TERRITOIRES OCCUPES - 5 - Le cas de la Transnistrie (Russie-Moldavie)

11 minutes

TERRITOIRES OCCUPES - 5 - Le cas de la Transnistrie (Russie-Moldavie)

31.01.2014 - 06:45 

Moldavie & Transnistrie    © DIPLOMATIE.GOUV.FR

http://www.franceculture.fr/emission-les-enjeux-internationaux-territoires-occupes-5-le-cas-de-la-transnistrie-russie-moldavie-2 

Quels sont les grands attendus historiques ?

Pourquoi le territoire de la Moldavie a-t-il été balloté par l’histoire du XXe siècle ?

Quelle est la réalité des choses sur le terrain ? Quels liens entre la Moldavie et sa province sécessionniste de Transnistrie ?

Quelle marge de manœuvre du pouvoir central moldave ?

Quel jeu de la Russie ?

La Roumanie (dans l’Union européenne depuis 2007) a-t-elle une frontière poreuse avec la Moldavie ?

L’Ukraine est-elle un acteur significatif du paysage géopolitique ?

Quels intérêts conjoncturels ou durables de l’Union européenne, dont le partenariat oriental inclut la Moldavie ? 

Nicolas Trifon, spécialiste de la Moldavie

Invité(s) :
Nicolas Trifon

Thème(s) : Information| Europe| Géopolitique| Bulgarie| Dmitri Medvedev| ex URSS| Moldavie| monde post-soviétique| Russie| Sotchi| Ukraine| Union Européenne| Union soviétique| URSS| Vladimir Poutine| Nicolas Trifon

Lien(s)

PAR NICOLAS TRIFON. Un Etat en quête de nation : la république de Moldavie (Ed. Non Lieu, 2010)Auteur avec Nicolas Trifon de La Moldavie ex-soviétique paru en 1993 aux éditions Acratie, au lendemain de la guerre sur le Dniestr, Matei Cazacu, chercheur au CNRS, revient sur l’histoire longue de ce pays. Pour sa part, N. Trifon scrute les processus identitaires et politiques à l’œuvre de nos jours, au travers notamment de l’élément qui cristallise toutes les haines : la langue

PAR NICOLAS TRIFON. République de Moldavie : entre l'Europe et l'EurasieL’AIE sur les pas de la coalition Orange - L’Union eurasiatique versus l’Union européenne - Un passé qui a du mal à passer

UNIVERSITE DE LAVAL. Transnistrie - Pridnestrovskaïa Moldavskaïa Respublica (Moldavie). un petit territoire de 4163 km² (sept fois plus petit que la Belgique) entre les rives du fleuve Nistru à l'ouest (Nistru étant le nom du Dniestr en moldave et/ou en run petit territoire de 4163 km² (sept fois plus petit que la Belgique) entre les rives du fleuve Nistru et la frontière ukrainienne. Le nom russe est le nom officiel du territoire: la Pridnestrovskaïa Moldavskaïa Respublica (ou République moldave de Pridnestrovié). Pour sa part, le Conseil de l'Europe utilise la dénomination République moldave transdnistrienne

PERSPECTIVE MONDE. La Transnistrie ou l'État-paradoxe. La Transnistrie est un no man's land juridique et politique au coeur de l'Europe. Relique de l'époque soviétique où l'économie informelle était reine,elle défie depuis plus de 20 ans tous les pronostics quant à son avenir constitutionnel. Analyse d'un pays qui ne l'est pas vraiment

INTERNATIONAL CRISIS GROUP. Moldavie: tensions régionales autour de la Transnistrie

NOUVELLE EUROPE Soldats russes en Transnistrie: quelles conséquences de la militarisation dans la région?

LA DOCUMENTATION FRANCAISE. Moldavie. Désamour et amour pour la Russie. Une relation plus complexe qu’il n’y paraît. Le poids de l’Église et de la traditionSi elle a cessé depuis longtemps de surprendre, l’indépendance de la République de Moldavie, proclamée voici deux décennies, n’en continue pas moins d’alimenter des interrogations en raison des liens étroits qui rattachent cette ancienne république soviétique à l’héritière de droit et de fait de l’URSS, la Fédération de Russie...

LA DOCUMENTATION FRANCAISE. La Transnistrie, une épine dans le pied européen de la Moldavie. Les chiens policiers moldaves ne comprendront bientôt plus le russe. En août dernier, le ministère de l'Intérieur a annoncé que seul le roumain,langue officielle de la Moldavie, serait accepté pour l'entraînement des unités canines. Jusque-là, le russe et le français étaient aussi utilisés comme langues de formation

EURACTIV. Moldova: EU Commission clarifies intentions about Transnistria. “Nobody questions the territorial integrity of Moldova but practically in that country there are two independently functioning economies. How will that fit in the Deepand Comprehensive Free Trade Agreement (DCFTA)? I discussed this with Moldovan representatives, they acknowledged that the question is legitimate but they say 'we’re sure that the EU will think of something,' I have nothing else to add!”

REGARD SUR L'EST. Une fenêtre d’opportunité pour la résolution du conflit de Transnistrie. Afin de comprendre le tournant politique en Transnistrie, des spécialistes de la région ont proposé plusieurs explications plus ou moins pertinentes,telles l’affaiblissement de l’influence de Moscou, la demande de démocratie des électeurs, ou encore l’hypothèse selon laquelle le «candidat du Kremlin» a échoué puisqu’il représente la politique de la Russie qui consiste à trouver une «solution européenne» au conflit de Transnistrie...

RIA NOVOSTI. La Transnistrie reste sans drapeau russe. Le ministère transnistrien des Affaires étrangères a récemment annoncé que les journalistes de la république seraient accrédités à Chisinau comme des étrangers, ce dont les autorités moldaves ont étéce dont les autorités moldaves ont été informées. Plus tôt la ministre des Affaires étrangères Nina Chtanski avait déjà soulevé la nécessité d'accréditer en Moldavie les journalistes transnistriens...

PRESSEUROP. MOLDAVIE : L’UE ira-t-elle jusqu’au Dniestr ? La Moldavie pourrait apporter à la Transnistrie un double bénéfice économique : les fonds européens et l’accès aux marchés occidentaux. "La situation économique est précaire en TransnistrieTiraspol (la capitale) est intéressée par l’argent de l’UE, les fonds européens destinés à renforcer la confiance entre les parties y sont d’ores et déjà considérés comme une source de développement interne", déclarait récemment un responsable de Bruxelles. Les "dons étrangers" représentent 75 % du budget de la région

LA LIBRE. Transnistrie, voyage en république fantoche. Coincé entre la Moldavie et l’Ukraine, cet Etat sécessionniste et autoproclamé est le jouet de la Russie. Alors que la Moldavie s’apprête à sceller son rapprochement avec l’Union européenne,la tension monte avec Moscou… Tiraspol est la capitale russophone de la république autoproclamée de Transnistrie

LE JOURNAL INTERNATIONAL. Officiellement dénommée République moldave du Dniestr (RMD), la Transnistrie se situe en lieu et place de ce qui fut l’URSS, tout juste entre la Moldavie et l’Ukraine. Non reconnu par la communauté internationale,le territoire fait débat et soulève bien des questions quant à son indépendance... LA TRANSNISTRIE, RÉGION VESTIGE DE L’URSS

FEDERATION INTERNATIONALE DES DROITS DE L'HOMME.

GEOPOLIS. Transnistrie: négociations autour de l'indépendance d'un confetti. L'enjeu du règlement de ce conflit est crucial pour la Moldavie, dans sa volonté de rejoindre l'Union européenneEn effet, ce pays de quatre millions d'habitants situé entre la Roumanie, membre de l'UE, et l'Ukraine, ex-république soviétique, n'a pas renoncé à sa souveraineté sur la Transnistrie. Et pour cause, elle concentre l'essentiel de son industrie

PORTAIL FRANCOPHONE DE LA MOLDAVIE. Tiraspol est la capitale de la Transnistrie, une république autoproclamée (non reconnue internationalement) en République de Moldavie. Elle se situe à 64 kilomètres au Sud-Est de ChisinauTiraspol a connu moins de changements spectaculaires que Chisinau ou Odessa, pour prendre des grandes villes de la région. On y trouve sur les parkings les voitures allemandes les plus chères. Ce qui n’empêche pas, dans le même temps, les statues de Lénine de subsister...

Trei articole de Ion Coja

1. Greșeala cea fatală a fie iertatului

În primăvara lui 1989, Nicolae Ceauşescu a anunţat că România şi-a încheiat plata datoriei şi nu mai este nimănui datoare. Mai mult, Ceauşescu a făcut să se voteze o lege prin care i se interzicea guvernului român să mai apeleze la credite străine, să se îndatoreze, aşadar. Totul având drept scop să ferească ţara, în viitor, de riscurile pe care cu atâtea sacrificii le-a înfruntat în anii ’80, anii atât de cumpliţi pentru noi toţi, când Ceauşescu, somat de creditori, a angajat societatea românească în cursa contra-cronometru de plată a datoriilor. Mi-aduc bine aminte de tonul cu care „Europa liberă” a comentat, la început, această situaţie: ni se prevedea un faliment total, falimentul unor neputincioşi, al unor prăpădiţi care au contractat, cu inconştienţă, datorii peste puterile lor de a le returna! Iar faptul că paralel cu plata datoriilor se continuau giganticele investiţii – canale de navigaţie, centrală atomică, metrou, noul centru civic, hidrocentrale etc. – părea dovada certă a nebuniei megalomane a lui Ceauşescu şi a laşităţii noastre că îl suportăm!

Prin anii ’87 – ’88, tonul „Europei Libere” a devenit altul: i se reproşa acum lui Ceauşescu nu incapacitatea economiei româneşti de a-şi plăti cheltuielile, ci i se reproşa însuşi faptul că ne plătim datoriile, căci aceasta ar fi fost o mare prostie, zicea alde d-l Orăscu, doar toate celelalte ţări trăiesc bine mersi fără să-şi achite creditele primite, ci numai dobânzile. Am constatat astfel, cu mare uimire, că, în loc să fie apreciată ca un act de corectitudine, plata datoriilor înfuria anumite persoane sau instituţii, stârnea comentariile cele mai înveninate.

Ca persoană care am fost crescut în teama de a nu rămâne cuiva dator, n-am prea înţeles, la început, această ciudată atitudine. Mai apoi, cugetând oareşicât, am înţeles un adevăr simplu despre cei care trăiesc din a-i împrumuta pe alţii, despre cei care trăiesc din câştigul astfel realizat, adică cămătarii: bancherii te împrumută nu ca să le restitui cât mai repede banii, ci ca să le rămâi la nesfârşit dator, plătindu-le cu regularitate numai dobânzile.

Drept care mă întreb cu maximă ingenuitate: ce s-ar întâmpla cu finanţa mondială dacă toate ţările ar proceda cum a procedat România în primăvara anului 1989? Să ne imaginăm că toţi datornicii şi-ar plăti datoriile şi ar hotărî, prin lege, să nu mai facă alte datorii! În ce s-ar transforma sumele imense ce s-ar aduna astfel în depozitele băncilor dacă nimeni nu va mai apela la bănci, să se împrumute! În ce altceva decât în mari grămezi de hârtie inutilă?!

Cu alte cuvinte, România devenise, în primăvara anului 1989, o mare primejdie pentru finanţa mondială, pentru cei dedulciţi la traiul din camătă, trai nemuncit! Primejdia constând în puterea exemplului, a forţei de contagiune pe care ar fi putut-o avea „modelul românesc”! Mi-am dat seama de asta şi din înverşunarea deplasată cu care „Europa liberă” a comentat momentul eliberării României de povara datoriilor externe. Nimeni, în Occident nu s-a grăbit să ne felicite. Dimpotrivă!

Iar când Ceauşescu şi-a exprimat dorinţa, dar şi putinţa ca România să iasă pe piaţa de credite, acordând împrumuturi cu o dobândă mult mai mică decât cea îndeobşte practicată, pentru a dovedi astfel umanismul societăţii pe care o reprezenta, mi-am dat seama, cutremurat, că Nicolae Ceauşescu, săracu’, şi-a semnat sentinţa de condamnare la moarte!

Cred că acest gest, de sfidare şi de demascare a marii finanţe mondiale, a dus cel mai mult la acea concertare de forţe care au reuşit, profitând de generozitatea şi puterea de sacrificiu a tineretului român, nu numai să-1 dea jos pe Ceauşescu de la putere, dar să-l şi pedepsească personal, fizic, pentru insolenţa sa. Cu consecinţa, „firească”, a revenirii României, cuminţită, în rândurile ţărilor îndatorate până la gât marii finanţe, dând astfel putere de contagiune altui exemplu: cine va mai încerca vreodată, în Europa de Est sau în Africa, în America Latină sau în Asia să procedeze ca Nicolae Ceauşescu, ca el s-o păţească!

Tare aş fi curios să ştiu cât a costat această debarcare a lui Ceauşescu! KGB-ul, la ale cărui servicii a apelat marea finanţa mondială, este o instituţie serioasă, care ţine la preţ! La fel şi celelalte. Mai puţin securitatea română, care, bucşită cum era cu imbecili la toate nivelurile sale, nu este exclus să-şi fi dat concursul pe gratis, din… patriotism, convinsă că se pune în slujba poporului român!

De plătit, fireşte, noi vom plăti costul înlăturării lui Ceauşescu şi-l vom plăti înzecit, însutit, înmiit, poate.

Aşa nerod şi troglodit cum ne plăcea nouă să-l credem pe Ceauşescu, acesta a înţeles totuşi un lucru pe care noi, mult mai deştepţi cum ne-a făcut revoluţia, ezităm să-l recunoaştem, ca să nu ne facem de rîsul lumii. Adică ezităm să-i recunoaştem lui Ceauşescu vreun merit, cât de neînsemnat.

Eu unul i-aş recunoaşte deci lui Ceauşescu şi unele merite, măcar pe acela de a fi înţeles relaţia strânsă, în lumea de azi şi de mâine, între suveranitatea naţională şi mărimea datoriei externe a unui stat. M-am dumirit de aceasta deunăzi, când Parlamentul nostru a aprobat să ne împrumutăm cu vreo 300 de milioane de dolari şi nu a tresărit aflând că Fondul Monetar Internaţional ne va acorda acel împrumut numai dacă vom respecta nişte indicaţii superioare. Am scăpat de dracu’, şi am dat peste ta-su!

Aşa se face că am scos şi o Constituţie în care se afirmă principiul sacrosanct al suveranităţii naţionale, dar am legat această suveranitate numai de inviolabilitatea hotarelor, care interzice armatelor străine să calce pământul sfînt al Patriei.

Chiar nu au înţeles parlamentarii noştri din Constituantă că agresiunea militară a încetat să mai fie la modă? Că este un procedeu tot mai primitiv pentru sensibilitatea omului modern, tot mai desuet şi mai ineficient? Mult mai curată se dovedeşte a fi agresiunea financiară, arma cea mai subtilă şi mai productivă la acest sfârşit de mileniu! Lumea s-a deşteptat, s-a săturat de violenţă, de sânge! De generali şi colonei!

Drept care, în locul acestora şi în acelaşi scop, pământul este bântuit în lung şi în lat de experţii financiari ai Fondului Monetar Internaţional, ai Băncii Mondiale pentru, sanchi! Dezvoltare, şi alte „agenturi”! Asta, fireşte, după ce prin diverse mijloace, inclusiv propulsarea de agenţi ai marii Finanţe în fotolii ministeriale ori prezidenţiale, ţara vizată este adusă în situaţia de a cere ea însăşi, cu căciula în mână, împrumuturi şi investitori. (La drept vorbind, ce este investiţia străină altceva decât un împrumut pe care te obligi să nu-l mai returnezi, ci doar să-i plăteşti creditorului dobânzile?) Astfel că suveranitatea noastră naţională, de care se umflă-n pept Constituţia română încă de la primele rânduri, în curând va fi, cu concursul senin al Parlamentului României, numai vorbe în vânt! Va fi cel mai trist neadevăr din câte neadevăruri cuprinde Constituţia României, săraca!

Căci s-a ajuns la o situaţie paradoxală şi extrem de primejdioasă pentru un viitor românesc al copiilor noştri: deşi noi, în România, ne îndreptăm spre o economie de piaţă, deşi ne privatizăm care mai de care, grăbindu-ne să lichidăm proprietatea şi economia de stat, datoria externă care se acumulează în această perioadă de privatizare nu are şi ea un caracter privat, ci este o datorie de stat, a ţării, a poporului român! Cum şi când se va achita de aceste datorii statul român, de vreme ce rolul şi puterea sa în economia noastră urmează să se diminueze în mod sistematic şi programat’? Cine a programat această cacealma a privatizării în folosul oricui, numai în folosul ţării nu?!

Sigur, vor sări câţiva deştepţi să ne aducă aminte că şi guvernul S.U.A., statul american, deci poporul american, are câteva sute de miliarde de dolari datorii faţă de aceeaşi finanţă mondială, faţă de aceleaşi bănci la care suntem şi noi, din nou, datori! Dar, vor uita acei deştepţi să ne precizeze, neştiutori cum suntem, că acele bănci sunt bănci americane, occidentale, interesele lor – ale băncilor şi ale statului american fiind foarte coincidente! Nu am nimic împotrivă să se îndatoreze statul român la Banca Naţională a României sau la Banca Dacia Felix! Să se îndatoreze la mine şi să-i pun eu condiţiile în care accept să-l creditez!

Fireşte, Ceauşescu trebuia dat jos! Şi încă cu mult înainte de decembrie 1989! Şi cel mai bine era dacă s-ar fi dat singur la o parte! Din păcate, aşa cum s-au petrecut lucrurile, de dispariţia lui Ceauşescu nu a ajuns să profite poporul român, aşa cum era firesc, adică să profite cei ce au suferit de pe urma lui Ceauşescu, ci au ajuns să profite duşmanii neamului românesc, aceiaşi care profitaseră şi în anii grei când, prin corvoadă naţională, le-am plătit îndoit şi întreit creditele cu care ne-au momit şi ne-au pricopsit în anii ’70!

Acum, după 1990, când, scăpaţi de datorii, se cuvenea să trăim şi noi ca oamenii, ne-am trezit iar cu ei pe cap, cu aceiaşi binevoitori, veniţi să ne dicteze cum să se facă reforma! Această turnură tragică a lucrurilor de după 22 decembrie 1989, ora 12, a fost posibilă prin acţiunea criminală, repet: acţiunea criminală a unor persoane ce pot fi nominal identificate! Scopul principal al acestora a fost, în modul cel mai clar, să aducă din nou România în rândurile ţărilor îndatorate la finanţa mondială. Adică scopul urmărit şi, în parte, deja atins, a fost pierderea suveranităţii naţionale româneşti.

Au azmuţit asupra noastră o mână de exaltaţi maghiari sau secui şi noi am crezut că aceştia sunt cei ce atentează la suveranitatea naţională a românilor. Din nefericire savanţii care au gândit Constituţia României nu au fost nici ei mai deştepţi, astfel că nu şi-au pus problema suveranităţii naţionale decât în termenii constituţiilor din secolul al XIX-lea, făcând din Constituţia noastră un corect compendiu al acestor texte. Nici un semn din partea acestor autori că ar fi înţeles adevăratele primejdii, de azi şi de mâine cu care se confruntă Ţara. Acesta fiind unul din motivele pentru care am votat împotriva acestei constituţii.

Conchid: merită sprijinite numai acele forţe (partide) politice care îşi propun să ferească ţara şi poporul nostru de povara şi primejdiile ascunse în teancul de dolari al îndatorării la alţii. Există aceste forţe?

Nota bene: Textul de mai sus a fost scris în cursul săptămânii patimilor şi va ajunge la cititori în zilele săptămânii luminate. Creştineşte a fost scris, creştineşte să fie citit, iertând greşiţilor noştri aşa cum iertare aşteptăm şi pentru greşelile noastre. Învierea Domnului nostru Iisus este şi învierea adevărului, chiar dacă în Sfînta şi Minunata Poveste a Celui Ce a înviat din morţi lipseşte un singur răspuns. Răspunsul la întrebarea Ce este adevărul? Dar stă în puterea noastră să-l căutăm sine ira et studio, adică senini şi iubitori de aproapele nostru. La mulţi ani!

*

— Din câte înţeleg, acest articol a fost publicat în primăvara lui 1992, de Paşte, în revista „Totuşi iubirea”. A avut vreun ecou?

— Adrian Păunescu şi-a dat seama de importanţa lui şi l-a băgat pe prima pagină, dacă mai ţin eu minte. Ştiu că mulţi cititori l-au decupat şi l-au păstrat ca pe un text deosebit.

— Este, într-adevăr, un text deosebit.

— Ideile din acest articol le-am reluat de la tribuna Parlamentului. Fără nici un ecou în mass media românească.

— După şase ani şi jumătate, aţi aflat dacă există în România „acele forţe (partide) politice care îşi propun să ferească ţara şi poporul nostru de povara şi primejdiile ascunse în teancul de dolari al îndatorării la alţii”?

— Am aflat! Nu există!

— Şi atunci de ce mai activaţi într-un partid?

— Activez într-un partid care încearcă să fie o asemenea forţă. Încearcă cu sinceritate. Dar mai e până să reuşească.

– De ce anume aveţi nevoie?

— Avem nevoie de oameni ca dumneata, care să nu mai stea pe margine şi să comenteze steril greşelile celor din ring!

— Să ştiţi că nu stau tot timpul pe margine, în tribună. Cel puţin în ultima vreme, am coborît şi eu în ring!

— Adică?

— Bunăoară, după discuţiile purtate cu dumneavoastră, am încercat să mă interesez şi eu despre unele aspecte discutate împreună…

— Adică să verifici afirmaţiile mele?

— Vă supără?

— Nu! Deloc! Aşa se procedează! Măcar că răspunderea pentru cele afirmate de mine îmi revine în totalitate! Şi ce ai aflat?

— Am discutat cu o persoană foarte informată, general SRI, despre acea bancă, acel fond monetar internaţional pe care Ceauşescu a încercat şi urma să-l constituie la începutul lui 1990, împreună cu Iran şi Libia. Iar persoana despre care vă vorbesc mi-a confirmat întocmai cele ştiute de mine de la dumneavoastră. Ba chiar a şi plusat!

— În ce fel?

— Se pare că deschiderea acelei bănci, cu un capital de 15 miliarde de dolari, era abia prima etapă. Cele 15 miliarde de dolari nici nu însemnau mare lucru pentru cât de sărace sunt ţările sărace! Fondurile cele mai importante urmau să intre de la arabi, firme, persoane fizice şi chiar state, de la arabii care şi-ar fi retras banii din băncile occidentale şi i-ar fi adus la Bucureşti. Foarte pe scurt spus, urma să se adune aici, la Bucureşti, sume din ce în ce mai mari, transformând Bucureştiul într-unul din marile centre financiare ale lumii. În plus, acest centru bancar urma să funcţioneze după alte principii, lăsând principiul profitului pe un plan secundar!…

- Interesantă informaţie! Şi foarte plauzibilă!… Veritabil finis coronat opus… Înseamnă că n-am bătut câmpii! Este o informaţie care se adaugă perfect logic la cele ce ştiam noi… Păcat că n-am știut toate astea înainte de 22 decembrie 1989. Nici eu, nici dumneata, nici poporul român... N-ar mai fi existat niciun 22 decembrie!

Cine-i de vină?

Cred că principalii vinovați sunt la secția de propagandă a CC al PCR!

Vorbiți serios?

Mai serios ca oricând!

A consemnat Petre Burlacu

2. Omagiu suprem

Domnule profesor ION COJA, am înțeles că niciodată înainte de 1990 nu ați scris despre Nicolae Ceaușescu vreun omagiu ...omagial, cum scriau mai toți.

Adică vrei să știi de ce? Simplu: nu i-am putut ierta lui Ceaușescu că a făcut moarte de om! Eram convins că din ordinul său a fost „accidentat” la Craiova Constantin Dobrea, și alții, despre care se mai vorbea la Europa Liberă. Inclusiv greviștii de la Brașov! După 1990 s-a putut constata că nu a omorît pe nimeni! Nici măcar pe cei care meritau să fie lichidați, ca trădători de țară ce erau!

Ați fost vreodată invitat să scrieți un omagiu?

Da, m-a invitat o dată Mihai Ungheanu, și i-am răspuns cam așa: domnule, am să scriu să-l laud pe Ceaușescu, dar știți când: când cei care acum îl laudă îl vor înjura de mama focului... Am avut gura pocită. Pe 22 decembrie cine au apărut primii să dea în Ceaușescu?

Mircea Dinescu!

Nu, nu era o surpriză să apară Mircea Dinescu! Surpriza a fost să-i vedem pe Ioan Grigorescu și pe Petre Ghelmez! Mai ales Ghelmez, unul dintre campionii cultului deșucheat al persoanei lui Ceaușescu!...

Am mai avut o discuție cu C., care făcea paginile omagiale la mai multe publicații. Când m-a invitat, l-am dojenit: fusese un student eminent, i s-ar fi potrivit o carieră universitară! Cum de se prostituează în halul ăsta?!... Răspunsul a fost memorabil: „Cu câți bani dau ăștia în mine, nu am cum să rezist!” Era vorba de 7000 de lei... Nu mi-a precizat: pe lună sau pentru paginile omagiale!...

Eh, azi, că este ziua de naștere a lui Nicolae Ceaușescu, ce cuvînt de omagiu aveți de rostit?

Eu, nici unul. Lui Ceaușescu i s-a adus deja după 1990 un omagiu, după părerea mea, un fel de nec plus ultra. Peste care eu nu am ce adăuga! Este prea înalt acel omagiu! Și cu totul insolit, neașteptat!

Vă ascult! Sunt numai ochi și urechi!

Domnule, am semnalat pe acest site apariția în Franța - sau Belgia, a unei monografii dedicate lui Corneliu Zelea Codreanu, scrisă de Michel Bertrand, intitulată Codreanu et La Garde de Fer. Histoire d’une tragedie. Editura Akribeia, Saint-Genis-Laval, 2010. Circa 500 de pagini dense, cu documente, cu tot ce trebuie. Cartea debutează cu trei citate pe care autorul le-a pus pe considerentul că se potrivesc, că rezumă substanța cărții, esențializând-o. Primul este un citat din Corneliu Codreanu, al treilea este un citat din Ion Moța, iar între cele două nume, sfinte pentru orice român cu scaun la cap, autorul îl pune pe Nicolae Ceaușescu, cu un lung citat... Eu, care n-am dat niciodată un citat din Ceaușescu, mărturisesc că m-am simțit umilit! Vine un francez și, într-o carte în care Mișcarea Legionară este apreciată corect, laudativ de cele mai multe ori, cu multă înțelegere, entuziasm și compasiune, în funcție de subiectul comentariului, Nicolae Ceaușescu este considerat că are ce căuta între Căpitan și Moța!... Pentru mine, care am despre legionari părerea pe care o am, a-l pune pe Ceaușescu în această tovărășie – sau camaraderie, dacă vrei!, este un gest ale cărui semnificații nu le putem trece cu vederea!

Care ar fi aceste semnificații?

Las pe alții să-și exerseze inteligența și bunul simț făcând comentariile care se impun. Eu mă limitez la a semnala că sunt mai multe informații, din direcții și surse diferite, care acreditează o legătură între familia Ceaușescu din Scornicești și Mișcarea Legionară. N-ar trebui să ne mire asta, când, se știe, „jumătate din România a fost legionară”! Afirmația s-a făcut într-o plenară a PCR imediat după 23 august 1944... Las pentru altă dată dezvoltarea acestui subiect. Azi, hic et nunc, că-i 26 ianuarie, contează faptul că un om extrem de bine informat asupra Mișcării Legionare, un străin, prin definiție mai obiectiv, găsește de cuviință să facă legătura, o legătură de continuitate, de comunitate, între idealurile acestei Mișcări și una din afirmațiile lui Ceaușescu, făcută într-unul din discursurile sale pe care noi, „elita” Țării, elita de trei parale duzina, nu dădeam nicio ceapă degerată înainte de 1990!... Ne-a făcut de rușine franțuzul. A înțeles mai bine decât noi semnificațiile evenimentelor pe care noi le-am trăit în ultimii 90 de ani!... Nu-i chiar de mirare. Se numește „efectul distanțării”! ...Atât am avut de spus!

Dar nu ați dat citatul! Citatele!

Ai dreptate. Michel Bertrand le dă traduse în franceză. Eu le re-traduc în română, mi-e greu să caut textul românesc original.

Deci: Corneliu Codreanu, „Toată istoria socială a omenirii este plină de dispute având la bază aceste două mari principii care încearcă să se impună în detrimentul celuilalt: principiul autorității și principiul libertății!” (Garda de Fier)

Ion Moța: „În lumea de azi, noi ne simțim străini, noi nu-i găsim acestei lumi alt sens decât să dispară și în locul ei să renască frumusețea, puterea și dreptatea legii (normei) românești:” (Omul nou)

Iată și citatul, ceva mai lung, din „opera” lui Nicolae Ceaușescu: „În temeiul faptelor istorice, suntem în drept să afirmăm că poporul român s-a născut de-a lungul unei existențe milenare în spațiul carpato-danubian, că fiecare palmă de pământ și fiecare piatră sunt aici udate de sudoarea și sângele strămoșilor noștri. Chiar și în cele mai grele timpuri înaintașii noștri nu au părăsit țara în care s-au născut, ci, înfrățindu-se cu munții și câmpiile, cu râurile și pădurile, au rămas pe loc pentru a-și apăra dreptul de a fi o entitate națională, dreptul la o existență liberă.”(România. Pagini de istorie)

Așadar – aviz la adresa unor tineri imberbi care se declară naționaliști și legionari, al căror anti-ceaușism stupid face jocul celor care l-au ucis mișelește pe Ceaușescu în decembrie 1989 și care, aceiași, aflați la guvernare după 1990 neîntrerupt, au dat legi și măsuri anti-legionare!

V-am auzit spunând că discursurile lui Ceaușescu le-au făcut niște foști colegi de facultate ai dumneavoastră!...

Așa fac toți președinții și nu are nicio importanță, căci acele discursuri se făceau după un punctaj imaginat de Ceaușescu, cu numeroase intervenții ale acestuia. E interesant de urmărit Ceaușescu, când ținea un discurs și la un moment dat lăsa textul din mână și adăuga niște fraze rostite liber. Erau fraze destul de lungi și de corecte. Corecte! Lumea se amuza când îl auzea zicând tutulor, în loc de tuturor! Aceastră formă este un regionalism sau un arhaism! Nici vorbă să fie o greșeală. Caragiale la fel zicea, tutulor!...Deci nu i se potrivește calificativul, atât de folosit, agramatul! Nu a fost agramat! A avut o pronunție mai ...personală, dar asta este altceva!

26 ianuarie 2014, dialog consemnat de Petre Burlacu

3. În stație la Banu Manta...

Suflet de artist

Nu rezist și dau zilnic la cerșetori, dau la „primul venit”, mai mult nu pot. Peste zi mai întâlnesc o mulțime, dar mă abțin cu inima împăcată și nu bag mâna în buzunar să mai scot vreun firfiric. Un cerșetor pe zi!, mai mult nu-mi permite bugetul personal fixat de Boc!

De câteva ori m-am scuzat la ceilalți cerșetori cu vorba „nu am mărunt”! Până când m-a avut unul: „Vă dau eu restul”!… Mi-a plăcut, măcar că m-am făcut de rîs: nu aveam niciun leu la mine!… Nici măcar cardul acela expirat, pe care nu pricep de ce nu-l arunc și dau mereu peste el prin casă… Peste dumnealui…

…Ieri, în stație la Banu Manta, în așteptarea tramvaiului 1… Nu suntem mulți. Un boschetar își face și el apariția. Cum eu mă achitasem cu un leu la Marin, cerșetorul matinal de pe strada noastră, l-am acceptat cu seninătate pe concetățeanul meu. Nu aveam de ce să avem de-a face unul cu altul.

Băiat tînăr, nu umbla însă la cerșit, ci la scotocit prin coșurile de gunoi de pe Titulescu. În stație sunt două. În primul nimic, în al doilea, cel de lângă mine, parcă, parcă. Mâna vârîtă pâna la cot întârzie câteva secunde, apoi se sustrage încet din hăul menajer și aduce la lumină un pahar de plastic strident de albastru. Junele boschetar îl cercetă de la distanță, fără să îndoaie mâna din cot, îl răsuci ușor, se lămuri că-i gol-goluț și îl slobozi jos, pe dalele din stație, la doi pași de coșul de gunoi în care bietul pahar stătuse până atunci cuminte și la locul lui. Mai ales la locul lui!…

De regulă, reacționez la astfel de scene, de întâmplări! Am ezitat, încercând să imaginez abordarea cea mai potrivită. „Socializez” câteodată cu boschetarii și știu că sunt greu previzibili. Poate că tocmai din această pricină nu pierd ocazia nici de data asta.

Mai înainte de orice, cercetez discret prin buzunare, buzunarele mele, ca să știu care mi-e potențialul de intervenție. Apoi mă apropiu de delincvent și-i arăt: îți dau 5 lei dacă pui la loc paharul de unde l-ai luat! …Formula cunoscută din cei șapte ani de acasă: „pune-l la loc de unde l-ai luat”, dar mai ales din cei peste 30 de căsnicie!…

Cel din fața mea se vedea bine că nu servise nici măcar o zi din a doua perioadă de instrucție.

Împricinatul mă cântărește din ochi – prea puriu insul din fața sa ca să se tranșeze diferendul pe cale fizică, acceptă situația, se apleacă cu oarece grație, fandând!, și ridică paharul în două dejte, apoi îl poartă așa, cu brațul ridicat la înălțimea umărului, cu pași solemni, și-l depune cu o plecăciune în coșul de gunoi! Ete-te, îmi zic, ne-am dat dracului!…

Apoi dă să se întoarcă spre mine, să-și ia răsplata, dar, minune mare!, paharul de plastic face pe nebunul și vrea să iasă din coșul de gunoi! Așa că omul meu se întoarce brusc și, supărat foc de ce vede, se apleacă dojenitor asupra coșului, încruntat și amenințând cu degetul arătător întins acuzator, și balansându-l cu o mișcare care mi-a adus aminte de toți diriginții pe care i-am avut în școală!

Adică s-a declanșat, a demarat, oameni buni, un mic spectacol, o pantomimă de mai mare hazul, cu două personaje: unul nevăzut, paharul din coșul de gunoi, și boschetarul din stație, care încerca să-i facă educație căposului de pahar care nu voia, domnule, cu niciun chip să rămână lângă celelalte gunoaie din coș! Dar stai mă, locului, mă!, loază, ce ești, ești tu mai cu moț?!, un boț cu ochi ce te găsești și faci atâta pe nebunul?!, părea că-l apostrofează ingeniosul pantomim!

Nu-mi venea să cred ce vedeam, rămăsesem cu mâna întinsă ușor, cu hârtia de cinci lei la vedere, tot mai încântat de inspirația inepuizablă a vagabondului! Aducea cu Charlie Chaplin ce-mi arăta, dar parcă și ceva în plus!…

Hai că vine tramvaiul!, i-am zis. Și am făcut doi pași, curmând spectacolul. I-am întins banii și, brusc, neașteptată, neanunțată, partea a doua a spectacolului: refuzul banilor, dar și atracția lor! Se apropia ezitant cu spatele, să-i ia cu mâna întinsă în spate, el privind în cu totul altă parte, dar nu nimerea să-i apuce și se întorcea supărat să-și certe degetele neîndemânatice… Apoi se depărtă plin de demnitatea refuzului, se răzgândi, indecis mereu, pași înainte, pași înapoi, priviri numai cu coada ochiului spre amărîta de bancnotă, priviri nesățioase sau pline de un dispreț imperial, eu eram tot mai curios să văd cum o sa facă să ia totuși banii! Doamne, ce-a putut să facă!

În fine, se face verde pentru tramvaiul care venea dinspre pod, și acesta intră în stație.

Hai, domne, că plec! Pierd tramvaiul!…

Nu, n-am pierdut tramvaiul! N-am fost în stare!….

Sunt acum în tramvai, mâna parcă mi-a rămas întinsă, cu degetele răsfirate, degetele din care bancnota de 5 lei am lăsat-o să cadă în urma mea și a tramvaiului.

Da! N-am fost la înălțimea întâmplării! Sunt nemulțumit de mine până la jalea de mine însumi! Sentiment greu de suportat!

Trebuia să-mi dau seama mai bine de caracterul excepțional al celor văzute, al individului cu care drumul meu s-a intersectat, iar eu nu, nu, nu, nu am reacționat cum trebuia. Văzând că tramvaiul se pregătește să închidă ușile, iar flăcăul nostru încă mai face piruete în jurul mâinii mele întinse „în deșert”, m-am precipitat spre tramvai, de parcă altul nu mai venea peste cinci minute, și am lăsat bancnota să-mi cadă din mână. M-am uitat în umă și am zărit-o pe jos, ușor mișcată de vânt. Iar în stație, acum goală de călători, singur cu bancnota, Charlie Chaplin începuse actul al treilea: ridicarea bancnotei… N-am apucat să văd decât începutul, tramvaiul face o curbă ușoară imediat ce iese din stație și totul a dispărut în neant. Neantul din care junele boschetar ar fi avut o șansă să iasă, oferită de bunul Dumnezeu prin mine, care însă am capotat! Nu am trecut testul!

Acesta este sentimentul cu care umblu la mine toată ziua…

Mi-a plăcut ce am văzut, dar nu mi-am dat seama că am întâlnit un artist, unul autentic de tot, cum nu am cunoscut mulți! Nu mi-am dat seam că puteam și trebuia să fac ceva, mă tot gândesc de atunci ce anume ar fi trebuit să fac, dar ce am făcut mi se pare că era ultimul lucru pe care cineva putea să-l facă!

Și l-am făcut eu, nevrednicul de mine…

…Mi-e imposibil să-mi imaginez că-n urma mea flăcăul înfometat s-a aplecat totuși să ridice amârîta de bancnotă și să strice tot spectacolul! Nu mai mult decât l-am stricat eu!…

Ion Coja
25 ianuarie 2014

Acad. Ioan-Aurel Pop. Eminescu și Transilvania (sau Elogiul culturii naționale românești)

Lui Mihai Eminescu i-au adus laude toți românii care l-au citit, de la cei mai mari cărturari până la oamenii de rând, fascinați de versul și de verbul său. Nu pot pomeni aici toate monografiile și edițiile Eminescu și nici elogiile închinate din secolul al XIX-lea încoace marelui poet. Trebuie doar să amintesc că, începând cu anul 1932, George Călinescu i-a tot prezentat viața, pentru generații de români, cu măsura omului echilibrat și a specialistului desăvârșit, plasându-l pe Mihai Eminescu sub semnul eternității. Concluzia exegetului era tulburătoare: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”1. De aceea, ni s-a părut tuturor drept cel mai firesc lucru ca Ziua Culturii Naționale, pentru toți românii, să fie ziua nașterii lui Mihai Eminescu.

În deceniile din urmă, totuși, și statura de scriitor național a lui Eminescu a fost pusă în chip drastic în discuție, cu accente de condamnare care păreau fără drept de apel. O singură justificare poate să explice asemenea reacție, anume cultura oficială de tipul corului cu o singură voce din anii „Cântării României”, când și cele mai înalte idealuri românești intraseră în ridicol și deriziune. În acest context ideologic – cum se știe – nici Eminescu nu putea fi decât „luceafăr”, „geniu”, „poet nepereche”, „patriot” etc., fapt care a condus, prin repetare abuzivă, la tocirea respectivilor termeni și, pentru cei mai mulți, la golirea lor de sens. Justificarea este însă numai parțială, fiindcă ea nu explică de ce, în peisajul cultural românesc post-decembrist, multe judecăți de valoare despre Eminescu au căzut în extrema condamnării, denigrării și calomnierii, când, de fapt, nu era nevoie decât de revenirea la calea de mijloc, realistă. În acest cadru eterogen, abordarea echilibrată a creației scriitorului a rămas mult timp o rara avis. Abia ultimii ani par să mai fi potolit din patimile exhibate de unii „critici” imberbi atunci când venea vorba de Eminescu. Meritul unei asemenea atitudini naturale îl are, în cea mai mare parte – spre cinstea ei – Academia Română, prin Secția sa fondatoare de filologie și literatură română.

Un exemplu de denigrare „erudită și matură”, ex cathedra (expresia nu este metaforică, fiindcă autorul denigrării era pe atunci titular la prima universitate a țării, din capitală), a lui Eminescu a venit în 1997, printr-o lucrare-eseu, apărută apoi în mai multe ediții, în tiraje „de masă”, la Editura „Humanitas”2. Cu toate precauțiile luate de autor, Eminescu este portretizat, în chip necruțător, în paginile cărții drept „mit”, cu următoarele conotații: „autohtonist și xenofob” (p. 11), „naționalist” (p. 60), „gazetar și profet naționalist” (p. 91), „antioccidental”, prolog, prin „Doină”, al unor „invocații naționale legionare”, plasat, într-o succesiune nefastă, alături de Zalmoxis, Ștefan cel Mare, Horea și Căpitan (p. 320)3 etc. Toate aceste lucruri – expuse într-o manieră alertă și într-un stil atractiv, convingător – pot părea și par multora reale, aievea, mai ales că între cititori puțini sunt cunoscători profunzi ei operei eminesciene și, mai puțini încă, sunt la curent cu evoluția detaliată a istoriei moderne și contemporane, în lume și la noi. Mesajul lucrării menționate4 (și al altora, care exprimă opinii aproape identice) păcătuiește, în cazul lui Eminescu, din cel puțin două motive: 1) face din Eminescu un om dedublat, cu o față de mare poet și cu o alta – total diferită – de gazetar xenofob și naționalist; cu alte cuvinte, unul este Eminescu-poetul și cu totul altul Eminescu-ideologul; 2) judecă ideile literare, dar mai ales politice ale lui Eminescu prin prisma unor idealuri declarate cumva universale și atemporale, dar care au, toate, caracter istoric și au apărut recent; altfel spus, Eminescu este „rău” fiindcă nu a anticipat „Declarația universală a drepturilor omului”, nici drepturile minorităților definite de Comisia Europeană și nici nu a protestat când numele său a fost alăturat de legionari numelui Căpitanului! În treacăt fie spus, plasați în acea situație nefericită, nu s-au putut revolta nici Ștefan cel Mare și nici Horea, adică alți „naționaliști”! Suprema acuză adusă poetului se leagă cumva de poezia „Doină”, considerată un fel de esență în versuri a xenofobiei eminesciene: „Cine-a îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima cânii” (p. 231)5. Aici se procedează prin izolare, individualizare și scoatere din context, încât cititorii înțeleg că „geniul național al românilor” este un mărunt autohtonist, un naționalist și un xenofob, în contrast cu spiritele luminate ale timpului său. Autorul omite să spună că toți marii creatori romantici și post-romantici ai secolului al XIX-lea – mai ales cei afirmați în rândul popoarelor central și sud-est europene – exprimau aceleași idei cu Eminescu despre străinii „cotropitori”, în spiritul aspirațiilor de libertate națională și de formare a statelor naționale. Cele mai progresiste figuri ale secolului lui Eminescu erau luptătorii pentru propășirea idealurilor naționale, îndreptate împotriva ocupanților, împotriva „națiunilor imperiale”, educate ca să stăpânească. Glorificarea trecutului nu este „păcatul” lui Eminescu, ci al tuturor creatorilor romantici, de oriunde, iar ura (exprimată poetic ori gazetărește) față de străinii asupritori (sau considerați ca atare, în bloc) este un atribut general al elitelor popoarelor supuse. A-l acuza pe Eminescu de xenofobie în acord cu idealurile democratice de azi și cu legislația în vigoare este ca și cum l-am respinge pe Aristotel pentru că i-a definit pe sclavi drept „unelte vorbitoare”. De altminteri, asemenea tentații sunt curente. Să ne amintim că și Bălcescu i-a reproșat lui Mihai Viteazul faptul că nu i-a eliberat pe țărani, ca și cum lumea de final al Evului Mediu s-ar fi putut ghida după principiile democrat-liberale ale secolului al XIX-lea. Dar nici Bălcescu nu scapă de pana vajnicului critic, fiind acuzat nu numai de naționalism incurabil, dar și pentru vina de a fi permis să i se pună de către comuniști chipul pe bancnota de o sută de lei. Ca urmare, și el apare drept un fel de criptocomunist. În același fel, după judecățile din cartea menționată, Eminescu – preluat și de legionari după aproape o jumătate de secol de la moartea sa – ar fi fost un gardist avant la lettre!

A fi „naționalist” în epoca lui Eminescu însemna a-ți iubi în chip nețărmurit țara și poporul și a lupta pentru libertatea națională. Acesta era unul dintre cele mai înalte idealuri morale posibile, exprimate numai de spiritele cele mai alese. Termenul, ca toate ismele, a dobândit conotații peiorative (cu sensul de exagerare a unui sentiment, a unei atitudini etc.) mult după moartea lui Eminescu, în secolul al XX-lea. Toți marii contemporani ai lui Eminescu, din România și din țările vecine, au construit țările lor, națiunile lor moderne, s-au mândrit cu aceasta și s-au declarat „naționaliști”. A fi „naționalist” atunci însemna a lupta contra puterilor multinaționale înglobante, care îngrădeau folosirea limbii proprii, a religiilor și confesiunilor specifice, a tradițiilor popoarelor mai mici, oprimând sute de milioane de oameni. Prin prisma unor anumite curente contemporane, această atitudine poate părea demnă de condamnat, dar abordarea aceasta este complet falsă și arată lipsa unei gândiri istorice.

Acuza de naționalism adusă lui Eminescu este însă – inclusiv din perspectiva contemporană – foarte gravă. Ea vizează și atitudinea poetului față de Transilvania. Să ne amintim că în anul 1850, când se năștea micul Eminovici la Ipotești, țara noastră exista numai în sufletele unor vizionari, era o țară de țări supuse puterilor vecine. Oltenia și Muntenia formau ceea ce străinii numeau Valahia, iar românii Țara Românească, „provincie privilegiată”, situată în orbita Imperiului Otoman; Dobrogea era, de mai bine de patru secole, efectiv sub ocupație turcească; regiunea dintre Carpați și Prut forma ciuntitul principat al Moldovei, dependent, aidoma Valahiei, de Imperiul Otoman; Țara de Sus – numită ulterior Bucovina – cu vechile capitale ale Moldovei și cu gropnițele domnești (inclusiv cu mormântul lui Ștefan cel Mare) se găsea, de la 1775, sub austrieci; Moldova de răsărit (dintre Prut și Nistru) era frântă de ruși la 1812; Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul se aflau sub Habsburgi de la 1688 și sub stăpâni străini de vreo șapte-opt secole. Orice intelectual român responsabil de atunci nu putea să fie decât revoltat de această situație și dornic de unificare politică a națiunii, adică „naționalist”.

Pe când „băietul” care „cutreiera păduri” și „se culca ades lângă izvor” avea vreo nouă ani, Muntenia, Oltenia și mica Moldovă (fără Basarabia și Bucovina, dar cu cele trei județe din sud, reprimite la 1856) se uneau sub Alexandru Ioan Cuza, formând Principatele Unite, chemate oficial, la scurtă vreme, România. Când pleca silit principele Alexandru Cuza și venea incognito principele Carol I de Hohenzollern, adolescentul precoce Mihai îi cerea „frumoasei Bucovine să se îmbrace în doliu”, fiindcă „se stinse un luceafăr”. Așa găsise cu cale elevul de la Cernăuți să-l cheme pe dascălul său ardelean, Aron Pumnul, care studiase în limbă străină la Cluj, în aceeași înaltă școală crăiască în care învățase alt „naționalist” înverșunat, anume Avram Iancu. Apoi, crescând într-o lună cât alții într-un an, Eminescu a scris despre „Dragoș Vodă cel Bătrân”, despre „românii pierduți pe Criș și pe Mureș”, despre „Mureșan” care „scutura lanțul”, despre „Târnava prinsă în galbine maluri”, l-a văzut aievea pe Horea „stând călare pe-un munte falnic”, strajă pământului și poporului „de la Nistru pân-la Tisa”… În tot acest timp, a văzut mai adânc decât alții devenirea țării, adică independența de la 1877 și nedreptatea marilor puteri față de sacrificiile românilor, pierderea Bugeacului și obținerea Dobrogei (în 1878, când vecinii generoși „ne-au luat ceea ce era al nostru și ne-au dat ceea nu era al lor”), proclamarea țării drept regat, cu prestigiul crescut în Europa (1881) și apoi, la scurtă vreme, nu a mai văzut nimic din nimicnicia lumii acesteia, hotărând să ne vegheze din ceruri, ca „un tânăr voievod” rătăcitor prin stele.

Nu se cuvine să vă spun Domniilor Voastre, sub aceste „falnice bolți” încărcate de înțelepciune, cum a cunoscut Eminescu țara toată, pe care o avea întipărită în suflet, în ciuda vieții sale scurte de numai 33 de ani deplin lucizi. Nu pot și nu se cade să insist asupra acelor familii Eminovici (Iminovici) de pe lângă Blaj și Făgăraș, nici să spun despre Iosif Vulcan și a lui „Familie” pestană și apoi orădeană ori despre emoția poetului când a văzut cu propriii ochi Mica Romă, salutată din inimă… Îmi închipui numai cât se va fi iluminat, în cea dintâi călătorie sau în cealaltă, cu trupa de teatru a lui Mihail Pascaly, sub turnul Bisericii Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului, la sfat cu voievozii ctitori, apoi la Alba Iulia, la adunarea „Asociațiunii”, apoi în satul Bucerdea, pe Târnave, de unde pornise în lume familia Maiorescu, ori la Târgu Mureș sau la Sibiu, ajutat de Nicolae Densușianu să ajungă la Rășinari, la popa Bratu, bunicul dinspre mamă al lui Octavian Goga… Îl văd aievea, mustrat părintește de Slavici la Viena, sfătuit de George Barițiu, stimulat de Vulcan, ajutat de unii, neînțeles de alții. Poezia de dragoste de cea mai adâncă vibrație i-a fost inspirată apoi de un alt spirit transilvan (năsăudean) – Veronica Micle, dătătoare de har pentru „Eminul ei iubit”.

Eminescu, purtând în suflet țara întreagă, „de la Nistru pân-la Tisa”, nu avea cum să ocolească, în viața reală și în cea recreată prin opera sa, Transilvania. A văzut în Transilvania originea statelor românești, prin voievozii descălecători, originea școlilor în limba română, prin dascălii „descălecați” la București și Iași, dinspre Sibiu, Brașov, Blaj ori Cluj, a admirat în Transilvania leagănul erudiției, acribiei și dăscăliei, dar, mai presus de toate, icoana românismului păstrat nealterat, cu rădăcinile lui daco-romane, cu obsesia latinității, cultivate de Școala Ardeleană și de epigonii ei. Eminescu a fost emoționat sincer în Transilvania, de oameni, de port, de maniere, de nevoia deșteptării acestei părți a națiunii, ținute încă în ignoranță și supunere. A făcut chiar proiectul unui ciclu de conferințe populare, destinate maramureșenilor și menite să cuprindă următoarele teme: 1. Geniul național; 2. În favoarea teatrului; 3. Studii asupra pronunției; 4. Patria română; 5. Poezia populară6. La serbările Putnei, Eminescu a strâns simbolic țara la un loc, sub oblăduirea spiritului ștefanian, iar în organizarea evenimentului s-a sprijinit în chip serios pe transilvăneni și bucovineni. Prima poezie i s-a publicat în „Familia”, iar prima răsplată literară pecuniară i-a venit din Transilvania (Crișana). Iată ce-i scria poetul, la un moment dat, lui Mecena al său (Iosif Vulcan): „Mult stimate domnule și amice, Mulțumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vodată-n viață. În România domnește demagogia, și în politică și în literatură; precum omul onest rămâne aici necunoscut în viața publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităților, a acelei școale care crede a putea înlocui talentul prin impertinență și prin admirație reciprocă. Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de-a mă vedea remunerat dintr-un colț atât de depărtat al României, din Oradea-Mare – când în țara mea proprie nu voi ajunge nicicând să însemnez ceva, excepție făcând de cercul restrâns al câtorva amici. Și-apoi să nu fiu pesimist?”7

Și totuși, cu toată mizeria materială și morală, cu toate nopțile de înecat amarul la „Bolta Rece” sau aiurea, cu toată disperarea și boala, Eminescu nu s-a supărat niciodată pe România, nici pe țările care formau țara cea mare și nici pe poporul român și nici măcar pe neamurile străine. Despre România, atunci când era mai obidit, mai revoltat și mai flămând, Eminescu a scris cele mai frumoase versuri. S-a supărat, firește, pe conducătorii răi, de toate etniile, pe prostie și răutate, pe mediocritate și rapacitate. Insinuarea de xenofobie este, cel mai adesea, gratuită, câtă vreme Eminescu îi veștejește pe aceia care stăpâneau și asupreau poporul său, mai ales poporul de jos. Natural, are unele tonuri prea aspre, confundă partea cu întregul sau pe inamicii reali cu cei imaginari, proferează critici nedrepte, mai ales atunci când, în mintea lui, realitatea interfera cu ficțiunea. Putem constata chiar – printr-o formă de gândire anistorică – faptul că Mihai Eminescu, judecat după normele noastre actuale, a exprimat idei xenofobe și antisemite. Dar, după nici un secol de unitate politică națională, suntem oare noi vrednici să-l judecăm pe Eminescu? Oare nu s-ar cuveni să-l lăsăm pe el să ne judece? Sau ne temem să nu coboare asupra bicisniciei noastre fulgerul judecății Poetului? Eminescu a fost geniu, nu sfânt, cu generoase ieșiri, cu egoisme copilărești, cu logice planuri de propășire a patriei și a universului și cu lamentabile neputințe omenești.

Dar calitatea de arhitect (în sens spiritual) al României moderne nu i-o poate lua nimeni lui Eminescu. Mort trupește în 1889, poetul nu a apucat să vadă Războiul cel Mare de Întregire a Neamului, nici Mărășeștii, nici adunările de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, nici dreptatea istorică pe care, în fine, ne-au făcut-o cei mari la Paris, în 1919-1920, recunoscând deciziile democratice ale românilor. Când a trăit Eminescu, România de pe harta politică europeană avea maxim 137 000 de km pătrați, iar la 1918-1920 Regatul României era de circa 300 000 de km pătrați, exact „de la Nistru pân-la Tisa”, cum prevestise marele vizionar. Cu alte cuvinte, Eminescu nu apucase să vadă pe hartă nici măcar jumătate din România reală și nici nu a avut stringentă nevoie! Când a fost la Cernăuți, la Blaj și la Sibiu ori în atâtea alte părți, a pipăit țara aievea și s-a convins că ceea ce avea în suflet corespundea cu geografia și cu etnografia. Când a scris „Dulce Românie, asta ți-o doresc!”, s-a gândit cu siguranță la România rotundă, descrisă în „Doină”, așa cum, în pomenita scrisoare către binefăcătorul său, plasează fără ezitare „Oradea Mare” într-un „colț îndepărtat al României”. Pentru poet – prin urmare – România exista demult, ca și pentru Kogălniceanu odinioară (la 1843) sau ca și pentru Nichita Stănescu (cu mult după, prin anii șaptezeci ai secolului trecut), ca și pentru atâtea generații de români: patria română era peste tot unde se vorbea românește; patria era chiar limba română!

Nicolae Iorga, în spirit eminescian, a scris cele mai frumoase cuvinte în proză despre România și țările ei de demult: „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească”. Și adaugă, lămuritor: „Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români”8. Numai ignoranții sau/și răuvoitorii se pot mira de aceste afirmații. La fel scrisese pe la 1700 Dimitrie Cantemir, când vorbea despre „toată Țara Românească, care apoi s-au împărţit în Moldova, Muntenească şi Ardealul” sau, cu câteva decenii mai înainte, Miron Costin, convins că „numele [nostru] cel drept din moşi-strămoşi este român, cum îşi cheamă şi acum locuitorii din ţările ungureşti, şi muntenii ţara lor şi cum scriu şi răspund cu graiul: Ţara Rumânească”. Dar – ceea ce nu spun detractorii – la fel scriseseră și gândiseră și Dante, Shakespeare, Cervantes, Goethe, Pușkin sau Petöfi, ca și Gibbon, Mommsen sau Michelet despre țările și popoarele (națiunile) lor. Nici ei nu mai sunt citiți integral azi în culturile lor și în cultura universală, dar cât de mediatizate sunt în continuare mesajele lor! Și cât de nesemnificativi și de mărunți sunt aceia care-i hulesc! Marile spirite universale – chiar dacă exprimă idei generale – nu pot reflecta decât epocile și țările lor. Toți marii scriitori ai lumii sunt mai întâi scriitori naționali, fiindcă – chiar și atunci când nu recunosc asta – exprimă chintesența popoarelor lor, specificul local, cel mai adesea specificul național.

Cum să fi fost Eminescu „universalist”, „internaționalist” și „cosmopolit” când țara aceasta, de-a lungul vieții lui pământești, nu a existat în realitatea ei recunoscută decât în sufletele și în mințile românilor? Cum să fi predicat Eminescu unirea cu alte neamuri, când nu era făcută și acceptată încă unirea neamului său? Cum să ne permitem să condamnăm o linie firească de gândire care, din Evul Mediu până la Ureche și Costin și de la Dimitrie Cantemir și Școala Ardeleană la Eminescu, Iorga, Constantin Giurescu, Ioan Lupaș sau Gheorghe Brătianu, a condus treptat, în chip firesc, la crearea prin cultură a adăpostului politic necesar acestui popor, adăpost numit România. În acest edificiu – văzut de Eminescu aievea și glorificat prin creația sa – Transilvania era coloană vertebrală, axă de susținere și rezervor etnic românesc.

Academia Română are menirea – prin testamentul lăsat de atâția înaintași și, în primul rând de Eminescu – să vegheze la conservarea, dezvoltarea și perpetuarea acestei realități și să nu permită punerea sub semnul întrebării a legatului unității naționale, prin voci izolate, care vor să impresioneze ori să strângă capital politic și pecuniar. De aceea, se cuvine ca insinuările evocate și altele (care susțin că Eminescu este perimat și bun de pus în debaraua istoriei ori că limba română nu mai poate să servească pentru comunicare, ci doar pentru înjurături etc.) să fie auzite (trăim, slavă Domnului, într-o țară care respectă libertatea de opinie!), dar nu și ascultate. Să nu ne lăsăm amăgiți de visele autonomiste, care amintesc triste experiențe de discriminare medievală! Poporul acesta, deplin format prin secolele IX-X după Hristos, atunci când apar primele știri scrise despre blaci, vlahi, valahi, volohi etc., a trăit circa un mileniu (și mai trăiește încă, în parte) despărțit și umilit, obligat să se plece sub sabie și să se ticăloșească, a cunoscut peste patru decenii de dictatură comunistă și alte multe rele. Generații de înaintași vrednici s-au chinuit, s-au luptat și, mulți, au murit ca să făurească România, s-o apere, s-o primenească și s-o preamărească. România – visată și cântată de Eminescu în versuri – există, sub aspectul dreptului internațional și cu multe avataruri, de circa un secol sau un secol și jumătate. N-a fost aceasta o vreme edenică, dar a fost una de afirmare a națiunii, în vreme ce alte „țări și neamuri” – cum spune cântecul – „au pierit”. Ca și Eminescu – simbolul național – România nu a fost și nu este perfectă, dar există. Putem să fim dezamăgiți de multe realități, tărie, energie, personalitate, onoare și demnitate. Eminescu nu a fost și nu este infailibil și poate fi, natural, criticat. Dar dacă Eminescu a greșit în chestiunea națională, atunci toate spiritele noaste tutelare au greșit, ceea ce este absurd, revoltător și rușinos. Mai ales când o spun unii dintre noi, românii! Blamându-i pentru sentimentul lor național pe Eminescu și Bălcescu, pe Kogălniceanu și Alecsandri, pe Barițiu și Bărnuțiu, pe Iorga și Brătianu – chiar dacă ne vindem ușor panseurile publicate în tiraje generoase și câștigăm ușor banul – ne dăm singuri, până la urmă, certificate de paupertate intelectuală. Chiar și străinii lucizi și onești, pe aceia dintre noi care facem asta, ne disprețuiesc în adâncul lor, ne desconsideră, ne blamează.

Nu trăim într-o societate ideală și nici măcar dreaptă și cuminte. Suntem tentați mereu să criticăm și să ne supărăm, pe bună dreptate. Dar când ne supărăm tare pe unele și pe altele, pe unii și pe alții, este bine să avem în față lecția pesimistului Eminescu și să rezistăm. O mie de ani de dezbinare și despărțire ne-au condus pe noi, românii, la un secol de unitate națională! Cum să punem semnul egalității – la scara timpului pământesc – între o mie de ani de singurătate și o sută de ani de unitate? Deocamdată trebuie să fie clar pentru multe generații viitoare că „unirea face puterea” – cum spusese alt moldovean, dar, mai mult decât atât, unirea sub semnul culturii naționale și al lui Eminescu ne dă rațiunea de a fi ca popor pe această lume.

Eminescu nu are nevoie de laude sau de elogii. În această magnifică aulă doi confrați transilvani au făcut „elogiul satului românesc” și au adus „laudă țăranului român”, spre cinstea lor și a instituției noastre. Eminescu este, în sine, elogiul și lauda poporului român!

Ioan-Aurel Pop


1 George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, București, 1966, p. 317.


2 Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, București, 1997.


3 Trimiterile se fac la ediția a doua a menționatului eseu, apărută în anul 2000.


4 Vezi critica acestei cărți la Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul și miturile (note de lectură), București, 2002.


5 Paradoxal, după deceniile de interdicție de sub dictatura comunistă, respectiva poezie ajunge din nou pusă la index, de astă dată în plină epocă a democrației.


6 G. Călinescu, op. cit., p. 153.


7 Ibidem, p. 280-281.




8 Nicolae Iorga, Români și Slavi. Români și Unguri, București, 1922, p. 9. Vezi și I.-A. Pop, Istoria și semnificația numelor de român/valah și România/Valahia, discurs de recepție la Academia Română, rostit la 29 mai 2013, cu răspunsul acad. Dan Berindei, București, 2013, passim.

Prostie şi rasism sau petiţia pentru autonomia Transilvaniei

Prostie şi rasism sau petiţia pentru autonomia Transilvaniei

Aflu, întâmplător, că „în jur de 6.000 de români au semnat o petiţie” pentru „un guvern regional la Cluj, cu control politic şi economic pe teritoriul Transilvaniei autonome”. Dat fiind că articolul era pe Yahoo News, vestit pentru amestecul de ştiri reale, aberaţii şi felurite alte materiale ciudate, am început să verific ştirea. O altă pagină online, a buzznews, prezintă această ştire cu…. un an în urmă! E drept, atunci erau „peste 730” de persoane, se dădea numele autorului (Fancsali Ernö) şi se arăta tensiunea provocată printre comentatori.

Dincolo de alte aspecte, cred că prima atenţie trebuie îndreptată către petiţie în sine. Textul este în două limbi, în limba română şi în limba maghiară. Întrucât aceasta din urmă îmi este necunoscută – ca şi majorităţii Românilor atât din Ţară cât şi de peste hotare – voi reproduce textul doar în limba noastră naţională:

Autonomie pentru Transilvania: Banat, Crisana, Maramures, Transilvania
Capitala: Cluj
Guvern regional la Cluj, cu control politic si economic pe teritoriul Transilvaniei Autonomă.
Istoria şi tradiţia din Transilvania sunt complet diferite de fostul Regat. Regiunea noastră a fost intotdeauna partea Europei civilizate. Aici a fost declarată prima oară libertatea confesională în 1568 la Dieta din Turda. Transilvania a participat la tratatele de pace de la Westphalia în 1648. Transilvania a avut domnitori care au pus mare accent pe cultură si toleranţă. In secolele 17-19, Transilvania a avut o autonomie largă. La Unirea din Alba Iulia în 1918, Transilvania a fost regiunea cea mai dezvoltată din România Mare. Guvernele centrale ne-au degradat la colonie. Biserica Greco-Catolică, având credinciosi numai din Transilvania, era eliminată, bunurile erau confiscate.
După 1989, starea regiunii noastre nu s-a înbunătăţit. Impozitele acumulate în Transilvania ajung în Moldova si Oltenia pe nedrept. Transilvania este trezoreria ţării noastre fără autodeterminare. Ei au mai mare nevoie de noi, decât noi avem de ei. Regiunea noastră s-ar putea autosusţine. Avem păduri, ape minerale, un potenţial turistic foarte mare, oraşe medievale unice în România, sute de castele, cetăţi, o universitate care mulţumită multiculturalismului este în fruntea Universităţilor din ţară. Noi nu vrem nimic de la alţii, dar ce e al nostru nu lăsăm.

Ţin să precizez că textul este prezentat prin copy+paste de pe www.causes.com şi doar formatat în conformitate cu stilul – font, paragraf etc. – folosit de mine şi, bineînţeles, cu regulile academice de citare. Nu am intervenit pe text în niciun fel, lipsa semnului de punctuaţie de la sfârşit şi prezenţa unor alte greşeli (de la lipsa diacriticelor la cuvinte întrebuinţate incorect) nu îmi aparţine în niciun fel. Este evident că autorul nu cunoaşte bine limba română, deşi a făcut lăudabile eforturi să prezinte un text coerent. Acestea constituie însă aspecte minore şi le-am prezentat doar pentru a nu fi bănuit, nedrept, de vreo intervenţie cât de mică asupra textului original.

Greşeli grave:

1. „Autonomie pentru Transilvania: Banat, Crisana, Maramures, Transilvania”

Într-un fel foarte ciudat autorul prezintă Transilvania ca fiind suma mai multor provincii sau ţări plus Transilvania!

Ceva de genul „am un munte, un deal, o câmpie şi un podiş, adică un podiş”.

Trans-silvania, adică ţinutul de peste Silvania (vechi nume al Crişanei), are ca vecini Oltenia, Muntenia, Moldova, Bucovina, Maramureşul, Crişana (sau Silvania sau Partium) şi Banatul.
Niciuna dintre acestea nu este Transilvania. Niciodată aceste provincii sau ţări nu au format un întreg unitar decât în Dacia lui Burebista şi România de după 1918.

Niciodată nu a existat un stat sau o provincie „Transilvania” – sau cu alt nume – care să cuprindă provinciile sau ţările înşirate în titlu ca tot unitar, fie că ar fi avut capitala la Cluj sau în altă parte.
Această formulare este din start greşită, ilogică şi, evident, cel puţin incomplet gândită.
2. „Guvern regional la Cluj, cu control politic si economic pe teritoriul Transilvaniei Autonomă.”
Nu comentăm greşelile gramaticale. Nu înţelegem însă în ce calitate se revendică autoritatea Clujului peste Banat, ba chiar şi peste Maramureş sau Crişana.
În Ungaria, Imperiul austriac şi Austro-ungaria aceste ţări sau provinicii au avut totdeauna regim separat. Singura excepţie pentru unele dintre ele a fost după 1867, când Ungaria a anulat forţat – cu sprijinul armat al Vienei – libertăţile transilvănene, maramureşene etc. Dar şi atunci Banatul a rămas autonom, ca unul ce ţinea de partea apuseană a dualismului habsburgic.
Inima Crişanei a fost la Biharea sau la Oradea. Eventual se poate vorbi despre Debreţin, un oraş esenţial în istoria ţinuturilor dintre Tisa şi Transilvania. Dar Clujul? De unde şi până unde să proclami autoritatea Clujului peste Crişana?! Această dilemă este la fel de evidentă şi pentru Maramureş, care despărţit de Muncaci şi Hust are totuşi centrul său istoric la Baia Mare. Ciudăţenia demersului e uriaşă! Dacă, pe de-o parte, se cere slăbirea sau anularea centralismului naţional şi se neagă autoritatea Bucureştilor, de ce, pe de altă parte, se proclamă, autocratic şi nejustificat, un centralism clujean?
Clujul este un oraş minunat. Sunt nenumărate lucruri vrednice de toată lauda ce se pot spune pentru el. Mie îmi este foarte drag şi nu aş dori să bănuiască cineva, chiar şi o clipă, că nu îl preţuiesc. Problema mea nu este cu oraşul acesta superb, ci cu contradicţiile interne ale petiţiei.
Păi pe de-o parte negi un centralism şi pe de alta impui alt centralism?
Este absurd, este contradictoriu, şi gravitatea absurdităţii se accentuează cu înaintarea în textul petiţiei.

3. „Istoria şi tradiţia din Transilvania sunt complet diferite de fostul Regat”

Această afirmaţie este, din păcate, o sinteză de contradicţii, falsuri istorice şi lipsuri de logică. Dezvoltările ulterioare din text arată acest lucru foarte limpede.

„Istoria şi tradiţia din Transilvania” ce înseamnă?
Istoria şi tradiţia Transilvaniei învecinată de Banat, Crişana şi Maramureş, sau a noii formaţiuni, „Transilvania lui Fancsali”, care încorporează (forţat şi dictatorial în această petiţie) şi provincii învecinate?
Nu există o identitate de istorie şi tradiţie nici măcar între două sate învecinate din Maramureş, Oltenia, Epir sau Crimeea. Este firesc să existe deosebiri mari în istoria şi tradiţia unor provincii sau ţări diferite, altfel nu ar fi diferite! Însă ţările sau provinciile cu istorie şi tradiţie „complet diferită” una de alta nu prea se găsesc pe acelaşi continent. Chiar şi pentru regiuni europene extreme, ca Islanda sau Laponia, există o serie de aspecte istorice şi de tradiţie comune cu restul Europei şi chiar cu restul lumii. Afirmaţia din titlu este exclusivistă, extremistă şi, ca urmare, atât greşită cât şi, trist, şovină.

Şovinismul devine chiar agresiv în fraza imediat următoare:

3.1. „Regiunea noastră a fost intotdeauna partea Europei civilizate”

O aserţiune de tipul „Europa civilizată” face parte din concepţiile rasiste şi colonialiste ale secolului al XIX-lea. Asemenea aserţiuni sunt respinse cu hotărâre de către Europa civilizată de astăzi, ca parte a unui bagaj de tristă amintire ce a dus la nenumărate crime împotriva umanităţii. Existenţa unor tipare culturale diferite – ca cel apusean tipic, cel mediteranean, cel slavo-catolic şi altele asemenea – este o parte a moştenirii culturale a Europei. Doar urmaşii unor Hitler, Stalin şi alţii asemenea mai pot avea lipsa de bun-simţ de a împărţi Europa – sau orice altă latură a lumii – într-o parte civilizată şi una, evident, necivilizată. Alături de acest rasism agresiv, obsevăm şi aceeaşi generalizare nedreaptă, acelaşi centralism forţat amintit mai sus: „regiunea noastră”. De fapt este vorba de cel puţin patru regiuni diferite…

3.2. „Aici a fost declarată prima oară libertatea confesională în 1568 la Dieta din Turda”

Din păcate, şi aici avem de-a face cu o gândire şovină şi naţionalist-extremistă (maghiară). În primul rând, libertate religioasă a existat şi în alte părţi ale Europei, mult înainte de Dieta de la Turda. În Muntenia şi Moldova secolelor XIV-XV, de exemplu, drepturile religioase ale minoritarilor catolici (Secui, Saşi, Unguri), monofiziţi (Armeni), animişti (Ţigani, Tătari) sau mozaici (Evrei, Kazari) nu erau contestate de nimeni. Domnitorii „ultra-ortodocşi” din aceste ţări chiar au sprijinit, din fondurile Domniei şi din fonduri propri, ridicarea unor biserici şi catedrale catolice sau monofizite. Aceasta în vreme ce sub coroana ungară în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş majoritatea ortodoxă era sistematic prigonită! Un ardelean – şi clujean pe deasupra! –, profesorul şi academicianul Ioan-Aurel Pop, a publicat nu demult o lucrare: „Din mâinile valahilor schismatici…“ Românii şi puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011. D-l Fancsali Ernö – şi ceilalţi care îi împărtăşesc ideile greşite – ar avea un mare folos din citirea acesteia, ca şi a altor lucrări (inclusiv din bibliografia scrierii citate). Ar putea vedea astfel că „libertatea confesională” declarată de Dieta de la Turda era de fapt doar confirmarea egalităţii naţionalităţilor minoritare şi asupritoare din Transilvania: Unguri, Saşi, Secui. Era o alianţă etnică şi religioasă a coloniştilor (colonialiştilor) împotriva majorităţii băştinaşe româneşti şi ortodoxe. Alianţă ce avea ca bază rasismul etnic şi religios şi ca ţintă păstrarea unui regim de exploatare şi persecuţie etnică şi religioasă împotriva Românilor şi a Ortodoxiei. Sunt şi astăzi oameni care se laudă cu asemenea „libertăţi”, aşa cum există oameni care se laudă cu exterminarea Românilor de la Nuşfalău, Treznea, Moisei, Ciumărnea etc. Totuşi, dacă România ar aplica o formă echivalentă declaraţiei de la Turda din 1568 întreaga Ungurime mondială ar urla de groază şi indignare. Şi pe bună dreptate! Căci această declaraţie este un act odios şi ruşinos pentru orice naţiune civilizată.

3.3. „Transilvania a participat la tratatele de pace de la Westphalia în 1648”

Şi ce? În ce măsură acest lucru înseamnă ceva esenţial?

Atât Războiul de treizeci de ani cât şi Pacea Westphalică sunt capitole sumbre din istoria Europei. Milioane şi milioane de oameni au fost ucişi într-un conflict religios ruşinos. Singurul aspect pozitiv al păcii a fost faptul că s-a proclamat formal (din nou!) egalitatea între Catolicism şi Protestantism. Ceea ce nu a împiedicat multe conflicte sângeroase între aceste două comunităţi religioase în anii şi secolele ce au urmat. Faptul că şi Transilvania – dar nu şi Banatul, de pildă! – a fost parte în acest conflict ruşinos nu poate fi un motiv de laudă pentru nimeni.

3.4. „Transilvania a avut domnitori care au pus mare accent pe cultură si toleranţă”

Da. Au fost câţiva. Care au şi fost înlăturaţi iute de către nobilii indignaţi de ideile lor. Doar că până şi „cultura” şi „toleranţa” acestor domnitori sunt foarte relative, chiar raportat la vremea în care au trăit. Iar în ceea ce priveşte toleranţa Transilvania de sub unio trium nationum a fost mult inferioara situaţiei din Moldova sau Muntenia. Reluăm îndemnul la citirea lucrării amintite mai sus. Doritorilor le putem da o bogată bibliografie.

3.5. „In secolele 17-19, Transilvania a avut o autonomie largă”

Da. O autonomie din care Banatul nu a făcut parte, el având altă autonomie. O autonomie care nu cuprindea Partium sau Crişana, ea având alt statut. O autonomie în care nu intra, în general, Maramureşul. O autonomie în care rasismul extrem al nobililor Unguri, Saşi şi Secui a dus la nenumărate crime împotriva umanităţii, la masacre cumplite împotriva populaţiei româneşti ortodoxe, la nenumărate acte de care se ruşinează orice naţiune civilizată. O autonomie care nu cuprindea pe Români decât ca majoritate permanent oprimată şi exploatată.

3.6. „La Unirea din Alba Iulia în 1918, Transilvania a fost regiunea cea mai dezvoltată din România Mare”

Din ce punct de vedere?

Din punct de vedere cultural? O asemenea aserţiune rasistă nu poate fi susţinută obiectiv. Dezvoltarea culturală se desfăşoară pe coordonatele proprii fiecărei culturi şi, din perspectiva sa, fiecare cultură şi civilizaţie o poate declara pe oricare alta înapoiată sau sub-dezvoltată. Asemenea aprecieri au fost de multă vreme abandonate în „Europa civilizată” şi în orice spaţiu în care s-a renunţat la şovinism, rasism şi alte asemenea concepţii.

Din punct de vedere economic?

Putem reda aici nenumărate materiale ungureşti din epocă ce arată că pentru Ungaria Transilvania (care nu mai avea după 1867 nicio autonomie) era în primul rând o sursă de materii prime. Dezvoltarea industrială cea mai mare o avea Banatul – care nu a fost niciodată subordonat Transilvaniei! – iar dezvoltarea agricolă cea mai mare o avea Vechiul Regat.

Transilvania venea în schimb cu o povară uriaşă – „optanţii maghiari” fiind numai o parte a ei – pentru care întreaga Românie Mare, inclusiv Vechiul Regat, a avut enorm de plătit. Şi a plătit, din dragoste de Neam şi de Ţară, sentimente care fie sunt străine semnatarilor petiţiei, fie au altă ţintă (e.g. Ungaria).

3.7. „Guvernele centrale ne-au degradat la colonie”

Există o mare ameninţare a lui Dumnezeu: Din cuvintele tale te voi judeca! (Pild 6.2; Matei 12.37; Luca 19.22). „Guvernele centrale” – şi vom reveni asupra lor, veţi vedea! – nu au „degradat” pe nimeni. În România Mare nu existau părţi care să aibă „grade inferioare” şi „grade superioare”. Asemenea părţi au existat însă în Imperiul austriac, în Imperiul austro-ungar şi în Ungaria. Acolo erau într-adevăr privilegiate provinciile şi toate teritoriile locuite sau dominate categoric de anumite naţionalităţi favorizate. Adică exista o politică rasistă dusă de stat, sistematic şi continuu, cu directe consecinţe la nivelul tuturor diviziunilor administrative. Un funcţionar ungur sau austriac dintr-un teritoriu majoritar românesc era un ostaş în linia întâi a războiului şovinist împotriva Românilor. El era într-o tensiune permanentă, având misiunea de a afirma neîncetat superioritatea naţiunii sale în faţa Românilor „inferiori”. El trebuia să lucreze mereu la deznaţionalizarea Românilor şi era judecat în primul rând în funcţie de rezultatele obţinute în acest domeniu. În comparaţie, un funcţionar ungur sau austriac dintr-un teritoriu majoritar unguresc sau german era un om liniştit, un fericit, un favorizat al sorţii. Sistemul era fractalic, adică se repeta în mic la fel ca şi în mare. De aici vine şi conceptul de provincii favorizate. Transilvania chiar a fost colonie! Dar nu în România Mare şi nu pentru Vechiul Regat! Pentru acesta din urmă Transilvania era – şi este – Pământ Sfânt! Pentru Ungaria şi Austria însă Transilvania a fost şi rămâne colonie! Aceste două ţări sunt cele care au exploatat şi au colonizat Transilvania de-a lungul secolelor! Şi cu Unguri, şi cu Germani, şi cu Secui – astăzi aproape cu totul deznaţionalizaţi de Unguri –, şi cu Slovaci, Sârbi, Evrei şi mulţi alţii. Da, pentru Ungaria şi Austria şi Transilvania, dar şi Crişana, Banatul şi Maramureşul, Voievodina, Raguza, Dalmaţia şi multe alte ţări chiar au fost colonii. Şi, într-adevăr, pentru Ungurii colonizaţi în Transilvania, 1918 a însemnat, nu prin „guvernele centrale”, ci chiar prin Marea Unire, o teribilă degradare! De la naţiune favorizată, superioară, exploatatoare, la naţiune egală cu celelalte, inclusiv cu majoritatea românească. Socotită, bineînţeles, de către aceşti rasişti, ca înapoiată, inferioară, barbară etc. Concepţie profund şovină, prezentă, din nefericire, şi în această petiţie.

Dar intrând în România Mare Transilvania nicidecum nu a fost „degradată”, dimpotrivă, dintr-o provincie-colonie a Ungarie, dintr-un ţinut de margine exploatat şi rănit neîncetat s-a regăsit ca pământ sfânt pentru o întreagă naţiune.

3.8. „Biserica Greco-Catolică, având credinciosi numai din Transilvania, era eliminată, bunurile erau confiscate”

Divide et impera. În fraza citată de noi din petiţie şi în aserţiunea latină menţionată aici se include tot rostul înfiinţării „Bisericii Greco-Catolice” la Români şi al menţionării ei în petiţie. Nu vom dezvolta aici acest aspect.

Observăm numai lipsa de onestitate a textului care, prin fals istoric, incită la ură inter-confesională. Manevră tipică iredentismului maghiar şi de care, spre ruşinea sa, Vaticanul nu s-a delimitat oficial niciodată. În primul rând, în perioada interbelică – vremea „Marii Uniri” menţionată de petiţie – nu a existat nicio persecuţie a Bisericii Greco-Catolice din partea Statului român, fie la nivel de Guvern, Parlament sau autorităţi locale. Dimpotrivă, a fost socotită – deşi minoritară la nivel naţional – ca a doua biserică a Neamului Românesc, alături de Biserica Ortodoxă! Mai mult, prin Concordatul cu Vaticanul a devenit chiar religie favorizată, mult mai mult decât Biserica Ortodoxă Română! Dintr-o dată textul, în faţa adevărului istoric, se dovedeşte a conţine o minciună manipulatoare cu totul ruşinoasă. În al doilea rând, trebuie spus că în 1948 conducerea comunistă care a desfiinţat Uniatismul era alcătuită, în afară de agenţii sovietici deveniţi peste noapte „cetăţeni români”, dintr-o covârşitoare majoritate de ardeleni unguri şi de alte naţionalităţi, precum şi de feluriţi minoritari din toate părţile ţării. Desfiinţarea s-a realizat nu pentru că era vorba de ceva din Transilvania, ci din două motive clar exprimate în documentele vremii:

- ruperea legăturilor cu puterile străine (în cazul de faţă statul Vatican, ce aparţinea taberei occidentale)
- creşterea puterii ungureşti în Transilvania.

Desfiinţarea Uniatismului a pus pe uniaţii rămaşi fideli Vaticanului în mâna prelaţilor catolici, în covârşitoare majoritate Unguri. Există numeroase lucrări ce arată felul în care Românii uniţi cu Roma care au ales catolicismul în 1948-1949 au fost maghiarizaţi rapid de către structurile catolice ungureşti din Crişana şi Transilvania, şi mai ales din Regiunea Autonomă Maghiară – darul lui Stalin pentru comuniştii unguri din România.

Culmea neruşinării o constituie atribuirea vinei pentru această hotărâre – la care comuniştii unguri ardeleni au avut o decisivă contribuţie – unor „guverne centrale” subînţelese ca româneşti – la general – sau bucureştene – doar prin locaţie. Rostul acestei aserţiuni – divide et impera – este clar.

3.9. „Impozitele acumulate în Transilvania ajung în Moldova si Oltenia pe nedrept. Transilvania este trezoreria ţării noastre fără autodeterminare. Ei au mai mare nevoie de noi, decât noi avem de ei.”

Afirmaţia aceasta este nu doar falsă, ci şi de un rasism feroce. Înainte de a deschide discuţia asupra falsului factual, ne vom opri o clipă asupra gândirii rasiste ce domină această petiţie. Şi, ca să fie mai uşor de înţeles adevărul, pornim de la acceptarea afirmaţie, prin metoda matematică a „reducerii la absurd”.

Deci, să presupunem că Moldova şi Oltenia primesc bani din Transilvania, pentru că au o economie mai scăzută. Şi că acest lucru nu este corect, trebuind să înceteze. După acelaşi principiu, impozitele adunate într-o Transilvanie autonomă trebuie dirijate acolo de unde au venit. Comunele sărace din Harghita sau Covasna ar trebui, după această logică, să fie lăsate să moară de foame. Banii adunaţi în Cluj-Napoca ar trebui să fie folosiţi numai în oraşul respectiv, la fel cei adunaţi la Alba Iulia, Braşov, Sibiu. Orice sat sărac şi orice comună săracă ar trebui să trăiască sau să moară numai din banii ei. Pe acest principiu „minunat” – a se citi „profund inuman” – ar însemna şi să se suspende orice ajutor mondial pentru oricare regiune a lumii. Bogaţii nu ar trebui să-i sprijine pe săraci niciodată, nicăieri. Nici fraţii mai bogaţi nu ar trebui să-i ajute pe cei mai săraci, nici copiii sănătoşi, puternici şi înstăriţi nu ar trebui să-şi ajute părinţii slăbiţi, bolnavi, săraci etc.

Dacă ajunşi la această concluzie nu ne dăm seama că premiza este greşită, înseamnă că avem probleme psihice extrem de grave şi că trebuie să mergem de urgenţă la psihiatru.

Şi, pentru că am promis că vom arăta şi falsul factual al afirmaţiei, trebuie subliniat că cel mai mare “vistiernic” pentru restul Ţării este oraşul Bucureşti. Acesta plăteşte cele mai mari impozite şi o parte uriaşă din ele se îndreaptă către zonele mai sărace. În acelaşi timp, zona de vest a României are cele mai mari dezechilibre la nivelul veniturilor locale, existând localităţi foarte bogate învecinate cu unele foarte sărace. Afirmaţia de la acest punct ţine seama doar de localităţile bogate şi face uitate numeroasele comune – şi chiar oraşe – aflate la limita subzistenţei şi în Transilvania, şi în Crişana, ba chiar şi în Banat şi Maramureş. Este un fals menit să incite la zgârcenie păguboasă şi inumanitate, la distrugerea spiritului de unitate şi într-ajutorare firesc nu numai unei naţiuni adevărate, ci şi oricărei comunităţi omeneşti vrednică de sine.

3.10 „Avem… o universitate care mulţumită multiculturalismului este în fruntea Universităţilor din ţară.”

Nu comentăm nici locul ocupat de Universitatea din Cluj, nici pricina acestei poziţii, nici ortografia autorului petiţiei. Comentăm doar contradicţia fiinţială, fundamentală, totală, între lauda adusă multiculturalismului Universităţii Clujene şi rasismul manifestat în întreaga petiţie. Să negi multiculturalismul lăudându-l, iată un nou nivel de performanţă în lipsa de logică!

4. Problema „guvernelor centrale”

asupra căreia am promis să revenim, este foarte importantă!

Cei care cunosc istoria românească interbelică ştiu foarte bine că Transilvania nu a avut atunci de suferit decât de pe urma guvernelor şi grupărilor politice transilvănene. În vreme ce moldovenii, muntenii şi oltenii priveau cu veneraţie către Pământul Sfânt al Transilvaniei şi către suferinţele de veacuri ale Românilor ardeleni, grupările politice transilvane erau în mare parte dominate de oameni cu alte idei şi interese. Cele mai mari suferinţe ale Transilvaniei interbelice au fost produse de politica ungurească şi politica catolică, amândouă susţinute nu doar de politicienii unguri ci şi de mulţi dintre politicienii ardeleni. Cedările incredibile în favoarea „optanţilor unguri” şi averile uriaşe date pe nedrept, abuziv şi anti-românesc Vaticanului – atât prin Biserica Romano-Catolică cât şi prin cea Greco-Catolică – au fost decizii practic impuse Ţării de politicienii ardeleni. Pentru acestea a plătit întreaga Românie Mare şi au plătit, din destul, şi Românii ardeleni.

Nu trebuie uitat că înainte de 1918 aparatul administrativ din Transilvania era alcătuit aproape numai din colonişti străini şi trădători. Prezenţa românească nu doar că era minimă, dar era limitată, peste tot unde se putea, la trădători şi colaboraţionişti. După Marea Unire o serie de politicieni ardeleni, în frunte cu Iuliu Maniu şi Vasile Goldiş, au luptat pentru păstrarea acestui aparat şi pentru tot felul de alte hotărâri care erau îndreptate fundamental împotriva României Mari, împotriva Românilor şi în favoarea unor puteri şi interese străine. Nu „guvernele centrale”, ci politicienii locali au născut suferinţele Românilor ardeleni. Şi nu doar atunci!

Căci dacă aspectele interbelice sunt secundare astăzi şi ţin de un trecut prea îndepărtat, să vedem situaţia recentă!

În România de după 1989 conducerea „guvernelor centrale” a fost asigurată de:

Petre Roman, născut la Bucureşti, prim-ministru aproape doi ani de zile, este – o spunem ca adevăr ştiinţific, nu ca atac la persoană – fiu de agent sovietic din Crişana şi de agentă sovietică din Spania, educat ca atare. Evident nu poate fi încadrat nici ca regăţean, nici ca transilvănean (cu toate că s-a auto-pretins a fi ardelean). El ţine de acea parte non-naţională a politicienilor de cetăţenie română, dar de cultură alogenă, cu evidente merite în cercetările ştiinţifice realizate până în 1989 şi cu evidente vinovăţii în comploturile din decembrie 1989 şi de mai târziu. În ultimul deceniu a încercat uneori o apropiere de Români şi sufletul naţional care, din păcate, încă nu i-a reuşit. Religios, face parte din grupul larg de oameni dezorientaţi spiritual, ai căror părinţi şi-au lăsat religia originară (în cazul de faţă, mozaică şi catolică), pentru religia seculară a comunismului. A fost atras ulterior de Ortodoxie, de care nu a izbutit să se ataşeze real. A fost un prim-ministru dezastru.

Nicolae Văcăroiu, născut în Basarabia, nomenclaturist comunist, a fost prim-ministru vreo 4 ani de zile. Încadrarea sa regională este, ştiinţific vorbind, imposibilă. Cea religioasă, disputabilă. A fost un prim-ministru dezastru.

Victor Ciorbea, transilvănean, de religie catolic, conduce guvernul României un an şi patru luni. Este unul din prim-miniştrii de cea mai tristă amintire din toată istoria României, având la activ cedarea Ţinutului Herţei, N-E Deltei Dunării, I. Şerpilor, N Bucovinei şi Basarabiei către nou constituita Ucraină (în colaborare cu Emil Constantinescu, născut în Basarabia, pe atunci preşedinte al Ţării).

Radu Vasile, transilvănean, catolic, conduce guvernul României un an şi opt luni. A fost un prim-ministru ori neputincios, ori incompetent, ori şi una şi alta.

Adrian Năstase, muntean, nomenclaturist, a fost prim-ministru patru ani. A avut o bună capacitate economică, dar are pe conştiinţă atât cedarea suveranităţii naţionale prin Constituţia impusă forţat şi alte acţiuni cât şi o serie de acte grave de corupţie (pentru unele fiind condamnat în Justiţie).

Călin Popescu-Tăriceanu, catolic, fiu al unui agent sovietic – cu funcţie în Armata Română comunistă de după 1948 şi dispărut apoi misterios – şi al unei grecoiace se află în aceeaşi categorie non-românească şi non-regională a politicienilor din România ca şi Petre Roman.

Emil Boc, ardelean din Cluj, de religie incertă, a fost prim-ministru 3 ani şi două luni. Prestaţia sa ca prim-ministru este foarte controversată. Incontestabil este dezastrul cumplit provocat de impozitul forfetar, care a dus la falimentarea a peste 133.000 de firme mici şi mijlocii, cu aruncarea în şomaj a celor care trăiau de pe urma acestora (sute de mii de oameni). Deşi aceste firme nu aduceau venituri directe, ele fiind la limita subzistenţei, aduceau mari venituri indirecte (prin impozitele nenumărate ale statului pe toate aspectele vieţii cetăţeanului român). Pierderile pentru stat au fost imense. Această greşeală este de ajuns pentru a-l plasa în rândul prim-miniştrilor dezastru, dar sunt şi voci care îl declară, încă, genial. Corupţia accelerată din timpul mandatului său este un alt element definitoriu al perioadei.

Am lăsat deoparte atât premierul în funcţie cât şi cei care au ocupat poziţia pentru un timp foarte scurt, care au fost tehnocraţi sau interimari etc.

Putem observa că între decembrie 1989 şi 9 februarie 2012 avem 7 prim-miniştri din care trei transilvăneni, unul muntean, unul basarabean şi doi proveniţi din structurile sovietice de ocupaţie din România comunistă (unul auto-pretins transilvănean). După religie, trei dintre prim-miniştrii sunt catolici, unul de religie incertă (auto-declarat ortodox, dar dovedit de mai mulţi martori ca penticostal şi favorizator – până la abuz – al reformaţilor şi unitarienilor), trei liberi-cugetători.

Dacă analizăm şi mai amănunţit structurile de putere atât guvernamentale cât şi de altă factură, vedem că proporţia ardelenilor în cadrul lor este net superioară proporţiei numerice a ardelenilor în cadrul populaţiei României. Şi în aceste structuri numărul şi proporţia Românilor ortodocşilor sunt foarte mici, iar influenţa neglijabilă. Singura putere reală a Românilor ortodocşilor există la nivel electoral, prin numărul de votanţi, iar la nivel decizional doar în cadrul autorităţilor locale din zonele majoritar ortodoxe.

Problema cea mare cu „guvernele centrale” nu o constituie „regăţenii balcanici”, care sunt cel mai adesea figuri secundare în cadrul lor. Problema o constituie politicienii corupţi, incapabili sau/şi trădători (după caz), care există în toată România, inclusiv în Transilvania. Şi de care nu se va scăpa în niciun caz prin regionalizare. Dimpotrivă.

Iar dacă transilvănenii nu şi-au putut convinge reprezentanţii să facă treabă bună la Bucureşti, îşi închipuie că-i vor convinge la Cluj?

Iluzii.

Aşa cum am spus în titlu, petiţia pentru autonomia Transilvaniei este bazată, din păcate, doar pe prostie (sau absurditate şi incultură, dacă preferaţi) şi rasism.

Ţin să precizez la sfârşitul acestui mic studiu încă un fapt. Mi se pare firească descentralizarea. Mi se pare firească existenţa unui specific regional şi a unei largi autonomii locale, cu toate valenţele necesare. Ea trebuie să fie însă construită pe temelii sănătoase, pe o istorie adevărată şi pe o gândire deschisă, ca parte a unităţii năzuinţelor naţionale, ca parte a culturii şi civilizaţiei româneşti, nu pe şabloane rasiste şi revanşarde, pe incitare la ură şi alte asemenea aspecte negative (ca în petiţia analizată aici). Românii au o istorie în care autonomiile locale au funcţionat foarte bine, cu uriaşe avantaje, atât în Muntenia şi Moldova cât şi în Transilvania, Maramureş, Macedonia, Dalmaţia etc. În general dispariţia acestor autonomii a adus pierderi uriaşe Neamului Românesc. Refacerea lor este un proces necesar, dar care nu poate fi făcut decât pe temelia istoriei şi tradiţiei naţionale. Altfel va duce la crize economice şi identitare şi la nenumărate alte consecinţe negative, pe care doar un om grav bolnav le poate dori.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. În forma iniţială a articolului scrisesem şi că „Sunt sigur că textul în limba maghiară este mult mai bine formulat”. Citind versiunea maghiară mi-am schimbat această impresie. De pildă, chiar la începutul textului unguresc găsim formularea

Autonómiát Erdélynek: Bánság, Partium, Máramaros, ErdélyFőváros:KolozsvárRegionális kormányt Kolozsváron, politikai és gazdasági ellenőrzéssel az Autonóm Erdélyben.

Din pricini tainice autorul a unit trei paragrafe într-unul singur, fără semne de punctuaţie. Confuzia între Transilvania şi Transilvania (a se vedea mai sus) există şi aici. Ortografia suferă. E trist.