joi, 28 februarie 2013


L’Ile aux Serpents : source de contentieux entre la Roumanie et l’Ukraine

Dossier : Contentieux micro-territoriaux dans les Balkans, XIXe-XXe siècles


The Island of Snakes: Source of disputes between Romania and Ukraine
François Després

Le litige entre la Roumanie et l’Ukraine à propos de l’Ile aux Serpents est aujourd’hui largement méconnu du grand public international. Pourtant, loin d’être anecdotique, ce différend revêt un caractère stratégique, étant donné sa position géographique et les ressources naturelles qui s’y trouvent. C’est pourquoi ces deux Etats y attachent encore actuellement une importance considérable, qui peut notamment apparaître disproportionnée par rapport à sa superficie. Cette île se situe en Mer Noire, au large des Bouches du Danube, plus précisément du Bras de Sulina, à environ 45 kilomètres de la ville roumaine de Sulina. Sa superficie totale est de 17 hectares.

Rappel historique

2Connue dans l’Antiquité sous le nom d’Ile Blanche (ou Brillante), elle est supposée avoir accueilli la dépouille du héros de la Guerre de Troie, Achille. L’appellation actuelle est apparue au Moyen Age, sans que la présence de serpents y ait jamais été attestée. Bien que se trouvant sous la domination de l’Etat médiéval de Dobroudja puis des Principautés de Valachie et de Moldavie, elle resta complètement inoccupée. Elle fut placée sous souveraineté ottomane à partir de la fin du XVe siècle, lorsque l’Empire ottoman fit de la Mer Noire un “lac turc”. L’île avait fait l’objet d’escales de différentes flottes croisant en Mer Noire, mais aucune puissance régionale n’avait jugé bon d’y installer une présence permanente. A la fin du XVIIIe siècle, l’Empire russe avait le désir de s’étendre vers le Sud, c’est-à-dire dans la direction de Constantinople et des Détroits. Le contrôle de la Mer Noire constituait donc pour lui un objectif stratégique majeur.
L’Ile aux Serpents
Agrandir
3C’est pourquoi les Russes manifestèrent ouvertement leur intérêt pour l’Ile aux Serpents lors de la conclusion à Bucarest du traité russo-ottoman de 1812. Ils considérèrent désormais l’île comme n’appartenant à aucun Etat ; aucune fortification ne pouvait y être construite. En 1817 et avec l’accord des Ottomans, les Russes déclarèrent qu’elle était désormais sous leur souveraineté. Ceci fut confirmé officiellement par le traité russo-ottoman signé à Andrinople en 1829. Le traité de Paris de 1856 la rétrocéda aux Ottomans. Le traité de San Stefano, signé le 3 mars 1878, leur imposa de la céder à nouveau à la Russie. Celle-ci précisa qu’elle se réservait la possibilité d’un échange avec le Sud de la Bessarabie, qui se trouvait sous souveraineté roumaine. Au congrès de Berlin (13 juin-13 juillet 1878), le gouvernement roumain présenta un mémoire dans lequel il était demandé que « la Roumanie reprenne possession des îles du Danube et des Bouches du Danube, y compris l’Ile aux Serpents ». Le traité conclu à l’issue de ce congrès attribua celle-ci à la Roumanie, qui n’y installa aucune garnison. Au moment de l’application du Pacte Ribbentrop-Molotov, l’Union Soviétique ne l’annexa pas en juin 1940. Mais sa marine y débarqua symboliquement à la fin du mois d’août 1944, après le changement d’alliance de la Roumanie. Le traité de Paris de 1947 confirma néanmoins l’appartenance de l’île à la Roumanie. Par le protocole du 4 février 1948 et sans aucune négociation préalable, l’Union Soviétique imposa à la Roumanie une modification de leur frontière dans la zone de la Mer Noire, en l’obligeant notamment à lui céder l’Ile aux Serpents en échange d’une protection de la frontière maritime roumaine. La cession intervint officiellement par la conclusion du procès-verbal du 28 mai 1948. Il faut remarquer que les Parlements des deux Etats n’examinèrent, ni ne ratifièrent jamais ce procès-verbal. L’Union Soviétique y implanta de puissantes installations radar, à la fois de détection et de guidage de missiles. Un port pouvant accueillir des navires de moyen tonnage et des sous-marins, ainsi qu’un héliport, y furent aménagés. Les autorités soviétiques firent donc de cette île l’un des éléments clé de leur stratégie de contrôle de la Mer Noire et du détroit du Bosphore. Elles pouvaient de cette manière surveiller l’ensemble des vols de l’OTAN, ainsi que la totalité du trafic maritime. C’est pourquoi elle acquit une importance vitale pour l’Etat qui pouvait la détenir avec l’ensemble de ses installations militaires.

Renaissance d’un litige au début des années 1990

4Lors de la décomposition soviétique, le nouvel Etat ukrainien affirma aussitôt sa souveraineté sur l’île, y maintenant une garnison de 70 hommes et préservant les capacités opérationnelles de ses deux installations radar. Dans le nouveau contexte régional, les autorités roumaines réclamèrent à plusieurs reprises au début des années 1990 la restitution de l’Ile aux Serpents. Vu l’importance stratégique de l’île et le danger qu’elle représentait potentiellement à leurs yeux, elles insistaient pour recouvrer leur souveraineté sur l’île. Des auteurs roumains estimaient en outre qu’elle était une continuité du plateau continental de la Dobroudja et était par conséquent, du point de vue géographique et géologique, indubitablement roumaine. L’Ile aux Serpents devint donc un litige territorial entre l’Ukraine et la Roumanie et une source potentielle de conflits. Lors des négociations diplomatiques entamées en 1995 en vue d’aboutir à la signature d’un traité bilatéral, la question de l’Ile aux Serpents fit notamment échouer les discussion du mois de décembre. Les propos du ministre roumain des Affaires étrangères, Teodor Meleşcanu, sur le possible recours à la Cour de Justice internationale pour régler le différend roumano-ukrainien à propos de l’île déclenchèrent immédiatement des réactions courroucées à Kiev. Le ministre ukrainien des Affaires étrangères, Ghenadi Udovenko, se déclara « surpris par la suggestion de son homologue roumain de s’adresser à la Cour de Justice internationale » et affirma : « Cela signifie que la Roumanie a des revendications territoriales sur l’Ukraine. Je peux dire de manière responsable que l’Ukraine ne fera aucune concession concernant son intégrité territoriale ». L’Ukraine rappela aussitôt en consultation son ambassadeur en poste à Bucarest. Cette manière de procéder dans le monde diplomatique équivalait 58 / Balkanologie VI (1-2), décembre 2002, p. 55-60 à un coup de semonce avant la rupture totale des négociations. Lors d’une rencontre informelle à Londres quelques jours plus tard, les deux ministres eurent une « explication nécessaire » à ce sujet. Pour la partie roumaine,
la réaction du chef de la diplomatie de Kiev de rappeler son ambassadeur de Bucarest n’a été fondée que sur les informations diffusées par la presse, informations qui dénaturaient les affirmations du ministre roumain... Pour éclaircir la situation, le sténo-gramme de la séance parlementaire au cours de laquelle monsieur Meleşcanu a fait la déclaration (...) sera envoyé à Kiev.
5La Roumanie désirait donc calmer la situation, afin que les négociations bilatérales n’échouent pas. Mais Teodor Meleşcanu déclara à nouveau au début de l’année 1996 : « Les prétentions ukrainiennes à conserver l’Ile aux Serpents ne sont pas fondées. Si l’on n’arrive pas à résoudre cette question par la négociation, nous nous adresserons à la Cour de Justice internationale ». Ces nouvelles déclarations suscitèrent immédiatement de vives réactions en Ukraine. Le ministre de la Défense annonça qu’il renforcerait la présence militaire sur l’île et le maire d’Odessa, Edouard Gurvitz, après y avoir effectué une visite spectaculaire, déclara qu’il n’était « pas question d’abandonner un millimètre de son territoire aux Roumains ». Les Ukrainiens considéraient en effet que l’île faisait partie intégrante, de fait et de droit, de leur territoire. Mais au même moment et à propos des informations diffusées dans la presse roumaine concernant une activité intense observée sur l’île, l’ambassadeur ukrainien à Bucarest fit remarquer :
Ce sont pour de bon des rumeurs et elles découlent du domaine du fantastique. Sur l’île est placée une unité de gardes-frontières. “Auparavant”, leur approvisionnement était assuré par la flotte maritime soviétique de la Mer Noire. Ces dernières années, personne n’a rempli ces fonctions. Pour cela, aujourd’hui, l’Ukraine a été obligée d’effectuer des opérations de reconstruction. Celles-ci sont dues à l’usure de la falaise et des différents moyens techniques ; mais les travaux qui se déroulent maintenant sur l’île sont de pures opérations de réparation, d’entretien... Pour l’Ukraine, l’Ile aux Serpents a une importance nationale du point de vue économique. Les années précédentes, de nombreux navires de braconnage, non seulement roumains, mais aussi de pays tiers, ont été retenus par nos gardes-frontières. Les réserves de pétrole et de gaz naturel se trouvent principalement sur le plateau continental.
6Outre le sentiment national sous-tendu par un intérêt stratégique, la véritable source du litige roumano-ukrainien était donc constituée par cette présence avérée d’hydrocarbures. Il ne faut pas oublier que les deux Etats, et particulièrement l’Ukraine, cherchent à renforcer leur indépendance énergétique à l’égard de la Russie. Les négociations bilatérales se poursuivaient néanmoins dans ce contexte relativement tendu. Le nouvel ambassadeur d’Ukraine à Bucarest se montra au début du mois de février 1996 très ouvert à l’égard de la position roumaine, puisqu’il affirma que « la Roumanie et l’Ukraine ne sont pas en guerre et que le problème de l’Ile aux Serpents étant de nature juridique, il pourrait être réglé si les deux parties, d’un commun accord, s’adressaient au tribunal international de La Haye ». Il soulignait, en revanche, ses craintes vis-à-vis de prétentions territoriales émanant de certains partis politiques roumains, qui exigeaient « la liquidation des conséquences du Pacte Ribbentrop-Molotov ». Les deux gouvernements faisaient face en effet, de part et d’autre, à des discours peu modérés, qu’ils devaient absolument contenir pour aboutir à la conclusion d’un traité. Les deux Etats restaient très attachés au principe de l’intangibilité des frontières existantes, ce qui ne pouvait que faciliter les pourparlers entre diplomates. La principale difficulté à propos de l’île demeurait toutefois d’ordre juridique, étant donné que les règles du droit maritime ne pouvaient s’appliquer strictement entre les deux Etats. La distance qui sépare l’île de la côte roumaine est trop courte (18 kilomètres) pour que s’applique la convention internationale de Montego Bay.
7L’alternance politique qui intervint en Roumanie en décembre 1996 donna une nouvelle impulsion au processus de négociations roumano-ukrainien. L’Ile aux Serpents demeurait toutefois un objet de contentieux difficile à régler. C’est pourquoi lors d’une réunion de la fin du mois de février 1997 destinée à finaliser le projet de traité, le principal négociateur roumain, Dumitru Ceauşu, affirma :
Il est sûr que dans les questions controversées, il a fallu trouver des solutions de compromis. D’un côté et de l’autre, il y a eu des situations où il a fallu que nous renoncions à certaines positions initiales. Le traité sera accompagné d’un autre document, qui sera signé dans le même temps, document dans lequel nous établirons une procédure de résolution du problème du plateau continental de la Mer Noire. De cette manière, nous établirons une solution paquet qui créera un équilibre des engagements.
8Les positions des deux Etats divergeaient encore totalement à propos de l’île. L’Ukraine considérait en effet que le problème des eaux territoriales entourant l’Ile aux Serpents devait rester en suspens et qu’il serait seulement tranché après la conclusion du traité. A l’opposé, la Roumanie proposait de négocier encore pendant deux ans ; si à l’issue de cette période, les deux parties n’aboutissaient à aucun compromis, le différend devait être soumis à la Cour de Justice internationale de La Haye. Les diplomates roumains voulaient absolument convaincre l’opinion publique internationale que la délimitation du plateau continental autour de l’île devrait être effectuée selon leurs propositions. Dumitru Ceauşu considérait en mars 1997 que l’île devait revenir à la Roumanie :
Le principe agréé par la communauté internationale - concernant le tracé des frontières maritimes - est celui de la ligne médiane, l’équidistance par rapport aux points les plus avancés des rives. L’équidistance consacre le principe d’égalité entre Etats. L’Ile aux Serpents se trouve dans la ligne droite de la rive roumaine et affecterait le calcul de la ligne médiane. Selon les normes internationales reconnues par toutes les instances, les formations géologiques, qui ne se prêtent pas à la vie économique propre et ne sont pas propices à l’habitat humain, n’ont pas le droit au plateau continental. L’Ile aux Serpents devrait être ignorée.

Vers une résolution du conflit ?

9Mais les efforts intenses des deux diplomaties et la pression de certains Etats occidentaux (notamment ceux appartenant à l’OTAN) aboutirent à la signature du traité roumano-ukrainien de bon voisinage et de coopération le 2 juin 1997 à Constanţa (le principal port roumain sur la Mer Noire). C’était un événement sans précédent dans la région puisqu’il s’agissait du premier traité bilatéral conclu par la Roumanie avec l’un de ses Etats voisins situés à l’Est. Dans le deuxième alinéa de l’article 2 du traité susmentionné, les deux parties avaient convenu de régler de manière spécifique le litige de l’Ile aux Serpents :
Les parties contractantes... résoudront le problème de la délimitation de leur plateau continental et de leurs Zones Economiques Exclusives en Mer Noire, sur la base des principes et des procédures convenus par un échange de lettres entre les ministres des affaires étrangères, effectué dès la signature du présent traité. Les accords convenus dans cet échange de lettres entreront en vigueur simultanément avec l’entrée en application de ce traité.
10En souhaitant résoudre l’ensemble de leurs litiges politiques et territoriaux, la Roumanie et l’Ukraine avaient donc décidé de faire tomber la tension qui persistait à propos de l’Ile aux Serpents. C’est notamment en partageant les gains économiques prévisibles que les deux gouvernements avaient trouvé la voie du compromis.
11A l’heure actuelle, plus de cinq ans après la signature du traité roumano-ukrainien, les négociations concernant l’Ile aux Serpents et la délimitation des espaces maritimes n’ont guère progressé. Il faut noter que celles-ci n’ont pas été facilitées par la découverte avérée de gisements d’hydrocarbures en juillet 2001 par la société mixte Crimean Petroleum Compagnie (créée par la firme britannique JKX OIL GAS PLC et la société ukrainienne Cernomorneftegaz), exploitables commercialement à 4 000 mètre de profondeur à environ 40 kilomètres au sud de l’Ile aux Serpents. Les experts roumains ont estimé que cette zone de forage se trouvait à environ 12 kilomètres à l’est de leurs eaux territoriales, au nord de la zone contiguë. Cette possibilité de forage viole l’un des principes qui régissent les négociations entre les deux Etats, puisque ceux-ci doivent s’abstenir de toute exploitation des ressources minérales jusqu’à la fin des pourparlers. Les diplomates des deux Etats continuent à se réunir régulièrement, sans réussir toutefois à atteindre un compromis acceptable de part et d’autre. Le principal enjeu est désormais constitué par le contrôle des ressources naturelles, sources de richesses pour l’Etat exploitant.

Pour citer cet article

Référence électronique

François Després , « L’Ile aux Serpents : source de contentieux entre la Roumanie et l’Ukraine », Balkanologie Vol. VI, n° 1-2  |  décembre 2002 , [En ligne], mis en ligne le 03 février 2009. URL : http://balkanologie.revues.org/index441.html. Consulté le 28 février 2013.

Auteur

François Després

Docteur en géographie (option géopolitique) de l’Université Paris VIII, diplômé de l’Institut d’Etudes Politiques d’Aix-en-Provence. Sujet de thèse : L’espace roumain, limites et affrontements. Le cas moldave. Soutenue en mai 2000

Droits

© Tous droits réservés

miercuri, 27 februarie 2013


 de Radu Baltașiu

Este mai ales azi când s-a născut Eminescu.
Este drumul din noi către propria noastră vocaţie.

Este drumul către Mihai Eminescu.
Nu avem decât să cercetăm dacă cumva există alt drum privind destinul omului românesc, altul decât cel deplin descris de Eminescu.
Pentru că patria este reţeaua înţelesurilor fiecăruia dintre noi întru acelaşi sens.
Altfel nu ar mai exista societate ci, un turn babel de sclavi.

Şi cel care a lămurit în opera sa jurnalistică şi poetică sensul pentru noi este Eminescu.
Toţi ceilalţi gânditori din spaţiul Românesc fie ajung la el, fie se coboară din opera eminesciană.

El este poetul doar pentru cei cărora le e frică de omul integral în forma sa românească.
Este ţinta tuturor acelora care vor să ţină România la corvoada minoratului, în zona bârfei la scară epocală.

Iată câteva dintre axele eminesciene ale quadraturii societăţii româneşti:
Legea compensaţiei - cel care e întreţinut de cei din economia reală trebuie să uşureze activitatea acestora din urmă.
Legea selecţiei negative a elitelor - o ţară e atrasă în vâltoarea nimicului atunci când virtutea nu mai este criteriul de urcare în ierarhia statului şi a societăţii.
Dominaţia societăţii şi transformarea statului din democratic într-o dictatură demagogică - înţelegem toate acestea prin tezapăturii superpuse - stratul celor care nu au decât pretenţii, dar se înstăpânesc peste România prin voinţa stăpânilor lor de la marginea imperiilor.
Teoria statului demagogic - despre forma imitativă urcata la rang de politică de stat în dauna fondului, a fondului sufletesc al ţării.
Teza semibarbariei - a drumului mult mai grotesc în care poate fi aruncată o societate împinsă pe căile greşite ale modernizărilor de formă, prin răstălmăcirea modelelor modernităţii şi batjocorirea tradiţiilor.
Funcţia civilizatoare a capitalului este o altă mare realizare teoretică eminesciană, atunci când o bună parte din Occident intra pe făgaşul extremismului de stânga iar Rusia se pregătea să intre în grozăvia marxismului lipsit de proletariat.
Şi tot Eminescu ne dă limpezimea distincţiei dintre centru şi periferie: progres şi bunăstare sunt numai în centrul sistemului mondial.
"Analiza lui Eminescu este contribuţia avant la lettre la o teorie a acumulării mondiale, cu specificarea locului şi rolului periferiei ... Eminescu demonstrează că adevărata cauză a decadenţei noastre nu este capitalul, ci pătura superpusă cu sistemul ei de raporturi negative pe care le întreţine cu poporul." (Bădescu, p.257)

Eminescu, după cum vedem, ne-a pus la dispoziţie marile categorii ale rosturilor statului şi societăţii. Nu ne rămânea decât transformarea acestora în doctrină. Ar însemna ca România să scoată capul deasupra istoriei şi să-şi dea măsura în corul civilizaţiei europene. Noi tocmai închidem cu succes capitolul intrării în subistorie, la 24 de ani după 1989. Pentru că succesul prin istorie al unei ţări nu este suma brilianţei indivizilor care rămân în străinătate, ci mersul pozitiv al întreg mecanismului social." Până atunci, stăm bine în grădina Maicii Domnului: aici se nasc de două ori mai multe minţi strălucite decât oriunde în lume.*

* "Unul din doi adolescenţi au picat Bacalaureatul în acest an [2012] după 12 ani de şcoală. ... Paradoxal, România este de asemenea ţara în care se nasc unele dintre cele mai strălucitoare minţi din lume. Rata copiilor dotaţi este de două ori mai mare în România decât în lume." (The Economist, 7 aug. 2012, www.economist.com/blogs/easternapproaches/2012/08/education-romania?spc=scode&spv=xm&ah=9d7f7ab945510a56fa6d37c30b6f1709 )
Ilie Bădescu, "Sociologia eminesciană", Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1994
(Ilie Bădescu este cel care a pus la dispoziţia societăţii sociologica eminesciană. De aici înainte nu rămânea decât transformarea tezelor în doctrină politică şi, deci, în mecanism de stat. Ceea ce nu s-a întâmplat.)

duminică, 24 februarie 2013


MAREŞALUL ANTONESCU- LORDUL RĂZBOIULUI

Mareşalul Antonescu – Lordul războiului

Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu   
Ion Antonescu la Berlin, 22 noiembrie 1940„Nu falsificăm istoria. Nu aceasta este ceea ce urmărim … Faţă de cine să mai falsificăm istoria?” (Mareşal Ion Antonescu)
Faptul nu este ieşit din comun. Înaintea atâtor politicieni sau militari, istorici sau publicişti de după 1944, Ion Antonescu, în cadrul şedinţei Consiliului de Miniştri din 5 septembrie 1941, s-a pronunţat fără rezerve: „Nu falsificăm istoria. Nu aceasta este ceea ce urmărim… Faţă de cine să mai falsificăm istoria?” Este cazul să ne întrebăm dacă Mareşalul intuia propriul destin, întrucât Războiul din Est urma dus până la capăt, iar, în funcţie de desfăşurările şi rezultatele acţiunii, detaliile – pe ici-pe acolo, dacă nu cumva în totalitate ori în esenţa lor? – aveau să fie denaturate… Ceea ce s-a întâmplat după 1944, dar şi după luminoasa loviluţie din decembrie 1989 sau în contextul actual al Noii Ordini Internaţionale, pe care fiecare o înţelege cum vrea şi o respinge cum poate.
Revenind la Antonescu, „interpretările” excelează în mai multe sensuri, dar îndeosebi privind cauzele implicării României în Al Doilea Război Mondial la 22 iunie 1941, continuarea lui şi negocierile de „pace separată” cu S.U.A., Anglia şi U.R.S.S., „holocaustul” sau „procesul” din mai 1946, consecinţele profunde şi pe termen îndelungat ale trădării din 23 august 1944 etc. Stăruind asupra anilor 1941-1944, prea puţin s-a avut ori se are în vedere faptul că, statul român fiind implicat într-un război total, se putea lua o decizie, chiar la nivelul cel mai înalt al şefului statului. Mareşalul a ştiut să-şi asume riscul răspunderii, având, netăgăduit, în seamă şi un final neconvenabil, pentru el şi pentru ţară, al ostilităţilor. Este şi motivul pentru care, nu o singură dată, Conducătorul s-a explicat şi i-a îndrumat pe cei mai apropiaţi colaboratori, aşa precum în amintita şedinţă de guvern de la 5 septembrie 1941, când a explicat originile campaniei din Est şi necesitatea de-a continua ostilităţile până la nimicirea inamicului. „Istoria – a precizat atunci Mareşalul – se scrie cu spada! Anul trecut [în 1940] ne-au luat ruşii Bucovina. Noi luptăm acum să rămână Bucovina în stăpânirea neamului românesc. Dacă n-avem aliaţi puternici, care să aibă unitate de interes, si aşa o pierdem. Nu putem rezista faţă de aceştia, de la Est. De aceea a trebuit ca, în tot timpul vieţii noastre istorice, să facem o necontenită echilibristică. Am pierdut ceea ce am pierdut prin politica Regelui Carol al II-lea. Dacă ştiam să ne adaptăm la timp situaţiei politice din Europa, nu pierdeam nimic. Dar nu ne-am adaptat la timp. Noi am făcut sentimentalism în politică, chiar când a fost vorba de apărarea vieţii neamului românesc. Am făcut mereu sentimentalism pentru că suntem filo-francezi – şi am pierdut graniţele neamului românesc -, pentru că am fost filo-englezi – şi am pierdut hotarele ţării noastre! Noi, filo-francezii! Dar nici nu ştie ţăranul ce este aceea. Nici nu i-a văzut în pictură măcar, nici pe francezi, nici pe englezi. Noi trebuie să fim filo-români şi să ştim cum să ne putem apăra graniţele.
În circumstanţele internaţionale de azi, pe ce ne putem sprijini situaţia noastră? Pe germani. Nu ne sprijinim pe Germania, suntem sfârtecaţi. Dacă o făceam la timp, scăpam Statul Românesc. Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: să fi aşteptat, că ne-ar fi dat-o, la pace, englezii? Puteam să stau cu braţele încrucişate, când germanii se băteau cu ruşii şi să aştept ca să ni se dea Basarabia de către englezi ? Şi dacă am fi pornit la luptă, fără Germania nu ne puteam lua Basarabia. Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român de un miliard de ori mai brav: Basarabia şi Bucovina nu le luam de la ruşi. Şi, după ce le-am luat cu ajutorul Armatei Germane, puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun: «Eu mi-am luat Cotul Donului, Ianuarie 1943, Soldaţi român şi germanpartea mea, mă opresc aici!»? Ca şi doi ţărani, care pun ce au împreună ca să-şi are locul şi, după ce unul şi-a arat, să spună celuilalt: Eu nu te mai ajut, fiindcă mi-am făcut treaba mea. Dar aceasta n-o fac nici doi ţărani. Şi atunci cum mi se poate pretinde să fac eu aceasta, pe plan militar? Ar însemna să dezonorez şi Armata şi Poporul Român, pe veci. Ar fi o dezonoare pentru noi, să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere. Vedeţi în ce stare de decadenţă se găseşte conducerea acestui Stat, dacă se găsesc între conducători oameni cu o astfel de mentalitate, care ne cer să lăsăm pe nemţi să se bată şi noi să aşteptăm de la englezi Basarabia şi Bucovina. Se înşeală cine crede ca ne-ar fi dat cineva Basarabia şi Bucovina, dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu ruşii. Ba poate că atunci ne-ar fi întors foaia şi ne-ar fi spus că am făcut o rea politică, pentru că nu ne-am bătut” [1].
Intervenţia poate părea cititorului suficient de lungă, dar a fost una temeinică şi a intervenit la momentul potrivit. Ceea ce s-a degajat din schimbul de mesaje frecventat între Ion Antonescu şi liderii „opoziţiei democrate”, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. Aşa, de exemplu, în scrisoarea către Dinu Brătianu din 29 octombrie 1942, Mareşalul, respingând categoric retragerea Armatei Române de pe Frontul de Est, invoca ca aşa ceva ar face „din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă, concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară”. Cum se ştie prea bine, evenimentele survenite după nenorocitul act istoric de la 23 august 1944 aveau să-l confirme integral pe Mareşal, care – în temeiul realităţilor ce-i erau binecunoscute şi al intuiţiei sale extraordinare – şi-a asumat rolul, dar şi destinul, legendarei Casandra dispusă să prezică, şi să suporte, nenorocirile ce se configurau.[2] Un alt exemplu: în Ordinul de zi destinat forţelor operative, după eşecul de proporţii din zona Cotul Donului-Stalingrad, după 19/20 noiembrie 1942, Antonescu şi-a prevenit combatanţii că în campania angajată era „vorba de fiinţa Neamului nostru, iar pierderea lui înseamnă pentru noi moarte”, războiul României în Rusia fiind totuşi unul „de apărare” purtat alături de „aliaţi puternici [Germania] în ţara inamicului care de peste 200 de ani ne cotropeşte bucată cu bucată din pământul strămoşesc”.
În atare situaţie, demne de reţinut erau aceste constatări cuprinzând şi un necesar avertisment, din nefericire confirmat de desfăşurarea ulterioară a faptelor: „În cazul unei înfrângeri, vom suferi nu numai o dezonoare, dar ne vom pierde şi viaţa. Ruşii, învingători, ne-ar aduce bolşevismul în ţară, ar nimici pătura conducătoare, ne-ar pune pe evrei stăpâni şi ar da neamul pradă slavizării şi deportărilor în masă. Dacă nu contribuim cu toate puterile noastre la lupta aliaţilor noştri pentru a înfrânge comunismul şi pe ruşi, nu putem să asigurăm nici viaţa copiilor noştri, nici existenţa ţării noastre…”[3].
Antonescu nu putea fi de acord nici cu Iuliu Maniu ale cărei demersuri erau bine cunoscute cercurilor oficiale. Vizitându-l la 3 august 1941 pe Mihai Antonescu, vicepreşedintele guvernului şi ministrul de externe în funcţie, ilustrul diplomat Grigore Gafencu, el însuşi fost lider al diplomaţiei României (1938-1940) şi abia revenit de la Moscova după intervenţia stării de război la 22 iunie 1941, a consemnat în voluminosul lui Jurnal, rămas în cea mai mare parte netipărit, concluziile degajate în urma discuţiilor cu Nr. 2 al regimului, în sensul că „Maniu crede – cu neînduplecată statornicie, legată de toate credinţele sale – în victoria Angliei. Şi mai crede că România nu-şi poate salva neatârnarea, fiinţa naţională şi hotarele decât în urma unei victorii britanice. De aceea, socoteşte că ar fi cea mai mare nenorocire dacă sfârşitul războiului ne-ar găsi într-o tabără duşmană puterilor anglo-saxone. El nu se ridică împotriva războiului cu Rusia. Nu noi suntem de vină, ci guvernul sovietic, dacă ne aflăm azi în luptă pentru a recuceri ceea ce ni s-a luat în mod samavolnic anul trecut. Războiul nostru trebuie să păstreze însă un caracter strict naţional. Ne interesează pământul nostru, şi nu soarta lumii. Nu ne priveşte regimul din Rusia. Nu luptăm pentru « cruce », pentru « sfinţi » şi pentru « civilizaţie », fiindcă nimeni nu mai ştie azi unde se află cu adevărat crucea, sfinţii şi civilizaţia. De aceea este nevoie să ne limităm ţelurile noastre de luptă. Luptăm pentru Basarabia. Nu urmărim distrugerea Rusiei şi nici distrugerea Imperiului britanic, fiindcă nu urmărim distrugerea României. După părerea lui Maniu, armata noastră ar fi trebuit să se oprească la Nistru. Tot ce se petrece dincolo de vechiul nostru hotar, nu ne interesează [...] Nu avem dreptul să îngreunăm, sau să zădărnicim, prin exces de zel, libertatea noastră de acţiune, ci trebuie să fim oricând în măsură să ne desprindem din braţele aliaţilor noştri de azi [Germania şi Italia, în prima ordine] pentru a nu fi târâţi, împreună cu ei, în prăpastie. Cu acest gând, Maniu întocmeşte memorii care exprimă « adevărata politică românească » şi le distribuie atât guvernului şi cercurilor conducătoare, cât şi Puterilor străine…” Constatări şi sugestii, desigur, de substanţă, demne de toată atenţia, nu numai pentru epocă ci şi pentru istorie în general…
În momentul 1941, opoziţia anti-antonesciană era încă în faza proiectelor şi memoriilor… Mareşalul a intuit caracterul pe moment inofensiv al acţiunilor grupului Maniu-Brătianu, fapt pe care l-a mărturisit colaboratorilor săi şi, într-un final, personal lui Adolf Hitler. Care, în urma dezastrului de la Stalingrad la confluenţa anilor 1942-1943, a devenit deosebit de sensibil, între altele, la demersurile sateliţilor, inclusiv România, în privinţa tentativelor de „pace separată” cu S.U.A.-Anglia-U.R.S.S., receptate – cum altfel? – ca veritabile acte de… felonie faţă de Axa Berlin-Roma-Tokyo. Tocmai de aceea, Führerul i-a invitat separat la Salzburg pe Benito Mussolini, regele Boris al Bulgariei, preşedintele Finlandei R. Ryti, Ion Antonescu şi Miklos Horthy, cu intenţia, tradusă în faptă, de a le transmite cuvântul său de ordine, şi anume că războiul trebuia continuat „până la un sfârşit victorios”, orice compromis fiind exclus, pentru „ieşirea din acest război” neexistând „decât două posibilităţi: ori o victorie clară, ori o exterminare deplină”. După cum s-a degajat în cursul întrevederilor Hitler-Antonescu din 12-13 aprilie 1943 de la Castelul Klessheim.[4]
În mod precis, la 12 aprilie 1943, Hitler l-a abordat pe Antonescu chiar pe tema unor informaţii tocmai parvenite Berlinului în legătură cu sondajele diplomatice ale lui Mihai Antonescu cu agenţi secreţi anglo-americani pe tema abandonării Axei.[5] Potrivit minutelor întrevederilor, care nu aveau cum surprinde atmosfera dialogului Hitler-Antonescu din 1943, tratativele au decurs „normal”. Doar martorii prezenţi, în postura lor de potenţiali memorialişti, aveau să surprindă asemenea detalii. Precum unul dintre ei, l-am numit pe Gh. Barbul, care avea să releve că Mareşalul şi colaboratorii săi l-au aflat pe Hitler la Salzburg „tunând şi fulgerând. El striga că a fost trădat. Mareşalul putu să vadă cu ochii lui ce însemna un acces de furie al Führerului. Cuvintele lui [...] zburau prin încăpere ca nişte obiecte aruncate în capul românului. România ar fi compromis grav şansele războiului [...] Mihai Antonescu deschisese ochii Occidentalilor asupra slăbiciunii fortăreţei europene …”.[6]
Potrivit documentelor, la care revenim, tatonările de pace separată iniţiate erau neloiale din partea lui Ică Antonescu, întrucât el nu avea „dreptul” de-a vorbi în numele Germaniei şi al Führerului, care, dacă ar fi căpătat convingerea că Reichul pierduse războiul, Mareşalul s-ar fi aflat neîndoielnic printre cei dintâi aliaţi ai Berlinului care să fi fost înştiinţaţi. Cât timp el, Hitler, în lipsa unor convorbiri „deschise” cu Mussolini, Horthy sau Antonescu, „nu va încerca niciodată să încheie pace”, întrucât „Germania şi aliaţii ei sunt legaţi la bine şi la rău”.[7] Mareşalul, în replică, l-a asigurat pe Hitler că „România îşi va continua drumul alături de Germania până la sfârşitul războiului”[8], problemă fundamentală ce avea să rămână pe agenda relaţiilor Bucureşti-Berlin până la 5 august 1944, când Antonescu l-a vizitat ultima dată pe Führer la Rastenburg şi a manifestat rezerve[9], însă, la 13 aprilie 1943, Antonescu l-a asigurat pe Hitler că, dimpotrivă, adjunctul său, în fond „promotor al politicii pro-germane în România”, nu avea de ce stârni bănuieli[10]. Deşi mai apoi, la 15 noiembrie 1943, Mareşalul ajunse a se îndoi de el însuşi atunci când a insistat asupra dificultăţilor în prelungirea războiului[11], ceea ce l-a determinat pe Hitler să dea asigurări că va depune „toate eforturile” pentru a susţine România, nu fără a observa că numai „o Românie victorioasă împreună cu Germania în Salzburg 1943Răsărit va putea fi liniştită că nimic nu va mai ameninţa existenţa europeană. Ea va fi atunci îndeajuns de puternică pentru a-şi apăra prin propriile ei forţe interesele naţionale. O Românie care însă ar fi învinsă în această luptă alături de Germania oricum nu ar mai avea de ce să se gândească la revendicările ei naţionale şi de altă natură, fie el îndreptăţite sau nefondate. Într-un asemenea caz, România ar înceta să existe la fel de bine ca şi oricare alt stat naţional european”[12].
În aprilie 1943, la Salzburg, obţinând „încrederea absolută” a lui Hitler, Mareşalul s-a referit la activităţile opoziţiei de la Bucureşti, câte erau şi ce semnificaţie aveau. În ceea ce-l privea pe Iuliu Maniu, Mareşalul a insistat pentru protecţia liderului naţional-ţărănist, mai ales că în viziunea poporului român el trecea ca „o personalitate istorică”, trebuind, în consecinţă, evitată situaţia de a-l transforma într-un „adevărat martir”. Întrucât, l-a asigurat Antonescu pe Hitler, „Maniu n-ar îndrăzni să devină activ. Dacă ar face-o, totuşi, ar fi arestat imediat”[13].
Relativ la „pericolul” reprezentat de Maniu şi echipa lui, cu alt prilej Mareşalul a surprins, după cum îi era felul, plin de sarcasm, esenţa problemei, mai precis: „Partidul Naţional Ţărănesc este o emblemă, o problemă şi o dilemă. Emblema este Mihalache: ţăranul român cu perciuni de jupân. Problema – Dr. Lupu: nu are talent şi vorbeşte; nu are bani şi trăieşte, iar natura l-a făcut roşu ca să nu mai roşească. Dilema: Dl. Maniu – când poate veni la putere nu vrea şi, când vrea, nu poate”[14].
Pe de altă parte, nu se poate admite că Mareşalul a fost lipsit de bunăvoinţă faţă de opozanţii săi. Dat fiind că, abia revenit de la Salzburg, el s-a întâlnit, în noaptea de 17-18 aprilie 1943, cu Maniu, informându-l asupra convorbirilor cu Führerul. Ceea ce nu i-a îndemnat pe Maniu şi Brătianu la vreo reţinere, ei redactând şi difuzând la 20 aprilie 1943 un nou memoriu pe adresa Conducătorului. Limbajul şi condiţiile erau de-acum familiare Mareşalului, care, ca „şef al unui regim de dictatură”, era avertizat că nu avea nici „dreptul” de-a prelungi războiul alături de Germania, nici de ce „să lupte sau să dorească înfrângerea Angliei şi a Statelor Unite, naţiuni care, alături de Franţa şi ceilalţi aliaţi ai lor în războiul trecut, au pierdut milioane dintre fiii lor pentru ca prin victoria noastră comună să se realizeze visul nostru secular: unitatea tuturor românilor între frontierele lor etnice”. Poporul român, precizau contestatarii, „nu a aprobat şi nu aprobă continuarea acestei lupte dincolo de hotarele noastre fireşti”.[15] Să subliniem că, la Salzburg, Mareşalul a făcut vorbire şi despre regele Mihai. Stenogramele, redactate de Paul Otto Schimdt, faimosul interpret al lui Hitler, a reţinut pentru 12 aprilie că „diferiţi intriganţi l-au determinat pe rege să facă anumite gesturi”, dar el a intervenit „prompt”, printr-o avertizare „severă”, în urma căreia „nici Curtea, nici opoziţia nu s-au mai manifestat”[16]. Pentru ca, la 13 aprilie 1943, acelaşi Schmidt să consemneze că „Antonescu a subliniat faptul că regele e un copil ce a fost îndreptat pe căi greşite, dar pe care el l-a redresat energic”.[17] În prezent, în temeiul documentelor, cunoaştem în ce grad, sub influenţa Mareşalului, „redresarea” regelui Mihai se realizase cu adevărat de vreme ce suveranul, la 26 noiembrie 1943, primindu-l în taină la Palat pe agentul britanic House, i-a mărturisit asemenea panseuri şi intenţii cu scopul precis de-a fi transmise mai departe Londrei ori Washingtonului şi, nu mai puţin, Moscovei: „Tot ceea ce pot să fac este să aştept evenimentele, cât timp Aliaţii nu-s decişi să vină în ajutorul meu într-un fel sau altul. Nu uitaţi – i-a sugerat regele colonelului House – să explicaţi de asemenea că gândul pentru viitorul ţării mele nu mă determină să ignor că politica Aliaţilor este bazată pe colaborarea celor Trei Puteri [S.U.A., Anglia şi U.R.S.S.] şi de aceea înţeleg că Rusia şi România trebuie să ajungă la Castelul Klessheim, 1943un acord oarecare”.[18]
Sublinierile evident ne aparţin, ceea ce ne determină să avem în seamă că echipa trădătorilor de la 23 august 1944 era predispusă de acţiune sau că avea în vedere, peste dezastrul iminent al ţării paralizate în faţa avansului Armatei Roşii, o „oarecare” cooperare cu Kremlinul. Tocmai de aceea, putem consemna că în 1943 Hitler a sezisat pe deplin justificat primejdia atunci când şi-a avertizat colaboratorii că „regele [României] e un copil, dar şi copiii pot deveni periculoşi când ajung în mâini rele …”.[19] Ceea ce nu era o noutate, căci, şi în alte ocazii (la 11.11.1941, 26.2.1942, 31.3.1942[20], Hitler, de regulă tratându-i comparativ pe Mihai I şi Antonescu, în favoarea celui din urmă – nominalizat „cel mai bun” politician din România[21], „singurul” favorabil Reichului[22] -, pe când regele i-a apărut în noiembrie 1941, când l-a reprimit la Berlin, după ce în 1938 l-a agreat în compania lui Carol al II-lea, îi apăruse „sufocat de furie”[23]  şi lipsit de orice calităţi[24], iar monarhia – o instituţie „perimată”. La 26 februarie 1942, Hitler şi-a alertat pur şi simplu anturajul, declarându-se îngrijorat: „Dacă se întâmplă ceva cu Antonescu, cine-i va lua locul? Mă gândesc cu teamă la aceasta …”.[25]
În perspectiva evenimentelor de la 23 august 1944, care au marcat – în opinia strălucitului Pamfil Şeicaru – debutul tragediei României pentru mai multe decenii, este cazul să ne întrebăm dacă nu cumva declaraţia lui Hitler a echivalat, mai mult decât cu o prevestire, cu un avertisment? Nu pierdem din vedere că reacţia Führerului după 23/24 august 1944 a fost extrem de violentă şi s-a concretizat în acţiuni punitive proiectate de Lubiankaamploare şi care au rezultat doar pe măsura posibilităţilor ce-i mai stăteau la dispoziţie în acel moment al Războiului Mondial. Este adevărat însă că Ion Antonescu a avut propriile-i responsabilităţi, majore, extrem de scump plătite ulterior de România, dar şi de către Mareşal şi toţi colaboratorii săi, iar, la scurt timp după aceea, un caz mai rar în istorie, chiar de către… majoritatea complotiştilor! Iată de ce, recunoscându-i Mareşalului erorile grave comise, nu trebuie să ignorăm că acestea n-au echivalat nici pe departe trădările de neam şi de ţară intervenite în fatidica zi de 23 august 1944!
Iar, dacă-l avem în seamă pe Antonescu, el a probat exemplar că a rămas – atât ca luptător şi factor determinant în cele două războaie anticomuniste ale României (1919-1920 – Ungaria şi 1941-1944 – U.R.S.S.) precum şi în cele două conflagraţii din 1914-1918 şi 1939-1945 pentru unirea tuturor Românilor şi integritatea statală – ferm ataşat propriilor convingeri şi unei convingeri exemplare. Ceea ce Antonescu a exprimat consecvent ca Şef al Statului Român ori ca Lord al Războiului, precum a procedat şi la 26 ianuarie 1943, când i-a mărturisit ziaristului italian L. Sorentino[26]„Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus [...] Eu nu fac un joc de trişor, ca vecinii mei unguri, visând prăbuşirea germanilor şi sosirea englezilor eliberatori. Drumul spre Constantinopol nu trece prin Budapesta şi ei nu au motive să se teamă de Rusia. Noi avem. Noi ştim că duşmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios şi trebuie să recunoaştem, îl continuă genial. Este rusul rus dintotdeauna, care, înveşmântându-se astăzi în comunism, înaintează în numele unui ideal care corupe intelectualitatea şi, ascunzându-şi colţii după o zdreanţă roşie, atrage masele de muncitori şi ţărani. Eu voi arunca în război, spre a-i zăgăzui pe ruşi, toate forţele pe care voi izbuti să le înarmez, convins că acesta este supremul bine pentru România – zăgăzuirea ruşilor … “
————————————————————————————————————-
[1] vezi M. D. Ciucă, editor, Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. IV, Bucureşti, 2000, p. 568-569.
[2] vezi Larry L. Watts, O Casandră a României: Ion Antonescu şi lupta pentru reformă, 1918-1941, traducere, Bucureşti, 1993.
[3] Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu în faţa Istoriei, III, Craiova, 2002, p. 249-250.
[4] cf. apud Ion Calafeteanu, ed., Români la Hitler, Bucureşti, 1999, p. 183; despre  vizita lui Antonescu şi a suitei sale la Salzburg – vezi Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Pace şi război, II, Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, Iaşi, 2011, p. 265-266; minutele întrevederilor din 12-13 aprilie 1943, pp. 367-378.
[5] Jurnalul Mareşalului Antonescu, pp. 368-371.
[6] vezi Gheorghe Barbul, Memorial Antonescu – Al III-lea om al Axei, traducere, Bucureşti, 2001, p. 160; Gh. Buzatu şi colaboratori, eds., Mareşalul Antonescu în faţa Istoriei, I, Iaşi, 1990, p. 353.
[7] Jurnal, II, p. 371.
[8] Ibidem, p. 372.
[9] vezi Jurnalul, III, p. 392 şi urm.
[10] Ibidem, p.375.
[11] Ibidem, pp. 366-370)
[12] Ibidem, p.374.
[13] Jurnal, II, p. 372.
[14] ANIC, Bucureşti, fond I. Antonescu, dosar 4, f. 144.
[15] Cicerone Ioniţoiu, Viaţa politică şi procesul lui Iuliu Maniu, II, Bucuresti, 2003.
[16] Jurnal II, p. 375.
[17] Ibidem, p.372.
[18] apud Mareşalul Antonescu în faţa Istoriei, I, p. 390).
[19] Ibidem, p. 377.
[20] cf. H. Trevor-Roper R., ed., Hitler’s Table Talk, 1941-1944. His Private Conversations, New York, 2000, pp. 121, 180, 337, 387, 694-695.
[21] Ibidem, p.121
[22] Ibidem, pp. 180, 694-695
[23] Ibidem, p.337
[24 ] Ibidem, p.387
[25] cf. Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. Forţa destinului. O biografie, Iaşi, 2012, p. 544.
[26] vezi Jurnal, II, p. 347-348

Sursa: http://www.art-emis.ro

sâmbătă, 23 februarie 2013


Iuliu Maniu: un Gică-contra interbelic  
de Voicu TUDOR

De fiecare dată când trec prin Piaţa Palatului şi văd statuile lui Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu, simt un gust amar şi mă gândesc câtă nedreptate este pe lumea asta. Dacă statuia lui Iuliu Maniu, amplasată în faţa Bisericii Kretzulescu ar avea o mică justificare, amplasarea statuii lui Corneliu Coposu lângă această Biserică este total nepotrivită. În susţinerea părerilor mele prezint mai jos câteva date despre cele două figuri istorice menţionate mai sus. Iuliu Maniu, preşedintele P.N.Ţ., a avut o contribuţie importantă – după unii, discutabilă după alţii – la realizarea Statului Naţional Unitar Român. Analizând, însă, activitatea politică de după Marea Unire, se constată că atitudinea lui Iuliu Maniu a avut un caracter net duplicitar şi dăunător României. Dar, mai ales, Iuliu Maniu s-a fofilat în asumarea luării unor decizii politice, „făcând pe mortu-n păpuşoi“. 
La 1 decembrie 1918, are loc la Alba Iulia Marea Adunare Naţională, cu participarea a peste 100.000 de români, veniţi din toate ţinuturile Transilvaniei şi Banatului. Vasile Goldiş, din însărcinarea şi în numele Consiliului Naţional Român, citeşte textul Rezoluţiei de Unire a Transilvaniei cu România, aprobată în unanimitate. Iuliu Maniu voia unire, dar cu condiţii! Nu trebuie uitat că, la 28 august 1916, când Armata Română trecuse Carpaţii în Transilvania, Iuliu Maniu era ofiţer în Armata Austro-ungară, cu arma în mână îndreptată împotriva Statului Român. De aceea, nu a fost lăsat să citească textul Rezoluţiei de Unire a Transilvaniei cu România. Textul a fost citit de Vasile Goldiş, vicepreşedinte al Consiliului Naţional Român Central. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi, prin reprezentanţii lor, la Alba Iulia, în ziua de 1 Decembrie 1918, decretează „Unirea necondiţionată a acestor români şi a teritoriilor locuite de ei cu România“. De fapt, în Parlament, lui Iuliu Maniu şi Ion Hudiţă avea să li se strige „Jidoviţilor!“, pentru că-i apărau pe evreii afacerişti. O mare rezistenţă la realizarea Statului Naţional Unitar Român a opus iudaismul mondial.
După desăvârşirea Statului Naţional Unitar Român, „Unirea cu Roma“ a unei părţi a preoţilor şi a unei minorităţi a populaţiei româneşti din Transilvania nu mai avea justificare. Cei care s-au „unit“ n-au făcut-o din considerente religioase, ci din motive economice, sociale şi politice, deci nu pentru că ar fi fost nemulţumiţi de Biserica Ortodoxă, ci pentru că voiau să iasă din situaţia de inferioritate politico-socială în care erau ţinuţi prin nefasta Unio trium nationum, formată din unguri, secui şi saşi. În esenţă, „Biserica Greco-catolică Unită cu Roma“, adică   „uniatismul“, era expresia duplicităţii, imposturii, ipocriziei – motiv pentru care chiar clerul bisericilor aşa-zis „istorice“ maghiare (luterană, calvină şi unitariană) îi acuzau pe românii „uniaţi“ că „sunt nesinceri, prefăcuţi“. Ceea ce, în principiu, era adevărat, întrucît însuşuniatismul“ nu era decât un tertip politic, juridic şi religios al Bisericii Catolice folosit pentru a-şi mări zona geografică a Catolicismului – care pierduse teren în lupta cu Protestantismul – prin cumpărarea adeziunii la Catolicism a enoriaşilor cu promisiunea eliberării din servitutea politico-economică. Unitatea Statală a românilor, odată realizată politic, impunea şi o unificare religioasă. Printre cei care s-au opus cu înverşunare la unificarea religioasă a fost şi Iuliu Maniu, deoarece acesta era „greco-catolic“. În mod evident, impostura uniatismului l-a marcat şi pe Iuliu Maniu, fiind impregnat în comportamentul său duplicitar şi laş, dar mascat, abil, prin mimarea unei înţelepciuni absconse – motiv pentru care a fost poreclit „Sfinxul de la Bădăcin“. În primăvara anului 1923, Parlamentul României a votat Constituţia Statului Unitar Român, înlocuind-o pe cea din 1866. Iuliu Maniu a fost împotriva acestei decizii şi, în consecinţă, nu a votat Constituţia (cum aveau să facă, şapte decenii mai târziu, U.D.M.R.-iştii, aliaţii „seniorului“ Coposu în C.D.R.). Liderul ţărănist refuzase să participe la încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. Tot el l-a introdus clandestin în Ţară pe Carol Caraiman – după ce Parlamentul îl eliminase de la succesiunea tronului, în 1926 –, proclamându-l Rege al României şi inaugurand, astfel, un regim corupt şi uzurpator, care a dus la sfârtecarea graniţelor Ţării. La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, în timpul tratativelor pentru încheierea unui armistiţiu, Iuliu Maniu a fost de acord cu acţiunea regelui de capitulare fără condiţii, pe care o enunţase, cu deplină inconştienţă politică, paraliticul F. D. Roosevelt, susţinut, de nevoie, de Winston Churchill. Iuliu Maniu dispunea de o staţie de radio emisie-recepţie şi avea legături directe cu Serviciile Secrete britanice de la Istanbul, transmiţând chiar date de ordin  militar. Jocul dublu pe care l-a făcut, pe de o parte, cu Mareşalul Antonescu şi, pe de altă parte, cu trupa de conspiratori în frunte cu imberbul rege Mihai I, a dus la evenimentele tragice de la 23 august 1944, care ne-au costat două treimi din Armata de Front, făcută prizonieră din cauza unui pretins „Armistiţiu“, ilegal şi iresponsabil.
La începutul lunii august 1944, în urma negocierilor cu Alexandra Kollontai, ambasadoarea U.R.S.S. la Stockholm, sovieticii acceptaseră o mare parte a condiţiilor puse de Mareşal. Iniţierea negocierilor a venit de la Stalin. Rusia Sovietică ne cerea să negociem un armistiţiu, iar Anglia ne cerea criminala „capitulare fără condiţii“. La 7 august 1944, redutabilul gazetar care a fondat şi a condus ziarul Curentul, Pamfil Şeicaru, a fost chemat de Mareşal la Olăneşti şi înştiinţat că trebuie să plece, în câteva zile, la Madrid, pentru a organiza, în afara României, o campanie de presă cu scopul de a denunţa opiniei publice internaţionale orice eventuală încălcare a celor prevăzute în acordul de armistiţiu care urma să fie încheiat. La 10 august, Pamfil Şeicaru a plecat în Spania şi şi-a continuat cariera de comentator politic până în anul 1980, când s-a stins din viaţă, la 86 de ani, dintre care ultimii 36 petrecuţi în pribegie.
Răspunsul la Convenţia de Armistiţiu, favorabilă României, aşa cum solicitase Ion Antonescu, trimis de Stalin pe numele Mareşalului, prin cifrul secret al Ministerului de Externe, a fost înmânat lui Iuliu Maniu de către cei doi funcţionari care coordonau activitatea cifrului şi care erau membri ai Partidului Naţional Ţărănesc (Rădulescu-Pogoneanu şi Niculescu-Buzeşti). Iuliu Maniu nu a putut accepta ca Mareşalul să fie autorul şi pârghia executorie a planului de desprindere a României de Germania. Răspunsul primit de la sovietici l-a predat regelui – care fusese, tot timpul, o marionetă –  şi a consimţit la arestarea Mareşalului. La aflarea veştii arestării Mareşalului Ion Antonescu, Stalin a fost surprins şi, profitând de ocazie, a ocupat Ţara şi a amânat semnarea adevăratului armistiţiu până la 12 septembrie, după ce dusese în prizonierat circa 170.000 de militari.
Stalin trata un armistiţiu cu şeful statului român, Mareşalul Ion Antonescu, şi nu discuta cu nişte complotişti, în marea lor majoritate evrei şi români „jidoviţi“. Nu trebuie uitat că Iuliu Maniu era de religie greco-catolică, iar în timpul cât a fost închis în penitenciarul de la Sighet a declarat că îi pare rău că n-a trecut la religia catolică. Este regretabil că, la vârsta de 80 de ani, când a decedat (5 februarie 1953), a făcut o asemenea declaraţie (cf. Constantin C. Giurescu, Cinci ani şi două luni în Penitenciarul din Sighet, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994). Omul nu a înţeles nici la vârsta de 80 de ani că etapa premergătoare iudaizării omenirii este catolicismul.
La procesul Mareşalului, Iuliu Maniu, în speranţa că îşi va salva pielea, a fost un martor cu două feţe. Fără să vrea, „marele“ om politic Iuliu Maniu a făcut jocul duşmanilor Poporului Român, abătându-se de la jurământul pe care-l făcuse când era reprezentant al studenţimii: „Jur în faţa lui Dumnezeu, pe conştiinţă şi onoare, că îmi voi jertfi viaţa pentru triumful cauzei româneşti“.
Nu trebuie uitat nici faptul că, după ocuparea Nordului Ardealului, în urma Dictatului de la Viena, din 30 August 1940, Iuliu Maniu a organizat la Cluj o manifestaţie de protest, dar la care el nu a participat: s-a fofilat, ca de obicei, şi s-a ascuns la Turda. Cei mai mulţi dintre manifestanţi au fost arestaţi de autorităţile maghiare şi duşi în închisorile din Budapesta. Câtă nedreptate!
La procesul lui Emil Dumitru Şteanţă, Secretarul general al Batalionului de Voluntari „Iuliu Maniu“, alături de Nicolae Paliacu şi de Gavrilă Olteanu, care au fost iniţiatorii şi organizatorii Mişcării SUMANELE NEGRE, Iuliu Maniu a fost de o laşitate deplină. Marele „naţionalist“ Iuliu Maniu a declarat la proces că nu l-a văzut niciodată şi că nu l-a cunoscut pe Dumitru Şteanţă, deşi avusese multe discuţii şi întâlniri cu el, iar Batalionul de Voluntari îi purta numele! Amănuntele sunt date chiar de către Dumitru Şteanţă, în cartea sa Am luptat în SUMANELE NEGRE (Bucureşti, 2007). Dumitru Steanţă a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, la 18 noiembrie 1946, şi eliberat prin Decretul de graţiere nr. 5 din 1964. Fenomenul SUMANELE NEGRE a fost o mişcare naţională, cu răspândire şi susţinere în toate regiunile ţării. Chiar şi mareşalul sovietic Rodion Iarovievici Malinovski a încurajat această acţiune şi a lansat, în presa scrisă şi la postul de radio BOD, apelul „Înrolaţi-vă pentru eliberarea Ardealului!“
După eliberarea din detenţie, Dumitru Steanţă a fost în permanenţă urmărit, persecutat şi nu i s-a permis să ocupe nici o funcţie. A lucrat ca ospătar, şef de sală, voiajor comercial, sau a prestat muncă la domiciliu. Aceasta şi din cauza declaraţiei lui Iuliu Maniu la procesul Batalionului de Voluntari „Iuliu Maniu“.
Dumitru Steanţă a decedat într-un total anonimat, la 21 decembrie 2007, fiind înmormântat în Cimitirul Străuleşti II, fig. 48, loc 447, Bucureşti.
Câtă nedreptate a avut de suferit Emil Dumintru Şteanţă din partea acestui individ, Iuliu Maniu, care, din motive încă obscure, este prezentat ca un mare om politic! Totuşi, Dumnezeu a făcut, într-un fel, dreptate. Şi, ca să punem bomboana pe coliva lui Iuliu Maniu – pe care marele istoric Nicolae Iorga îl prezintă ca pe un impostor –, trebuie etalat un fapt recent semnalat în presa postdecembristă despre odioasa  HYPERLINK "http://ro.wikipedia.org/wiki/Ana_Pauker" Ana Pauker. „A fost acuzată de complot împotriva siguranţei statului din însărcinarea Cominternului. Procesul s-a terminat cu condamnarea ei la 10 ani închisoare, cu toate că toată presa evreiească sau iudaizată a României, mai ales ziarele principale Dimineaţa, Adevărul şi Lupta, din strada Sărindar, i-au luat apărarea şi au prezentat întreaga desfăşurare a procesului ca pe o infamă înscenare politico-reacţionară, arătînd-o pe Anna ca pe o martiră a libertăţilor democratice. Apărătorul ei n-a fost altul decît şeful Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu, care a preluat voluntar apărarea şi a pledat pentru achitarea ei (s.n., V. T.). Aceasta n-a servit, totuşi, la nimic. Anna Pauker a trebuit să execute 10 ani de temniţă la închisoarea militară din Râmnicu Sărat“ (cf. Fr. Lenauheimer, „Anna Pauker“, MEMORIA revista gândirii arestate, nr. 2/2012, pag. 100). Dar în puşcărie avea să stea doar patru ani, pînă în luna mai 1941, cînd, din ordinul Mareşalului Ion Antonescu, a fost dată sovieticilor  la schimb cu omul politic român Moş Ion Codreanu. La 5 noiembrie 1947, Ana Pauker a fost numită ministru de Externe şi vice-prim-ministru al României, fiind prima femeie din lume care ajunsese în aceste funcţii – apărînd chiar pe coperta prestigioasei reviste americane TIME. „În aceeaşi lună, a pus să fie aruncat în închisoare bătrânul conducător al Partidului Naţional Ţărănesc, Maniu, cu următoarea frază lapidară: «Maniu şi-a meritat odihna pentru vârsta lui înaintat㻓 (ibidem, pag. 104). Evident, ca orice jidancă împuţită, Ana Pauker s-a răzbunat pe „apărătorul ei voluntar“, Iuliu Maniu, fiindcă, la procesul ei din 1936, nu o scăpase de puşcăria meritată. Deci, Iuliu Maniu a avut ce-a meritat, pentru întreaga lui viaţă de netrebnic.
În privinţa lui Corneliu Coposu pot releva câteva aspecte nu atât de importante sub aspect istoric, dar, oricum, semnificative. Cu câţiva ani înainte de baia de sânge din decembrie 1989, odată, la plecarea din sediul guvernului, unde susţinusem un proiect, fiind însoţit de către colonelul Gheorghe Anghel, fost instructor la Secţia Militară şi pe Probleme de Justiţie, acesta mi-a arătat un individ care ieşea din biroul lui Ştefan Andrei şi mi-a spus că este Corneliu Coposu. Sincer să fiu, nu auzisem niciodată de el. L-am întrebat pe colonelul Gheorghe Anghel cine este individul. Mi-a spus că este unul dintre foştii secretari ai lui Iuliu Maniu, pe care îl văzuse de multe ori intrând şi ieşind din biroul lui Ştefan Andrei şi că era şeful Serviciului A.L.A. (Apărarea Locală Antiaeriană) la o întreprindere de construcţii montaj din Bucureşti. Uitasem de această întâlnire cu Corneliu Coposu, când, în 1999 am găsit cartea COMPLOTUL SECURITĂŢII – Revoluţia trădată din România, de Antonia Rados (Editura Saeculum, Bucureşti, 1999), unde, la pagina 22, scrie că Ştefan Andrei fusese pregătit să participe la cursa pentru succesiunea conducătorului, iar la pagina 139 scrie că Ştefan Andrei, locţiitor al primului ministru şi membru al Comitetului Politic Executiv, trimisese câteva semnale în Vest că pregătea o răsturnare a dictaturii. Probabil prin Corneliu Coposu transmitea semnalele. Ştefan Andrei se şi vedea şeful statului. El nu ştia că jocurile erau făcute pentru alţii: evrei, iudeo-ţigani, iudeo-maghiari şi sectanţi. După decembrie 1989, au venit în România sectanţi din tot Occidentul – au venit până şi din îndepărtata Brazilie! –, sectanţi care, în realitate, sunt evrei. Sub masca înfiinţării unei Biserici Universale, sectanţii propagă anticreştinismul şi urmăresc exterminarea poporului român pentru că a împiedicat întemeierea statului evreiesc pe teritoriile româneşti. Sectanţii sunt agenţi ai iudaismului şi au în doctrinele lor teze iudaice. 
 Este adevărat că „emanaţii“ l-au recompensat pe Ştefan Andrei cu două imobile din fondul proprietăţii de stat: un apartament în Bulevardul Unirii, nr. 68, scara 2, Bucureşti, şi o vilă în str. Frunzei, nr. 34 A, Bucureşti (în aproprierea Colegiului Mihai Viteazul). Vă rog să consultaţi cartea lui Valentin Manoliu, Dezvăluiri uluitoare despre modul în care este afectată România de gigantica conspiraţie internaţională a NOII ORDINI MONDIALE (Editura Sapienţia, Bucureşti, 2006, pag. 187). Mai are o locuinţă în str. Berna nr. 1, ap. 2, închiriată unei firme. Şi mai are o vilă la Snagov, construită din pensia lui de nomenclaturist, din chiria pentru casa din str. Berna, din drepturile de autor pentru cărţile publicate şi din alte venituri pe care nu le ştim. Dar Fiscul le ştie? A mai fost recompensat cu un post de consul general al României la Milano, Italia, pentru fiul lui. Ce merite şi ce competenţe are progenitura lui Ştefan Andrei?!
Acum Ştefan Andrei a întors-o „ca la Ploieşti“: scrie şi cărţi. Recent a apărut o lucrare a lui: I se spunea MACHIAVELLI. Ştefan Andrei în dilog cu Lavinia Betea (Editura adevărul, Bucureşti, 2011). Nimeni n-a auzit că i s-ar fi spus Machiavelli. Lumea ştia de „Ion-te-leagă“ (Ion Dincă); „Talpă“ (Angelo Miculescu – avea talpa de 50 cm!); „Amorezu’“  (Gogu Rădulescu), „Trăistaru’“ (Ion Columbeanu – umbla tot timpul cu traista şi cerşea, deşi era consilierul premierului Constantin Dăscălescu), „Ţuică“ (Ion Gheorghe Maurer), „Cap-de-lemn“ (Gheorghe Petrescu, fratele Elenei Ceauşescu), „Hoaţa“ (Alexandrina Găinuşe).
Unui singur om i s-a spus „MACHIAVELLI“: lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Cartea scrisă de Ştefan Andrei este plină de date imaginare, inexactităţi, falsuri şi îşi prezintă incomplet biografia, chiar o falsifică. De ce nu spune despre fapta murdară pe care a făcut-o în anul 1951, când mama lui i-a adus, la Căminul de Studenţi din Bulevardul Tei, printre altele şi nişte ouă roşii?! I-a aruncat ouăle roşii pe geam şi a apostrofat-o să nu mai facă aşa ceva! Era cu câteva zile înainte de Sărbătoarea Paştelui. 
Cum se numeşte în limbaj penal ce făceai d-ta, „tovarăşe“ Andrei, în aceea vreme? Şi acum pozezi în mare disident? Dumneata nu ai fost contra preşedintelui Nicolae Ceauşescu şi contra orânduirii socialiste, ci ai fost contra Statului şi a Poporului Român. Dacă nu erai de acord cu politica preşedintelui Nicolae Ceauşescu, îţi dădeai demisia şi lucrai cum a făcut Constantin Tuzu, inginer, profesor universitar, ministru şi vice-prim-ministru, care, după ce şi-a dat demisia din înaltele funcţii publice avute, a lucrat 20 de ani ca simplu inginer proiectant la Institutul de Proiectări Sectoare Calde Bucureşti; nici măcar şef de atelier de proiectare nu a fost pus. Nu mi-a venit să cred, în anul 1972, când l-am văzut lucrând la planşetă. L-am salutat cu mult respect – îmi fusese profesor la Şcoala Politehnică din Bucureşti – şi mi-a spus că este o mare cinste să lucrezi. Şi ca profesorul ex-vice-prim-ministru Constantin Tuzu au mai fost şi alţii, nu ca dumneata, „tovarăşe“ Ştefan Andrei, care te dai, acum, mare patriot şi te-ai metamorfozat în „disident“ şi chiar în „anticomunist“. De fapt, mulţi dintre cei care au fost profitori ai vechiului regim au năpârlit după complotul internaţional antiromânesc din decembrie 1989. Este adevărat, „tovarăşe“ Andrei? Dacă mai ai o urmă de moralitate, vei recunoaşte. Mama dumitale era o ţărancă simplă, îmbrăcată frumos. Era o icoană. Să nu uiţi şi să nu-ţi ierţi niciodată această faptă murdară pe care ai comis-o. Îl întreb pe Ştefan Andrei dacă mai păstrează agenda unde nota greşelile de exprimare ale preşedintelui Nicolae Ceauşescu. În agendă figura, de zeci de ori, cuvântul „preten“. Ca vechi şi fost ziarist, individul ar fi trebuit să ştie că acesta este cuvântul corect în limba română, veche de 7.000 de ani, şi nu „prieten“, care provine din limba rusă, din cuvântul „priateli“. De aceea, în proporţie de aproape jumătate din populaţie, locuitorii României rostesc „preten“, în special locuitorii din mediul rural, care sunt mai tradiţionalişti şi mai feriţi de intruziunile urbanismului cosmopolit.
După unele informaţii, în anul 1948 Ştefan Andrei era muncitor strungar la Uzina de Maşini Electrice Bucureşti. Este adevărat?! Nu este o ruşine că ai fost muncitor. Este chiar o cinste. Ruşinea este că îţi falsifici biografia. Dar de unde a avut „tovarăşul“ Ştefan Andrei banii cu care şi-a construit vila-castel din str. Frunzei nr. 34 A? Vă spun eu de unde: de la românii care au ajuns muritori de foame şi de la cei care au ajuns să li se confişte casele pentru datorii la băncile spoliatoare şi să doarmă prin parcuri şi în gurile de canalizare. Şi acum are tupeul să apară la televizor, să dea interviuri şi să scrie cărţi!
După mărturisirea fostului torţionar Franţ Ţandără, care omorâse atât de mulţi deţinuţi politici încât nici nu le mai ştia numărul, Corneliu Coposu n-a fost o piesă importantă între condamnaţii politici ai regimului iudeo-stalinist: «Cîţi au scăpat? Cine? Să mă ierte Dumnezeu, eu am o mare stimă pentru domnu (sic) Coposu, dar ce a fost mai interesant noi trebuia să lichidăm. „Lichidaţi-i!“, asta ni se spunea. Canalul pentru asta s-a făcut. Şi în ’68 pe cine mai ţineau ei în puşcării? Să mă ierte Dumnezeu, domnu Coposu n-a fost o piesă importantă, că, dacă era important, îl termina. Acum el este important (…), dar dacă era important atunci, sau dacă s-ar fi văzut că va fi important, îl terminau. Noi am avut sarcină clară» (vezi Doina Jela, DRUMUL DAMASCULUI. Spovedania unui fost torţionar. Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, pag. 87-88; pag. 99). Torţionarul Franţ Ţandără recunoştea că primea ordine de la consilierii evrei ai Anei Pauker, ai lui Teohari Georgescu ş.a. ca să extermine elita intelectualităţii româneşti. Aşadar, chiar Ţandără, cu mintea lui de criminal exersat în exteminarea elitelor, a conchis că tocmai această micime politică a lui Corneliu Coposu – şi, deci, lipsă de periculozitate pentru regimul iudeo-stalinist – l-a salvat de la uciderea sa violentă şi a trăit până la adânci bătrâneţi, ca să ne „procopsim“ noi cu el, după 1989.
Dar, în anii ’40, Corneliu Coposu pusese mâna, sub formă de arendă, pe o imensă moşie a unui evreu din Ardeal, moşie care avea acareturi cu un bogat inventar viu şi mort, cu o fabrică de spirt în plină şi rodnică funcţiune. Deşi era doar secretarul lui Iuliu Maniu pe post de „ţine-servietă“, ce alte însuşiri oculte ar fi avut Corneliu Coposu ca să dobândească drepturile asupra respectivei moşii şi cum le obţinuse? (Vezi scrisoarea din 21 noiembrie 1943, adresată lui Iuliu Maniu de către ziaristul Grigore Malciu.) Mai ales că evreii ştiu doar să ia, nu să şi dea! 
Trebuie să ne reamintim că, în întreprinderi, „Serviciul A.L.A.“ şi „Documente Secrete“ erau subordonate şi controlate de către Securitate! Vă rog să citiţi cartea K.G.B.-ul şi revoluţia română, de Alexandru Saucă (Editura Miracol, Bucureşti, 1994, pag. 24).
Corneliu Coposu colabora la ziarul Dreptatea din New York, S.U.A., încă din anii ’80 (vezi articolul „Armistiţiul din 1944 şi implicaţiile lui“, în ziarul Dreptatea, New York, reprodus în lucrarea ANTONESCU – Mareşalul României şi războaiele de reîntregire, Centrul European de Cercetări Istorice, Editura Nagard, Veneţia, 1986, vol. IV, pag. 13-58). Este destul de clar că această colaborare se realiza cu acceptul Securităţii române. Securitatea română avea două componente: cea evreiască, majoritară (circa 80 la sută), şi ramura naţională, care era aproape simbolică. Puterea o avea, evident, componenta iudeo-stalinistă a Securităţii, care devenise stat în stat, ba chiar stăpâna statului. Nicolae Ceauşescu ajunsese prizonierul Securităţii. De aceea, când a fost arestat şi dus la Târgovişte într-o unitate militară a M.Ap.N. şi când, din clădire, a văzut pe stradă oameni care protestau contra lui, a întrebat: „Cine sunt ăştia, mă? Cei de la Securitate?“ (cf. Viorel Domenico, Ceauşescu la Târgovişte. 22-25 decembrie 1989. Editura „Ion Cristoiu“, Bucureşti, 1999, pag. 75).
A doua oară l-am văzut pe Corneliu Coposu în ziua de 2 iunie 1992, la o întâlnire cu tineretul Universităţii Bucureşti, unde conferenţia prof. univ. acad. Dinu C. Giurescu. Tema era „De ce tineretul universitar interbelic a optat pentru Mişcarea Legionară“. A fost invitat să vorbească şi dr. Şerban Milcoveanu, care, în 1935-1936, fusese preşedintele Societăţii Studenţilor din Medicină, iar în anii 1936-1940 a fost preşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români. Apoi, împreună cu un mare grup de tineri legionari, avea să fie trimis pe Frontul de Est, în prima linie a frontului, cu scopul deliberat de a fi lichidat tineretul legionar. Ceea ce şi avea să se întâmple, dr. Şerban Milcoveanu fiind printre puţinii norocoşi legionari care aveau să se mai întoarcă din război.
Dr. Şerban Milcoveanu a explicat că Mişcarea Legionară a fost segmentul din epoca interbelică al vechiului şi nemuritorului naţionalism românesc început, pe planul acţiunii, cu Tudor Vladimirescu, iar pe planul gândirii avea să-şi continue dezvoltarea cu Nicolae Bălcescu şi generaţia sa. Mişcarea Legionară n-a fost cu nimic sponsorizată din ţară şi/sau din străinătate. Mişcarea Legionară este absolut autohtonă, determinată de cauze şi scopuri pur româneşti. Mişcarea Legionară a fost reacţia de apărare a poporului român împotriva invaziei iudaice. Legionarii au demonstrat că perspectiva iudaismului, în ţara noastră, este dezrădăcinarea Neamului Românesc din patria lui şi antisemitismul este strigătul deposedaţilor de bunurile strămoşeşti; bunuri smulse din mâinile românilor de către evrei. În timpul discursului, dr. Şerban Milcoveanu a fost întrerupt de provocatori, dar a putut evita căderea în cursele şi capcanele întinse. Acum constatăm că, din păcate, se adeveresc prezicerile Mişcării Legionare.
A luat apoi cuvântul Corneliu Coposu, care a prezentat Mişcarea Legionară ca ceva aproape inexistent şi, drept dovadă de ignoranţă, dar şi de desconsiderare a ei, a pronunţat „Liga Arhanghelului Gabriel“, în loc de „Legiunea Arhanghelului Mihail“. 
La auzul cuvintelor lui Corneliu Coposu, jumătate dintre persoanele care erau în amfiteatru (plin până la refuz) au părăsit sala (cf. Dr. Şerban Milcoveanu, Teroarea de Stat până la 22 decembrie 1989, Editura „Liga pentru Apărarea Adevărului Istoric“, Bucureşti, 2004, pag. 114-122). A fost o mare palmă dată „seniorului“ Corneliu Coposu, cum avea să fie gratulat ulterior, absolut neîntemeiat. Căci, dacă în tinereţe scrisese un manifest contra maghiarimii revizioniste din România, guvernarea Convenţiei Democrate avea să inaugureze – sub directa oblăduire a „seniorului“ Coposu – asocierea cu U.D.M.R., alianţă extrem de periculoasă pentru destinul României, mai ales că, odată ajunşi, oficial, la guvernare, horthy-ştii U.D.M.R.-işti nu se mai dau plecaţi! 
Corneliu Coposu a păstrat resentimentele anti-legionare trăite în anii 1935-1937, în timpul vieţii sale studenţeşti de la Cluj, când studentele legionare l-au refuzat, preferându-i pe legionarii care erau premianţi şi eroi (cf. Dr. Şerban Milcoveanu, Războiul dintre Stat şi Naţiune, Bucuresti, 1993, vol. II, pag. 327). 
Corneliu Coposu era de religie greco-catolică şi nu a înţeles că românii sunt creştini-ortodocşi, că Biserica greco-catolică trebuie să revină la matca ortodoxă. Întrucât era jurist de profesie şi apreciat, totuşi, ca un om instruit, cred că nu a fost vorba de faptul că nu a putut să înţeleagă, ci nu a vrut, deoarece a fost pe deplin obedient Vaticanului – care le dăduse ex-greco-catolicilor directiva fermă a  HYPERLINK "http://ro.altermedia.info/politica/ilegalitatea-cultului-ex-greco-catolic-5_8731.html" \l "more-8731" aplicării criminale a politicii restitutio in integrum. Profesorul Nae Ionescu a demonstrat impecabil că nu poţi fi, simultan, şi român şi catolic. El spunea: „Suntem ca atare ortodocşi pentru că suntem români şi suntem români pentru că suntem ortodocşi“.
Stau de multe ori şi mă întreb: cine a dat aprobarea ca statuile lui Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu să fie amplasate în Piaţa Palatului?! Probabil Emil Constantinescu, pentru că i-a fost frică de Coposu. Îi era teamă să nu-i „înfigă sula în coaste!“ Cum i-o înfipsese predecesorului său! Cum poti să simţi, să gândeşti, să acţionezi româneşte când eşti subordonat VATICANULUI?! Dacă românii sunt, în imensa lor majoritate, creştini-ortodocşi, Corneliu Coposu trebuia să înţeleagă că propaganda lui catolică (iudaică) este sortită eşecului. Catolicismul, cum am spus, este faza premergătoare iudaizării omenirii.
Iuliu Maniu merită o statuie care să fie amplasată în centrul oraşului Cluj-Napoca, iar „seniorul“ Corneliu Coposu merită şi el o statuie, dar să fie amplasată în satului natal, în curtea casei părinteşti sau la marginea satului. În locul statuii lui Iuliu Maniu, din Piaţa Palatului, trebuie realizat un monument care să-l reprezinte pe voievodul Ţării Româneşti, Matei Basarab, Domn şi Stăpân peste români, cel care a ridicat primul steagul luptei împotriva străinilor – pe atunci grecii – care puseseră stăpânire pe ţara lui!
În locul statuii lui Corneliu Coposu trebuie amplasată statuia marelui om politic şi de stat Ion I. C. BRĂTIANU – ctitorul cel mai de seamă al României Mari.

Voicu TUDOR 
Titlu pentru link: Iuliu Maniu: un Gica-contra interbelic
Tag-uri: Iuliu Maniu, Corneliu Coposu, uniatism, greco-catolic, F. D. Roosevelt, Ion Antonescu, Emil Dumitru Şteanţă, Sumanele Negre