapt important, Ungaria fusese aliata Germaniei în Primul Război Mondial, conducerea Germaniei naziste avea convingerea că Ungaria fusese nedreptăţită prin Tratatul de la Trianon. Din aceste cauze susţinea Ungaria în pretenţiile sale revizioniste. De altfel, însăşi Germania se considera nedreptăţită de Tratatul de la Versailles şi voia revizuirea acestuia – revizuire care a constituit sămînţa celui de-Al Doilea Război Mondial. De aceea, fiind în consens cu fosta sa aliată, Germania se baza pe Ungaria ca pe o actuală aliată sigură, spre deosebire de România, care-i fusese inamică în Primul Război Mondial, care o bătuse măr la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz – înfrîngeri care nu puteau fi uitate! – şi care, pînă de curînd, se bazase pe garanţiile de securitate date de fostele şi actualele inamice ale Germaniei, Anglia şi Franţa (chiar dacă aceste garanţii nu fuseseră aplicate în cazul recentei agresiuni a U.R.S.S., în cazul răpirii Basarabiei – vezi şi Ion Şuţa, Geo Stroe, DREPTATE ROMÂNIEI. Editura Dacoromână, Bucureşti, 2007, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, passim)!)! În mod evident, Germania ştia că România îi căuta apropierea numai fiindcă nu avea încotro, fiindcă rămăsese singură şi izolată, „între duşmani“!

Salvarea ţării şi prăbuşirea regimului carlist
În acest context european, dominat de armatele celui de-Al Treilea Reich şi de ameninţările U.R.S.S., simultane şi conjugate cu ale Germaniei, concretizate în producerea frecventă de către Rusia sovietică a incidentelor la graniţe – rezultate, adesea, cu uciderea unor militari şi civili numai dintre români (cf. A. Simion, op. cit., pag. 344-345, 347-348 etc.) –, România a fost nevoită să accepte Diktatul de la Viena. Acesta, în ciuda sacrificiilor care se prefigurau din cauza lui, avea anumite părţi pozitive: 1) înlătura spectrulrăzboiului pe trei (sau chiar patru) fronturi, dintre care cel mai grav cu colosul de la Răsărit; în consecinţă, 2) înlătura prăbuşirea şi dispariţia inevitabilă a României ca stat, cum păţise, în 1939, Polonia; 3) evita distrugerea naţiunii, a cărei parte viguroasă şi validă de luptă ar fi fost nimicită în război, iar, după înfrîngerea implacabilă, partea rămasă ar fi fost împrăştiată în lagărele concentraţionare ale Germaniei şi ale U.R.S.S., aşa cum începuse să se întîmple cu populaţia Basarabiei şi a Poloniei; şi 4), în perspectivă, oferea răgazul pregătirii Armatei pentru războiul de apărare, mai ales în privinţa înzestrării ei cu armament modern, fiindcă regimul carlist, în pofida propagandei gălăgioase, nu făcuse decît afaceri veroase sub pretextul că dotează Armata (escrocheria Skoda este antologică în istoria corupţiei dictaturii carliste). Pentru că, totuşi, cu toate condiţiile banditeşti în care a fost impus şi cu toate ciuntirile teritoriale şi urmările tragice provocate, îndeosebi pentru ardeleni, acceptarea Diktatului ne-a lăsat „stăpîni pe teritoriul naţional şi pe armata noastră, care singure ne-au făcut interesanţi şi preţuiţi în toate împrejurările“ (M. Manoilescu, op. cit., pag. 281).

Liderii României aveau siguranţa că românii i-ar fi învins în război pe oricare dintre vecinii noştri, luptînd cu ei fie separat, fie pe două fronturi – cu condiţia să nu fie ajutaţi de nemţi sau de ruşi! Luptele consemnate în zbuciumata noastră Istorie naţională şi, mai ales, revirimentul Armatei României în Primul Război Mondial – considerat „un miracol militar“ atît de adversarii germani şi austrieci, cît şi de aliaţii francezi, englezi şi americani – confirmau vitejia bravilor noştri oşteni. Dacă aceste afirmaţii par argumente pro domo, putem releva, pentru un plus de obiectivitate, inclusiv opinia unui inamic expert: «Cînd a fost întrebat „care dintre trupele neaparţinînd Germaniei“ – finlandezii, croaţii, ungurii – „erau cei mai buni soldaţi“ din cadrul Axei, fostul general al Wehrmachtului şi, ulterior, şef de Stat Major N.A.T.O., Hans Speidel, a răspuns: „Nici unii. Românii. Daţi-le nişte ofiţeri de treabă şi sunt cei mai buni soldaţi pe care îi puteţi avea“» (cf. Cyrus L. Sulzberger, A LONG ROW OF CANDLES, Toronto, Macmillan, 1960, pag. 74, apud Larry Watts, FEREŞTE-MĂ, DOAMNE, DE PRIETENI!Editura RAO, Bucureşti, 2011, pag. 419). La întrebarea similară a unui ofiţer britanic, referitoare la cine a fost cel mai bun aliat militar al nemţilor, generalul Heinrich Kreipe, care condusese o divizie de pe frontul din Kuban, a răspuns: „A, românii, desigur! Au fost neînfricaţi în atac şi dacă trebuiau să apere o poziţie, erau ca nişte cîini de pază! Rezistau uneori pînă la ultima suflare“ (Patrick Leigh Fermor şi Artemis Cooper, WORD OF MERCURY, Londra, John Murray, 2004, apud Larry Watts, eodem loco). Cît despre unguri, care jucaseră la două capete tot timpul – şi cu ţările Axei, şi cu Aliaţii –, N. S. Hruşciov avea să-i pună, în textele oficiale, mereu într-o lumină pozitivă – contrapunîndu-i românilor. Dar, în discuţiile private, îşi exprima o opinie total diferită vizavi de armata maghiară, informîndu-l pe un tovarăş că aceasta era „«eroică» numai în privinţa cruzimii faţă de civili şi pasivă pînă la «autodistrugere»“ (Larry Watts, op. cit., pag. 420).

Dar, revenind la anul 1940, se ştia că, pînă la declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial, industria militară progresase uluitor faţă de 1914 şi că Germania şi U.R.S.S. nu făcuseră decît „să se înarmeze pînă-n dinţi“. Dovada era blitz krieg-ul hitlerist în Europa Occidentală. Chiar „marea“ Franţă capitulase în cîteva săptămîni, dîndu-i Germaniei mai mult de jumătate din teritoriu, peste un milion de prizonieri cu armamentul aferent şi alte resurse, căci, aşa cum au remarcat unii români, „salutul franţuzesc“ se face prin ridicarea mîinilor în sus: „Kaput!“ De aceea, România nu avea nici o şansă în faţa Moloh-ului fascisto-comunist, care abia aştepta să se repeadă asupra ei.

Ca atare, a trebuit să accepte Diktatul de la Viena. E-adevărat, România nu a recunoscut juridic şi politic Diktatul, nu l-a publicat în Monitorul Oficial, ci doar l-a acceptat de facto. „Consiliul de Coroană, examinînd toate posibilităţile, a ajuns la singura încheiere mai favorabilă, adică la acceptarea arbitrajului Axei, România găsindu-se, în acest moment, absolut între duşmani. Întregul sistem pe care se baza politica externă a democraţiei s-a prăbuşit în întreaga Europă“ (A. Simion, op. cit., pag. 374).

Consecinţa imediată a fost aducerea, la conducerea României, de către regele Carol al II-lea, a generalului Ion Antonescu, pe care tot Carol al II-lea îl ţinuse în arest la Mânăstirea Bistriţa, fiindcă nu putuse să îl asasineze, cum intenţionase cu puţin timp înainte (Andreas Hillgruber, op. cit., pag. 169-170)! A urmat căderea execrabilului regim carlist, căci generalul Ion Antonescu l-a silit pe rege să abdice şi să plece din ţară, fiindcă nu i se mai putea asigura securitatea lui şi camarilei regale.

Esenţa revizionistă a Diktatului de la Viena

Este necesar să subliniem un aspect esenţial al elaborării Dictatului de la Viena: caracterul lui revizionist şi revanşard. În pretenţiile lor adresate lui Hitler, contestînd Tratatul de la Trianon, horthyştii au pretins că au nevoie de reocuparea Transilvaniei pentru a-i proteja pe „secuii“ din „Ţinutul Secuiesc“! Hitler a trasat graniţa zonei cedată Ungariei incluzând şi judeţele respective, dar nu neapărat pentru a le da satisfacţie revizioniştilor, ci dintr-un motiv geopolitic strategic: pentru a ajunge la crestele Carpaţilor. Astfel, îşi atingea două obiective majore: îşi aducea diviziile blindate în vecinătatea petrolului românesc, de care avea nevoie pentru maşina de război germană şi, totodată, pentru a fi cît mai aproape de graniţele extinse ale U.R.S.S., cu care tocmai încheiase, la 23 august 1939, tratatul de „prietenie“ numit Pactul Ribbentrop-Molotov – la fel de criminal ca şi Diktatul lui Hitler-Mussolini!



Dar, în mediile diplomatice şi ale Serviciilor Secrete, era de mult timp notoriu că Hitler intenţiona atacarea U.R.S.S. la momentul oportun, în bazasloganului medieval însuşit de nazism Drang nach Osten, prin care Germania voia să-şi extindă „spaţiul vital“, Lebensraum, prin cucerirea ţărilor slave din Estul Europei – după cum, simultan, şi Stalin urmărea, invers, „Marşul spre Vest“, pentru extinderea Revoluţiei Sovietice Socialiste Mondiale. De aceea, Stalin masase, în vara lui 1940, la graniţele estice ale României zeci de divizii în poziţii ofensive – numai în Nordul Bucovinei se aflau 30 de divizii, amplasate în dispozitiv de luptă (cf. A. Simion, op.cit.,pag. 345)!

De altfel, cum avea să dezvăluie, în 1987, Viktor Suvorov, în cartea saSPĂRGĂTORUL DE GHEAŢĂ, Stalin îşi planificase declanşarea războiul contra Germaniei la 6 iulie 1941 (op. cit., pag. 287) şi îşi adusese, de-a lungul frontierei de Vest a U.R.S.S., de la Marea Baltică la Marea Neagră, zeci de armate, însumînd circa 191 de divizii şi alte mii de unităţi independente. În iulie 1940, generalul de armată K. A. Mereţkov examina frontiera României (idem, pag. 260). Cele mai puternice armate din componenţa Primului şi celui de-Al Doilea eşalon strategic nu s-au desfăşurat împotriva Germaniei, ci împotriva cîmpurilor petrolifere ale României: Armatele a 9-a şi a 16-a (idem, pag. 143-145, 150, 154-157, 223, 237, 246-248, 260, 269). «Însă noua „campanie eliberatoare“ a Armatei 9 în România putea să schimbe întreaga situaţie strategică din Europa şi din lume. România este principala sursă de petrol pentru Germania. O lovitură asupra României înseamnă moartea Germaniei, înseamnă oprirea tuturor tancurilor şi avioanelor, a tuturor maşinilor, vaselor, a industriei şi transportului. Petrolul este sîngele războiului, iar inima Germaniei, oricît ar părea de curios, se afla în România. O lovitură asupra României înseamnă o lovitură direct în inima Germaniei» (idem, pag. 143-144). „La 13 iunie 1941, efectivul Corpului special 9, pînă la ultimul soldat, a primit ghiduri de conversaţie ruso-române“ (idem, pag. 215). Dat fiind relieful complex al României, U.R.S.S. pregătise contra ei puternice corpuri de armată de desant aerian (idem, pag. 110-111, 122-124, 130, 133-136, 138). De altfel, „la 26 iunie 1941, Corpul 4 Aviaţie a început bombardarea cîmpurilor petrolifere de la Ploieşti“ (idem, pag. 286).

Faptul că Hitler avea să i-o ia înainte cu doar două săptămîni a constituit o tragică surpriză pentru Stalin. La 1 septembrie 1939, începuse Al Doilea Război Mondial prin atacarea Poloniei, după care, prin blitzkrieg, „Hitler a hăcuit jumătate din Europa“ – după cum se exprimă Viktor Suvorov. Diktatul de la Viena s-a înscris, astfel, în politica expansionistă a Germaniei hitleriste, de subjugare inclusiv a ţărilor din Sud-Estul Europei, România fiind – prin mărimea şi poziţia geostrategică în această zonă – cea mai importantă. Acum, Germania democrată sprijină Austria şi Ungaria, refăcându-şi zona sa apropiată de influenţă, iar în presa germană circulă, deja, sintagma „cel de-Al Patrulea Reich“.

Reluarea temelor revizioniste ale Dictatului de la Viena

Acelaşi joc malefic avea să-l facă şi U.R.S.S., atît în etapa premergătoare războiului antisovietic, cît şi în toată etapa postbelică (cf. Larry Watts, op. cit., passim). Acum, în plină epocă „post-comunistă“, unele cercuri oculte occidentale agită problema Transilvaniei – care, chipurile, ar trebui cedată Ungariei, fiindcă aceasta ar fi fost nedreptăţită prin Tratatul de la Trianon: adică aceleaşi idei subterane folosite de Hitler în „argumentarea“ Diktatului de la Viena. În acest fel se exprimase preşedintele Franţei, adulterinul şi escrocul socialist François Mitterrand, imediat după 1990. Iar în 1993, colonelul (rtr.) Trevor Dupuy, unul dintre cunoscuţii analişti militari ai Armatei S.U.A., cu vechi state de serviciu, a publicat cartea FUTURE WARS. The world’s most dangerous flashpoints, care conţine capitolul numit„Război pentru Transilvania“, în care nu mai poate de grija – cui credeţi?! – a… „secuilor“.

Iată cum îi dezinformează convingător, în acest capitol „Război pentru Transilvania“, col. (rtr.) – pentru că exigenţele academice mă împiedică să scriu „porcul“ – Trevor Dupuy pe zombii americani: „De asemenea, deşi 96,6 la sută din populaţia Ungariei este reprezentată de etnici unguri, iar restul în cea mai mare parte de germani şi slovaci, circa 1,9 milioane de etnici unguri, cunoscuţi sub numele de secui – care alcătuiesc aproximativ 20 la sută din totalul populaţiei ungare – trăiesc în România. Aceste cifre folosite pentru exemplificare nu sunt numai date statistice, ci reflectă existenţa unor probleme grave şi periculoase. Revoluţia care a dus la răsturnarea dictaturii Nicolae Ceauşescu în România a izbucnit atunci cînd forţele de securitate au ucis un preot maghiar din Timişoara (sau Temesvar), centru al comunităţii maghiare din România“ (vedeţi şi studiul meu, „Transilvania – pretextul destrămării României“, în serial peAlterMedia, al cărui ultim episod este aici:http://ro.altermedia.info/politica/transilvania-pretextul-destramarii-romaniei-3_8767.html). Dar Trevor Dupuy-The Pig nu explică ignoranţilor americani de ce ungurii din România s-ar numi „secui“, mai ales că ungurii îşi zic „maghiari“. „Unguri“ îşi zic numai în Occident, ca să pară mai evoluaţi: „Hungary“ sună mai chick, pe cînd „Magyar“ sună primitiv. Alte măgării frapante ale acestui Trevor Dupuy-The Pig, dezinformator nesimţit – altfel analist militar cu vreo sută de cărţi publicate –, sunt conţinute în fraza „…forţele de securitate au ucis un preot maghiar din Timişoara (sau Temesvar), centru al comunităţii maghiare din România“.Numai că 1) Timişoara – nu „Temesvar“! – nu este „centru al comunităţii maghiare din România“ şi 2) „preotul maghiar din Timişoara ucis“ nu este altul decît spionul Laszlo Tökes – – adulterin şi pastor apreciat de enoriaşii săi –, care, din păcate, trăieşte bine-mersi şi, mai grav, este europarlamentar al României, dar, de peste trei decenii, atentează la securitatea României!

Ca şi pe vremea lui Hitler, „Războiul pentru Transilvania“ se duce, în scenariul născocit de T. Dupuy, între Ungaria şi România – cu deosebirea că, deşi Hitler anticipa că România bătea oricînd Ungaria dacă nu ar sprijini-o Germania, acum Trevor Dupuy descrie cum că România ar fi fost bătută de Ungaria! E o dorinţă pe care colonelul Trevor Dupuy-The Pig ar vrea să o vadă împlinită?! Cu ajutorul cui: al N.A.T.O.?! Ungaria a fost primită în N.A.T.O. înaintea României, deşi poziţia Ungariei nu avea nici o valorare strategică: era o insulă izolată între ţări care nu făceau parte din N.A.T.O. Atunci, de ce a fost primită cu prioritate? Evident, doar ca să joace, în continuare, rolul scandalagiului din cîrciumă, care începe scandalul, după care ceilalţi, care pîndesc, încep jaful. Şi îl joacă în continuare, la fel ca înainte de 1940: pretinde teritorii de la Slovacia, de la Ucraina, de la Slovenia etc. Apoi, să ne amintim că, recent, la summit-ul de la Lisabona, Vladimir Putin a ameninţat România cu posibila destrămare, pe motiv că Ungaria cere Transilvania, iar Bulgaria Dobrogea! Să-i trimitem şi lui Vladimir Putin hărţile pe care M. Manoilescu i le-a prezentat lui Hitler? Oricum, între timp atlasul cu hărţile respective nu a fost reeditat de Ministerul de Externe, nici măcar de către Academia Română. După ’44, hărţile contraveneau politicii lui Stalin, după ’64 contraveneau politicii lui Brejnev (poreclit „măcelarul Basarabiei“), după ’90 contravin politicii Uniunii Europene, poreclită de V. Bukovsky „Noua U.R.S.S.“ (sic).



Diktatul de la Viena redictat de Ungaria, via U.D.M.R.

După trădarea de la 23 august 1944, toate organizaţiile fasciste maghiare au devenit, subit, comuniste şi s-au unit în Blocul Democrat Maghiar, MADOSZ. Gudurîndu-se pe lîngă Stalin, au reuşit să înfiinţeze Regiunea Autonomă Maghiară, în „inima României“, cum relevase M. Manoilescu – iar, în optica liderilor revizionişti maghiari ai acelei noi entităţi administrative, „autonomia era doar o primă treaptă spre reintegrarea în Ungaria“ (Larry Watts, op. cit., pag. 202), cum fusese în vremea Dictatului de la Viena şi cum cred descendenţii liderilor de atunci, care conduc acum U.D.M.R. După depăşirea regimului „democrat-popular“, grevat de stalinism, internaţionalismul proletar menţinut de neocominterniştii N.K.D.V.-işti din U.R.S.S. infiltraţi în România – Ana Pauker, Silviu Brucan, Valter Roman, Dionisie Patapievici, Leon Tismăneanu ş.a. (cf. idem, pag. 48, 104, 106, 148, 198, 203, 238, 348 etc.) –, a menţinut admiterea „minorităţilor naţionale“, deşi în democraţiile occidentale (Franţa, Germania, Grecia etc.) ele nu sunt recunoscute. Ca atare, urmaşii horthyştior din MADOSZ şi-au continuat activitatea pernicioasă în Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară (C.O.M.N.M.). După 1990, comuniştii din C.O.M.N.M. au năpîrlit, din nou, în Uniunea Democratică a Maghiarilor din România (U.D.M.R.). Adică aceiaşi fascişti, cu alt paravan. U.D.M.R. a iterat – fapt devenit, deja, notoriu – temele revizioniste conţinute în Diktatul de la Viena: pretenţiile hungariste privind „drepturile Ungariei asupra Transilvaniei“, asuprirea de către România a celor 1,9 milioane de moghiori (în care-i cuprinde şi pe evreii şi ţiganii maghiarofoni şi maghiarizaţi), problema aşa-zisului Ţinut Secuiesc, protejarea culturii şi limbii secuieşti – care nu mai există de multă vreme! – şi alte asemenea idei şovine, fasciste şi neorevizioniste. Prin politica „paşilor mărunţi“, U.D.M.R. cere, imperativ, secesiunea „Ţinutului Secuiesc“, ca şi în 1940, tot pentru „a-i proteja pe secui“. Dar, la Recensământul din 2002, s-au declarat „secui“ doar vreo cinci sute de indivizi. În 1848, la Adunarea de la Lutiţa s-arecunoscut că toţi secuii fuseseră maghiarizaţi, iar Divizia Secuiască a făcut cele mai abominabile crime contra românilor.

După Diktatul de la Viena, aceeaşi „Divizie Secuiască“ a comis crime la fel de abominabile. Secui nu mai există de circa două secole, dar U.D.M.R. vrea, ca în vremea Diktatului de la Viena, secesiunea „Ţinutului Secuiesc“, pentru protejarea „secuilor“, care vorbesc moghioreşte de peste două veacuri! Agresiunile comise contra României de fasciştii din U.D.M.R. sunt arhicunoscute. Pînă în 2002, a circulat pe internet „Cartea neagră a U.D.M.R.“ Din păcate, organizaţia care a postat-o nu a continuat scrierea cărţii negre şi nici nu s-a îngrijit măcar de menţinerea site-ului respectiv. Dintre agresiunile mai cunoscute, de după 2000, amintesc: montarea statuii celor 13 generali criminali în parcul „reconcilierii“ de la Arad, deşi, într-oScrisoare deschisă adresată premierului de atunci, Adrian Năstase, îi propusesem să o expedieze în Austria (sau, mai bine, să o dea la topit), fiindcă acolo îi era locul; continuarea purificării etnice, în dauna românilor din judeţele Mureş, Harghita şi Covasna; introducerea limbii maghiare în administraţia celor trei judeţe, precum şi în Justiţie; scrierea bilingvă a denumirii localităţilor, deşi nu are nici o justificare; retrocedarea ilegală a circa „unui milion de hectare în proprietate maghiară – ceea ce echivalează cu o a doua ocupare de ţară în Ardeal“, după cum a declarat fascistul Hunor Kelemen (vezi în Adevărul, nr. 3819, 3 oct. 2002; ; cf. şihttp://ro.altermedia.info/politica/horthysmul-udmr_7870.html); escaladarea problemei aşa-zisului ţinut secuiesc, în condiţiile inacţiunii criminale a instituţiilor statului român. Iată că, recent, prin impertinenţa lor nepedepsită, moghiorii care-i apără pe secuii inexistenţi vor să introducă şi o monedă proprie, după ce, recent, şi-au deschis „reprezentanţă“ la Bruxelles şi Strasbourg! Şi alte asemenea nenumărate atentate la adresa securităţii naţionale!

Aşa cum a denunţat, scandalizat, academicianul Dinu C. Giurescu, regiunea de dezvoltare propusă, recent, de U.D.M.R. coincide exact cu zona trasată de Hitler prin Diktatul de la Viena! De 20 de ani, U.D.M.R. este prezentă în Parlamentul României, deşi nu este partid politic. U.D.M.R. deţine recordul ca durată a menţinerii la Putere, deşi nu este partid politic, ci organizaţie culturală, contravenind, astfel, legii electorale, legii partidelor politice etc.! Deşi minoritatea maghiară deţine doar şase procente din populaţia României, U.D.M.R. deţine circa o treime din posturile guvernului Boc 5, cu efectele antiromâneşti cunoscute! Şi, cum am văzut, aplică ideile Diktatului de la Viena. Deşi, după acceptarea Diktatului, întreaga Românie îşi exprimase revolta pentru impunerea lui. Şi, îndeosebi, ardelenii! Au fost cazuri când unii militari ardeleni încadraţi în Armatele României din celelalte provincii istorice au vrut să-şi părăsească unităţile, cu armament cu tot, şi să plece în Ardeal pentru a-şi apăra glia strămoşească şi abia s-a reuşit temperarea lor (cf. A. Simion, op. cit., pag. 377-385). Acum, aplicarea de către U.D.M.R., cu concursul guvernului Boc 5 – maghiarizat şi antiromânesc –, a ideilor „Diktatului de la Hiena“ nu mai revoltă decât puţini români. Dar şi mai puţini ardeleni! Unii dintre descendenţii ardelenilor care au trăit tragedia aplicării Diktatului, de teapa lui Sabin Gherman, au uitat ce au pătimit părinţii lor şi cred că, dacă Transilvania ar fi alipită Ungariei – conform „teoriei Huntington“ –, atunci „ar duce-o mai bine“!

În Memoriile sale, Mihail Manoilescu atrage, just, atenţia asupra unui fapt ignorat, între timp, şi care, de aceea, trebuie relevat din nou. De fiecare dată cînd s-a pus problema sacrificiilor teritoriale – în speţă cedarea Basarabiei şi a Cadrilaterului –, argumentul decisiv a fost că trebuie să le sacrificăm pe acestea pentru apărarea Transilvaniei, pentru menţinerea ei în hotarele fireşti ale ţării, fiindcă acolo îi era locul: Transilvania era leagănul poporului român şi toţi domnitorii ţării se străduiseră să o aducă alături de celelalte provincii istorice, ca să se întregească România.

Basarabenii, bucovinenii şi dobrogenii din teritoriile cedate fuseseră sacrificaţi pentru ardeleni – provizoriu, s-a zis, pînă vom reveni la timpuri mai bune. Dar, cînd au venit, nu am ştiut să folosim ocaziile respective – puciul de la Moscova, destrămarea U.R.S.S. –, iar acum vor veni vremuri tot mai rele! Acum, unii dintre ei ardeleni – preferaţii Istoriei naţionale recente –, pentru cîţiva arginţi – arginţii trădării! – cochetează cu maghiarii, care i-au asuprit o mie de ani. Cum de i-au suportat atîta amar de vreme şi de ce acum cred că ar fi mai „occidentali“ dacă se drapează în „teoria“ Huntington, care este o teorie falsă, un „cîntec de sirenă“?! Cum de mai rabdă ardelenii atitudinea revanşardă şi revizionistă a U.D.M.R.?! Criminala politică a „maghiarismului“ – rasistă şi teroristă – este mai puternică decît ardelenismul?!

Mai este un aspect extrem de important şi care, la fel, este puţin etalat: aşa-zişii „maghiari“ – nu numai din România, ci şi din Slovenia, Voivodina, Ucraina, Slovacia şi Ungaria (îndeosebi din Ungaria, căci aici teroarea maghiarizării a fost mai puternică!) – sunt rezultatul, în proporţie de peste 80 la sută, maghiarizării naţionalităţilor constituente ale Imperiului Austro-ungar! Aşadar, în cvasitotalitatea lor, „maghiarii“ din România sunt români maghiarizaţi în decursul timpului, adică sunt români care şi-au renegat neamul, religia, limba, cultura, istoria – pe scurt, sunt trădători de neam! Şi, în istoria tuturor popoarelor, pedeapsa trădătorilor a fost una singură: moartea! Acum, fiind în U.E., pedeapsa cu moartea a fost abolită. Dar nu pot, nu ştiu, nu au curajul ardelenii autentici, românii autohtoni, să îi pună cu botul pe labe pe aceşti trădători?! Să începem cu internalizarea acestei realităţi: să nu mai vorbim de „maghiarii“ din România, ci de „maghiarizaţii“ din România!

Diktatul de la Viena a învins Arcul de Triumf din Bucureşti

Dar mai există, printre cele multe şi nemenţionate, şi o agresiune comisă discret asupra Arcului de Triumf. În mod logic, ea s-a petrecut în vremea cînd primar general al Capitalei era actualul preşedinte al României, Traian Băsescu. Atunci s-a decis renovarea Arcului de Triumf şi, în acest scop, s-a ridicat o schelă. În mod cert, ridicarea schelei a fost doar o diversiune, pentru că nu s-a mai făcut nici o renovare. Singura modificare a fost acoperirea cu ciment a primei inscripţii din stînga de jos, BUDAPESTA. După cum poate vedea oricine, atît în realitate, cît şi în fotografia postată aici, pe bolta Arcului de Triumf sunt înscrise localităţile sau zonele principale unde Armata României a dus lupte grele pentru apărarea pământului străbun: BUDAPESTA, COŞNA, MUNCELU, VRANCEA, RĂZOARE, MĂRĂŞEŞTI, MĂRĂŞTI, OITUZ, NEAJLOV, DRAGOSLAVE, JIU-OLT, CERNA. Prima localitate, BUDAPESTA, a fost acoperită! Evident, aici este mîna unui U.D.M.R.-ist, care a dat dispoziţie să fie acoperită cu ciment denumirea acestei localităţi. Fiindcă, în 1918, Armata Română învinsese armata comuniştilor lui Béla Kun şi pusese opinca pe clădirea Parlamentului Ungariei! Acoperirea cu ciment a BUDAPESTEI de pe Arcul de Triumf înseamnă profanarea acestui monument, umilirea Armatei României, falsificarea Istoriei Naţionale şi, totodată, faptă penală.

Ca atare, preşedintele României, Traian Băsescu, ministrul Apărării Naţionale, g-ral (r.) Gabriel Oprea, primarul general al Capitalei, Sorin Oprescu, trebuie să facă cercetările de rigoare pentru a-i condamna pe vinovaţi şi, fireşte, trebuie să refacă imediat inscripţia în forma iniţială!

În încheierea Memoriilor sale, Mihail Manoilescu scria: „Ca într-o melodramă de gust învechit, dar plină de deznodăminte drepte, toţi cei vinovaţi de mutilarea Transilvaniei şi-au primit o cumplită pedeapsă. Hitler s-a prăbuşit sub ruinele Reichului său; Mussolini a fost împuşcat (spînzurat – n.n., V.I.Z.), ca un fugar la o margine de drum; Ribbentrop a sfîrşit în spînzurătoare; Ciano la stîlp, sub gloanţele poruncite de bunicul copiilor lui; Teleky s-a sinucis cînd nemţii l-au descoperit că îi trăda, Csaky a murit în condiţii stranii la două luni după funestul Arbitraj, iar Bárdossy, ministrul ungar la Bucureşti, devenit în urmă prim-ministru, a fost executat în 1946.

Transilvania noastră e vrăjită“ (op. cit., pag. 292).

A uitat să-l enumere şi pe ministrul de externe al Bulgariei, Ivan V. Popov, care se purtase ca un nemernic în timpul tratativelor româno-bulgare privind cedarea Cadrilaterului: „Notez în treacăt că, mai tîrziu, după plecarea sa de la Ministerul de Externe, Popov a avut lipsa de decenţă să se lase trimis ca ministru al Bulgariei la Bucureşti, iar Mihai Antonescu a avut lipsa de mîndrie românească să-i dea agrementul! Mai adaug amănuntul semnificativ că Popov a sfîrşit aruncîndu-se de pe o fereastră a Spitalului Pantelimon, unde era internat, după 23 august 1944, cînd îl aştepta extrădarea în Bulgaria“ (idem, pag. 177). Ţinînd cont că acest fascist bulgar s-a sinucis în „Vechiul Regat“, putem parafraza: „România noastră e vrăjită!“

Să sperăm că această valenţă benefică a României le va aduce cît mai repede obştescul sfîrşit tuturor celor care au distrus România după retrovoluţia din decembrie 1989, indiferent că sunt alogeni sau autohtoni!

Români, nu uitaţi Diktatul de la Viena, nu-i iertaţi pe urmaşii promotorilor lui şi ai celor care l-au aplicat şi înlăturaţi impunerea sechelelor acestuia!

Români! Să nu mai vorbim de „maghiarii“ din România, ci de „maghiarizaţii“ din România!

30 august 2011, Sfinţii Alexandru, Ioan şi Pavel cel Nou, Patriarhii Constantinopolului

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

POST SCRIPTUM. Scrisoarea deschisă a fost depusă la Administraţia prezidenţială cu nr. 14222/5 sept. 2011, la Ministerul Apărării Naţionale cu nr. 26738/6 sept. 2011 şi la Primăria Capitalei cu nr. 1026536/6 sept. 2011.

Tags: Cealalta Romanie · Identitate · Opinii · Politica/Servicii secrete

10 RESPONSES SO FAR ↓
1Anonim // Sep 5, 2011 at 9:32 pm

In acest moment, articolul a primit o singura nota, aceasta fiind 1.
Oricit de antipatic ar fi cuiva autorul, acesta nu poate acorda aceasta nota decit daca este visceral antiroman.

2Thalex // Sep 6, 2011 at 11:03 pm

SCRISOARE DESCHISĂ
Domnului Traian Băsescu, preşedintele României,
Domnului g-ral (r.) Gabriel Oprea, ministrul Apărării Naţionale,
Domnului Sorin Oprescu, primarul general al Capitalei

Pe data de 28 iunie a.c. s-au împlinit 71 de ani dela începutul odioasei „Säptämâni Rosii“
Din păcate, acest oribil fapt istoric a trecut nesemnalat de nici un mijloc de comunicare geto-dacico-„akakademic“. Nici costobocii si mäcar ilirii ori tracii n-au suflat mäcar vreo vorbulitzä despre respectiva (tragicä) aniversare. Toate zamolxo-kururile au fost axate, în preajma zilei de 28 iunie, pe difuzarea şi comentarea unor ştiri derizorii sau „mondene“, de ka(n)-ka(n)o: cutăricä-neika-nymeni-napoleon-sävescu s-a dat dinnou în stambä la Alba Iulia, finantat fiind de cetäteanul Fratiipäunesku, Sorin Ovidiu Pârtzul si-a mai läsat o societate de media sä cadä, alde Felix Voiculescu nu stiu ce, etc. Numai „ştiri“ una şi una!

Pânä si V@sile Z. al nostru, alminteri sfesnic-la-datorie, a sforäit în front ca o turmä întreagä de godaci-santinele (în ceea ce-l priveste, faptul e de înteles, alde Putin ne-iesind la interval cu nici un sfantz la astfel de ocazii) …

Acum însä, iatä cä Ardialul îl cheamä într-un mod irezistibil, nädejdea fiind numai într-însul (mai ales decând pânä si ardelenii au început sä nu mai muste ca prostii la cioace de-astea).

Îmi permit asadar sä apelez la Domniile Voastre, mai ales tinând cont cä urmärile Diktatului dela Viena au fost lichidate în urmä cu 65 de ani, pecând cele ale Ultimatumului däinuie, ca o ranä vie, pânä Dumnezeu stie când …

Cu respectul cuvenit,
T.

3Mihai // Sep 8, 2011 at 4:19 pm


MATERIALUL PREZENTAT REFLECTA ADEVARUL PE CARE L-AM REGASIT IN MAI MULTE SURSE DE INFORMARE (ARTICOLE DE ZIAR,ETC). TRAGEDIA ESTE CA LA ROMANI MANDRIA SI DEMNITATEA NATIONALA SUNT VALORI CARE SE POT VINDE SI PE UN PAHAREL DE TUICA SAU O BERE !!!!!

4Thalex // Sep 16, 2011 at 4:24 pm

O veste bunä pentru V@sile:
“Societatea România Mare are la bugetul de stat datorii de peste 400 de milioane de lei vechi, motiv pentru pentru care Fiscul a cerut falimentul acesteia”.
Sursa: Adevärul de azi.
Sub spektrul falimentului (sper: rapid) stau publi-kaka-tiile “România Mijlocie” si “Trikodava”.
Triboul rage (ka porkul, respektiv ka deobicei)

Cu scuze AM pentru abaterea dela subiect,
cu scuze cititorilor pentru grafia non-orto preluatä dela articolul de fond,
cu bine,
T.

5Dan TV // Oct 7, 2011 at 8:38 am

Domnul Thalex crede ca are umor mestecand cu obstinatie ka-ka-uri. Tot comentariul este de prost gust . \Mai pune mana pecarte inainte de a face pe marele comentator. Prea multi saraci cu duhul au devenit analisti si comentatori in Romania

6Thalex // Oct 28, 2011 at 6:05 am


@Dan TV:

Pe care carte sä pun mâna? Pe cea funciarä, pe aia neagrä a comunismului, sau pe cartea verde?

Ce mânä ar trebui sä pun? Pe aia dreaptä, pe aia neagrä, sau pe cea moartä (dela bridge)?

Cum sä o pun? În crucis, în curmezis, sau în paralel?


7Maria Serban // Feb 2, 2012 at 12:46 pm

Din pacate sunt multi antiromani viscerali care mananca painea acestui neam.Rusine sa le fie!Marile tradari de tara se fac numai cu asemenea lepre “anonime”.De ce nu plecati in Ungaria?Aici este leaganul nostru in Ardeal, iar cei care nu-si iubesc patria, nu merita sa o aiba.Acestia sa asculte sfatul “presedintelui lor” si… SA PLECE! Felicitari autorului articolului.

8lisaliza // Feb 6, 2012 at 5:56 pm

Să sperăm că această valenţă benefică a României le va aduce cît mai repede obştescul sfîrşit tuturor celor care au distrus România după retrovoluţia din decembrie 1989, indiferent că sunt alogeni sau autohtoni!
daca este sa retin un mesaj din erticoul de mai sus, este indeajuns acesta!;
Români, nu uitaţi Diktatul de la Viena, nu-i iertaţi pe urmaşii promotorilor lui şi ai celor care l-au aplicat şi înlăturaţi impunerea sechelelor acestuia!
Români! Să nu mai vorbim de „maghiarii“ din România, ci de „maghiarizaţii“ din România!
9axer // Apr 8, 2012 at 8:44 pm

@Thalex
Nene,esti platit in shekeli, la postare?

10Turpitudinea ex-regelui Mihai « absurdistan sub tricolor // Apr 22, 2012 at 7:21 am

[...] Apoi, Carol al II-lea a aruncat răspunderea pe umerii generalului Ion Antonescu, pe care l-a chemat, din arestul la domiciliu pe care i-l fixase tot el, să preia conducerea statului. În mod întemeiat, în contextul politico-economic intern şi internaţional, Ion Antonescu a acceptat acest post de sacrificiu cu condiţia să conducă manu militari, deci tot ca un dictator. În condiţiile de atunci, cu o clasă politică impotentă şi venală, nici nu se putea altfel. După care Carol al II-lea Uzurpatorul a şters-o englezeşte, tot în Occident. Nu înainte de a mai face o ilegalitate. A aruncat răspunderea regalităţii – pe care şi-o apropriase la venirea pe furiş în ţară – pe umerii firavi şi pe mintea şi mai firavă a fiului său, Mihai Uzurpatul. Dar nu prin înscăunarea lui ca rege, ci prindelegarea atributelor regale de către Carol cel Laş, care atribute erau şi ele, cum am relevat, însuşite prin uzurpare. Aşadar, după ce îi uzurpase locul în timpul regenţei, îi ceda, acum locul de rege, prin delegaţie, în condiţiile în care dictatura carlistă s-a prelungit direct în dictatura antonesciană, ca urmare a Dictatului de la Viena! [...]
Spam Protection by WP-SpamFree



duminică, 22 iulie 2012

Gina Camelia Roman. ROMÂNIA MEA: „ŢARA CONTROVERSELOR!”

Gina Camelia Roman,
ELEVĂ ÎN CLASA A X-a
Locul I la concursul de eseuri !
CÂŞTIGĂTOAREA CONCURSULUI DE ESEURI „ROMÂNIA MEA”
ROMÂNIA MEA: „ŢARA CONTROVERSELOR!”
Mi se spune că sunt un copil îndrǎzneţ aflat pe treptele maturizǎrii… Frumoasă caracterizare… Mă simt cuprinsă de un vârtej analitic şi mă gândesc că aş putea sǎ decupez scurte fragmente de viaţă autentic românească, într-o dimineaţă frumoasă de vară. De comun acord cu gândurile mele, mai ridic odatǎ binoclul şi privesc în zare pentru a da frâu liber vocii interioare. Astfel, privesc la România, aceastǎ ţarǎ teribil de simplǎ şi frumoasǎ, trecutǎ adesea prin focurile unor rǎzboaie, despre care am învăţat la istorie că nu au fost întotdeauna ale ei, aclamatǎ şi blamată, şi oacheşǎ, cu oameni care visează să trăiască în altă ţară. Iluzoriu? Nu ştiu ce să zic de la înălţimea celor 17 ani ai mei…
Este ţara mea, ţarǎ scǎpatǎ din mânǎ ce se îndreaptǎ spre un declinul sadic creat de propriile mentalitǎţi? Ar fi absurd sǎ pun aceste cuvinte pe umerii numelui de România? Nu, eu nu sunt în mǎsurǎ sǎ învinuiesc ţara pentru nimic ci doar sǎ atrag atenţia cǎtre „umilul” megieş român.
Este cert faptul cǎ într-o zi voi putea pǎrǎsi aceastǎ ţarǎ… Privesc, stagnez dar nu, stingher ca un fobist aflat în faţa propriei uşi fǎrǎ cheie… Cutez a-mi părăsi ţara şi a începe viaţa într-o ţarǎ perfectǎ? Este România o ţară perfectă? Cum ar arăta o ţară perfectă, cu oameni perfecţi? România este locul unde am crescut, am împǎrţit bucurie, tristeţe, am învǎţat sǎ iubesc, sǎ dau frâu liber imaginaţiei, sǎ cred în forţele proprii, sǎ mǎ exprim, sǎ ajut, sǎ caut rǎspunsuri, sa ignor, sǎ sper ca într-o zi eu cu un grup de oameni asemeni mie vom putea pune baze solide într-o ţarǎ ierarhic magnifică, iar spectacolul proastei imagini va înceta.
Mă simt prinsǎ în mrejele ţării care, cu o ultimă sforţare, încearcă să mă ademenească prin masivele ei înzǎpezite iarna, prin adierea florilor de primavarǎ, cu aerul ei de fecioară adormitǎ de bogǎţia verii şi dezmierdată de o bǎtrânǎ toamnǎ târzie, traversată dinspre vest spre est de zonele întinse de câmpie cultivatǎ cu sapa şi cu calul, de oameni care s-au chinuit să-şi dea un rost propriei vieţi. Purtǎm cu noi veacul frumuseţii, a dorului de drumeţii, a muncii obositoare de la câmp care nu? curge parcă prin vene deşi glasul biroului şi ora 7 pândeşte perfid… De undeva, din inima ţării se aude tulburător imnul în culorile sfinte de curcubeu, tricolor al unui popor ce pe zi ce trece uitǎ sǎ trǎiascǎ, având un cult al acumulării de traume. Probleme sau pǎreri tardive, puse faţǎ în faţǎ cu românul, se aud ca dintr-o crevasă: avem facilitǎţi insuficiente, fonduri inexistente, tinere talente distruse de piţipoance cu sex appeal, faptul cǎ pentru clasa politicǎ suntem simple instrumente de vot cu propuneri indecente, dacă indecenţă înseamnă echivalenţa vot – peşte congelat, cǎ noi deşi nu avem suficiente case… construim monumente, cǎ bunele maniere par a se gǎsi la intelectuali sau în aparenţǎ la cei cu portofele nepurtate în buzunar, presiuni cǎ la capǎtul sǎrǎciei se aflǎ viaţa, clubul, luxul. Cumplit este faptul cǎ fiecare dintre noi avem idealuri şi sentimente, suntem o întreagǎ naţiune ce ne cǎutam valori şi încă îndrăznim să sperăm că vom trăi o viaţǎ care sǎ nu se transforme în tipul de hranǎ fǎrǎ condiment.
Aş vrea să cred că, orice curs vor lua lucrurile, România este în noi, totul ţine de noi, redresarea ţine de noi, că le suntem datori celor care au luptat de veacuri pentru fiecare palmă de pamânt. Aş vrea să se trezească în noi spiritul civic şi să ne gândim că nu am putea privi altfel România decât locul unde copiii sunt învǎţaţi sǎ vorbeascǎ româneşte, sunt educaţi şi purtaţi de mânǎ în grǎdiniţe, apoi la şcoalǎ.
Dacǎ m-ar întreba cineva de unde sunt, cu siguranţǎ aş şti sǎ rǎspund: din Vaslui, de pe o stradǎ anume, locuiesc într-un bloc, fost gri, actualmente colorat fǎrǎ nicio noimǎ, colţ cu maneaua vecinului de la parter şi cu bormaşina celui de la 3 care sparge şi meştereşte de cel puţin un an. Mǎ uit în oglindǎ analitic, cred cǎ arǎt bine, pǎrul îmi cam face figuri, dar deja nu-l mai iau în seamǎ. Cobor scǎrile prudent, mi-e teamǎ sǎ nu alunec, a spǎlat proaspǎt femeia noastrǎ de serviciu. La capǎtul culoarului deja zǎresc aceleaşi siluete, vecinii mei care ascultǎ muzicǎ pusǎ în casǎ de afarǎ. Încerc să-i ignor, aşa cum ignor şi replica de fiecare zi a mamei, mama nu se poate abţine sǎ nu exclame „Ce dracu or face ǎştia toatǎ ziua în faţa blocului? Alţii de vârsta lor au şi copii. Mai târziu îţi dau în cap pentru o bucatǎ de pâine!” În naivitatea ei, speră… să nu ajung şi eu ca ei.
Înaintez spre ieşirea din scarǎ. Vali, un urecheat ciudat, mǎ salutǎ zâmbind cu gura plinǎ de seminţe. Schiţez un zâmbet, mǎ mai întreabǎ ceva, dar nu mai aud ce, nici nu mai doresc sǎ aflu, dar le simt privirea fix pe fundul meu. Brusc, mǎ întreb dacǎ vreunul o fi avut în viaţa lui emoţii la românǎ, sau s-o fi strǎduit la matematicǎ. Îmi vine un gând şi mai ciudat în minte. Cum or fi arǎtat când erau bebeluşi, moi şi pufoşi. Ce aşteptǎri o fi având de la ei nişte mǎmici nedormite? Unde, pe ce scarǎ a societǎţii ar trebui sǎ-i aşez? Sunt scursuri, sunt plevuşcă? Or fi, dar sunt români, la fel ca şi mine! Asta nu pot ignora. Ce şanse primesc ei şi de la cine? Ce şanse primesc eu şi de la cine? Prin urmare, eu am un reper, eu cea dintr-o familie obişnuitǎ, ei – din familii la fel de obişnuite, ca şi mine! Lǎsati de capul lor, au alte repere… Eu, de pe strada X, din blocul X ca şi ei, eu din Vaslui, ca şi ei, eu din România ca şi ei… Din România mea şi din România lor…
Mergând spre şcoalǎ, mǎ gândesc brusc la ce aş vrea sǎ mǎ fac când voi fi mare. Mesajele primite sunt cel puţin bulversante: „Şcoala româneascǎ scoate tâmpiţi”! Oi fi şi eu unul dintre ei? Cu siguranţǎ! „Medicii din România sunt cei mai slabi din Europa, şi e la modǎ sǎ te tratezi în strǎinǎtate”… Toate fetele de vârsta mea vor sǎ se facǎ modele sau… nu ştiu… Ceva care sǎ le aducǎ mulţi bani şi faimǎ.
Îmi atrage brusc, deodatǎ, atenţia un afiş publicitate rupt. Încǎ se mai observǎ zâmbetul „ca pentru pozǎ” al celui care promitea ca şi alţii… marea cu sarea! Mǎ întreb, n-o fi şi el un produs al şcolii româneşti. Dacǎ da, avem acelaşi numitor comun, eu şi cu domnul din afişe, suntem tâmpiţi. De ce aş vota un tâmpit?
Drumul cǎtre şcoalǎ e un spectacol cotidian. Îmi propun mereu sǎ vǎd ceva, o pǎrticicǎ din ţara asta. In acest moment vǎd o femeie cǎrând o sacoşe, însoţitǎ de soţul care fumeazǎ o ţigarǎ… şi simt brusc că nu mai vreau să mă gândesc la nimic…
Gina Camelia ROMAN
Liceul Teoretic „Emil Racoviţă” – Vaslui

sâmbătă, 21 iulie 2012

Contra numirii lui Remus Cernea. Scrisoare deschisă adresată domnului prim-ministru al României

Posted: 05 Jun 2012 07:34 AM PDT
SCRISOARE DESCHISĂ
Domnului Victor Ponta, prim-ministru al României
     Stimate domnule Prim Ministru,
     Asociația Cercul Studențesc ”Floarea de Foc” a luat notă cu surprindere de numirea în funcția de consilier personal pentru probleme de mediu și relația cu societatea civilă a domnului Remus Cernea.
     Considerăm inoportună numirea într-o funcție publică a acestui domn din următoarele considerente:
1) conform propriilor declarații domnia sa a absolvit o facultate, fără a susține însă examenul de licență [1] – ocuparea unei funcții publice de către un asemenea personaj încurajează abandonul școlar și parvenitismul, dându-le de înțeles tinerilor și studenților că în acest mod în România cineva poate ajunge într-o funcție de conducere;
2) competențele domnului Remus Cernea în domeniul mediului nu sunt atestate de către vreo instituție de învățământ superior, deci acesta nu are calificarea necesară pentru a vă putea consilia în probleme de mediu; domnia sa, după cum însuși mărturisește, este un „liber cugetător” care nu a lucrat niciodată;
3) Remus Cernea s-a făcut remarcat în societatea românească printr-o atitudine nihilistă, luptând împotriva valorilor tradiționale românești încă de pe băncile facultății [2] și continuând această luptă prin intermediul ong-urilor prin care s-a perindat [3];
4) lupta împotriva religiei, pe care acest domn o promovează, aparține unei epoci nu demult apuse, când sute de mii de români au fost martirizați, bisericile dărâmate, iar poporul român redus la tăcere; este binecunoscut faptul că în aceeași perioadă oameni fără niciun fel de calificare erau numiți în posturi de conducere în statul român – asocierea Guvernului României cu un asemenea individ produce un deficit de imagine celor care conduc în aceste zile destinele țării.
În opinia noastră, numirea unei asemenea persoane într-o funcție publică ridică serioase semne de întrebare cu privire la viitorul imediat al României și la direcția în care țara noastră se va îndrepta. Dat fiind faptul că până acum domnul Remus Cernea nu a făcut altceva decât să conteste valorile poporului român ne îndoim că va putea exista o colaborare eficientă între autoritățile guvernamentale și ong-urile care promovează cultura și valorile autentice românești.
Totodată ne exprimăm îngrijorarea față de semnalele negative pe care le va primi această numire din partea românilor din străinătate care activează în mediul academic. Aceștia vor fi descurajați să se întoarcă în România și să contribuie la dezvoltarea țării când vor afla că un parvenit ocupă un post de conducere în Guvernul României.
În încheiere, vă supunem atenției un text apărut în ziarul Timpul, sub semnătura lui Mihai Eminescu:
“Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre.Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu- zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.”
M. Eminescu, Liber-cugetător, liberă-cugetare, “Timpul”, 2.02.1879, în « Opere », 1989, vol.X, p. 187
În numele studenților români care simt românește vă solicităm, domnule prim-ministru, revocarea din funcția de consilier a domnului Remus Cernea.
În speranța că scrisoarea noastră nu va rămâne fără răspuns, vă asigurăm, domnule prim-ministru, de toată considerația noastră.
Jercan Eugen,
inginer licențiat în Inginerie Sanitară și Protecția Mediului
Președinte, Asociația Cercul Studențesc ”Floarea de Foc”
__________________________________________________________________________________________
Lista semnatarilor rămâne deschisă. Puteți sprijini acest demers trecându-vă numele în rubrica de comentarii. Scrisoarea poate fi descărcată în format pdf dând click aici – Descarcă
____________________________________________________________
[2] – idem 1
Scrisoare deschisă adresată domnului prim-ministru al României © Asociatia Cercul Studentesc Floarea de Foc.

vineri, 20 iulie 2012

Consiliul Naţional de Etică: Premierul Victor Ponta nu a plagiat

Preiau acest comunicat pro memoria. D.C.

Consiliul Naţional de Etică: Premierul Victor Ponta nu a plagiat

Joi, 19 Iulie 2012 19:33
Consiliul Naţional de Etică a decis miercuri că teza de doctorat elaborată de premierul Victor Ponta şi susţinută public în anul 2003 respectă cerinţele academice din acea perioadă şi este comparabilă din punct de vedere al acestor cerinţe cu alte teze de doctorat susţinute în acea perioadă.


Potrivit raportului şi hotărârii CNE postată pe site-ul organismului, teza de doctorat are un titlu clar, dezvoltat corespunzător pe parcursul lucrării.

Totodată, tema tezei de doctorat este în domeniul de preocupare al doctorandului şi al conducătorului de doctorat.

Raportul precizează că autorul tezei de doctorat a efectuat activităţile cuprinse în planul individual de pregătire conform reglementărilor în vigoare în acea perioadă, respectă un plan "coerent de cercetare", iar metodologia de cercetare este în concordanţă cu normele şi practicile din domeniul ştiinţelor juridice de la acea dată.

De asemenea, cercetarea, aşa cum rezultă din referatele membrilor din comisia de susţinere, prezintă elemente de noutate şi cuprinde analize pertinente şi bibliografia utilizată de autor este menţionată la sfârşitul lucrării.

"Nu se poate aprecia că doctorandul Victor Ponta şi-ar fi însuşit paternitatea unor idei, concepte, modele care nu-i aparţineau şi le-ar fi prezentat drept contribuţii personale sau originale", se arată în raport.

Membrii raportului susţin că teza de doctorat a fost susţinută în Catedra de Drept Public din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti în data de 1.04.2003 în prezenţa unor profesori remarcabili: prof. dr. Ioan Muraru, prof. dr. Nicolae Popa, prof. dr. Emil Molcuţ, prof. dr. Antonie Iorgovan, prof. dr. Dan Drosu Şaguna şi alţi specialişti de renume care au apreciat valoarea lucrării.

"În urma analizelor efectuate s-a constatat că procedurile în urma cărora Victor Ponta a obţinut titlul de doctor în ştiinţe juridice au fost în acord cu legislaţia în vigoare şi nu se poate susţine calificarea de plagiat", subliniază raportul CNE.

Totodată, CNE ia act de îndeplinirea tuturor procedurilor legale în vigoare la data susţinerii tezei de doctorat de către Victor Ponta şi reţine faptul că referinţele bibliografice au fost menţionat preponderent la sfârşitul lucrării.

"Prin urmare, CNE îşi asumă concluziile experţilor din domeniul juridic în ceea ce priveşte respectarea planului de pregătire prin doctorat, teza prin conţinut şi elementele de contribuţie proprie justifică acordarea titlului de doctor. CNE apreciază că titlul de doctor în ştiinţe juridice, domeniul drept a fost obţinut de domnul Victor Ponta în concordanţă cu legislaţia în vigoare în anul 2003 şi calificarea de plagiat în cazul tezei de doctorat cu titlul "Curtea penală internaţională nu se poate susţine", se arată în raportul CNE semnat de vicepreşedintele acestui organism, Vergil Muraru.

Potrivit raportului, CNE şi-a verificat competenţa materială de soluţionare şi având în vedere că Victor Ponta are funcţia de prim-ministru, funcţie de demnitate publică, CNE constată că este singura competent legală în conformitate cu prevederile alin. 3 al art. 4 indice 2 din Ordonanţa de Guvern 28/2011 privind modificarea şi completarea Legii 206/2004.

"Domnul Victor Ponta a pus la dispoziţia Consiliului documentele deţinute în vederea verificării şi clarificării presupuselor abateri de la normele de conduită şi şi-a exprimat acordul de a fi dispoziţia acestui consiliu şi de a răspunde tuturor solicitărilor , precizează CNE.

Consiliul a susţinut că au fost solicitate atât Universităţii din Bucureşti, cât şi Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare, documente privind teza de doctorat a premierului Ponta.

De asemenea, în vederea analizării comparative au fost solicitate de la diferite universităţi din ţară şi din Bucureşti teze de doctorat elaborate în anul 2003.

Reprezentanţii CNE susţin că premierul Ponta şi-a susţinut punctul de vedere în faţa membrilor Consiliului în cadrul şedinţei acestuia din 11 iulie 2012.

De asemenea, Consiliul a considerat necesar să apeleze la experţi în domeniul ştiinţelor juridice cu scopul de a elabora un raport fiind desemnaţi trei astfel de experţi care au procedat la analizarea comparativă a altor teze primite şi la verificarea documentelor depuse la dosar.
AGERPRES
Ultima modificare Joi, 19 Iulie 2012 20:23

REGULAMENTUL Festivalului-concurs Internaţional de folclor românesc "ÎN GRĂDINA CU FLORI MULTE”

REGULAMENTUL
Festivalului-concurs Internaţional de folclor românesc 
"ÎN GRĂDINA CU FLORI MULTE”
ediţia а VIII-a 
CERNAUTI


 Festivalul-concurs “În grădina cu flori multe” îşi propune ca principale obiective:

-   afirmarea, lansarea şi încurajarea tinerilor interpreţi, promovarea şi stimularea celor mai autentici şi mai talentaţi interpreţi amatori ai cântecului şi dansului popular românesc.

-   Implicarea eficientă a mijloacelor mass-media locale, regionale şi naţionale în procesul de valorificare scenică şi promovare a potenţialului artistic şi creativ al tinerilor debutanţi interpreţi de muzică populară românească;

ORGANIZATORI: Centrul Bucovinean de Artă pentru conservarea şi promovareа culturii tradiţionale româneşti, Cernăuţi  în parteneriat cu Centrul cultural Bucovina, Suceava .
SCOPUL: Revitalizarea, conservarea şi valorificarea tezaurului muzical-folcloric românesc, popularizarea valorilor spirituale şi culturale ale neamului, propagarea culturii tradiţionale româneşti.
         Nu mai puţin important este alt scop al acestui festival:
- dezvoltarea cunoaşterii şi comunicării între copii şi tineri, încadrarea lor în diverse activităţi cultural - artistice naţionale şi internaţionale;

CONDIŢIILE:
        La festival participă copii şi tineri de la 6 până la 25 de ani, întruniţi în trei categorii de vârstă: 1. 6 – 11 ani ; 2. 12 – 16 ani ; 3. 17 – 25 ani ;

SECŢIUNILE :

SOLIŞTI VOCALI
Fiecare solist vocal va prezenta în concurs două melodii populare româneşti autentice,  o doină sau baladă ( fără acompaniament) şi un cântec de joc ( cu acompaniament), ambele reprezentând zona folclorică din care provine concurentul.    
SOLIŞTI INSTRUMENTIŞTI
Fiecare solist instrumentist va prezenta în concurs două piese din care una de virtuozitate.
FORMAŢII FOLCLORICE ( colective etnofolclorice)
        Participanţii prezintă două cântece populare româneşti autentice cu caracter diferit sau un fragment de obicei la preferinţa proprie, evoluarea fiind nu mai mult de 10 minute.
      Concurenţii  selectaţi pentru etapa finală vor  dispune încă de un CD cu piese din propriul repertoriu (acompaniament in varianta negativ orchestral ), pentru participarea la Spectacolele  organizate în cadrul acestei acţiuni în localităţile din regiunea Cernăuţi.

COSTUMAŢIA PARTICIPANŢILOR:
       Costume populare româneşti autohtone, specifice zonei de proveniență a concurenţilor.
        Calităţile interpretative şi artistice, portul şi ţinuta scenică а participanţilor, vor fi apreciate de către juriu, care va fi alcătuit din specialişti în domeniul folclorului, coreografiei, etnografiei şi reprezentanţi ai organizatorilor şi sponsorilor.

CRITERIILE DE APRICIERE:
-    autenticitatea liniei melodice şi a textului;
-    calitatea artistică şi tehnică a interpretării;
-    respectarea specificului zonal corespunzător fiecărui participant;
-    reprezentativitatea costumului popular în raport cu zona folclorică de provenienţă a participantului;
-    ţinuta artistică şi prezenţa scenică a concurentului;

LOCUL DESFĂŞURĂRII:
Concursul se va desfăşura în perioada  29  iunie  –  1 iulie 2012 ,  în Sala de spectacole a Centrului de educaţie estetică “Tineretul Bucovinei” Cernăuţi, GALA laureaţilor, premierea şi Recitalul oaspeţilor  Festivalului va avea loc duminică
1 iulie  2012  la ora  13.00.

ÎNSCRIEREA:
       Participările vor fi anunţate prin trimiterea de către fiecare candidat un dosar care va conţine:
- copie după certificatul de naştere sau paşaport. Pentru secţiunea „Formaţii folclorice”– copie după actul de identitate a instructorului.
- fişa de înscriere completata (după modelul anexat ) Pentru secţiunea „Formaţii folclorice” – CV-ul detaliat.
-  CD, cu piesele, care reprezintă propunerile de concurs (pozitiv);
-  Partitura orchestrală a cântecului de joc.
-  Cota de participare pentru concurenţi  în concurs este de 25 EURO.
        Acest dosar trebuie prezentat (expediat) la sediul Centrul Bucovinean de Artă pentru conservarea şi promovareа culturii tradiţionale româneşti, Cernăuţi la adresa:  58002,  or. Cernăuţi, strada  28 iunie,  nr. 7  sau prin mail: centrcultperla@yahoo.com ;  HYPERLINK "mailto:centrcultperla@gmail.com" centrcultperla@gmail.com;  office@artbuc.cv.ua ;
Precizare :   Concurenţii din afară se pot  înscrie, pentru început, trimiţând documentele necesare si piesele  în pozitiv, urmând ca în ziua etapei finale sa achite taxa de participare .
       Data limită de primire a materialelor   este  14  iunie 2012 , ora 16.00 
      Rezultatele preselecţiei vor fi afişate pe   HYPERLINK "http://www.artbuc.cv.ua" www.artbuc.cv.ua   în  data de   15 iunie  2012.
          Ordinea de intrare în concurs este hotărâtă  de organizator şi nu poate fi supusă contestării.
          Materialele prezentate  pentru  preselecţie nu se returnează.

ACORDAREA PREMIILOR (cu sprijinul sponsorilor)

MARELE PREMIU
I premiu - pentru fiecare secţiune
II premiu - pentru fiecare secţiune
III premiu - pentru fiecare secţiune
3 Menţiuni - pentru fiecare secţiune
Premiul publicului  (simpatiile spectatorilor)
Premii speciale (menţiuni)
Instructorilor participanţilor la festival li se acordă diplome de participare.

          Pentru concurenţii din alte ţări, precum şi din regiunile Transcarpatică şi Odessa organizatorii asigură cazarea şi masa.  Locurile la cazare sunt rezervate doar pentru concurenţi.  În cazul în care sunt mai multe persoane care doresc să însoţească participanţii, vă rugăm să menţionaţi în fişa de înscriere numărul de însoţitori. Contra cost, organizatorii  pot  oferi  însoţitorilor cazare si masa la preturi promoţionale.  Tarife cazare şi masă însoţitori/zi: 25 EURO/zi ( cazarea, masa  - pensiune completă).
        Cheltuielile pentru transport vor fi suportate de către concurenţi sau de organizaţiile pe care ei le reprezintă.
       Totodată organizatorii îşi rezervă dreptul de a limita sau a extinde durata, numărul secţiunilor şi al participanţilor invitaţi, în funcţie de posibilităţile de organizare şi nevoile ce se impun în anul respectiv pentru buna desfăşurare a festivalului.
       Rezultatele care se vor obţine prin desfăşurarea Festivalului “În grădina cu flori multe” sunt următoarele:

- tinerii solişti vor avea ocazia să valorifice scenic propriile calităţi artistice, creative şi interpretative, în cadrul unor manifestări de înaltă ţinută artistică precum şi prin intermediul emisiunilor Radio şi TV care vor fi difuzate ulterior;

- concurenţii vor avea ocazia să fie evaluaţi de către specialişti în folclor şi vor avea posibilitatea să se autoevalueze în cadrul spectacolelor – concurs din festival; aceştia vor beneficia de consultanţă gratuită din partea specialiştilor în folclor care vor fi implicaţi în acest proiect cultural, pe perioada derulării festivalului;

- vor intra în baza de date a Radio i şi a TV – media parteneri în organizarea şi mediatizarea Festivalului, iar înregistrările audio respectiv video care se vor realiza cu tinerii interpreţi în cadrul festivalului vor fi prezentate de către instituţiile media în emisiunile ulterioare;
-  se va realiza un CD care va cuprinde melodiile participanţilor ce vor fi prezentate în concurs.

Informaţii suplimentare la numerele de telefon:

(0372) 90-42-09 şi +38 050 906 00 99.

O minciuna mai mare ca un secol!

Vă rog să citiți acest text selectat de mine, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer

ZOE PETRE – O MINCINOASA NERUȘINATĂ

Recent, a aparut un manual de istorie pentru clasa a XII-a, coordonat de istoricul (?) Zoe Petre. In aceasta carte exista un capitol mincinos si dusmanos privind Romania si holocaustul, in perioada in care tara a fost condusa de Ion Antonescu. Se fac afirmatii mincinoase, fara nici un fel de acoperire documentara. In continuare, prezint cateva date privind situatia populatiei evreiesti, din timpul guvernarii lui Ion Antonescu, indicand totodata sursa de documentare, titlul lucrarii, autorul, editura si anul aparitiei cartii.
Prezenta evreilor pe teritoriul locuit de romani dateaza de multa vreme, cu migrari masive in ultima suta de ani. Ei au fost primiti cu toleranta, au prosperat si au inceput sa domine financiar, reprezentand un corp neasimilabil prin traditie si religie, strain de Intereselen ationale ale Romaniei. Cu toata toleranta si intelegerea poporului român, in vremuri de restriste evreii au avut o purtare neloiala si ostila.
In timpul primului razboi mondial, in luna decembrie 1916, cand armatele dusmane conduse de generalul Mackensen au ocupat o parte din teritoriul tarii, inclusiv Bucurestii, evreii s-au pus la dispozitia ocupantului, in calitate de “cozi de topor”. Erau colaboratorii Politiei Secrete germane in cercetarile si arestarile ce se operau, dirijau trupele de ocupatie catre familiile instarite, incitandu-I pe inamici la devastari si fapte reprobabile. La denunturile evreilor au fost arestati fruntasii vietii politice care au ramas in Bucuresti si au refuzat sa colaboreze cu inamicul. Unii dintre ei erau bolnavi, altii erau in varsta si nu au putut sa plece cu Guvernul, cu Regele, Parlamentul si autoritatile, care s-au restras si s-au stabilit in Moldova, pe teritoriul inca liber al Regatului roman. Este dureros si regretabil faptul ca unii membrii ai guvernului si autoritatile centrale, germanofilii din timpul neutralitatii, ascunzandu-si cu greutate satisfactia catastrofei nationale, se pregateau sa nu urmeze guvernul tarii si pe rege in refugiul de la Iasi. Ei ramasesera, totusi in Bucuresti pentru a inscrie in Epopeea Neamului paginile de rusine pe care nu le-a cunoscut alt popor. In cartea “Impresii, pareri personale din timpul razboiului – jurnal zilnic, 13 august 1916-31 decembrie 1918” de Vasile Th. Cancicov, fost deputat in vechiul regat, la paginile 217-240 sunt scrie urmatoarele: Printre primii arestati de nemti in Bucuresti – au fost – prof. Constantin Radulescu – Motru, “omul parlamentului si takist”, deputatul Vasile Th. Canciov, “omul lui Take Ionescu”, deputatul Iancu Procopiu, directorul ziarului “L’independence Roumaine”,”omul lui Bratianu”, chimistul Stefan Minovici, Ionica Pilat (cumnatul primului-ministru), dr. Grigore Cantacuzino, Constantin Baicoianu, Paul Radulescu, Ionel Protopopescu Pache; Dem. Burileanu, profesor universitar, Ion Berindei, arhitect, dr. Constantin Cantacuzino, profesor universitar s.a. Initial komandatura germana hotarase deportarea celor arestati in Anatolia. Ulteiror, s-a revenit asupra acestei masuri si au fost deportati de catre trupele germane in Bulgaria, in localitatea Trojan, numai o parte din cei arestati, printre care a fost si profesorul Constantin Radulescu – Motru (vezi paginile 336, 337, 329, 290).
La intrarea nemtilor in Capitala, romanii au fugit, ori s-au ascuns. Numai evreii (cei peste 20.000) si germanofilii, in majoritate străini, au iesit in intâmpinarea trupelor inamice, oferindu-se sticle de vin, coniac, pâine, flori. Consternat de comportarea acestor oameni, Vasile Th. Cancicov s-a apropriat de un copil de vreo 12 ani ce impărtea tigarete dintr-un coșulet. Dupa ce compania germana a trecut, l-am intrebat de curiozitate :
- De ce natie esti dumneata ?
M-a privit cu dispreț si mi-a raspuns:
- Eu nu sunt roman, eu sunt evreu (vezi paginile 207 si 208).
Ura evreilor împotriva Poporului Român este mai veche. De ce atata ura? Explicatia este una singura. Evreii din toata Europa hotarasera inca din 1829 infiintarea Israelului european pe teritoriul Moldovei de la Nistru pana in Muntii Carpati, de aceea s-au opus cu inverșunare la revenirea Basarabiei la patria-mama. Numai ca rusii, care sunt un popor crestin-ortodox, ca si romanii, nu au admis asa ceva. Evreii s-au dovedit atat de dusmanosi, incat Petre Carp, care ramasese in Bucuresti pe timpul ocupatiei, vazand cu ochii lui acest comportament, el, care aparase instalarea evreilor in tara si care sustinea impamantenirea in bloc a lor, a declarat: “In ceea ce priveste populatia evreiasca, trebuie sa-mi revizuiesc total conceptiile”. Evreii erau intermediari in raporturile de exploatare a populatiei romanesti (vezi “Istoria războiului pentru intregirea României 1916-1918” – vol. 3, de Constantin Kiritescu, Editura Casa Școalelor, 1921). In luna iunie 1940, când Armata Rosie a ocupat Basarabia, Nordul Bucovinei si Nord-Vestul judetului Dorohoi, evreii au trecut de partea rușilor, avand un comportament profund antiromânesc, lăsând mult de dorit. Evreii aclamau intrarea sovieticilor in tara, barau calea ostasilor romani in retragere, care aveau ordine sa nu raspunda la nici un fel de provocari. Evreii ii provocau pe soldatii si ofiterii români, supunandu-i la tot felul de umilinte: ii scuipau, ii dezbracau, ii dezarmau, ii stropeau cu apa fiarta si murdarii, smulgeau epoletii de pe umerii ofiterilor, batjocorind astfel Armata Tării in care traiau si duceau viata cea mai buna.
In aceasta perioada, evreii au ucis soldati romani, preoti, invatatori, profesori, functionari si chiar populatie civila. La intrarea in localitati si orase, ostasii sovietici priveau nedumeriti aceste scene de groaza si nu le venea sa creada ca populatia evreiasca, ce traise pana atunci in bune relatii cu romanii, este capabila de asemenea atrocitati. In foarte multe cazuri au intervenit ostasii si i-au salvat, in primul rand, pe ostasii romani. Dupa instaurarea regimului de teroare. Evreii, in timpul ocupatiei rusesti, persecutand populatia romaneasca, devenisera mai rusi decat rusii. Comportamentul evreilor din aceste teritorii rapite i-a ingrozit pe militarii Armatei Rosii, si chiar pe conducatorii Uniunii Sovietice, avand ulterior consecinte grave asupra evreilor din URSS si chiar din tarile care au cazut sub sfera de influenta sovietica. Cu ocazia evacuarii Basarabiei si Nordului Bucovinei, a fost pentru armata o adevarata rusine ca s-a lasat insultata si atacata de evrei si comunisti, fara a reactiona (vezi arhiva Ministerului Apararii Nationale, fond Marele Cartier General, dosar 3828). Fostul prim-ministru Argetoianu spunea: “Nu toți evreii sunt comunisti, dar toti comunistii sunt evrei”.
Crezând ca sovieticii vor trece Prutul si in România, mii de tineri evrei, diriguiti de comunisti, s-au constituit in “soviete locale” in orasele din Moldova, pentru primirea invadatorilor, ca “eliberatori”. Au ocupat primăriile, prefecturile si au atacat regimentele militare românesti. In acest scop, la Dorohoi, au pus stapanire pe prefectura, primarie si cazarma regimentului de infanterie, alungand ofiterii si sustragand armament. A trebuit sa intervina Divizia a 7-a de la Roman, de care apartinea regimentul, si curajosul ei comandant, colonelul Iliescu, a rechizitionat in graba masini si carute si s-a deplasat la Dorohoi cu o formatiune militara puternica, sa restabileasca ordinea si securitatea. Evreii din cazarma regimentului, văzând aceasta forta militara, s-au refugiat cu armamentul sustras in cimitirul evreiesc si, din spatele monumentelor funerare, trăgeau in armata care-i urmarea si armata tragea in ei, rezultand morti si raniti, ceea ce evreii au denumit “Pogromul din Moldova”. In timpul teroarei staliniste, colonelul Iliescu a fost chinuit si a murit in inchisoarea de la Aiud.

Crimele, atrocitatile, excesele evreilor i-au daterminat pe multi intelectuali, oameni politici si oameni de stat din Romania si din alte state sa protesteze impotriva actiunilor lor. Chiar istoricul Nicolae Iorga nu a mai rezistat, vazand adevaratele dimensiuni ale tragediei, si a publicat, in numarul din 6 iulie 1940 al ziarului “Neamul Romanesc”, fulminantul articol intitulat “De ce atata ura?”, din care mentionez un pasaj: “Asa ni se rasplateste bunavointa si toleranta noastra. Am acceptat acapararea si stapanirea iudaica multe decenii si evreimea se razbuna in ceasurile grele pe care le traim. Si de nicaieri o dezavuare, o rupere vehementa si publica de ispravile bandelor de ucigasi sangvinari. Nebunia organizata impotriva noastra a cuprins targuri, si orase, si sate. Fratii nostri isi paraseau copii bolnavi, parintii batrani, averile agonisite cu truda. In nenorocirea lor ar fi avut nevoie de un cuvant bun, macar de o farama de mila. Li s-au servit numai gloante, au fost sfartecate cu topoarele, destui dintre ei si-au dat sufletul. Li s-au smuls hainele si li s-au furat ce aveau cu dansii, ca apoi sa fie supusi tratamentului hain si vandalic”. Pentru faptele lor antiromanesti deosebit de grave, unii evrei au fost pedepsiti, iar altii, considerati elemente dusmanoase Statului Roman, au fost dusi peste Nistru, ceea ce ar fi facut oricare alt stat. In privinta vietii evreilor autohtoni in timpul razboiului, graitoare sunt marturiile refugiatilor evrei din Polonia. Printre evreii refugiati s-au remarcat rabinii din Polonia: Roja Corteac si, in special, Aba Cubner. Cubner si-a exprimat uimirea vazand o comunitate evreiasca atat de numeroasa, care se ocupa cu comert si afaceri in economia de stat, traindu-si in liniste viata de zi cu zi. Cubner a fost surprins de faptul ca, dupa atatia ani de razboi sangeros, evreimea din Bucuresti si din intreaga Romanie are familii si continua sa traiasca de parca Holocaustul nu ar fi existat: “Am intalnit nu numai oameni de-ai nostri, umbre ale dezastrului, ci pentru prima oara dupa ani buni am vazut o o comunitate evreiasca inca in viata, cea din Romania. Aveam in fata un aer proaspat, asemanator celui dinaintea Potopului, de parca furtuna inca nu se abatuse asupra lor si nici nu urma sa vina vreodata. Băcanul isi deschide pravalia in centrul Bucurestiului fara griji. Evreimea de aici isi continua viata, da viata unor familii, se bucura de orice. Inainte sa trecem granita spre Romania nu stiam ca aici au supravietuit 350.000 de evrei. Si, cu toate ca primul instinct a fost acela de bucurie ca intalnim atatia frati de sange, inima noastra plangea de dor si durere, caci, nu departe de acest loc, unde traieste o prospera comunitate evreiasca, o alta, cea de la Treblinka si Maidanek, a fost inghitita cu milioanele. Mi-a fost greu sa ma deprind cu minunea pacii si cu blestemul inghetului”. (Extras din cartea “Rezistenta spirituala a evreilor romani, in timpul Holocaustului 1940-1944” de Iacov Geller, pag. 392,393). Ion Antonescu n-a inchis scolile evreiesti, le-a lasat sa functioneze intr-o semiclandestinitate discreta. A redeschis toate scolile evreiesti din Romania, inchise de regimurile precedente, si au fost infiintate multe altele; a fost creata pentru prima data in Romania o Universitate Tehnica Evreiasca, cu 13 facultati: constructii civile, arhitectura, electromecanica, chimie industriala, etc. . Au fost create pentru tinerii evrei un Conservator si o Scoala de Arta (muzica, teatru, arte plastice, coregrafie). Au fost infiintate o Facultate de Medicina particulara evreiasca cu mai multe specializari si un institut Pedagogic. Au fost reinfiintate cele doua treatre evreiesti (la Bucuresti si Iasi), desfiintate de legionari. A fost infiintata o (buna) gazeta evreiasca, dupa ce presa fusese suprimata de guvernul Goga-Cuza. Autorii evrei si-au putut publica lucrarile fara nici un fel de cenzura etc. Incredibil, in ce tara din lume s-a intamplat asa ceva ? Nu poti sa crezi !

Cati români nu ar fi preferat sa stea inchisi in lagarele de la Tg. Jiu, Caracal, Craiova, Turnu Severin sau sa traiasca in cantonamentele din Transilvania, in loc sa moara pe front, sau, in cel mai fericit caz, sa se intoarca mutilati de acolo. O mica parte din ostasii romani, care au cazut prizonieri la rusi, au reusit sa se intoarca in tara. In timp ce ostasii romani mureau zilnic cu miile pe front, evreii tineri erau mobilizati pe loc, avand singura obligatie sa curete o ora zilnic zapada de pe strazi. Si nici aceasta munca nu o faceau, ii plateau pe prostii de romani sa lucreze in locul lor. Aceasta măsura a luat-o Ion Antonescu, ca sa-l pacaleasca pe Hitler si a reusit. Ostasii romani mureau pe front sa apere tara si viata si averile evreilor din România. Dupa 1944, averile care au apartinut evreilor au fost restituite, si evreii care au emigrat au fost despagubiti de statul roman. Toate acestea se intamplau in timp ce pe front mureau zilnic mii de ostasi romani, iar tinerii evrei se distrau, studiau, duceau o viata imbelsugata, fara munca. Pentru a pacali Poporul Roman si pe aliatii germani Ion Antonescu i-a mobilizat si pe tinerii evrei la locurile de munca, platindu-I cu solda de soldat de pe front, conform decretului nr. 3964, din 6 decembrie 1940, al generalului Ion Antonescu , iar celor mai saraci li se dadeauu in plus câte 25 de lei pe zi; conform regulamentului de aplicare din 14 iulie 1941. In schimb, Ion Antonescu a trimis pe front 15.000 de universitari (profesori si studenti) si 5.000 de elevi apartinand Fratiilor de Cruce in batalioanele 990-994, care au murit aproape toti, ramanand in viata foarte putini, care au fost luati prizonieri de sovietici.
Si vin acum evreii si spun ca au fost asupriti, prigoniti, persecutati, lichidati fizic si mai cer si despagubiri! Edificatoare este marturia arhitectului Camil Roguski, care a intrat la Facultatea de Arhitectura in anul 1942, fiind inscrisi 40 de studenti (facultatea de stat). La Facultatea particulara evreiasa,infiintata in acel an, au intrat 200 de studenti. Dupa 1948, facultatile particulare s-au desfiintat si evreii au devenit studenti de drept la facultatile de stat. Camil Roguski scrie in cartea “Ceausescu – adevaruri din umbra”, Editura Evenimentul Romanesc, Bucuresti, 2001, la pagina 72, urmatoarele: “Am inceput facultatea 40 de studenti si am terminat 240” Dramatica a fost situatia la Facultatea de Medicina din Bucuresti, cand, la inceputul anului de invatamant 1945-1946, s-au prezentat multi tineri evrei, cerand sa fie inscrisi in anul 5 de studiu, fara insa a prezenta vreo dovada ca absolvisera anii anteriori. Ei motivau ca din cauza legilor rasiale nu putusera sa urmeze cursurile oficiale ale invatamantului de stat, dar ca se pregatisera la facultatea particulara evreiasca. Au protestat atat studentii romani, cat si cadrele didactice de la Facultatea de Medicina din Bucuresti. A ramas celebru, in analele medicinii, discursul – protest al prof. dr. Iacob Iacobovici, presedintele Societatii de Chirurgie, care a declarat:” Aceasta nu e democratie, aceasta este demonocratie” (vezi cartea “Dominatia comunista 1944-1949”, Editura Bravo – Press, Bucuresti, 1996, pag. 32-35, autor Neagu Cosma). Ordinele si dispozitiile Maresalului Ion Antonescu au hotarat supravietuirea evreilor din Romania si este regretabil ca astazi se gasesc unii evrei ce dau dovada de ingratitudine sau de reacredinta si il acuza de fapte pe care nu le-a savarsit.

Dupa evenimentele sangeroase din decembrie 1989 (care se stie cine le-a provocat, cine le-a intretinut si cine a profitat de pe urma lor) au aparut o serie de asa-zisi istorici, fosti lucrători comunisti, specializati in ideologia marxista, care pretind ca statul roman ar fi omorat 400.000 de evrei in timpul celui de-al II-lea razboi mondial. Este curios ca inainte de 1989 acesti istorici, denumiti azi holocaustologi, nu au spus un cuvant despre aceasta problema, desi unii dintre ei traiau in stainatate si nu-i impiedica nimeni să scrie.
Holocaustologii afirma ca, in teritoriile aflate sub guvernarea lui Antonescu, au fost exterminati peste un milion de evrei, pentru singura lor vina ca s-au nascut evrei. Nu se spune un cuvant despre ostilitatea populatiei evreiesti si despre crimele savarsite de unii evrei in anii 1940-1941 in Basarabia si Bucovina impotriva romanilor. La un proces, judecatorul intreaba:” Cine a ridicat primul mana? De ce in restul teritoriului Romaniei nici un evreu n-a avut nimic de suferit ?” Se insista asupra represaliilor de la Odessa, unde autorii lucrarilor pretind ca au fost ucisi cel putin 25.000 evrei localnici. Din partea satului roman, ca urmare a provocarilor, atrocitatilor si crimelor savarsite de o parte a populatiei evreiesti, au fost niste represalii izolate, avand un caracter mai mult simbolic. Nu trebuie uitat ca Statul Roman, in timpul razboiului de pe frontul de Est, a pierdut peste 500.000 de ostasi, in timp ce evreii au stat la odihna. De aceea, in timpul raboiului femeile spuneau:”De asta ne mor noua barbatii si copiii pe front, ca Antonescu sa le faca tara evreilor in Transnistria?”.
Este revoltator faptul ca acesti istorici evrei holocaustilogi copiaza unul dupa altul, fara sa faca cea mai mica modificare a textului si nu aduc nici o dovada asupra afirmatiilor din lucrari. Cifra de 25.000 de evrei localnici din Odessa este preluata intocmai din cartea “Transnistria”, vol II, pag. 70, Editura Du style, Bucuresti, 1998, de Jean Ancel. Aceasta cifra a fost inventata in timpul razboiului de fostul ministru de Interne al URSS, evreul Viktor Semionovici Abakumov, si i-a fost transmisa lui I.V. Stalin. Ca represalii pentru impuscarea celor 25.000 de evrei din Odessa, de catre autoritatile romane, I.V. Stalin a ordonat executarea a 15.000 de prizioneri de razboi romani la Saratov, pe Volga (vezi Transnistria, vol. II, pag. 70,71, de Jean Ancel). Comandantul Politic al lagarului de prizonieri de razboi romani era evreul Goldenberg (1911-1997), originar din orasul Comrat, Basarabia, care dupa 1945 s-a stabilit in Romania,, unde a si murit, fiind inmormantat la Cimitirul Ortodox Sf. Vineri din Bucuresti. Acest evreu GOLDENBERG, cunoscut în România cu numele de Bârlădeanu Alexandru a fugit la ruși în luna iunie 1940, unde s-a înrolat în armata Uniunii Sovietice cu numele de Sasha Bardenco, și cu gradul de colonel. El a fost recunoscut de un fost student de la Universitatea din Iași, unde acest evreu, Bârlădeanu, fusese asistent universitar. El nu a îndrăznit să vină în România, decât în anul 1945, când a fost răsplătit cu înalte funcții în conducerea Statului Român de evreica Ana Pauker, chiar și cu un castel în orașul Breaza, pe Str. Națiunii, nr. 9 (cel mai mare și mai frumos imobil din Breaza). O mai mare batjocura nici nu se putea ! Parca nu-ti vine sa crezi. La cateva zile dupa ce autoritatile sovietice executasera 15.000 de prizonieri de razboi romani, la Saratov , pe Volga, ca represalii pentru moartea a 25.000 de evrei din Odessa, de catre autoritatile romane, I.V. Stalin si-a dat seama ca s-a grabit cu ordinul de executie si i-a cerut lui V.S. Abakumov sa aduca dovezi despre cei 25.000 de evrei impuscati si spanzurati la Odessa. Viktor S. Abajumov nu a putut dovedi decat 100-200 numarul celor executati pe strazile orasului si cca. 2000 numarul celor care au fost masacrati in barăcile de la Dalnik. Acuzat ca instigator de crime, maresalul Viktor S. Abakumov a fost condamnat la moarte si executat la Moscova (vezi “Romania in al II-lea razboi mondial”, vol. II, pag. 57, de Constantin I. Kiritescu, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996). Este mai mult decat revoltator faptul ca in cartea de istorie coordonata de evreica Zoe Petre (fostă Condurache, fostă Israel), se scrie că represaliile ordonate de Ion Antonescu, la Odessa, au dus la uciderea unui numar greu de evaluat (intre 25.000 si 40.000) de evrei aflati in oras. O minciuna mai mare ca un secol! Nu trebuie uitat ca armata romana, pana la 16.10.1941, pierduse 119.833 oameni, dintre care la Odessa 106.561. (Vezi cartea:”Istoria politica si militara a razboiului Romaniei contra Rusiei Sovietice”, editura Fides, Iasi, 1998, pag. 201, autor General Platon Chirnoaga). Nu cumva si cifra de 400.000 de evrei ucisi este in aceeasi situatie? Cifra totala a evreilor morti, fie din cauza ca au fost ucisi pe teritoriul romanesc, fie ca au pierit din cauza deportarilor in Transnistria, este data de dr. Wilhelm Filderman, ca fiind de 15.000 (vezi cartea : Populatia evreiasca in timpul celui de al – II-lea razboi mondial” de Wilhelm Filderman, pag. 46, Suedia, 1957).
Romania nu are nici o obligatie fata de Statul Israel. Dimpotriva, Israelul este dator Statului Roman sute de miliarde de dolari pentru faptul ca acesta a hranit si adapostit, in ultimii 150 de ani, milioane de evrei care au fost alungati din toate tarile Europei, iar in timpul razboiului a salvat de la moarte singura mai mult de jumatate de milion de evrei. De aproape 150 de ani, evreii alungati din Germania, Galitia, Polonia, Austria, Ucraina si Rusia au fost primiti, adapostiti, hraniti de Poporul Roman. In nici o tara din lume, evreii nu au trait asa de bine ca in Romania. De aceea foarte multi evrei, la ora actuala, vor sa vina in Romania. Este revoltator ca Ion Antonescu, omul care a salvat de la moarte sigura mai mult de jumatate de milion de evrei, care a asigurat supravietuirea a 2-3 milioane de evrei in timpul razboiului, ce au tranzitat teritoriul Romaniei, care a convins Puterile Aliate sa permita instalarea evreilor In Palestina, sa fie azi acuzat de antisemitism si fapte pe care nu le-a savarsit. Acesti acuzatori ai Poporului Roman urmaresc in principal doua scopuri: primul –obtinerea unor sume fabuloase de dolari, drept despagubire pentru asazisele victime ale holocaustului din partea Statului Roman, si al II-lea sa-I determine pe romani sa accepte imigrarea a sute de mii de evrei in Romania. Dupa unele surse, Romania ar fi datoare Statului Israel drept despagubire pentru pierderile de vietile evreilor in timpul celui de-al II-lea razboi mondial, zeci de miliarde de dolari. Ar fi cazul ca Guvernul Romaniei sa faca publica aceasta pretentie a Statului Israel si care este raspunsul Statului Roman la aceasta intentie a evreilor. Chiar asa de tampiti si idioti ne cred evreii! Daca evreii in Romania au fost asa de persecutati, prigoniti, batjocoriti, lichidati fizic, atunci de ce mai revin in tara si, culmea, vin si fii si nepotii lor, care sunt nascuti in alte tari? De ce nu merg in Volhinia, Podolia, Transnistria, Galitia, Polonia si chiar in Tambovskaya Oblasti, de unde au venit, sa-si ceara acolo averile, pentru ca in tara noastra au intrat ilegal, neinvitati, impotriva vointei romanilor si cu mainile goale? Dupa ce au fost primiti, adapostiti, hraniti si nu au fost predati nemtilor pentru a fi internati in lagarele de munca din Germania si Polinia, evreii vin acum cu pretentii. Au cerut cetatenie romana si li s-a acordat cetatenie la evreii care inainte de 1989 nici nu stiau unde este Romania. Poporul Roman are dreptul sa stie, nominal, cui s-a aprobat cetatenie romana dupa 1989. Este necesar sa fie publicata lista tuturor persoanelor care au obtinut cetatenie romana dupa 1989. E sigur ca nu s-au intors sa munceasca! Au venit cu vechea intentie de 150 de ani de creare a Israelului european pe actualul teritoriu al Romaniei. Razboiul antisovietic a costat Romania peste 400 de de miliarde de lei si viata a peste 500.000 soldati, iar averile evreilor au fost puse la pastrare de Ion Antonescu pentru a fi restituite la terminare conflagratiei mondiale. In timp ce mureau pe front tineretul roman, Ion Antonescu nu stia ce masuri sa mai ia pentru protejarea evreilor. Consecinta imediata si directa s-a vazut in iarna 1944-1945, cand agresiunea iudeo-comunista si care sa impiedice instalarea dictaturii comuniste. Acest lucru l-a inteles Ion Antonescu, cand a fost in fata plutonului de executie. Plutonul de jandarmi romani, refuzand sa-l execute pe Antonescu, a fost inlocuit cu un pluton de evrei imbracati in uniforme cu mantale de piele din uniforma sergentilor de strada (vezi pag. 239, cartea “Garda de Fier spre reinvierea Romaniei” de preot Stefan Palaghita, Editura Roza Vanturilor, Bucuresti, 1993). Antonescu nu gandise niciodata asupra maximei ca recunostinta omeneasca este o floare rara, iar recunostinta evreiasca intotdeauna inexistenta. Ce imensa durere o fi simtit, vazandu-se batjocorit si impuscat ca un talhar de drumul mare, privind ranjetele satisfacute ale acelora din plutonul de executie. Ultimele cuvinte ale maresalului ION ANTONESCU, inaintea executiei au fost: imi pare rau ca am distrus tineretul tarii, pentru interese straine, pentru interesele iudaismului mondial cu sediul la New York.
Nimeni nu trebuie sa uite ca la inceputul razboiului cu Uniunea Sovietica au plecat cu Armata Rosie peste 350.000 de evrei din Basarabia si Bucovina, care au disparut aproape in totalitate in gulagul rusesc. Dintre acesti evrei plecati cu armata sovietica in retragere s-au intors numai cca. 5000 de persoane. De acest lucru nimeni nu spune un cuvant. Se va sti vreodata cati evrei au fost omorati pe teritoriul URSS in timpul razboiului, de puterea sovietica ? Niciodata. Pentru ca ei au fost omorati tot de catre evrei. Aproape toata conducerea URSS si ofiterii din armata, securitate (NKVD) si militie, in perioada razboiului, erau evrei. De asemenea, evreii nu trebuie sa uite ca unii dintre ei, in timpul razboiului ieseau cu schiurile pe Calea Victoriei si se distrau, chiar se si fotografiau. La protestul locuitorilor Capitalei, Ion Antonescu a fost obligat sa dea un Decret-Lege pentru confiscarea schiurilor si aparatelor de fotografiat de la evrei. Acest lucru se intampla in timp ce pe front mureau zilnic mii de ostasi romani. In cartea “Revizuiri si adaugiri” 1944, la pag. 290, C. Radulescu – Motru, vazand comportamentul evreilor dupa ocuparea tarii de catre trupele sovietice, in septembrie 1944, scrie urmatoarele: “Evreii care pana mai ieri nu stiau cum sa se ascunda, astazi merg tantosi pe strada, ca si cum ar fi venit de pe front; postulantii de slujbe de toate categoriile insirând fel de fel de prigoniri imaginare, pe care pretind ca le-ar fi suferit de la vechiul regim… În sfârsit, un spectacol scârbos, cum nu mi l-as fi inchipuit niciodata in Tara Romanească !”

Stalin a fost ingrozit de comportamentul evreilor in timpul razboiului si a procedat In consecinta- majoritatea evreilor din URSS au fost deportati in peninsula Kola, Kamceatka, Sahalin, unde au murit aproape toti. Evreilor din România le e rusine si chiar frica sa spuna adevărul si chiar inventeaza tot felul de povesti. Dr. Sabin Manuilă, de origine etnica evreu, a fost presedinte al Institutului Central de Statistica din România, in timpul războiului, bun prieten cu liderul evreilor, Dr. Filderman, dupa razboi s-a refugiat in Statele Unite si a publicat studii statistice, in care afirma ca majoritatea evreilor din Basarabia si din Bucovina au fugit o data cu sovieticii si ca, de fapt, in România n-a existat nici un Holocaust (vezi cartea “Transnistria”, vol III, pag. 199, de Jean Ancel). Evreii trebuie sa inteleaga ca au un stat al lor, fondat la 18 mai 1948 – Medinat Yisrael (Statul Israel) – si sa renunte pentru totdeauna la actiunile dusmănoase împotriva Statului si Poporului Roman. In anul 1948, cand evreii au pus mana pe conducerea Statului Roman, cereau ca jumatate din populatia tarii sa fie bagata in puscarii sau, in cel mai fericit caz, sa fie deportata in Siberia, pentru ca romanii au fost nationaliști. Norocul romanilor a fost dr. C.I. Parhon, Gh. Gheorghiu – Dej si Dr. Petru Groza (vezi cartea “Revizuiri si Adaugiri”, de C. Rădulescu – Motru, 1945 si 1947).
Nu trebuie uitat comportamentul inuman și chiar criminal al evreilor din Radio, Televiziune și Presă în timpul evenimentelor din decembrie 1989, când au transmis stiri false si au incitat populatia la crime si la dezemembrarea Statului Roman. A fost vreo unul cercetat si adus in fata Instantelor de Judecata ???
Dupa decembrie 1989, evreii au acaparat majoritatea bogatiilor Statului Roman, nu prin munca, ci prin mijoritatea bogatiilor Statului Roman, nu prin munca, ci prin mijloace necinstite: hotii, inselatorii, evaziuni fiscale, coruptie. Cine stapaneste bunurile mobile si imobile este stapanul tarii. Cata dreptate avea Dionisie Pop Martian in 1860 in lucrarea “Analele Statistice”. Dionisie Pop Martian (1829-1865) a fost primul roman care a denuntat pericolul evreiesc si a aratat ca proprietatea fiecarui evreu este proprietatea evreimii mondiale (vezi cartea Karl Marx, “Insemnari despre romani”, Editura Carpath, Madrid, pag. 135). Acesta este pericolul. Ce n-au reusit navalitori barbari, incepand cu anul 270, au reusit conducerile post-decembriste ale Romaniei – sa determine si chiar sa oblige pe romani sa-si paraseasca vetrele lor stramosesti.
Relatiilor romanilor cu rusii s-au deteriorat de aproape 200 de ani, de cand romanii au permis instalarea evreilor pe meleagurile romanesti. Ne meritam soarta. Am avut mila de alogeni. Ar fi bine ca fosta activista PCR Zoe Petre sa citeasca cel putin cartile lui Wilhem Filderman si Sabin Manuila. Este un paradox: dupa prima revolutie anti-comunista (anti-iudaica) reusita din lume, evreii au pus mana pe conducerea statului Roman, pe bogatiile Romaniei si au transformat Romania intr-o colonie a Israelului. In Romania, majoritatea functiilor de conducere din Guvern, Ministerul Apararii Nationale, Ministerul de Interne, Institutiile Centrale, Presa, Radio si Televiziune erau ocupate de evrei, iudeo-tigani, iudeo-maghiari si sectanti. De aceea represiunea iudeo-comunistiilor emanati a fost asa de sangeroasa, pentru ca comunismul a fost o forma de stapanire a omenirii de catre evrei. Asa s-a ajuns ca evreul Kazbici, metamorfozat in Emil Constantinescu, bunicii veniti din Elvetia si stabiliti la Tighina si evreul Skvoznikov, metamorfozat in Adrian Severin, bunicii veniti din Galitia si stabiliti la Cernauti, sa ajunga la conducerea Romaniei si sa vanda teritoriile romanesti: Bucovina de Nord, Nord-Vestul judetului Dorohoi, Sudul Basarabiei si Insula Serpilor. Acesta este pericolul. Maine se vor gasi si alti evrei, care vor vinde si restul teritoriilor romanesti. Nu e indepartata vremea cand Romania va disparea ca stat, iar romanii vor deveni niste grupuri razlete ratacite in Istorie. Ne meritam soarta. Iata unde au dus bunatatea, toleranta, indiferenta, nepasarea inrudita cu nesimtirea si chiar prostia romanilor. Un popor ridicol si criminal de tolerant, cum declara Nicolae Iorga in 1910 (vezi cartea :”Problema evreiasca la Camera” de N. Iorga 1910). Evreii isi ascund identitatea in spatele unor nume neaos romanesti si urmaresc un singur lucru: Romania sa fie lichidata ca stat si romanii ca Natiune. Dupa decembrie 1989, a inceput o noua invazie de evrei in Romania, mai periculoasa ca oricand. Noi nu putem primejdui existenta neamului nostru, care si-a faurit istoria si si-a pecetluit drepturile lui, cu risipa de jertfe si de sange, in luptele grele cu toti navalitorii, de dragul unor evrei, veniti de pretutindeni, neinvitati si care au patruns in Romania, prin infiltratie ilegala, impotriva vointei romanilor si care au raspuns totdeauna cu ura si dusmanie la omenia si ospitalitatea noastra. Am dat sangele nostru pentru a pastra pamantul nostru.
17.07.2012
TUDOR VOICU