marți, 14 februarie 2017

Scrisoare de la un rebel cu cauză de Radu Iliescu

Scrisoare de la un rebel cu cauză de Radu Iliescu



Zilele trecute am făcut o vizită unui rebel. Am băut o cafea, adică vreo trei, pentru că la mine primele două sunt din oficiu, abia de la a treia încep să număr.


O poftă nebună să-mi fumez pipa, n-am mai aprins-o de la Crăciun, neostoită pentru că o uitasem acasă. Un apartament cu pereţi înalţi în centrul Clujului, în curs de renovare. N-am vrut să discutăm nimic anume, îl ştiu de câţiva ani, îl citesc peste tot unde dau de el, dar am vorbit, fireşte, şi să-l ascult a fost un regal intelectual.
Am găsit omul exact cum îl intuiam, o ebuliţie intelectuală contagioasă, pe fond de precaritate dispreţuitoare a condiţiilor materiale. Dacă-l întâlneşti, îţi lipseşte sertarul de unde să scoţi o etichetă şi să i-o lipeşti pe frunte. E altfel. Ori îţi vidanjezi meningele, ori te înfurie neputinţa de a-l clasifica. E boemul târziu căruia nu i-a mai rămas decât o redută de luat cu asalt: sfinţenia. Acolo unde omul comun se bucură că „a înţeles” şi se adaptează sinucigaş, el se miră şi se ţine deoparte. Un boier al celei mai rare dintre voluptăţi: a minţii. Un rebel care trece neobservat prin mulţime.
Nu pretind să le fi întâlnit pe toate, dar în acest moment nu cunosc decât trei feluri de rebeliune autentică: să-ţi cultivi grădina, să urmăreşti analitic istoria ideilor şi să te laşi furat de invocaţia Numelui. Leviathanul vrea să te ţină captiv dintr-un motiv foarte simplu: fără energia ta este mort. Puţini ştiu că nu are nicio importanţă în ce mod îi dai energia, prin adeziune sau contestare, totul este să-l laşi să ţi-o ia. Nu, nu-ţi va cere permisiunea, dacă poate te va vida de suflet şi te va arunca aşa cum aruncă marea o scoică goală. Ideea principală este simplă: rebeliunea nu este o formă de luptă, nici o formă de supunere. Rebeliunea autentică este altceva. Cu ani în urmă, am avut discuţia aceasta cu doi prieteni, un arab şi un indian. Primul, impetuos şi raţional, a ratat-o. Trag nădejde că amintirea vorbelor de atunci îi va face într-o zi serviciul cuvenit. Celălalt, subtil şi intuitiv, a înţeles. De fiecare dată când există un conflict, lupta este concomitent îmbrăţişare, pentru că nu se înfruntă decât cei între care se află comună măsură. Dacă te lupţi făţiş cu monstrul, devii un monstru la rândul tău.
Să-ţi cultivi grădina nu este o aluzie la „soluţia fericirii” formulată de Candide, personajul lui Voltaire, nefiind doar o metaforă. Începi literalmente prin a-ţi cultivi grădina, a te depărta de sistemul care te vrea captiv. Cumpără pământ, nu se mai fabrică. Cineva a calculat că 70 mp sunt suficienţi pentru necesarul anual de legume a unui adult, şi consumă tot atâta timp cât să te duci în supermarket şi să le cumperi. Libertatea e la fel de uşor de întreţinut ca şi condiţia de captiv, totul ţine de hotărârea individului de a avea una sau alta. Există o rebeliune autentică, pe lângă care trecem prea uşor, în gestul celui care-şi produce hrana, hainele şi distracţia. Să te deconectezi de supermarketuri (fie şi 10%), să cânţi la un instrument, să împleteşti un fular de lână. Toate competenţele de care va fi stringentă nevoie atunci când această civilizaţie energofagă va colapsa ca o balenă proastă care se încăpăţânează s-o ia la deal. Educaţia pentru acest gen de rebeliune începe în fiecare familie în care mama citeşte seară de seară poveştile din vechime. Grădinarul bio ştie mai bine ca noi toţi că există viaţă şi după sistem.
O treaptă mai sus este aceea a înţelegerii. Să-ţi cunoşti epoca în lumina vremurilor trecute. Ştiu, e un studiu nesfârşit, dar fiecare etapă vine cu răsplata ei. Sute, mii de detalii care, puse cap la cap, alcătuiesc tabloul care precede înţelegerea. În Imperiul Roman marii funcţionari publici erau aleşi pentru a avea cine să cheltuiască pentru lucrările şi serbările populaţiei. Încearcă să-ţi imaginezi că primarul tău ar fi cel mai bogat om din oraş (cel mai bogat care nu a fost deja primar, se înţelege), căruia i-ar fi imposibil să refuze un comitet cetăţenesc care-i oferă funcţia. Se apropie Zilele Băicoiului? Primarul plăteşte. E de reparat o stradă? Primarul plăteşte, cotizăm şi noi, dar totul se face, pentru că bani sunt, n-am ales un om bogat la butoane, gata să-şi pună averea la dispoziţia noastră? În schimb, noi îl aplaudăm de fiecare dată când îl vedem, ne ridicăm în picioare întotdeauna când intră în încăpere, îl numim binefăcătorul nostru şi-i facem o statuie încă din timpul vieţii. El ne dă banii, noi îl onorăm cu seriozitate. Câţi dintre dregătorii de azi ar fi dispuşi să-şi deschidă băierele pungii ca să ne distreze pe noi şi să ne facă din când în când câte un templu? Niciunul nu vrea onoarea în schimbul banilor, fug toţi? Rebelul cărturar pricepe lumea de azi pentru că are termeni de comparaţie. Pe el nu-l poţi aburi cu ideologii ieftine, el ştie. Istoricul ideilor ştie mai bine ca nimeni că sistemul este gol şi păros.
Cea mai nobilă întrebuinţare a intelectului unui om este amintirea Numelui. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Toată organizarea lumii stă în această invocaţie ortodoxă, toate proporţiile sunt restabilite, susul este sus, josul este jos. Închis în cămăruţa sufletului lui, invocantul vibrează după ritmuri imposibil de văzut pentru lumea dinafară. E în aglomeraţie, a trecut pe lângă tine, a dispărut. Rugăciunea invizibilă îl face să-L emuleze pe Dumnezeu. După cum spune Coranul, el este mâna lui Dumnezeu, piciorul Lui, chipul Lui. Neştiut de nimeni, traversează lumea precum un om pe un pod de gheaţă, dupa cuvintele taoistului. Pe nisip nu lasă urme, dar planta piciorului lui rămâne întipărit pe stâncă. Egoul lui se topeşte în Dumnezeu, ca orice iluzie. Pentru el, sistemul şi-a arătat faţa morganatică, apoi a încetat cu totul să existe. Rebelul perfect cu mintea preaînţeleaptă, refuză să se teamă de o fantomă. Dacă se trezeşte, Leviathanul îl poate urmări, dar nu-i poate lua nimic din ceea ce-i aparţine cu adevărat.
Grădinarul, cărturarul şi rugătorul au în comun cele trei strategii care le ghidează viaţa: abordarea peştele mic, superioritatea lui David şi Hercule cel inteligent. Dacă sistemul este o plasă aruncată în ocean, rebelul se comportă ca un peşte mic: niciun năvod nu prinde totul, iar prada adimensională nu poate fi niciodată capturată. Taoistul spunea că înţeleptul tulbură apele deja tulburi, adică ajută răul să-şi împlinească expansiunea, pentru că răul nu poate niciodată ocupa integral câmpul posibilităţilor. Ajutându-l, nu faci decât să-i grăbeşti distrugerea. Dacă răul se prezintă sub forma unei prostii, nimic nu o ridiculizează mai mult decât să ne prefacem c-o luăm în serios. Răul este ca broasca ce vrea să devină mare cât boul: atunci când este cel mai aproape de scopul său, negreşit crapă. Răul nu trebuie stârpit (altă prostie a modernităţii), pentru că are rostul lui în economia lumii, şi câtă vreme nu-şi uită dimensiunile e necesar şi chiar inevitabil. Atunci când începe să se umfle devine insuportabil, dar nu trebuie înţepat, ci lăsat să crape singur. Să te lupţi făţiş cu sistemul gonflat înseamnă, în logica lui, să-l alimentezi şi să-i justifici existenţa.
Ţi s-a spus de multe ori, până ţi s-a întipărit în minte, că o luptă inegală este una dintre David şi Goliath. Îţi este desigur clar acum că David cel mărunţel a pornit din start defavorizat împotriva lui Goliath cel mătăhălos. Eu am să-ţi spun, dimpotrivă, că Goliath a pornit lupta cu un handicap pe care n-a izbutit să-l depăşească. Dimensiunile sunt ceea ce se vede, iar ceea ce se vede nu contează. Fii puţin atent la detalii, pentru că nu ajungem niciodată la sens până nu le lămurim. Goliath era un pedestru imens, David un arcaş dibaci. Goliath avea experienţa confruntărilor de infanterie, unde şi-a dovedit de fiecare dată eficacitatea. David apăra o turmă de oi în teren deschis împotriva unor inamici la fel de temuţi: lupi, şacali, lei. Într-un anumit sens, Goliath se confruntase doar cu oameni care respectau coduri războinice (au existat dintotdeauna, s-au pierdut în civilizaţia noastră în favoarea eficacităţii). Fiarele sălbatice împotriva cărora luptase David nu făceau economii la şiretenie şi tenacitate. Să presupunem că cineva ar pune mâna pe un baros şi ar ataca pe altcineva care are în mână o puşcă. Are vreo importanţă cât de musculos este tipul cu ciocanul, dacă cel cu puşca ştie ce trebuie făcut? Adevărul este că lupta a fost întotdeauna dominată de David, care a pornit cu un avantaj zdrobitor şi pe care a ştiut să-l fructifice.
Probabil că şi mai puţini oameni au în minte imaginea lui Hercule ca etalon de inteligenţă şi răbdare. Ştiu, este foarte greu să trecem de stratul protector de muşchi, dar muncile lui ne arată că forţa şi inteligenţa pot oferi mult mai mult decât forţa de capul ei. Pielea leului din Nemeea nu se poate jupui decât cu ghearele aceluiaşi leu. Grajdurile lui Augias se curăţă schimbând cursurile unor râuri. Capetele hidrei din Lerna încetează să mai crească după cauterizare. Păsările stimfalide sunt ucise cu săgeţi înmuiate în sângele otrăvit al hidrei. Cerbul zeiţei Artemis şi mistreţul de pe Muntele Erymanthus sunt învinşi după maratoane supraomeneşti. Fiecare dintre muncile lui presupune o soluţie ingenioasă, sau cel puţin rezistenţa nesfârşită la un efort coroziv.
Strategia peştelui mic presupune să eviţi lupta. Dacă totuşi nu poţi, David ne învaţă că trebuie să ne luptăm cu armele noastre, nu cu ale sistemului, şi să nu greşim niciodată, pentru că nu există o a doua şansă. Hercule cel mintos şi răbdător ne-a explicat că armele sistemului trebuie întoarse împotriva lui, forţa simplă fiind lesne neputincioasă. Nu pretind că ştiu toate strategiile, sigur am putea extinde lista împreună. Nu, manifestaţiile nu reprezintă o metodă de luptă împotriva sistemului. Nici muzica rock, nici sexul fără prezervativ cu necunoscuţi pe alee, nici trântitul uşii când nu-ţi convine ce spune mama. Nici râgâielile, nici beşinile, nici scărpinatul în locurile îndeobşte mascate ale epidermei. Rebeliunea autentică nu este nici senzorială şi nici nu constă în vreo absenţă oarecare a manierelor, după cum nu este nici o specie a distracţiei. Plastic vorbind, seamănă teribil de mult cu întâlnirea dintre un toreador care ştie bine ce face şi un taur care-şi consumă energia în gol. Doar că este, înainte de toate, un efort intelectual.
Autor: Radu Iliescu
Sursa: Radu Iliescu Blog
Reacomand cu prioritate aceste text și acest autor. Dan C.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu