marți, 23 decembrie 2014

Ion Coja. ANTI-ROMÂNISMUL CA POLITICĂ de STAT


Anti-românismul, adică adversitatea sistematică față de interesele națiunii române, este un fenomen care de ceva vreme produce politici și strategii de stat. Nu mai este de mult o atitudine subiectivă, a unor indivizi izolaţi, marcați de incidente din propria biografie, prin care își motivează adversitatea față de comunitatea românească. Anti-românismul a devenit un fenomen care produce politici şi strategii de stat. De acest adevăr trist și jenant trebuie să se pătrundă mintea fiecărui politician, a oricărui tînăr care încearcă să priceapă trecutul românesc și să imagineze viitorul nostru. Combaterea și contracararea anti-semitismului trebuie să intre în preocupările curente ale fiecărui cetățean lucid, conștient de statutul său, de menirea sa.

Grija cea mai mare trebuie arătată faţă de anti-românismul instituţionalizat, care generează strategii complexe, bine susţinute financiar şi logistic, menite să submineze interesele de orice fel ale românilor, ale statului român. În spatele acestor strategii se află grupuri de interese atât din interiorul Ţării, cât şi din afara României. Identificarea şi contracararea acestor grupuri nu poate fi lăsată numai în sarcina instituţiilor statului specializate în acest sens. Acţiunea politică, a partidelor, a liderilor politici, a organizaţiilor non guvernamentale, a persoanelor particulare, a liderilor de opinie, poate fi mai eficientă în multe cazuri.

E timpul să elaborăm o strategie naţională de combatere şi contracarare a anti-românismului. O asemenea strategie lipseşte în momentul de faţă, dintr-un motiv pe care trebuie să-l conştientizăm cu maximă seriozitate, în regim de urgență: în decembrie 1989 în România a fost instaurat un regim de guvernare anti-românească. Acest regim anti-românesc guvernează şi azi.

Combaterea anti-românismului trebuie să înceapă prin demascarea caracterului anti-românesc, trădător de Ţară şi de Neam, al guvernărilor de care am avut parte după 1990, inclusiv al prestaţiei celor trei preşedinţi. Nu trebuie urmărită neapărat vinovăţia penală a celor acuzaţi. Mulţi dintre ei au participat la ruinarea Ţării din prostie şi incompetenţă, din lăcomie sau şantajaţi. Mai importantă decât stabilirea vinovăţiei este trecerea celor implicaţi pe o linie moartă a vieţii noastre publice, punerea lor în situaţia de a nu mai putea face rău cuiva.Combaterea anti-românismului nu trebuie să producă victime nevinovate.

A scoate pe cineva din funcţii de decizie, de guvernare, de răspundere politică, pentru vina sau suspiciunea întemeiată de a fi participat la realizarea unor proiecte şi politici anti-româneşti este un gest de legitimă apărare a societăţii româneşti. Astfel de persoane, aduse în situaţia de a supravieţui social strict prin exersarea profesiei lor, nu pot fi considerate victime ale combaterii anti-românismului. Numai aplicarea unor sancţiuni penale poate genera asemenea situaţii. Acţiunea social-politică pe care o avem în vedere se rezumă la epurări şi destituiri, şi se opreşte la poarta tribunalelor și a penitenciarelor. Felul cum acestea vor aplica legea ţine strict de organizarea Justiţiei. Iar ca naționaliști ne dăm seama cât de imperios necesară este ca în România să funcționeze o justiție corectă și independentă.

Problema poate cea mai grea este pusă de cei care contestă realitatea anti-românismului ca fenomen cu urmări grave în viaţa noastră de toate zilele. Nu sunt puţini scepticii şi „realiştii, lucizii”, deseori ironici, care refuză pur şi simplu să ia seama la dovezile existenţei active a anti-românismului. Nu este deloc exclus, ba este chiar foarte logic – e vorba de logica răului!, ca în strategia anti-românismului să intre şi preocuparea de a combate şi descuraja acţiunea de demascare a anti-românismului. Scepticii care fac o profesiune de credinţă din a se îndoi de realitatea anti-românismului trebuie să înţeleagă că se expun astfel unui risc major, acela de a face, fără voia lor, jocul adversarilor, al inamicilor noştri.

În acest sens, relatez din experienţa mea momentul când am descoperit cu stupoare că anti-românismul funcţionează ca strategie cu consecinţe dintre cele mai palpabile, la nivelul existenţei unor oameni nevinovaţi. Aveam cunoştinţă de anti-românismul, să zicem, al unor teorii istorice, susţinute de unii istorici împotriva bunului simţ şi a numeroase argumente istorice irefutabile. Cazul, bunăoară, al istoricilor care contestă şi azi continuitatea şi vechimea noastră în Nordul Dunării. Aveam cunoştinţă şi chiar oarecare înţelegere, compasiune mai exact spus, pentru acest soi de mercenariat, care se rezumă totuşi la lumea ideilor, a teoriilor istorice. S-a întâmplat însă ca imediat după 1990 să intru în posesia unor informaţii şocante cu privire la nivelul infestării cu Sida a copiilor din România. Am aflat astfel că, la acea dată, jumătate dintre copiii din Europa afectaţi de teribilul virus erau copii din România. Ca senator în legislatura 1992-96 am avut posibilitatea să adâncesc acest subiect, inclusiv prin sesizarea SRI-ului, dar şi prin discuţii cu specialişti, medici pediatri şi micro-biologi, care s-au sesizat singuri şi din proprie iniţiativă au cercetat cauzele care au dus la această situaţie. Numărul mare de copii români bolnavi de Sida nu se putea explica prin deficienţele sistemului nostru sanitar, cu nimic mai rău decât cel din multe alte ţări europene, ca Ucraina, Bulgaria, Ungaria, Serbia, să zicem. Am aflat astfel, atât dintr-un raport al SRI nedat publicităţii, cât şi din comunicatul de presă al unui institut de farmaco-biologie din Iaşi, că îmbolnăvirea cu Sida a copiilor din România se produsese pe cale artificială, premeditată, printr-o acţiune criminală a unor persoane din Ţară, manevrate şi comandate din străinătate. Am înţeles că nu era greu, pentru procuratură, să identifice măcar în parte persoanele implicate în această acţiune criminală. Dezinteresul organelor de stat, sesizate de mine în acest scop, m-a pus cel mai mult pe gânduri. Ba mai mult, institutul din Iaşi unde s-au desfăşurat cercetările amintite a avut de suferit din partea autorităţilor. Ulterior, dovezile desfăşurării în România a unor ample scenarii şi strategii anti-româneşti s-au înmulţit. La fel şi dovezile că guvernanţii noştri de după1990 erau şi sunt programaţi să nu reacţioneze faţă de aceste pericole, ci mai degrabă să le oculteze.

Discreditarea și compromiterea ideii naționale la români este o preocupare de căpătâi a strategiilor anti-românești. Sarcina aceasta a intrat pe lista de preocupări specifice a unor organizaţii non guvernamentale, de tipul GDS, care s-au bucurat de susţinerea autorităţilor, a guvernelor ce s-au succedat după 1990. Nu întâmplător lista ONG-urilor care primesc subvenţii de la stat este secretă. Şi nu întâmplător printre aceste ONG-uri nu se află Uniunea Vatra Românească… O mulţime de publicaţii au pus și ele umărul în acest sens. Pe faţă sau în mod disimulat, toate posturile TV şi Radio participă la discreditatea ideii naţionale.

Cel mai mare rău îl fac ideii naţionale acele organizaţii care se declară naţionaliste, patriotice, dar în fapt se folosesc de propaganda naţionalistă pentru a dobândi pentru lideri felurite câştiguri şi avantaje materiale sau politice, subordonându-şi cu cinism interesul public, naţional. Veleitari ai ideii naţionale, patri(h)oţii de după 1990 au ştiut să se strecoare la vârf în mai toate organizaţiile şi partidele politice cu program naţionalist, şi să profite din plin pentru a-şi făuri o frumoasă stare materială, eventual şi faima de luptător pentru cauza Neamului. Unii din liderii acestor organizaţii au fost infiltraţi din afară în cadrul unui program de diversiuni menite să discrediteze organizaţiile şi partidele naţionaliste. Mă refer astfel în mod special la Uniunea Vatra Românească, la Partidul Unităţii Naţionale a Românilor – PUNR şi la Partidul România Mare – PRM, despre care ştiu destul de multe. În ciuda unor reuşite, a unei contribuţii istorice a acestor organizaţii la salvgardarea unor interese româneşti majore în momente de grea cumpănă, situaţia în care se află azi reprezentarea politică a ideii naţionale este catastrofală. PUNR a fost desfiinţat de mai multe ori prin trădare la cel mai înalt nivel, al preşedintelui. Iar PRM a ieşit din Parlament prin greşelile repetate la acelaşi nivel, al preşedintelui. Din aceeaşi pricină, a greşelilor preşedintelui PRM, în ciuda prezenţei sale în Parlament în patru legislaturi, PRM nu a reuşit niciodată să intre la guvernare. Astfel că politica interesului naţional nu a avut acces la guvernarea României. Dar trebuie spus că liderii PRM nu au refuzat anumite avantaje personale de pe urma prezenţei PRM în Parlament. La fel cum şi lideri din PUNR nu s-au sfiit să profite, deseori în mod ruşinos, de pe urma prezenţei PUNR în Parlament sau la guvernare. Din păcate, imensa majoritate a membrilor PRM şi PUNR nu au avut instrumentul politic, democratic, prin care să impună în partid politica interesului naţional, ideea pentru care cele două partide s-au înfiinţat şi, o bună perioadă de timp, au activat.

Cunoaştem bine loviturile dinafară pe care cele două partide naţionaliste le-au primit. Dar eşecul aproape total al ideii naţionale în politica românească cade în primul rând în vina celor două partide, a liderilor îndeosebi. Aceştia au ocupat pe eşichierul politic o anumită poziţie, la care avea dreptul electoratul naţionalist, şi practic au trădat aşteptările acestui electorat. Nu e întâmplător că printre cei 50% dintre românii care nu se prezintă la vot, majoritatea sunt naţionaliştii care nu se regăsesc în niciun program politic, în niciun partid!

Bilanţul politicii naţionaliste este atât de negativ, de jalnic, încât niciun lider PUNR sau PRM nu are dreptul să ne amintească şi partea bună a activităţii sale, reuşitele prestaţiei sale. Contează rezultatul final, tristul adevăr că pe scena politică românească lipseşte cu desăvârşire conştiinţa interesului naţional. Şi asta nu de ieri, de azi, ci de ani de zile. În fond, această conştiinţă a interesului naţional nu produce niciun efect politic important încă din ziua de 22 decembrie 1989… Este ziua în care în România a fost abolit românismul ca politică de stat.

Esența proceselor social-economice din România de după 1990 o constituie așa zisa privatizare a economiei. În realitate nu s-a produs numai privatizarea econmiei, ci șidistrugerea economiei. Toată lumea vorbește de jaful și hoția de după 1990. E adevărat că s-a furat enorm, ca niciodată în istoria noastră. Dar nu înstrăinarea și schimbarea de proprietar produce efectele cele mai dureroase, ci dispariția prin distrugere a rețelei de irigații, a mii de kilometri de cale ferată, a sute de fabrici și uzine, a mii de gospodării agricole colective etc.

Fac deosebire între hoțul care îmi intră în casă și îmi fură de pe perete un tablou de valoare, pentru a-l vinde altcuiva sau pentru a-l păstra, căci îi place! Pot spera, ca proprietar păgubit, că, mai devreme sau mai târziu voi recupera tabloul furat. Am de-a face în acest caz cu un hoț normal, aș zice chiar un hoț onorabil, stimabil, în comparație cu cel care îți intră în casă și îți taie tablourile de pe perete, le distruge, de nu mai ai ce alege din ele. Nu le ia cu el, ci pe nemernic îl interesează să te lase pe tine fără niciun tablou! El nu fură ca să câștige ceva, ci ca să te păgubească pe tine, cetățean român, pe tine, popor român! El nu este un hoț ordinar, ci îți este dușman de moarte! Te urăște! Probabil că, dacă nu s-ar teme de lege, te-ar ucide cu seninătate…

Legea privatizării, care a dezlegat haitele de câini nesătui, este opera a două persoane: Silviu Brucan și Petre Roman. Un fost ministru al privatizării, dl Mircea Coșea, a povestit la OTV cum a adus Silviu Brucan proiectul legii 15 din 1991 și i l-a pus pe birou lui Petre Roman. Evident, nu Silviu Brucan a stat să redacteze acel text, ci alții au făcut această treabă, specialiști de marcă, care au știut cum să ne îmbrobodească, să creeze aparența unei privatizări, iar în fapt să dea o lege a distrugerii și a hoției. Este evident că avem de-a face cu anti-românismul unei întregi structuri oculte, avându-l ca exponent public pe Petre Roman! Noi dacă vrem acum să re-etatizăm, să naționalizăm tot ce am privatizat aiurea după 1990, constatăm că foarte puține obiective mai pot fi recuperate. Acolo unde au fost cândva uzine și fabrici, acum este câmp gol, hale dezafectate sau cartier de vile în construcție…

Prestația lui Petre Roman este exemplară pentru ideea de anti-românism. Cine ar avea timp să se documenteze ar putea face un studiu de caz elocvent în sensul celor de mai sus. Petre Roman, spre deosebire de alți demnitari, nu a fost interesat de jaf, ci de distrugere. A mers personal în diverse unități ale industriei de armament pentru a asista la casarea propriu zisă a unor agregate de mare performanță, unele unice în Europa de Est. Părea că Petre Roman trebuie să raporteze cuiva că a văzut cu ochii săi fărâmițarea acelor mașini!… Personal, eu unul am sentimentul că Petre Roman a lucrat după un program de distrugere, cu o listă de obiective precise, pe care le-a urmărit punct cu punct. Așa am interpretat informația că în ultima zi a prezenței sale în fruntea Guvernului, când minerii îl căutau prin tot Bucureștiul să dea socoteală pentru actele guvernării sale dezastruoase, Petre Roman și-a găsit timp să se ocupe de destituirea directorului de la Arhivele Naționale!… De ce trebuia acesta destituit? Pentru că era cunoscut ca un veritabil patriot, un naționalist, care, dacă rămânea în post, nu ar fi permis prădarea arhivelor naționale, dorită și în parte efectuată de cei care, puțin mai apoi, au început să reclame așa zisul Holocaust din Transnistria, din România.

Bănuiala mea că Petre Roman a acționat în cadrul unui program anti-românesc, foarte probabil de alții gândit (ceea ce nu exclude și inițiativa personală…), mi-a fost întărită în mod decisiv de dezvăluirea de către istoricul Gheorghe Buzatu a faptului că la încheierea celui de al II-lea Război Mondial tatăl lui Petre Roman, cominternistul Valter Roman, a cărui limbă maternă era maghiara, a făcut parte din grupul de bezmetici și ticăloși care au încercat să-l convingă pe Stalin că singura soluție valabilă pentru problema Transilvaniei ar fi ca aceasta să devină stat de sine statător. Cu alte cuvinte, Valter Roman a gândit față de România în termeni mai dușmănoși chiar și decât autorii Diktatului de la Viena. După mintea și inima lui Valter Roman, România de după 1945 ar fi avut întinderea de dinainte de Primul Război Mondial!… În perfectă concordanță cu ce se hotărîse la al V-lea Congres al Partidului Comunist din România, prin anii 1930, într-un cadru populat numai cu tovarăși alogeni.

Când l-am cunoscut pe Petre Roman, în februarie 1990, a încercat să mă convingă de taică-su, ce mare patriot a fost. L-am crezut, a fost destul de convingător, mai ales că era căsătorit cu colega mea de catedră Mioara Roman, pentru a cărei bună credință aș fi pariat oricât, cu oricine!… Dacă într-adevăr, așa cum cred eu, Petre Roman, bine crescut și îndrumat de taică-su, cunoscut ca agent KGB, a dus o activitate anti-românescă conștient asumată, ca agent al anti-românismului KGB-ist sau de altă sorginte, sunt sigur că Mioara Roman nici azi nu știe nimic de această poveste urîtă, mizerabilă. Sunt însă prea multe coincidențe, prea multe circumstanțe incriminatorii, ca să credem că Petre Roman a acționat atât de contrar intereselor românești din incompetență sau iresponsabilitate. Nu se explică prin incompetență sau iresponsabilitate ascensiunea sa fulgerătoare din decembrie 1989! Ci numai prin apartenența la structurile anti-românești care au organizat lovitura de stat prin care au fost readuși la putere comuniștii cominterniști sau fiii acestora, aflați dintotdeauna sub ascultarea Moscovei bolșevice. Iar când spun Moscova bolșevică denumesc o entitate profund anti-românească, dar și anti-rusească…

Despre anti-românismul individului Petre Roman mai găsim o confirmare: Petre Roman a susținut, ca președinte al Senatului, oficializarea în România a cuvîntului rom (sau rrom). Acest cuvînt intră într-o paronimie supărătoare și inadmisibilă cu cuvintele român și roman, atât de importante pentru conștiința noastră identitară. Nu este Petre Roman atât de dobitoc (sic!) încât să nu-și fi dat seama că acest cuvînt trebuia evitat, dacă nu chiar interzis în lumea românească. Prin gestul său atât de potrivnic, la care nu a fost împins de nimeni, Petre Roman își dovedește adversitatea nu numai față de lumea românească, ci și o jenantă indiferență, poate chiar ranchiună, resentimente etc, față de numele pe care tatăl său și l-a luat ca să-și ascundă originea ne-românească. De la Neulander la Roman… Altminteri,insistența cu care mass media a folosit și susținut cuvîntul rom este o dovadă dintre cele mai spectaculoase privind existența unor scenarii și strategii anti-românești. Înlocuirea cuvîntului românesc țigan, vechi de sute de ani, prin cuvîntul inventat rom, este o dovadă jalnică de colaborare a ziarștilor și publiciștilor români la scenariile anti-românești. În mod normal mass media trebuia să reacționeze împotriva folosirii cuvîntului rom. Numai cu sprijinul unui astfel de scenariu se putea impune un cuvînt atât de nepotrivit pentru limba română. În limba lor țiganii își pot spune oricum, dar în limba românățigan este numele lor!

Cum numele pe care îl poartă Petre Roman nu îl reprezintă propriu-zis, nu-i aparține, nu ne mirăm că îi este indiferentă descalificarea numelui său, a numelui de roman și român prin confuzia cu rom... Altminteri, lansarea în circuitul internațional a etnonimului rom, se pare că o datorăm altui evreu, american, care a inventat pur și simplu acest cuvînt în urmă cu câteva decenii… Împotriva cui?

…Firește, se pune întrebarea de ce atâta ură împotriva noastră, a românilor. La fel se întreba și Nicolae Iorga, în 1940, stupefiat de crimele săvârșite de evrei împotriva românilor în Basarabia intrată din nou sub cizma moscovită: „De ce atâta ură?” De ce ne urăsc atât de tare unii evrei, unii maghiari, unii ruși etc? Atât de tare încât organizează servicii și structuri operative plătite cu bani grei pentru a provoca suferințe și pagube cât mai mari neamului românesc… Noi, românii, cel puțin după câte știu eu, nu avem asemenea servicii și preocupări! Ne vine chiar greu să credem că există serviciile pomenite mai sus, dar să mai organizăm și noi altele, simetrice, în replică?!…

Anti-românismul este un subiect ocolit de politicieni și istorici. Din păcate, ignorându-l, anti-românismul nu încetează de a mai exista și de a-și produce efectele.

Ce-i de făcut?

Metodic privind lucrurile, ar fi de făcut pașii următori:

(a) Informarea opiniei publice cu privire la aceste activități anti-românești, dezvăluirea lor, în măsura în care sunt cunoscute și aparțin istoriei. Pentru activitățile anti-românești aflate în derulare, de la caz la caz, vom aprecia oportunitatea punerii lor în discuție publică. Trebuie făcută deosebirea între atitudine anti-românească și politică anti-românească. Atitudinea este personală, a individului care are anumite motive, legate de persoana și viața sa, pentru a-i antipatiza pe români. Politica este a unor structuri impersonale, a unui stat, eventual. Mai exact, a unui guvern!

(b) Identificarea cauzelor care determină această politică anti-românească. Este important să punem în discuție publică aceste cauze, pentru a aprecia în mod obiectiv cât de justificată este reacția „răzbunătoare”, vindicativă a ne-prietenilor noștri. Bunăoară, în cazul anti-românismului maghiar, o evaluare publică și lucidă a contenciosului ungaro-român din această perspectivă, a ceea ce avem să ne reproșăm unii altora, ar detensiona mult relațiile dintre noi și maghiari.

Cel mai ușor îmi este să înțeleg resorturile anti-românismului cominternist. Contrar a ceea ce se vehiculează pe toate posturile TV, în toată presa etc., unde se vorbește de penuria de disidenți din România comunistă, eșecul experimentului comunist de factură bolșevică, leninist-stalinistă, se datorează în mare măsură românilor. De la Ionel Brătianu, cel care a lichidat primul stat bolșevic născut prin export de revoluție, statul bolșevic ungar al lui Bela Kun, trecând prin legionari, care au creat cel mai puternic partid cu program anticomunist, și terminând cu Ceaușescu, cel care „a întinat idealurile” cominterniste, transformând internaționalismul proletar în comunism naționalist (sau național-comunism), românii au dat comunismului leninist cele mai grele lovituri. Nu cu program anti-cominternist, asumat doctrinar, conștient, ci doar prin simpla și suficienta afirmare a sinelui național, a ceea ce documentele de partid numeau cu emfază specific național… Funciar, noi românii suntem un popor conservator, persiflăm naivitatea celor care speră ceva de la schimbarea domnilor, a stăpânilor. Bucuria nebunilor!, spune zicala românească. Nu ne ambalăm ușor și nu credem vânzătorilor de iluzii. Opoziția și rezistența la comunism, corect evaluată, se pare că la noi a fost cea mai autentică. Dar cine este dispus să ne recunoască acest merit?! Nici măcar noi înșine, prin politologii cu care ne-am pricopsit… Din multe puncte de vedere, noi am fost ciotul în care s-a împiedicat alaiul cominternist. Din păcate, cominternismul este în primul rând opera unor evrei, a unor structuri evreiești! Nu este opera poporului rus, sovietic! Astfel că anti-românismul cominternist este deseori resimțit și chiar practicat ca anti-românism evreiesc!… Anti-românism provocat de rolul important jucat de români în falimentarea proiectului cominternist.

Ne poartă pică și sioniștii! Îi consider sioniști (avant la lettre?) și pe evreii care au clocit planul de a institui statul Israel pe meleagurile noastre, pe un teritoriu care îngloba o bună parte din ceea ce se cheamă și se știe a fi Pămîntul Românesc. A existat acest proiect dement, la care evreii au început să lucreze după 1829, și nu puține eforturi evreiești s-au depus în acest sens. În mare parte, acest proiect explică masivul exod evreiesc de pretutindeni spre Moldova și Basarabia, spre România. Acest proiect a stârnit și reacția românilor, probabil neașteptată, surprinzătoare pentru strategii sioniști, care apreciaseră încă de pe atunci că „mămăliga nu explodează”! S-au înșelat, și vina nu este a noastră că am reacționat, iar această reacție nu le-a convenit!…

Reacția stârnită printre români de proiectul nesăbuit al liderilor evrei a fost extrem de benefică pentru consolidarea românismului, a identității noastre naționale. Într-un fel, ar trebui să le fim recunoscători extravaganților evrei care au conceput acest plan atât de nerealist! Din păcate însă, de pe urma lor mulți români au avut de suferit, iar bilanțul acestor suferințe nu ar strica să fie făcut vreodată public, măcar acum, când vechiul proiect pare a reveni în actualitate sub forma, și mai dementă, a doctrinei diasporiste, potrivit căreia evreii de origine europeană din Israel ar trebui să revină în țările de unde au plecat… Urmând ca în Israel să rămână numai evreii proveniți din țările Orientului Mijlociu…

Numărul mare de evrei care s-au aciuat în România în perioada 1830-1940 are și această explicație: evreii au fost sfătuiți și sprijiniți de Cahal, de liderii lor, ca să se stabilească în România în vederea instituirii statului iudaic… Erau în România 2.000.000 (două milioane) pe la 1940, în vreme ce în Bulgaria erau numai 8.000 (opt mii)!… Revenirea evreilor în România nu poate fi o decizie unilaterală și nici una la nivel guvernamental! În principiu, nu există niciun motiv demn de a fi luat în seamă pentru revenirea evreilor plecați să-și afle patria în Israel. Ceea ce e de așteptat din partea evreilor este ca în mod oficial și solemn să ceară iertare pentru suferințele provocate românilor de-a lungul ultimilor 150 de ani!

(c) Combaterea sistematică a anti-românismului, prin proiecte și programe ad hoc concepute, prin participarea clasei politice și a societații civile, va fi etapa finală, cu o durată greu de apreciat acum, dar a cărei demarare nu mai poate fi întârziată, măcar din partea noastră, a oamenilor „de bine”, din afara clase politice.

Ion Coja

Buriaș, august 2010

luni, 22 decembrie 2014

Ion Varlam. Discursul de la Timisoara al Presedintelui Claus Iohannis

Discursul de la Timisoara al Presedintelui Claus Johannis
« Nu existà spaţiu de coexistenţã pentru  exercitiul arbitrar al puterii şi supremaţia legii.» Ion Varlam

  
Dac'am spune cà acest discurs este remarcabil am fi total lipsiti de simtul modestiei. Pentru cà nu face decât sà reia ceea ce noi spunem si scriem de peste douàzeci de ani, dupà cum bine stiu cei care ne-au umàrit luàrile de pozitie. Nu ne-am întâlnit niciodatà si nu credem cà a avut cunostiintà de textele politice pe care le-am publicat. Nici cunostiinte comune nu cred sà avem, care sà-l fi putut influenta pornind de la ideile noastre. Presupunem deci cà Johannis a ajuns prin mijloace proprii la analize, interpretàri si concluzii care se suprapun, în mare, cu ale noastre. Acest lucru nu poate decât sà ne bucure, deoarece constituie o validare a îndreptàtirii vederilor si a rationamentelor noastre de càtre o judecatà independentà. Dar este dureros sà constati câtà vreme le trebuie altora sà descopere fenomene sau sà vadà fapte pe care tu le identifici imediat. Pentru cà decalajul dintre perceptia ta si întelegererea lor are ca efect întârzierea capacitàtii de a actiona la timp asupra celor ce se petrec. Rezultatul este cà nu mai poti schimba situatiile impuse prin faptul împlinit pe care trecerea timpului si obisnuinta le transformà în realitàti acceptate dacà nu neapàrat ireversibile.
Singurul punct esential asupra càruia suntem în total dezacord cu noul poresedinte este pozitia fatà de trecutul comunist pe care D-nia sa declarà trebuie sà-l asumàm. Asumarea acestuia de càtre toti românii este aberantà si, ca atare, absolut inadmisibilà. România comunistilor nu a fost România autenticà, România noastrà, cea contruità prin sângele vàrsat vreme de veacuri pentru realizarea aspiratiilor înfàptuite prin Marea Unire din 1918. A fost o falsà Românie a celor care înfàptuiau la fata locului proiectul politic al altui stat. Un stat ràmas în faza expansiunii coloniale, pentru care cucerirea si anexarea de noi teritorii si obliterarea identitàtii nationale a populatiilor subjugate constituie si astàzi obiective prioritare ale politicii sale externe, dupà cum bine ne-o dovedesc cele petrecute recent în Transnistria şi în Georgia precum si ceea ce are loc acum în Ucraina.
Trecutul comunist este un trecut stràin de noi si cei care au contribuit la faptele din care a fost alcàtuit acest fals istoric sunt înainte de toate vinovati de înnaltà tràdare deoarece încà înainte de a fi pusi la putere de càtre Stalin cunosteau destinul pe care ni-l hàràzea Kominternul a càrui filialà localà era PCR. Trecutul României care s’a încheiat odatà cu pràbusirea sistemului politic care a fost expresia politicà a crimei organizate nu le apartine românilor, care au fost prizonierii lui si nu pot prin urmare în niciun chip sà-l asume.  
Am sustinut si vom sustine constant cà Procesul de la Nueremberg si denazificarea sunt paradigmele obligatorii ale procesului comunismului si ale restauràrii democratiei în tara noastrà. Ca si ale refacerii tesutului social presupus de existenta realà a unei societàtii civile. Dar similitudinile si exemplaritatea se opresc si înceteazà cu precizie când se pune problema responsabilitàtilor. Într'adevàr, dacà germanii - cetàtenii statutului care era probabil cel mai democratic din Europa pe vremea aceea - pot fi tinuti ca direct responsabili de aducerea la putere a lui Hitler si indirect responsabili de fàràdelegile puterii national-socialiste, românii nu pot în niciun fel purta ràspunderea instauràrii unui regim de naturà criminalà impus de o putere stràinà si a nelegiurilor acestuia deopotrivà.
De aceea, pentru noi, conditiile sine qua non ale restauràrii democratiei în România sunt: închiderea complectà a parantezei comuniste, si eliminarea ei definitivà din viata statului si a societàtii românesti. Astfel statul îsi va redobândi legitimitatea prin reluarea firului existentei sale istorice din punctul în care a fost întrerupt de ocupatia sovieticà, care a lipsit natiunea românà de liberul exercitiu al prerogativelor sale suverane.  
Propunerea D-lui Johannis de a asuma trecutul merge în sensul mult trâmbitatului "compromis istoric" al lui Ion Iliescu, de fapt un proiect lansat de Kremlin în 1972, cu prilejul reuniunii de la Bruxelles a partidelor comuniste din Occident. Simtind iminenta pràbusirii sistemului sovietic, Kremlinul pregàtea deja mijloacele de a feri reponsabilii puterii comuniste de soarta pe care o cunoscuse conducerea statului hitlerist. Compromisul istoric, ca şi « tranziţia » închipuità de Iliescu, este un oximoron destinat ignorantilor care nu înţeleg inexistenta definitorie a unui spatiu comun pentru entitàti antinomice, cum sunt democraţia şi totalitarismul : existenţa fiecãruia din aceste sisteme depinde de suprimarea celuilalt. Nu existà spaţiu de coexistenţã pentru  exercitiul arbitrar al puterii şi supremaţia legii.    
Ion Varlam
Bucureşti 21.12.2014.

miercuri, 17 decembrie 2014

Mircea Popescu. Legi electorale

3 Decembrie 2014
Legi electorale
Sursa http://mipopescu.wordpress.com/6-legea-electorala/legi-electorale/
Poate unora le-a scăpat amănuntul că până pe 30 iunie 2015, Comisia Comună pentru Codul Electoral trebuie să finalizeze propunerile legislative privind legile electorale.
În decursul anilor am insistat ca societatea civilă românească să insiste pentru dreptul ei de a fi reprezentată în Parlament asemeni societății civile maghiare (UDMR), deci nediscriminat. Există pe blogul meu propuneri concrete în acest sens, există chiar un proiect legislativ depus de senatoarea (la acea dată) Elena Mitrea.

Din nenorocire, clasa politică, ruptă total de popor (ca să folosesc un termen populist) nu este de loc interesată de limitarea drepturilor ei “monopoliste” de mânuire a legilor, iar societatea civilă este prea manipulată și atrasă în disputele politice fără cap și fără coadă pentru a înțelege cât de importantă ar fi “infiltrarea” sa în forul suprem legislativ al țării.
Societatea civilă rămâne, în aceste condiții, o simplă remorcă și un vehicul electoral al unei clase politice perverse.

Așa cum, la atenționarea mea anterioară privind importanța Ministerului Diasporei, dumneavoastră, ca formatori de opinie și lideri ai societății românești ați considerat inoportun să vă implicați, cu excepția lui Dinu Gîndu, nu mă aștept prea mult la vreo reacție pozitivă nici acum, deși sper din tot sufletul să mă înșel
Dacă acesta va fi cazul și de această dată, cu atât mai mult nu voi putea înțelege cum credeți că veți realiza schimbări în societatea românească? Oare numai vociferările fără contribuții notabile să fie soluțiile pe care le vedeți?

Am văzut că de ani de zile UDMR-ul, organizație a societății civile maghiare își impune jocul atât în ceeea ce privește legislația (ca membru al Parlamentului) cât și în actul guvernării (ca membru al guvernului) fără nici cea mai mică opoziție din partea societății civile a majoritîții românești exclusă din cele doua instituții ale statului român:Parlament și Guvern.

Oare mai este nevoie să repet truismul că doar cu atitudinea pasivă a vociferărilor și a protestelor, fără o activitate instituțională, eforturile societății civile nu au șanse de reușită?
Oare clasa politică nu înțelege că trebuie să vină în întâmpinarea dorințelor societății cu care să conlucreze instituțional pentru găsirea soluțiilor optime de generare a păcii sociale și de asigurare a coeziunii și unității naționale?

Doamnelor, domnilor, mă adresez dumneavoastră ca parte a societății civile, rugându-vă să renunțați la part pris-ul politic și să vă angajați în restructurarea societății românești, nu prin sprijinirea unei fracțiuni politice împotriva altei fracțiuni politice, ci ca vârf de lance a unei societăți civile românești ignorate de o clasă politică coruptă și angajată doar într-o luptă permanentă pentru menținerea la vârful puterii aducătoare de beneficii.
Iar ca vârf de lance, este nevoie ca presiunile să fie completate de propuneri concrete a căror rezolvare să fie scopul dumneavoastră permanent.

Să nu uităm că privirile basarabenilor sunt ațintite permanent spre evoluția din România dintre granițe, iar această evoluție poate influența și destinul Basarabiei. Iar recentele alegeri de dincolo de Prut ar trebui să constituie un semnal de alarmă îngrijorător pentru forțele românești care-și doresc cu adevărat o țară reunificată. Dar și pentru politicienii europeni.

Ministerul Diasporei, prezența societății civile românești în Parlamentul român ar putea constitui pași înainte și măsuri pozitive pentru restabilirea încrederii populației în administrația României.

Mircea Popescu
m.popescu@sbcglobal.net
Tel: 714-501-5534

luni, 15 decembrie 2014

Cristian Unteanu. Scenariile pentru explodarea Uniunii Europene

Reproduc acest articol din Adevărul. Chestiunea care trebui să-;i găsească răspuns este ân interestul cui se construiesc scenariile politico-militare? (d.c.)

Scenariile pentru explodarea Uniunii Europene

14 decembrie 2014, 12:52

http://adevarul.ro/international/europa/scenariile-explodarea-uniunii-europene-1_548d6b16448e03c0fdbcc2ac/index.html


Există câteva asemenea scenarii studiate acum de analiştii pe probleme de securitate globală şi previziune pe termen lung. Interesante deoarece nu pleacă doar de la presupuneri, ci integrează logicile inerente ale unor jocuri deja petrecute sau în curs de desfăşurare şi le plasează în ipoteza de lucru cea mai credibilă a momentului: ne aflăm în perioada cea mai fierbinte a procesului de aşezare în ordine de luptă a pieselor ofensive şi a structurilor defensive, în vederea unor operaţiuni care să debuteze în anii viitori (strategii ruşi au deja o dată, 2017, ceilalţi vorbesc despre orizontul 2020) când marile puteri se vor angaja într-o confruntare deschisă pentru supremaţie şi controlul zonelor de influenţă. În zilele ce urmează, vom prezenta câteva asemenea scenarii extrem de logice şi argumentate, dar să începem observând că există o similaritate frapantă în ce priveşte existenţa unor puncte sensibile care pot genera (dacă nu au şi făcut-o) puncte de distorsiune majore la nivelul sistemelor. Pe care adversarii sistemelor le pot folosi, atacând fie câte un punct în parte, fie construind o înlănţuire de atacuri succesive, fiecare atac reuşit constituind baza de generare a următorului atac. Există un acord cvasi-unanim precum că linia mare de atac asupra structurilor de siguranţă şi de forţă ale Europei Unite va urma aceeaşi linie secvenţială care a dat foc acum întregului Orient Apropiat: combinarea unui război religios dus pe o axă unitară (islamism fundamentalist/lumea creştină) cu o intensificare a revigorării surselor mai vechi de conflicte inter-etnice. O combinaţie care poate evolua foarte rapid în momentul în care sursele de explozie se amestecă, se suprapun, devin interşanjabile şi astfel se pot disimula mai uşor ţintele finale. De ce ar fi putea fi nu numai invocat, ci chiar privilegiat un asemenea scenariu? Deoarece, în prezenţa sistemelor de protecţie actuale, atacul cel mai eficient nu poate veni din exterior decât într-o situaţie limită, cea mai uşoară intervenţie fiiind provocarea de un colaps major al pieţelor naţionale de securitate din UE. Acestea ar fi preocupate, în termenii acestui scenariu, să facă faţă unei duble ameninţări: cea a unor atacuri teroriste pe scară amplă declanşate de celule amplasate demult în sânul comunităţilor musulmane din mai multe ţări europene, dar şi, în paralel, să încerce să ţină sub control eventuale conflicte, cu potenţial la fel de devastator, între comunităţi etnice ce reanimează brusc discursuri sau acţiuni de tip autonomist şi independentist. În logica scenariului de atac de care vorbeam, asemenea acţiuni independentiste şi autonomiste (împreună cu discursurile din ce în ce mai radicale ale liderilor politici ai comunităţilor respective) sunt primele care trebuie să intre în acţiune deoarece ele polarizează imediat nu numai atenţia opiniei publice, dar mobilizează şi resursele umane (plus logistica aferentă) ale forţelor de poliţie şi de securitate, eliberând o zonă a scenei pentru desfăşurarea următoarelor etape. Manualul acţiunilor subversive spune, pe drept cuvânt, că dacă există doar o singură agendă a violenţei, atunci şansele de reuşită sunt mai mici, uşor de calculat, evocând raportul matematic cu dimensiunea reală a forţei de răspuns a organismelor statale specializate. Dar, spun textele neo-anarhiste ajunse şi parte integrantă a manualelor operative ale celulelor islamiste, succesul va fi mai mare pe măsură ce se creează agende, centre şi nuclee active multiple de violenţă, capabile să mobilize, mai întâi la nivel teoretic, apoi practic, cât mai multe nemulţumiri din sectoare sociale cât mai diverse. Cu cât mai multe, cu atât mai bine, chiar dacă, cel puţin teoretic, nucleele respective sunt expresia unor orientări politice diferite, chiar antinomice. Totul este ca acumularea lor să poată atige punctul critic în aceeaşi perioadă, ocultând perfect mişcarea de adâncime care poate exploda cu mult mai uşor pe fondul unor nemulţumiri sociale generale. Acesta este momentul ideal, descris de manuale în termenii "apropierii de ziua în care statul devine vulnerabil la surse de presiune pe care nu le mai poate controla", asta din motive diverse, şi acestea enumerate cu mare precizie şi etapizate în funcţie de singurul lucru care contează: obţinerea unui efect maxim la nivelul unei populaţii agresate metal şi fizic, pregătită astfel să accepte dezvoltări viitoare de ordin excepţional. Teorie pură? Evident, şi asta e posibil. Numai că, măcar o clipă, gândiţi-vă la dramele enorme provocate de explozia unui conflict etnic în spaţiul fostei Iugoslavii...apoi extindeţi scara doar la nivelul Balcanilor şi vedeţi ce poate ieşi, în condiţiile în care aici, în continuare, există un enorm focar de conflict de-abia acoperit de o uşoară spoială de civilizaţie de tip occidental. Dar, din nefericire, agendele autonomiste şi revendicările aferente (" vrem pământul înapoi", "vrem să ni se dea înapoi teritoriile furate", etc..) sunt încă de absolută actualitate. Dacă, peste acestea, în paralel cu ele, folosindu-le drept platformă iniţială pentru declanşarea unor războaie civile, urmează să apară mişcările islamiste cu propria lor agendă extinsă pentru Europa, atunci explodarea Europei este garantată. Există şi scenariul de răspuns, cel care urmează să dea argumente populaţiei să creadă că toate astea nu sunt decât invenţii oarecare. Suită de argumente ce apar, adevărat spuse mai frust şi în limbajul comun al înjurăturii dâmboviţene, drept comentarii de blog ce demontează aseamenea avertismente. Veţi auzi că nu e nimic adevărat, că în Europa civilizată nu se poate (sau nu se mai poate să existe nici conflicte inter-etnice şi nici unele relegigioase) că nu există ameninţarea redesenării frontierelor, că este exclusă ipoteza unei implozii a zonei euro...Argumente credibile cu o singură condiţie: să nu vă uitaţi în jur, sincer şi ferm decişi să nu ascultaţi avertismentele pe care le conţine realitatea din jurul nostru şi care au început să fie transmise în clar de actorii viitoarelor posibile scenarii conflictuale. Suntem deja sub atac. Nu vă îndoiţi de asta. Capacitatea de supravieţuire a Europei este deja pusă sub semnul întrebării - priviţi succesiunea nemaivazută în termeni de intensitate a grevelor care paralizează sisteme naţionale (mâine, spre exemplu, întreaga Belgie), cu posibilitatea unei extensii spre sistemul esenţial de supravieţuire: credibilitatea economică, socială şi politică a părţii noastre de lume. Există însă un singur scenariu de atac? Nu. În episoadele următoare, vă voi prezenta ciudatele, foarte ciudatele, dar extrem de coerentele viziuni ale unora dintre strategii cheie ai lumilor din imediata noastră apropiere sau ai celor aflate, doar aparent, atât de departe încât să nu ne poată face vreun rău, gândire idioată şi primitivă într-o lume superglobalizată şi profund vulnerabilă tocmai din această cauză.

Citeste mai mult: adev.ro/ngkl9o

Mihai Eminescu. Doftorii poporului românesc [titlul dat de redacție]

Mihai Eminescu :

"Cum numim însa pe aceia care zic c-au descoperit o singura doftorie pentru toate boalele din lume, un leac fara gres, care, de esti nebun, te face cu minte, de-ai asurzit, te face s-auzi, în sfârsit, orice-ai avea, pecingine, chelie, ciupituri de varsat, degeratura, perdea la ochi, durere de masele, tot c-o alifie te unge si tot c-un praf te îndoapa?
Pe un asemenea doftor l-am numi sarlatan.
Ce sa zicem acum de doftorii poporului românesc, care la toate neajunsurile noastre tot c-un praf ne îndoapa, care cine stie de ce o fi bun?
Dai-i soseaua rea, încât ti se frânge caru-n drum? Libertate, egalitate si fraternitate si toate vor merge bine. Dar se înmultesc datoriile publice? Libertate, egalitate si fraternitate da oamenilor, si s-or plati. Dai-i scoala rea, da nu stiu profesorii carte, da' taranul saraceste, dar breslele dau înapoi, dar nu se face grâu, da-i boala de vite?... Libertate, egalitate si fraternitate, si toate or merge bine ca prin minune.
Am aratat, într-un rând, ca aceste prafuri si alifii ale liberalilor le-am luat de ni-i acru sufletul de ele si tot rau.
Or fi bune ele buruienile acestea pentru ceva, dar se vede ca nu pentru ceea ce ne lipseste tocmai noua.
Sa vedem acuma cum au ajuns liberalii la reteta lor, buna pentru toate boalele si pentru nici una. In veacul trecut au fost în tara frantuzeasca taraboi mare pentru ca statul încapuse prin risipa curtii craiesti într-atâtea datorii încât se introdusese monopol pâna si pentru vânzarea grâului. Ajunsese cutitul la os prin multimea darilor si prin tot soiul de greutati pe capul oamenilor, încât nu mai era chip decât sa dai cu parul si, sau sa scapi, sau sa mori, decât sa duci asa viata.
La noi, Voda Stirbei pleaca din domnie lasând 16 milioane în visteria tarii si 3 milioane în cutiile satelor. Nu se potriveste!
In Franta toate darile erau date în antrepriza, si antreprenorii storceau toate clasele societatii, pentru a hrani curtea cu trântorii ei. La noi, darile se strângeau mare parte de-a dreptul, iar Voda era boier cu stare, care traia de pe mosiile lui si nici nu facea vrun lux de-acatarea. Iar nu se potriveste!

In Franta locurile de judecatori si din armata se cumparau cu bani, si dreptatea asemenea, la noi fiecine, dupa câta carte învatase si minte avea, putea sa ajunga alaturi cu coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale tarii. Iar nu se potriveste!
In Franta nemultumirea economica era la culme: caci fiecaruia îi trebuia mai mult decât avea. Luxul si modele istoveau averile cele mai mari. La noi boierul mostenea o blana de samur de [la] strabunu-sau, un sal turcesc de la bunu-sau, un antereu de citarea de la tata-sau, având de gând sa le lase toate si nepotu-sau, ca sa se fuduleasca si el cu dânsele si fiecare avea strânsura pentru iarna si parale albe pentru zile negre; c-un cuvânt fiecare avea mai mult de câtu-i trebuia, caci pe atunci toata tara era conservatoare". Iar nu se potriveste!
Oare ce facusera mosnegii ca sa merite urgia liberalilor? Ce sa faca? Ia pe cât [î]i ajunsese si pe ei capul. Biserici, manastiri, scoli, spitale, fântâni, poduri, sa li se pomeneasca si lor numele când va creste iarba deasupra lor... si înca una, pe care mai ca era s-o uitam. Multi din ei au scos punga din buzunar si au trimis pe baietii ce li s-au parut mai isteti înlauntru", ca sa-nvete carte, sa se procopseasca spre fericire neamului. Si-au crescut serpi în sân cu alte cuvinte.
Caci acest tineret s-au fost dus într-o tara bolnava în privirea vietii sociale: Clasele superioare putred de bogate au ajuns acolo la o rafinare de placeri nemaipomenita în alte colturi ale pamântului, producerile sanatoase în literatura si arta facuse loc picanteriilor de tot soiul, în sfârsit orisice era mai cautat decât apa limpede si racoritoare de izvor. Apa cu parfum, apa cu zahar, apa cu migdale, apa cu otrava, tot ce poftesti, numai apa de izvor nu.
Acolo, în loc sa-nvete lucruri folositoare, adica cum se ara si se samana mai cu spor, cum faci pe copii sa priceapa mai bine cartea, cum se lecuieste o durere de stomah, cum se tese pânza si se toarce inul, cum se fac talpe trainice la cizme si alte lucruri folositoare de acest soi, s-au pus aproape toti pe politica, sa afle adica si sa descopere cum se fericesc neamurile si cum se pun la cale tarile, adica au adunat multa învatatura din Figaro", Petite République FranØaise" si, cu capul gol si punga item, s-au întors rânduri-rânduri în tara, ca sa ne puie la cale. Aceasta tinerime vesela si usoara traieste în România si se trezeste în Franta, traieste într-o tara saraca si au deprins cu toate acestea obiceiurile bogatei clase de mijloc din Franta, are trebuinte de milionar si bani mai putini decât cinstita breasla a ciobotarilor din acele tari. Acest tineret, ce se caracterizeaza prin o rara lipsa de pietate fata cu nestramutata vrednicie a lucrurilor stramosesti, vorbind o pasareasca corupta în locul frumoasei limbi a stramosilor, masurând oamenii si împrejurarile cu capul lor strâmt si dezaprobând tot ce nu încape în cele 75 dramuri de creier cu care i-a-nzestrat rautacioasa natura, acest tineret, zic, a deprins ariile teatrelor de mahala din Paris si, înarmat cu aceasta vasta stiinta, vine la noi cu pretentia de a trece de-a doua zi între deputati, ministri, profesori de universitate, membri la Societatea Academica, si cum se mai cheama acele mii de forme goale cu care se-mbraca bulgarimea de la marginele Dunarii!
Caci cei mai multi din acesti laudati tineri sunt feciori de greci si bulgari asezati în aceasta tara si au urmat întru romanizarea lor urmatorul recept: ia un baiat de bulgar, trimite-l la Paris si rezultatul chemic e un june român".
Pe la 1840, Eliad batrânul, pe când înca nu se numea Heliade-Radulesco", adica pe când nu-l ametise înca atmosfera Parizului, scria marelui ban M. Ghica urmatoarele:
Sunt tata de familie, n-am unde sa-mi cresc copiii decât în aceste asezamânte (ale tarii) pentru ca, si de-as avea mijloace a-i creste aiurea, gândul meu nu este ca sa-i cresc straineste si ei apoi sa traiasca româneste; voi sa fac din ei români si trebuie sa stie cele românesti, si legi si obiceiuri. Ticalosi au fost parintii si ticalosi fiii care orbeste s-au crescut pentru alt veac" si pentru alta tara" si au trait apoi în alt veac" si în alta tara".
In mod mai precis abia se poate arata ce lipseste acelor indivizi pe care geograficeste, si pentru ca ei o spun, îi numim români. Le lipseste simtul istoric", ei se tin de natia româneasca prin împrejurarea ca s-au nascut pe cutare bucata de pamânt, nu prin limba, obiceiuri sau maniera de a vedea.

Astfel vin patura dupa patura în tara noastra, cu ideile cele mai ciudate, scoase din cafenelele frantuzesti sau din scrierile lui Saint-Simon si alte altor scriitori ce nu erau în toate mintile, iar formele vietii noastre de astazi au iesit din aceste capete sucite care cred ca în lume poate exista adevar absolut si ca ce se potriveste în Franta se potriveste si la noi. Când au sosit la granita, batrânii-i asteptau cu masa-ntinsa si cu lumânari aprinse, habar n-aveau de ce-i asteapta si de ce belea si-au adus pe cap. Bucuria lor ca venise atâtia baieti toba de carte scosi ca din cutie si frumosi nevoie mare!
Dar ce sa vezi? In loc sa le sarute mânile si sa le multumeasca, ei se fac de catre padure si încep cu libertatea, egalitatea, fraternitatea si suveranitatea, încât batrânii-si pierd cu totul calindarul. Parca se pornise morile de pe apa Siretului. Si le povesteau câte în luna si în soare, câti cai verzi pe pereti toti, c-un cuvânt câte prapastii toate. Cum sa nu-i ameteasca? Cap de crestin era acela, unde se mai pomenise atâtea asupra lui? Apoi s-au pus pe iscodit porecle batrânilor. Ba strigoi, ba baccele, ba ciocoi, ba retrograzi, ba câte altele toate, pâna ce au ajuns sa le zica ca nu sunt nici români, ca numai d-lor, care stiu pe Saint-Simon pe de rost, sunt români, iar batrânii sunt alta mâncare. Vorba ceea: nu crede ceea ce vezi cu ochii, crede ceea ce-ti zic eu! Si, cu toate acestea, ei nu fusese decât tocmai numai români.
De aceea, la dreptul vorbind, nici nu pricepeau bine acuzarea ce li se facea. Neam de neamul lor trait în tara, nepricepând alta limba decât cea româneasca, închinându-se în aceasta limba, vorbind cum se vorbeste cu temei si sanatos, ei auzind -tiunile si -tionile, imperatorele, redaptorele, admisibilile si propriamentele, au gândit în gândul lor: De, frate, noi om fi fost prosti. Noi socoteam ca, daca stim ceaslovul si psaltirea, cum se ara gospodareste un ogor, cum se cresc vite si cum se strâng banii, apoi stim multe. Da ia auzi-i, ca nu stim nici macar româneste". Si, în loc sa ia biciul din cui sa le arate care li-i popa lor, au zis:De, dragii mosului, asa o fi. N-om fi stiind nici româneste... Dar de acuma mult au fost, putin au ramas, si în locul nostru voi veti stapâni lumea si veti orândui-o cum va va placea voua". Si, luându-si ziua buna de la lume ca de la cel codru verde, s-au strecurat pe rând acolo unde nu le mai zice nimenea ca au fost rai români, mai fericiti decât noi, care am fost meniti sa ajungem zilele acestea de ticalosie, în care tara se înstraineaza pe zi ce merge în gândire si-n avutul ei, si când toti se falesc de a fi români fara a mai fi. Uimitoarea putere a frazelor, împrejurarea ca multi dintre liberali erau chiar copii de-ai lor, care asteptau numai ca ei sa închida ochii pentru ca sa bata la talpi averea mostenita, credinta ca cei ce venise toba de carte ar fi mai folositori tarii decât dânsii, patriotismul lor dintotdeauna încercat si dovedit prin cinci veacuri de când au statut stâlpi acestor tari, i-au facut sa taca molcum si sa se retraga din viata publica fara zgomot, fara opozitie, fara mânie.
I-au tras liberalii pe sfoarã, cum îi trãsese c-un veac si jumãtate înainte fanariotul Mavrocordat. Acest domn siret nu putea pune biruri grele pe tãrani pentru cã erau vecini si peste cisla, care-i ajungea pentru plata dãrii cãtre Poartã, prea putin mai iesea. Ce va fi fost vecinãtatea aceea nu stim bine nici astãzi, dar, tocmai pentru cã n-o stim, ni se pare cã trebuie sã fi fost o mãsurã luatã de Domni, dupã vremi de mare turburare si de invazii, ca sã statorniceascã oamenii, sã nu umble din loc în loc cu bejãnia. De-ar fi fost vrun rãu pe capul oamenilor ne-o spuneau cronicarii, care totdeauna revarsã cuvinte de mânie asupra orânduielelor ce asupreau norodul. Precum liberalii le ziceau boierilor strigoi" si alte celea, asemenea le-au zis si domnul fanariot cã sunt vânzãtori de sclavi, tirani etc. si le-au luat ochii, încât ei s-au adunat si, cu mitropolitul în frunte, au ridicat vecinãtatea si s-au legat cu jurãmânt cã neam de neamul lor n-a mai înfiinta-o. Atât au si asteptat domnul.
Nemaifiind oameni boieresti, erau a nimãruia si de a doua zi le-au pus biruri ce nu le mai avuse niciodatã, biruri pe care apoi le-au încincit si înzecit preste câtiva ani.
Si, ca si la începutul veacului trecut, urmãrile bunei lor credinte au fost cumplite. Bãtrânii aveau gurã de lup si inimã de miel; au venit liberalii cu gura de miel, plinã de cuvinte amãgitoare, dar cu inima de lup. Ce-au fãcut, vom vedea mai pe urmã".
Articol publicat in ziarul Timpul in 11.dec.1877

Ion Coja. Fii naționalist !

Fii naționalist !
Prezint, în cele ce urmează, un compendiu al ideilor și faptelor esenţiale care, după părerea mea, trebuie cunoscute și înțelese de orice tînăr din România doritor să priceapă pe ce lume trăieşte şi, eventual, chiar să schimbe ceva din această lume, potrivit aplecării înnăscute a omului de a se face util comunităţii în care trăieşte : cea locală, cea naţională, cea planetară. Pretind celor ce vor încerca să respingă şi să combată ideile de mai jos, să nu facă asta înainte de a aprofunda cu bună credinţă întreg textul care urmează.

Nu urmăresc să răspândesc aceste idei pentru ca în numele lor să se producă o reacţie politică. Ci doresc ca aceste idei să fie prezente în mintea tinerilor ca ipoteze, ca păreri pe care, în timp, să le verifice când vor putea. E bine să nu piardă din vedere aceste ipoteze atunci când analizează fenomenele şi evenimentele din jurul lor. Și mai ales atunci când vor încerca să găsească soluții problemelor cu care se confruntă.

Aceste idei ilustrează punctul de vedere naționalist din care ne propunem, în mod deliberat și programatic, să cercetăm și să apreciem lumea în care trăim.

1. Fii naționalist !

Naționalist în limitele adevărului. Nu ne temem de adevăr ! Dimpotrivă, ca popor, noi suntem interesați de căutarea, aflarea și rostirea adevărului.

A fi naţionalist înseamnă să pui deasupra oricărei idei politice imperativul supraviețuirii ca neam, ca națiune, ca stat ! O supraviețuire în demnitate și prosperitate. Salus Patriae suprema lex ! Acest imperativ – Salvarea Patriei este legea supremă !, considerăm că este firesc și justificat să guverneze viața politică în toate comunitățile naționale de pe fața pământului. Supraviețuirea și creșterea demografică de calitate este ținta naturală, firească, de la Dumnezeu lăsată pentru fiecare soi de ființe ! Deci și pentru om !

Naționalismul nu are nimic de ascuns. Este singura ideologie care poate fi promovată în respectul deplin al adevărului. Ca naționaliști, nu ne temem de adevăr ! Dimpotrivă, fiind preocupați de edificarea și creșterea noastră ca națiune, suntem interesați de aflarea și rostirea adevărului. Numai pe adevăr se poate întemeia ceva durabil.

Politica interesului comunitar, național, pune deseori în adversitate persoane și popoare. În asemenea cazuri, cel puțin una din părți, dacă nu cumva amândouă, se fac vinovate de păcatul de a concepe politica interesului național în afara respectului pentru adevăr, pentru dreptate. Fac, din această perspectivă, afirmația cea mai importantă pentru liniștea și elanul sufletesc al politicianului român tânăr și idealist, pornit să se pună în slujba Neamului, dar și a lui Dumnezeu : între interesele Neamului românesc și respectul adevărului nu există nicio contradicție, nicio incompatibilitate. Atâta vreme cât ne vom ține aproape de obiectivele social-politice formulate de ideologii naționalismului românesc, în frunte cu Mihai Eminescu și Corneliu Zelea Codreanu, vom avea de partea noastră deopotrivă argumentul adevărului istoric și argumentul legitimității.

În rezumatul cel mai succint, obiectivele noastre pot fi cuprinse prin formula eminesciană :

„Chestiunea de căpetenie pentru istoria și continuitatea de dezvoltare a acestei țări este ca elementul românesc să rămână cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste și generoase, bunul lui simț, c-un cuvînt geniul lui să rămâie și pe viitor norma de dezvoltare a țării și să pătrundă pururea această dezvoltare.”

Așa cum au fost ele formulate până acum de gânditorii și luptătorii pentru ideea națională, obiectivele autentic românești nu lezează drepturile legitime ale altor comunități sau popoare, nu contrazic morala creștină, nu se abat de la principiile justiției. Preluarea și promovarea acestor obiective nu riscă să pună pe cineva, cu atât mai mult pe un tînăr, în situația de a se dezice de ceea ce Dumnezeu a sădit mai bun în el.

Ca români, nu vă temeți de aflarea și rostirea adevărului ! Așa cum se tem alții ! Nu puțini ! În fața lui Dumnezeu, a celorlalte seminții și a propriei noastre conștiințe, nu avem nimic de ascuns ! Dimpotrivă, în numele adevărului avem de corectat sau infirmat, prin dovezile cuvenite, o sumedenie de calomnii și neadevăruri puse în circulație pe seama noastră, a românilor. De asemenea, importante fapte și evenimente istorice așteaptă să ne facem datoria față de ele și să fie scoase din întunericul uitării ori al ocultării, pentru a fi puse în circuitul valorilor publice, universale.

Sunt, din păcate, multe popoarele a căror istorie consemnează evenimente pentru care urmașii de azi au toate motivele să se rușineze, să-și pună cenușă în cap și să prezinte scuze altor popoare. Recunoașterea publică a acestor vinovății este un pas pentru care omenirea trebuie să se pregătească sufletește și mental. Procesul globalizării, acceptabil și benefic chiar în anumite limite, impune cu necesitate instaurarea unui climat inter-națiuni de încredere, de armonie și colaborare, de concordie. Recunoașterea cu seninătate a greșelilor trecutului face parte din preliminariile unei globalizări în armonie și bună înțelegere. Un examen lucid al trecutului istoric românesc ne pune pe noi, naționaliștii români, în situația reconfortantă de a nu înregistra abuzuri sau daune majore aduse de înaintașii noștri altor popoare, unor comunități umane. Nu a fost lipsită de greșeli și păcate istoria noastră, dar aceste greșeli sunt mai ales față de noi înșine, față de politica autentică a interesului național, pe care deseori am abandonat-o ori am conceput-o greșit. Sau am trădat-o…

Pe parcursul unei istorii milenare, românii nu au practicat niciodată adversitatea sistematică (și tâmpă !) față de un popor sau altul, față de vreo țară. Iar când neprevăzutul istoriei i-a pus pe români în situația de ocupant al unui teritoriu străin, românii s-au comportat remarcabil de demni, de reținuți în a produce suferinţe Celuilalt. La fel, față de prizonieri. În general, față de adversarul învins, aflat oareșicum la discreția învingătorului, românii s-au purtat cu un fair play pe care istoriografii români nu s-au învrednicit să-l evidențeze cum se cuvine, iar istoricii străini l-au ascuns metodic.

Noi, românii, avem o poziție privilegiată față de adevăr. O datorăm părinților și înaintașilor noștri. Ea trebuie să inspire politicianului român deopotrivă încrederea în sine, în cei pe care îi reprezintă, ca și obligația de a trata de la egal la egal cu oricine ! Nu avem niciun motiv real pentru a ne fi rușine de noi, ca români !

Avem toate motivele ca să ne vindecăm de complexul de inferioritate de care suferă mulți politicieni și intelectuali de-ai noștri, mai sărăcuți cu duhul, în relațiile lor cu alte culturi, cu alți politicieni sau intelectuali, străini. Consemnăm și subliniem obligația de a combate cu seninătate și fermitate mulțimea de interpretări și comentarii asupra istoriei noastre, asupra firii poporului român, concepute cu rea credință, cu rea voință, nu din ignoranță, ci, de cele mai multe ori, cu program de denaturare a adevărului istoric. Elaborarea și propagarea unor interpretări voit false, defăimătoare, neconforme cu realitatea, cu adevărul, este expresia și efectul unui anti-românism tot mai vizibil, mai bine organizat, mai profesionalizat…

De aceea, din decalogul nostru nu poate lipsi conștientizarea, demascarea și combaterea anti-românismului ! Un imperativ de maximă actualitate și urgență.

Problema națională trebuie aprofundată cu prioritate, deoarece lumea de azi și de mâine pune fiecare popor și fiecare țară în conflict de supraviețuire cu alte popoare și mai ales în adversitate cu politica de globalizare. Dacă această adversitate se va tranșa în favoarea mondializării, a globalizării, asta va însemna dispariția statelor naționale, a raselor și națiunilor, în favoarea unui model uman așa zis multi-rasial și multi-cultural. Acest model promovează amalgamul cultural și al raselor, dispariția identității naționale.

În mod paradoxal, față de lumea animală atitudinea considerată a fi cea mai corectă este atitudinea ecologică, de protejare și prezervare a raselor, a speciilor, de salvare a acestora cu eforturi oricât de mari dacă este cazul. O grijă specială este acordată identificării și înmulțirii exemplarelor care ilustrează cel mai bine atributele rasei, ale speciei sau clasei respective de ființe.

Pe plan uman însă, ideea de a păstra puritatea și identitatea rasială este considerată o idee retrogradă, chiar criminală. Și asta pentru că se consideră, în mod fundamental greșit, că preocuparea pentru ideea și idealul de puritate etnică sau rasială ar fi de sorginte nazistă ! Ba unii afirmă chiar că este ideea responsabilă de hecatomba umană din cel de al Doilea Război Mondial !

Nimic mai fals decât această abuzivă reductio ad Hitlerum, în care avem motive să vedem o diversiune grosolană, orientată împotriva progresului uman autentic. Teoriile așa zis rasiste sunt mult mai vechi şi au autori diverși, englezi, fracezi, americani, evrei, germani, unii dintre ei deosebit de serioși ca metodă științifică. Inclusiv autori asiatici. Nazismul este un accident istoric, nu poate fi luat în serios pentru a discredita o teorie care are justificarea ei în absolut ! Nazismul nu a inventat rasismul, ci l-a compromis sau, mai probabil, nazismul a fost invocat pentru compromiterea cercetării ştiinţifice a raselor umane. A fi împotriva conservării raselor și etniilor, în forma în care rasele au ajuns în epoca modernă, înseamnă a fi împotriva naturii și a lui Dumnezeu.

Prin epoca modernă înțeleg epoca în care popoarele și statele ajung să conștientizeze și să practice planificarea istoriei, încercând să reducă rolul hazardului, al întâmplării în Istorie ! Planificarea istoriei nu se poate face fără transparență și consens. Ideea de protecție și consolidare etnică, rasială, trebuie să fie unul dintre consensurile majore și definitorii ale lumii moderne.

Firește, ca orice lucru omenesc, naționalismul (inclusiv rasismul „pozitiv”) a cunoscut și el forme denaturate, aberante chiar, în numele său au fost săvârșite abuzuri și excese care au sfârșit prin a compromite ideea. Ea trebuie reluată cu seninătate și luciditate. Iar primul gest va fi unul reparatoriu față de victimele falsului naționalism. Așadar, afirmarea ideii naționale trebuie să includă condamnarea exceselor șovine, a falsului naționalism, a naționalismului agresiv, de paradă etc. Sunt multe formele sub care naționalismul a degenerat, de cele mai multe ori cu intenția de a compromite ideea națională. În acest scop, ca prim pas, va fi să ne folosim corect de cuvinte re-punând în circulație cuvîntul șovin, respectiv șovinism. Cuvîntulșovin, șovinism a dispărut din vocabularul mass mediei în ultimii douăzeci de ani, fiind folosit cu acest sens peiorativ cuvîntul naționalism, ca sinonim al lui șovinism ! Vedem în acest fapt aparent mărunt o dovadă în plus a conspirației împotriva ideii naționale, a strădaniei nelegiuite de a compromite naționalismul… De amploarea și eficiența acestei diversiuni ne dăm seama din faptul că nu s-a dat în acest sens niciun ordin expres, vizibil, transparent, ci au fost folosite căi de comunicare oculte, ascunse de opinia publică, ordine la care s-a supus întreaga massmedia, cu o unanimitate îngrijorătoare.

Suntem patrioți, aceasta fiind chiar o obligație constituțională, iar cei mai norocoși dintre noi sunt naționaliști. Dar nu suntem șovini ! Dimpotrivă, vedem în șovinism atitudinea cea mai păguboasă pentru idealul naționalist, iar în plan strict uman șovinismul este o dovadă de precaritate intelectuală, de stupiditate.

Ar trebui să distingem net între rasism și șovinism. Din păcate cuvîntul rasism a fost încărcat pe nedrept cu un noian de conotații negative. Din această pricină folosirea cuvîntului rasist cu sens neutru, chiar pozitiv, ridică unele dificultăți. Poate că ar fi cazul să apelăm, pentru o vreme, și la câteva sinonime posibile, precum etnicism, etnocentrism sau chiar rasialism… Înțelesul acestor cuvinte : concepția potrivit căreia diversitatea rasială este o podoabă și o binefacere pentru omenire, este expresia ideii de bine și de frumos care a guvernat Creația. Rasele trebuie prezervate și ocrotite, iar programele și politica de metisare a raselor trebuie declarate crime împotriva umanității. Nota bene : pare de domeniul evidenței faptul că există asemenea politici și programe de metisare a raselor, de corcire a umanității. Mai greu de identificat sunt autorii acestor programe. Printre promotorii de serviciu, scenariștii filmelor de la Hollywood, din ultimii 40-50 de ani, care lucrează cu metode și șabloane evidente pentru specialiști, dar pentru publicul larg deosebit de eficiente…

În mod apăsat subliniem că la nivelul individului atribuim și recunoaștem ființei umane dreptul și totala libertate de a se însoți cu persoane de altă rasă, de altă etnie, dreptul firesc de a da astfel naștere unor urmași a căror demnitate de ființe umane nu poate fi nicicum pusă la îndoială sau diminuată. Nu descurajăm asemenea relații, dar nu admitem politica de încurajare, promovare sau provocare a metisajului etnic sau rasial.

Societatea așa zis multi-culturală și multi-rasială spre care vor unii să ne îndreptăm va fi o abdicare de la demnitatea și frumusețea ființei umane ! Politica așa zis anti-rasistă este fals umanitaristă, ea a fost lansată și promovată de cercuri și structuri oculte, obsedate în fapt de un exclusivim rasial, violent șovin, vecin cu demența, cu paranoia !

Promotorii anti-rasismului de după al II-lea Război Mondial se dovedesc a fi în fapt activiștii unui șovinism dezgustător, ai unui exclusivism etnic și religios criminal, împins până la genocid. Un genocid deseori subtil, insesizabil, așa cum s-a desfășurat până acum genocidul complex, pe multe căi practicat, împotriva rasei albe, a indo-europenilor, a creștinilor. Afirm cu toată seriozitatea că problemele grave pe care le are demografia popoarelor europene, ale așa zisei rase albe, nu sunt întâmplătoare, nu sunt datorate unor cauze scăpate de sub control, ci sunt provocate, sunt planificate la nivelul unor structuri de putere planetare și oculte, criminale.

Rasele și etniile, „neamurile” cu care Dumnezeu a binecuvîntat omenirea, sunt egal îndreptățite la existență și prosperitate în demnitate. Deplângem și respingem orice iluzie și amăgire de sine a celor care ar putea considera că rasa ori neamul de care aparțin ar avea un statut de excepție, de superioritate și exclusivitate față de celelalte popoare și rase. Omenirea a suferit destul din pricina acestor rătăciri, a acestor rătăciți printre noi…

A fi patriot este o stare naturală, de normalitate. Prin natura sa individul este programat genetic să fie capabil de sacrificiul suprem pentru salvarea speciei, a neamului său, a Patriei. A fi naționalist înseamnă însă mai mult decât a-ți da viața pentru binele comunitar, al Celorlalți ! A fi naționalist înseamnă să-ți dedici viața Celorlalți, Neamului. A fi naționalist este un har de care au parte cei mai aleși dintre noi. Este un noroc sau un blestem, căci mulți naționaliști au plătit cu viața crezul lor ! Nimănui nu i se poate reproșa neputința de a fi naționalist.

Naționalitii autentici sunt solidari între ei. Rasiștii autentici la fel ar trebui să fie și ei ! La fel cum solidare sunt și persoanele autentic religioase, indiferent de religia lor.

Într-o discuție pe Calea Victoriei cu Petre Țuțea, văzându-l cât de înfocat este ca naționalist, Nae Ionescu i-a cerut învăţăcelului său să propună un portret al „bunului român”. Nea Petrache a răspuns prompt și memorabil prin ceea ce Marcel Petrișor a numit pentalogul lui Petre Țuțea :


Să fie creștin, pătruns de taina Mântuirii noastre prin Iisus


Să fie oricând gata să dea totul pentru Neam și Țară


Să respecte femeia, chip al Maicii Domnului pe Pământ


Să fie onest și sincer cu sine însuși și semenii săi


Să fie un bun profesionist, în stare să se bucure când întâlnește un român mai capabil, mai performant.

Nota bene : am redat cu cuvintele mele acest pentalog, pe care l-am ținut minte ca inventar de idei.

Cred că din cele cinci „porunci” ale lui Petre Ţuţea cea mai potrivită, mai „imperativă” pentru noi, românii, este capacitatea de a ne bucura atunci când în preajma noastră se iveşte un ins, un român, un om mai deştept, mai puternic, mai performant decât noi. Se pare că ne lipseşte în mod specific şi va trebui să o educăm la fiecare român, capacitatea de a veni cu inima deschisă în sprijinul vecinului sau colegului mai norocos, mai performant, mai talentat, ajutându-l să-şi pună în valoare întreg potenţialul cu care Dumnezeu l-a înzestrat, spre binele Neamului şi al Omului. Prea sunt mulţi românii care nu ştiu să se bucure de norocul de a avea de-a face cu unul mai deştept, mai inspirat, mai creativ decât ceilalţi. Şi nu sunt puţini românii şi, oamenii în general, roşi de invidie când cel de alături, frate, vecin sau coleg, se dovedeşte a fi mai bun.

Ca naționalist, ca om normal adică, bucură-te de norocul altuia ! Iar dacă nu-ți poți reprima invidia, fii măcar atât de inteligent și dă-ți seama că face parte din norocul vieții tale să ai de-a face cu oameni mai deștepți, mai puternici și mai talentați decât tine, pe care să-i sprijini cu inima deschisă în a-și afirma talentul și celelalte daruri cu care l-a binecuvîntat Dumnezeu. Va fi și spre binele celorlalți, deci și spre binele tău ! Iar capacitatea ta de a recunoaște și respecta meritele și munca altuia este un dar tot de la Dumnezeu ! Nu-l refuza !

A te bucura de succesele altuia este forma cea mai potrivită de a arăta că am înţeles şi am preţuit cum se cuvinte principiul suprem al Creaţiei : infinita diversitate, faptul că nu există doi, ci numai unu, adică numai unicate, fiecare cu particularitatea sa născătoare de fapte ne-mai-săvârşite vreodată. Străduiește-te să te cunoști și să te înțelegi pe tine însuți, pentru a descoperi fărâma de unicitate cu care te-a dăruit Dumnezeu. Ești dator să-ți pui în valoare unicitatea ! Unicitatea cu care te naști nu-ți aparține, la fel cum nici șansa de a te naște, viața ta însăși nu-ți aparține, nu ai dreptul să faci ce vrei cu ea, să dispui după bunul plac ! Așa cum nu poți spune „acesta este copilul meu și fac ce vreau cu el !”, la fel cu viața ta trebuie să te străduiești să faci ce trebuie, să vrei să faci ce trebuie ! Și să te străduiești să pricepi ce trebuie să faci ! Să vrei să faci !

Voința de a făptui în folosul Neamului este definitorie pentru naționaliști.

Publicat de Ion Coja in Carte pentru dumirire și îndreptare pe 30.07.2010 | 5 comentarii

duminică, 14 decembrie 2014

Roumanie, 1956-1968, un passé révolu mais tenace : le témoignage de V.I. Stoichiţă



Victor Ieronim Stoichiţă passe en revue les heurs et les malheurs de sa famille issue de l’élite de l’ancien régime roumain, désormais confrontée aux communistes au pouvoir. Une chronique fidèle de l’opinion et de la vision du monde qui prévalait dans ce milieu social depuis les faux espoirs de la révolution hongroise jusqu’à l’écrasement du Printemps de Prague.
Sursa http://balkans.courriers.info/article25985.html#nh2

Par Nicolas Trifon


Disons-le d’emblée, le titre du livre de Victor Ieronim Stoichiţă, Oublier Bucarest [1], est trompeur, puisque l’auteur du récit, historien et critique d’art réputé, enseignant aujourd’hui à l’Université de Fribourg, en Suisse, se souvient avec un plaisir manifeste des années vécues dans la capitale roumaine, où il est né en 1949.

La période couverte va des faux espoirs suscités par la révolution hongroise de 1956 à l’écrasement du printemps de Prague, en août 1968, la veille de son départ pour l’Occident (dincolo, en roumain, c’est-à-dire de « l’autre côté », « au-delà », p. 211), en l’occurrence l’Italie, grâce à une bourse accordée par le gouvernement de ce pays. Dans un sens, il s’agit d’un plaisir éprouvé non seulement malgré mais aussi en raison des situations critiques et à bien des égards dramatiques traversées par la famille et les proches de l’auteur/narrateur/héros.

Retrouvez sur la boutique du Courrier des Balkans :
Oublier Bucarest
Un livre de Victor Ieronim Stoichiţă, Actes Sud, octobre 2014, 368 pages, 23,80 euros


De ce point de vue, le livre est original si l’on pense surtout au concert de jérémiades auquel ont donné lieu tant d’écrits et de mémoires concernant cette période parues après 1989 mais aussi aux évocations, plus récentes et sur un ton souvent ironique, de la nostalgie pour la vie menée sous le régime communiste [2].

Le « petit monde » de V.I. Stoichiţă tel qu’il est décrit dans le livre appartient à ce que l’on considère couramment en Roumanie comme l’élite de l’ancien régime (celui qui a précédé l’arrivée des communistes au pouvoir), une certaine élite, plus précisément, celle fondée en partie tout au moins sur le mérite.

Après 1947, cette catégorie a subi de plein fouet la parodie de lutte de classe orchestrée par un pouvoir communiste en mal de légitimité. Voici un exemple parmi tant d’autres, les uns plus édifiants que les autres : professeur d’anatomie à l’Université de Cluj et auteur de nombreuses études dans sa spécialité, le grand-père de l’auteur est rétrogradé en 1948 au poste de laborantin puis emprisonné en 1953, tout cela parce qu’il avait été membre de la fraction du Parti social-démocrate qui avait refusé de rejoindre le Parti communiste (p. 40-41).

Pour mieux situer l’auteur, rappelons qu’une partie de sa famille, originaire de Transylvanie, présentait un autre « handicap » à l’époque communiste. Elle était gréco-catholique, culte supprimé du jour au lendemain au profit de l’Eglise orthodoxe « nationale » plus facile à contrôler. Les nombreuses références dans le récit à l’ancienne province austro-hongroise nous éloignent d’ailleurs de l’esprit bucarestois dans ce qu’il comporte de balkanique et/ou byzantin. L’Omama (la grand-mère) de l’auteur, nous rappelle-t-il, « penchait plutôt vers l’idée des « Etats-Unis de la Grande-Autriche, englobant une Transylvanie helvétisée » (p. 137)

Pour l’essentiel, la chronique de V.I. Stoichiţă passe en revue les heurs (avant l’arrivée des communistes) et les malheurs (après) d’une famille et de son entourage au parcours exemplaire auxquels il rend hommage. Les anecdotes narrées et les commentaires, aboutissent à une reconstitution assez fidèle non seulement de l’atmosphère mais aussi de l’opinion, de la vision du monde, qui prévalait à l’époque dans ce milieu social.

Bien d’autres témoignages le confirment, le mien y compris pour avoir été confronté à des situations similaires. Certains détails autobiographiques et l’accent mis sur l’excellence des personnes chères à l’auteur (son arrière-grand-père était non seulement médecin mais aussi « général de l’armée royale roumaine, dont il organisa le système sanitaire au tournant du XXe siècle », p. 37) peuvent agacer le lecteur mais le ton du livre, qui s’adresse au public francophone, semble sincère. En tout cas rien ne permet d’affirmer que V.I. Stoichiţă cherche à réinterpréter ses souvenirs et les sentiments qu’il éprouvait ou l’idée qu’il se faisait de la situation en ce temps.

Les tableaux dressés, les scènes reconstituées, les histoires de vie rapportées battent en brèche les stéréotypes et la vision en noir et blanc à propos de la période dite stalinienne qui, en Roumanie, s’est prolongée au-delà de la mort de Staline et de la dénonciation de ses crimes par Khrouchtchev au XXe Congrès.

A maintes reprises, l’auteur surprend le lecteur en ménageant une issue aux situations les plus inextricables et en mettant ainsi en lumière la capacité des victimes à l’emporter d’une manière ou d’une autre ou encore en pointant les conséquences inattendues du règne de l’arbitraire qui pouvaient se retourner contre ceux-là même qui en étaient les responsables. Par ailleurs, il trouve les mots justes pour évoquer une période sur laquelle on a tendance à faire impasse depuis la chute du communisme et sa condamnation en bloc, à savoir la période des ouvertures opérées par le régime entre 1964 et 1968.

L’histoire personnelle du professeur d’anglais de l’auteur est effarante : arrêté en 1949, à dix-neuf ans, pour avoir collé les affiches d’un parti (libéral) déjà sorti de la circulation, il fut libéré en 1964. « Il avait l’air tout à fait normal, si ce n’était pas sa pâleur », se souvient l’auteur, lorsqu’il fait sa connaissance, quelques mois après sa libération (p. 186).

Mais la prison, rappelle-t-il avec une certaine fierté, c’était aussi une « super-université » en ce temps. C’est là que son prof avait acquis son bel accent oxfordien et appris en détail la trame de toutes les tragédies de Shakespeare sans pourtant ne jamais les avoir lues » (p. 188). Vraisemblablement, cette « culture orale et clandestine » acquise et transmise par les rescapés des geôles surpeuplées par des intellectuels prestigieux a joué un rôle considérable dans la formation intellectuelle du futur historien d’art. En effet, on débattait aussi des idées de saint Augustin, Kant, Heidegger, Cioran ou Noïca lors de ces leçons d’anglais (p. 191).

Le goût de l’auteur pour les Beatles faisait partie des motivations qui expliquent son intérêt pour les cours privés d’anglais. Bannie des ondes, cette musique « occidentale » est très prisée par les jeunes qui se la procurent par les réseaux parallèles et organisent en privé des soirées rock. La musique et la danse ne sont pas les seuls domaines dans lesquels ceux qui savent s’en donner les moyens sont en phase avec l’Occident. Dans la famille de l’auteur, on lit aussi par exemple des livres interdits tel le Docteur Jivago du prix Nobel 1958, Boris Pasternak.

Même le communiste de la famille ne s’en sortait pas mieux

Médecin et chercheur scientifique (p. 14), sa mère se met en quatre pour s’en sortir, achète du lait le matin, fait les courses, prépare des conserves pour l’hiver (p. 34), aide les proches de ceux qui avaient été arrêtés, se montre prête à vendre un « Gallé, cadeau de noces des Negresco, pour payer un préparateur » (p. 255), mais tous ces efforts ne sont pas vains, le rang est tenu, l’honneur sauvé, et, par exemple, l’auteur passe avec succès le concours très difficile d’admission aux Beaux-Arts, puis obtient une bourse pour l’Italie.

Somme toute, même le communiste de la famille, le frère de sa grand-mère dont l’engagement remontait aux études suivies à Paris dans les années 1920 et qui occupait une fonction « officielle » au sein du nouveau régime roumain ne s’en sortait pas vraiment mieux. Le Parti lui avait octroyé une belle garçonnière, 1re catégorie, mais il prenait ses repas chez sa sœur, réduite à tenir une petite pension (2 lei la Knödelsuppe, 3,50 lei le Wienerschnitzel…), et n’hésitait pas à s’humilier en protestant de sa bonne foi communiste dans une lettre envoyée au « camarade ministre » pour solliciter de menus avantages (p. 54-67).

Autre détail fourni par l’auteur qui en dit long sur la situation. Si les logements de sa famille à Cluj et Sibiu avaient été confisqués, occupés, nationalisés, ils se retrouvaient à leur tour dans un logement dont le propriétaire avait été exproprié. L’appartement dans lequel ils s’entassaient à Bucarest avait été obtenu grâce à l’intervention d’un personnage important du régime auquel son père avait rendu auparavant un service en le guérissant d’un ulcère duodénal chronique. Il avait appartenu à un général de l’armée de l’ancien régime qui s’était enfui à l’étranger (p. 11-12).

A l’approche de 1968

La roue a commencé à tourner vers 1964, quand la ville s’est soudainement « remplie de revenants », les prisonniers politiques qui venaient d’être libérés aussi soudainement qu’ils avaient été arrêtés à la fin des années 1940. A partir de cette date, l’étau se desserre petit à petit, et l’auteur passe en revue les nouvelles opportunités qui se présentaient désormais aux anciens proscrits ou tout simplement à des personnes méritantes ne faisant plus nécessairement partie du Parti communiste (p. 251).

En 1967-1968 les choses s’accélèrent : « nourris jusqu’alors de classiques censurés, l’avalanche des « modernes » déconcertait : Camus, Sartre, Ionesco (expressément interdit les années précédentes), Kafka, Joyce… Et le cinéma japonais (La femme des sables de Hiroshi Teshigahra), et la nouvelle vague française, et les Felini (…) On n’en croyait pas nos yeux, et la seule crainte était… que cela finisse. » (p. 255)

Cela n’empêche pas l’auteur d’adopter une attitude réservée pendant et au lendemain des événements de 1968 : l’écrasement du printemps de Prague et la condamnation de l’intervention soviétique par Ceauşescu qui atteint à cette occasion le sommet de sa popularité : « c’était en 1968. Partout en Europe, les étudiants bougeaient. Les nôtres aussi, mais au ralenti. Comme d’habitude, on attendait que les grands changements viennent d’ailleurs. Cet « ailleurs », pour nous, c’était Prague. On en parlait beaucoup, et notre regard sur le pays voisin était plein d’espoir, mais plus contemplatif qu’actif, car la vie estudiantine suivait encore les anciens sillages, tandis que l’espoir, lui, était souterrain. Je remarquais vite la force persistante d’une schizophrénie politique qui ne ménageait personne, mais que certains assumaient avec volupté. Il y avait des collègues s’orientant rapidement vers des postes de responsabilité dans l’association des étudiants communistes, ce qui leur garantissait des avantages, surtout au moment de la fameuse « répartition », à la fin de la scolarité. Dans les réunions de l’Association régnait la plus répugnante des langues de bois possibles, et aucun vent de renouveau ne se faisait sentir. On pouvait être un peu surpris (si on était naïf) en réalisant que les mêmes étudiants étaient ceux qui lisaient avec le plus d’intérêt les livres de Soljénitsine (interdit) ou d’Orwell (interdit lui aussi) et qui se passaient en sous-main les derniers 33 tours de Joan Baez, la diva pleurnicheuse des soixante-huitards américains. C’était évident, nous manquions d’esprit politique. » (p. 277)

La belle revanche des nantis déchus

Comment interpréter la position de l’auteur et de ses proches appartenant aux générations plus âgées dont il se fait non seulement le chroniqueur mais aussi le porte-parole, comment expliquer sa position par rapport aux changements survenus ultérieurement ?

En reconstituant le discours familial dans les années 1950, qui l’a accompagné jusqu’à la maturité, V.I. Stoichiţă suggère un élément de réponse : « la vie va de l’avant, et elle doit aller de l’avant. Mais quel genre de vie ? L’égalité, en elle-même, est bonne, mais soyons lucides : elle ne pourra pas triompher. Les nouveaux maîtres feront de nouveaux esclaves. Et la soi-disant égalité sera seulement pour ces derniers. » (p. 108)

On ne saurait cependant en rester à ce discours qui n’a rien d’étonnant dans un pays où « certains étaient plus égaux que d’autres ». Il est trop vague et contient davantage de questions que de réponses. La quatrième de couverture du livre parle de la « posture résiliente » du narrateur. Cette piste mérite d’être prise en compte. En effet, la description très vivante et réaliste de cet auteur, les propos rapportés et les commentaires de l’auteur lui-même permettent de saisir lemodus vivendi patiemment forgé par les victimes des abus du régime appartenant aux anciennes élites devant les adversités auxquelles ils avaient été confrontées. De ce point de vue, à regarder de plus près, le récit est avant tout positif, et on peut estimer que les anciens nantis ont fini par prendre une belle revanche par rapport au sort injuste qui leur avait été réservé. Les ouvertures qui s’en sont suivies n’ont pu que les conforter ; même si elles ont été de courte durée, ils ont su en tirer profit.

La remarque qui figure en guise de conclusion du passage cité plus haut indique cependant les limites de cette démarche de l’auteur, de ses proches, de son milieu social : « C’était évident, nous manquions d’esprit politique. »

Un modus vivendi ambigu

Telle qu’elle ressort du récit, la vision du monde de l’auteur et de ses proches apparaît sous le signe d’une triple absence. On cherche en vain un questionnement à propos du milieu social dont provient l’auteur et auquel il voue un véritable culte. Il en va de même pour d’éventuelles considérations sur le rôle que des facteurs autres qu’extérieurs, l’URSS et le Parti communiste roumain, auraient pu jouer dans le fonctionnement du régime en place. Même topographiquement, le petit monde du narrateur est parfaitement circonscrit, le centre de Bucarest, coupé du reste, et ne cherchant pas le contact. Enfin, plus étonnant encore, aucun personnage du récit n’est porteur d’une révolte à proprement parler, c’est-à-dire contre les injustices effectives générées par le nouveau régime politique.

On sent le mépris, le dégoût devant l’absurdité de la situation, mais l’injustice, celle qui se donne à voir concrètement, n’est pas interrogée. Elle va de soi. Sans doute était-il sous-entendu que ce régime était injuste, mais il est perçu avant tout comme un corps étranger et s’est sur son absurdité que l’accent est toujours mis. Dans le contexte de l’époque marqué souvent par l’arbitraire, où le pouvoir s’arrogeait le monopole du discours critique, une telle vision et attitude empreintes de fatalisme est compréhensible, certes, mais jusqu’à un certain point. Dans un sens le modus vivendi construit dans ce milieu social repose sur cette triple absence. Ceci ne manquera pas de peser par la suite sur le cours de l’histoire roumaine.

En effet, c’est justement en pointant les injustices, telles qu’elles se donnaient à voir, grâce aux brèches du système, à ses contradictions, revirements, etc., que la contestation, la revendication sociale et la dissidence s’affirmeront à partir de la fin des années 1960. Or elles ont été très faibles en Roumanie. Pratiquement, des personnages comme le dissident Paul Goma et l’ouvrier Vasile Paraschiv font figure d’exception. Eux-mêmes mais aussi leurs vues et les revendications dont ils étaient les porteurs joueront donc un rôle marginal dans la période qui a suivi la chute du régime Ceauşescu, chute provoquée par les secteurs les plus réalistes de ce même régime dans la foulée de l’implosion du communisme en URSS et dans les autres anciens satellites.

Les membres de la génération de V.I. Stoichiţă, formés à l’ombre et dans le culte des victimes appartenant à l’élite méritante de l’ancien régime, qui avaient su s’imposer grâce à leurs propres mérites dans divers domaines, qui ont su éviter autant que possible de se compromettre avec le régime communiste et se sont abstenus de répondre aux sirènes du nationalisme prôné par Ceauşescu, ont eu un destin plus singulier.

Ils étaient a priori les mieux placés pour jouer un rôle de premier temps dans l’œuvre de restauration des valeurs abolies ou dévoyées par la dictature communiste, dans les tentatives de renouer avec le passé précommuniste roumain et de s’aligner sur les standards occidentaux. Tel ne fut pas tout à fait le cas parce que le modus vivendi qu’ils avaient réussi à négocier dans des conditions très difficiles à l’époque communiste allait les empêcher de l’emporter moralement par rapport aux leaders de l’après-1989 issus de la nomenclatura communiste désormais reconvertis à l’économie de marché et à la démocratie parlementaire.

Aussi, pour pouvoir participer aux affaires du pays, ont-ils dû se contenter longtemps d’un second rôle. L’accusation d’élitisme portée contre eux allait souvent faire mouche sur le plan politique alors que le populisme de leurs adversaires, qu’ils dénonçaient à leur tour, se révélera d’une redoutable efficacité.

Enfin, l’hégémonie sur le plan de la culture et des idées qu’ils exerçaient sans rencontrer de résistance majeure de la part de ceux qui au début des années 1990 poussaient les ouvriers à scander « Nous travaillons, nous ne réfléchissons pas ! » allait être bousculée par les critiques formulées par des jeunes universitaires, bardés eux aussi de diplômes, en phase avec les formes de radicalisme en vigueur en Occident [3]. Les illusions de l’anticommunisme prôné par les « boyards de la pensée » perdront de leur pouvoir d’attraction sans entamer de quelque manière que ce soit le système d’oligarchie élective géré alternativement par une droite suffisante et une gauche démagogique et conservatrice.

Quelques repères chronologiques

Etabli à l’étranger depuis 1981, V. I. Stoichiţă n’est pas concerné par cette évolution. C’est peut-être la raison pour laquelle son récent témoignage est précieux. Wikipedia (ro) nous indique à son propos qu’il a enseigné à la Faculté des beaux-arts de Bucarest entre 1973 et 1981, après avoir obtenu sa licence à Rome et avant de partir pour l’Allemagne avec une bourse Humboldt. Pendant cette période, il a participé aux séminaires de Păltiniş, autour du philosophe Constantin Noïca (1909-1987, domicile obligatoire entre 1949 et 1958, condamné à 25 ans en 1959, libéré en 1964, puis chercheur au Centre de logique de Bucarest), en compagnie notamment de Gabriel Liiceanu et d’Andrei Pleşu.

C’est ce dernier qui correspond le mieux au parcours existentiel, intellectuel et politique que nous venons d’esquisser à partir du récit de V.I. Stoichiţă. Andrei Pleşu incarne à sa façon la succes story la plus éclatante et largement méritée que cette génération a pu connaître dans l’histoire récente roumaine mais aussi les limites infranchissables auxquelles elle s’est heurtée. Né un an avant V.I. Stoichiţă, en 1948, il a suivi un cursus similaire jusqu’en 1982 : chef de promotion à la Faculté des beaux-arts, chercheur à l’Institut d’histoire de l’art, boursier Humboldt à Bonn entre 1975 et 1977 puis à Heidelberg entre 1983 et 1984. Entre temps, en 1982, il est exclu du Parti communiste auquel il avait adhéré à 19 ans, en 1968, et mis à la porte de l’Institut suite à une sombre histoire de complot ourdi par une mystérieuse secte de la méditation transcendentaliste qui visait surtout les personnes considérées comme incommodes par le pouvoir.

Ministre de la Culture du gouvernement Petre Roman en 1990-1991, puis des Affaires étrangères sous la présidence de Constantinescu (élu sur un programme anticommuniste) qui avait succédé à Iliescu (ex-communiste), il est à l’origine de plusieurs initiatives très appréciées, tels le Musée du paysan roumain et l’institut d’études avancées New Europe College destiné aux jeunes chercheurs. Leader d’opinion parfois controversé, véhiculant des idées plutôt de droite mais ouvert au débat, ce personnage a forcé le respect de nombre de ses contemporains parce qu’il est l’un des rares intellectuels réputés à avoir investi la politique afin de réaliser quelque chose de positif.

On cerne mieux cependant sa personnalité en consultant les deux mémoires qu’il avait envoyés en 1982 à Ceauşescu pour demander sa réhabilitation : « depuis 1971, quand j’ai fini mes études, et jusqu’à aujourd’hui je me suis efforcé d’exercer ma profession avec le plus grand sérieux en me mettant, avec toute ma capacité de travail, au service de l’art et de la culture roumaine. J’ai publié un grand nombre d’études et d’articles dans la presse, j’ai réalisé plusieurs séries d’émissions pour la radio et la télévision et je suis l’auteur de trois livres, bien reçus tant par le large public que par les spécialistes. Lors de ma spécialisation, j’ai tenu à Bonn, Düsseldorf et Dortmund plusieurs conférences sur l’art roumain, en estimant que c’était de mon devoir, une affaire d’honneur pour moi, que de la faire connaître et apprécier partout à sa vraie valeur. (…)

Blessé spirituellement par l’anéantissement, le temps d’un instant, de tant d’années d’efforts enthousiastes et par l’annulation de tous mes projets d’avenir (légitimes à mon âge, 33 ans), je m’adresse à vous camarade Secrétaire général, à votre humanité, en vous demandant de réexaminer mon cas, tel qu’il se présente objectivement. Je vous assure que tout ce que je désire est de pouvoir faire la preuve de ma foi, de ma loyauté à l’égard du pays, en participant au processus d’affirmation de nos valeurs sur le plan universel. »

Exhibée lors d’une polémique avec son ancien Premier ministre Petre Roman (né en 1946, fils d’un haut dignitaire communiste, ingénieur, chef de sa promotion, doctorat à Toulouse, 1970-1974, proche d’Iliescu pendant les événements de décembre 1989), ces lettres ont jeté un certain froid et alimenté des interprétations contradictoires, comme souvent dans ce genre de situation en Roumanie. La position d’Andrei Pleşu en cette occasion n’a pourtant rien d’étonnant et semble cohérente avec sa démarche avant et après cet « accident » qui a marqué sa carrière.

Décidément, on a trop souvent tendance à dramatiser et à spéculer en Roumanie. Il est tout aussi déplacé de voir en lui un « collaborateur de la Securitate » comme le fait Petre Roman qu’un dissident. De la même façon, il est déplacé de traiter Petre Roman de communiste à cause de ses antécédents. On oublie trop souvent que c’est parmi les anciens « camarades » que l’on rencontre les partisans les plus déterminés du libéralisme. Pourtant ainsi vont les choses en Roumanie, ce qui ne manque pas de brouiller les repères. Décidément, dans ce pays, l’« esprit politique », pour paraphraser V.I. Stochiţă, continue de jouer des tours à ceux qui cherchent à y voir plus clair.
Réagir à cet article


[1] Actes Sud, 2014.

[2] Deux titres méritent d’être signalés sur la question du rapport nostalgique au passé communiste : Sunt o babă comunistă (trad. française Je suis une vieille coco), de Dan Lungu (2008) et Născut în URSS [Né en URSS], 2007, du Moldave Vasile Ernu, véritable best-seller en Roumanie.

[3] Cf. Sorin Adam Matei, Boierii mintii [Les Boyards de la pensée], Bucarest 2004 ; Iluzia anticomunismului, coord. Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian Siulea, Ovidiu Tichindeleanu, Chisinau, 2008 (cf. compte rendu dans http://balkans.courriers.info/article14234.ht ml).