miercuri, 24 septembrie 2014

Vasile Dan. Notă bio-bibliografică


Vasile DAN

S-a născut la 8 mai 1948, în comuna Chețani, județul Mureș.
Tatăl, Vasile și mama, Maria (născută Maier), familie de țărani pensionari.
Urmează gimnaziul la Chețani și Facultatea de Filologie din Oradea (1972), apoi Facultatea de Ziaristică din București (1985).
De-a lungul timpului a fost: profesor de limba și literatura română în comuna Milășel (județul Mureș), instructor cultural (Lipova), redactor la revista Vatra(Tg. Mureș), bibliotecar (Arad), redactor-șef, fondator al revistei lunare de cultură Arca (Arad, în 1990).
Debut în presă: cu poemul Clopote, în revista Steaua, nr. 6/1967.
Debut editorial: Priveliștile (versuri), Editura Facla, Timișoara, 1977, pentru care a obținut premiul de debut al editurii.
Alte cărți: Nori luminați (poeme), Editura Eminescu, București, 1979; Scara interioară (poeme), Editura Facla, Timișoara, 1980; Arbore genealogic(poeme), Editura Eminescu, București, 1981, volum cu care a obținut premiul de poezie al Asociației Scriitorilor din Timișoara; Întâmplări crepusculare și alte poeme, Editura Eminescu, București, 1984; Elegie în grădină (poeme), Editura Eminescu, București, 1987; Drumul cu ființe (poeme), Editura Eminescu, București, 1990. Un li pe drumul mătăsii, Jurnal chinezesc, Editura Mirador, 1977, Premiul Filialei Arad a Uniunii Scriitorilor, Pielea poetului, versuri; Editura Mirador, 2000, Premiul de excelență al Filialei Arad a Uniunii Scriitorilor. Carte vie, poeme, ed. „Mirador”, 2003, carte nominalizată la premiile Uniunii Scriitorilor din România în 2004, Proza zilei, eseuri, Editura„Gutenberg Univers”, Arad, 2004, Poem vechi, Editura „Dacia”, Cluj, 2005.

Aprecieri critice:
În cărți:
„În versurile lui Vasile Dan (Întâmplări crepusculare ș alte poeme, EdituraEminescu, București, 1984) iese la iveală acea stare de spirit proprie multor poeți tineri de azi, care constă în tratarea intelectuală a lirismului, adică în abordarea sa lăuntrică, intrinsecă. Nu un sentiment străin, în fond, de creație, nu o temă exterioară acesteia îi ghidează, ci capacitatea de a declanșa arderea lirică din propria-i substanță, din scriptica-i determinarepură. Ceea ce nu înseamnă refuzul existențialismului, care, oricum, impregnează propozițiile estetic calificate, ci transmutația sa (alchimică) într-o nouă condiție.”
(Gheorghe Grigurcu, Existența poeziei, Editura Cartea Românească, București, 1986, p. 358)

„Poetul e un caligraf meticulos ș subtil al impresiilor, ridicate prin reverie la extaz, pe care i le lasă peisajul căzut sub privire dar îmbogățit, ca la impresioniști, de mișcarea ș culoarea proiecțiilor imaginare.”
(Laurențiu Ulici, Literatura română contemporană, Editura Eminescu, București, 1995, p. 189)

„Poet ieșit din coastele îngerești ale lui Ioan Alexandru, Vasile Dan scrie o poezie frumoasă, câteodată chiar prea frumoasă, plină de zumzete suave ș plutind într-o luminozitate fosforescentă.”
(Al. Cistelecan, Poezie și livresc, Editura Cartea Românească, București, 1987, p. 127)

Arbore genealogic fixează, așadar, într-un spațiu liric original, din ce în ce mai sobru și mai nuanțat, imaginea poetului tânăr, ajuns la maturitatea talentului și artei sale.”
(Cornel Moraru, Textul și realitatea, 
Editura Eminescu, București, 1984, p. 131).

„Avem de-a face, în fond, cu o autentică simțire naturistă care fraternizează prin pure elanuri și subtile intuiții cu lucrurile, cu universul.”
(Victor Felea, Aspecte ale poeziei de azi (XX), 
Editura Dacia, Cluj, 1980, p. 274)

Alte referințe:
Nicolae Ciobanu, Însemne ale modernității, II, Editura Cartea Românească, București, 1979, p. 201-201; Gh. Mocuța, La răspântia scriiturii, Editura Mirador, Arad, 1996 și Al. Ruja, Parte din întreg, Editura de Vest, Timișoara, 1994.

În presa literară:

Marcel Pop-Corniș, Orizont, nr. 52/1977; Adrian Popescu, Steaua, nr. 3/1990; Lucian Alexiu, Orizont, nr. 23/1987; Cornel Ungureanu, Orizont, nr. 9/1991; Daniel Vighi, Vasile Popovici, Orizont, Virgil Podoabă, Aurel Pantea, Al. Cistelecan, în Vatra, Ion Bogdan Lefter și Alex. Ștefănescu, în România literară, Al. Călinescu, în Cronica, Romulus Bucur, în Arca și Familia, Andrei Bodiu, în Observator cultural, Adrian Aluigheorghe, în Convorbiri literare, Gheorghe Mocuța, în Poesis, Bucur Demetrian, în Ramuri ș.a.

Magda URSACHE. Din gradina lui Dumnezeu-Popescu

Magda URSACHE

Din gradina lui Dumnezeu-Popescu

Mă simt obligată să reintru – nu-i chip altfel, cîtă vreme dezorientarea continuă – în cursa cu obstacole, ceea ce înseamnă, după mine, luare de poziţie contra publiciştilor (intelectuali şi mai puţin intelectuali sau mai mult sau mai puţin publici), eseiştilor, istoricilor, filosofilor cu atitudine simpatetică faţă de comunism. Iată-i gata să-i resusciteze, prin respiraţie gură la gură, ideologia. Şi sunt de toate vîrstele şi calibrele: vechi agitpropi kominternişti, tovarăşi de steag socialist, fiii celor dintîi, tineri pe care căderea dictaturii i-a prins cînd aveau paişpe-cinşpe ani, unii chiar mai cruzi, abia deveniţi „şoimi ai patriei” sau nenăscuţi în fostul regim. Roboţii mari ai Puterii, dar şi roboţeii păstrînd sechelele programului comunist: antimemorie, antireligie, antitradiţie, privesc cu înţelegere multă utopia comunistă, ca să nu-i spun cea mai mare minciună istorică. Detritusurilor marxiene, vechii ciocli ai capitalismului (putred), li se aliază (sau alienează e cuvîntul?) juni marxologi, declarînd că „Marx e cool”, iar Lenin şi mai cool. N-a scris J.-P. Sartre, orb sau orbit de avantaje materiale, într-un reportaj moscovit, că „în URSS libertatea de a critica e totală”?
Unii aparatcici se arată ostili total comunismului (s-au şi reciclat, trecînd să predea istoria religiilor; îşi construiesc biografia, mai greu fiind cu bibliografia; scripta manent) şi-i caută prin familie pe popa Ilie, pe călugărul Vasile etc.; alţii ies la rampă să-şi justifice erorile şi ororile, doar e democraţie şi încă „originală”; zîmbitoare, ca şi tautologica democraţie populară, şi ea cu faţă zîmbitoare. Dar în trend nu mai este dereticarea CV-ului (cum a procedat Ileana Vrancea, devenită lovinescoloagă), ci, cum spuneam, resuscitarea sistemului, dorinţa de revenire la vechiul regim.
Gata să inverseze polii binelui şi ai răului se arată, deopotrivă, staliniştii duri, dar şi ceauşiştii forte, adepţii „dictaturii de dezvoltare”, ca Ştefan Andrei, recent ocultat. Peste toată dezbaterea, apare, flying flag, însuşi Tovarăşul Dumnezeu, specialistul nr. 1 în propagandă, altfel spus, în marketingul PCR. Mai era un Dumnezeu peste Tov Dumnezeu-Popescu, Tov Ceauşescu, atîta tot. Şi cum de necuprins fiind grădina lui Dumnezeu-Popescu, iar Tovarăşul Dumnezeu un bun avocat al diavolului, tineri eseişti pun în chestiune comunismul ca fiind raiul pe pîmînt: bunăstahrea tutulor (în pronunţia şi-n opera lui Ceauşescu), egalitatea şanselor, coeziunea socială, progresul… şi alte idei deprinse pe vremea cînd minciuna ideologică stătea cu şcoala la masă.
Să fie tentaţia practicilor totalitare, a dictaturii înscrisă în legile omeneşti sau destructurarea nouăzecistă n-a cunoscut restructurarea într-o nouă ordine/ lege? Stînga iliescă a vrut de la începutul începutului să dea faţă luminoasă socializmului, argumentînd că nu ideologia poartă vina, ci cel care a aplicat-o: împuşcatul.
Să facem o mică recapitulare a cursei cu obstacole. Iniţial, au fost declaraţii răzleţe că discursul anticomunist e exagerat şi simplificator; epitetele s-au înmulţit repede: vetust, rigid, umoral; anticomuniştii suferă de lapsus-uri; uită ce-a fost bun (dar ce-a fost bun?; aduceţi-mi aminte!). Pe urmă, s-a vorbit de raportare viscerală la comunism. De la anticomunism de oldboys s-a trecut la anticomunism de şacali, reactivîndu-se apelative ca animalule, şobolanule, hieno, ba chiar… stalinistule, pentru un stalinofob notoriu.
Anticomuniştii sunt revanşarzi, s-a afirmat cu un termen luat din vocabularul Komintern. S-a cerut cumpătare şi empatie pentru călăi, blîndeţe şi iertare creştină pentru atei. Că ai în familie un deţinut politic, un „puşcăriaş”, un „bandit”, cum li se spunea opozanţilor regimului roşu, nu intră în calculele acestor opiniomani de extremă stîngă. Atrocităţile dejisto-paukeriste? Ia să ne mai lase ăştia cu bunicii lor morţi în puşcării. Doar n-o să rămînem în faza anatemizării, ca Goma, cu „ororile” lui narate în romane. Ce dacă lui Dario Fertilio, ziarist la Corriere della Sera, experimentul Piteşti i se pare „tristul record al terorii”? Da’ ce, Goma-i scriitor? N-are talent, a hotărît-o Securitatea şi a prins. Iar Radu Ioanid dă ritos replică lui Gabriel Andreescu: „Persist şi semnez. Paul Goma este un antisemit sălbatic”. După îndemnul la calm, iertăciune, toleranţă (ca şi cum toleranţa n-ar avea limitele ei), a venit alt îndemn: la discreditarea anticomuniştilor. Goma e personalitate controversată, dar Pleşiţă a avut liber la OTV, necenzurat pînă-n moarte (2009).
Sigur că Goma, de la Paris i-a dat replică lui Victor Druţă, de la Roma: „crezi că memoria, sufletul omului mai poate fi „tolerant” cu Intoleranţa, cu Brutalitatea, cu Sălbăticia?” Atitudinea lui tranşantă a fost cauza pierderii premiului Republicii Moldova. Sora România nici nu s-a gîndit să i-l propună măcar.
Vrem să ne descotorosim de trecutul care ne oripilează; terminaţi cu întreţinerea memoriei Gulagului, cer indivizi care au schimbat limba de lemn pe limba vechilor cazanii, de la reportaje socialistichii la pisanii. Cît despre postmodernişti, ei nu-l agreează pe Goma pentru că prozatorul nu se joacă postmodern cu trecutul.
După condamnarea de faţadă a comunismului în Parlament, corul goşist a prins alte acute: Cum să dai într-un duşman (cal) mort? Gata, Tismăneanu a produs Raportul. N-aţi citit ce scrie pe copertă? F-I-N-A-L. Ceasul despărţirii de comunism a trecut, chit că pentru unii a fost un „travaliu de doliu”. Am lupta, chipurile, cu un comunism mort şi-ngropat. Ba n-a muritu, doar un pic s-o hodinitu.
Iniţial, aşadar, se ducea o bătălie între dejişti şi ceauşişti, acuzîndu-se reciproc. History! Par a se fi regrupat pe aceeaşi linie de front, ca să refacă solidaritatea socială de oţel, în numele cauzei. Şi asta cu ajutorul tinerei generaţii care, prin cîţiva reprezentanţi ai ei, plîng şi suspină după inexistenţa unei stîngi puternice. Numai bătrînii conservatori (a fi conservator înseamnă a fi anticomunist şi naţionalist, că tot au vrut sovieticii deznaţionalizarea) văd răul absolut în comunism. Cei tineri îl re-gîndesc. Ştiu aceşti re-gînditori ai regimului politic criminal ce înseamnă MSV (muncă silnică pe viaţă), DO (domiciliu obligatoriu), deţinut CR (contrarevoluţionar)? Că unul din nouă locuitori ai ţării, de la 12 la 85 de ani, au trecut prin violenţe inimaginabile fizice şi psihice, în timpul anchetelor? Că lectura ori citarea unei cărţi interzise te băga în gherlă? Tăbliţele de săpun de la Itşet-ip de Mihai Buracu ar trebui să intre în lista lecturilor şcolare obligatorii. Buracu (împreună cu cîţiva colegi) îşi ajutase cu ceva bani profesoara de română, soţul fiindu-i arestat. A fost închis în camera 4 Spital din Piteşti. În două luni a albit, era alb complet la 21 de ani. Elevii şi studenţii creştini şi patrioţi erau ţinta „reeducatorilor”. Şi ce-a vrut experimentul Piteşti decît distrugerea solidarităţii între deţinuţii politici, împinşi cu bîtele să se chinuie între ei? O să moară şi ultimele victime ale experimentului Piteşti (Mihai Buracu a şi murit) şi atunci, gata, torţionarii vor intra în istorie ca eroi ai luptei de clasă şi se va studia din nou Lazăr de la Rusca de Dan Deşliu, că tot s-a scos din manual Moartea căprioarei.
Canalul? Cutare eseist vrea să se scuture (ca un cîine ud) de „picăturile lui de sînge”. Despre Drum fără pulbere ni se spune că-i proză scrisă cu talent de răsfăţatul proletcultului, Petru Dumitriu. Despre Istoria Canalului, frămîntat din noroi, apă, sînge, oase (v. docu-romanul lui Valentin Hossu-Longin, Canalul Morţii. Martor (Fundaţia Academia Civică, 2013), preferăm să tăcem.
Cum s-a procedat: s-a făcut întîi o etnoimagine fără eroi şi fără martiri (mijloacele nu scuză scopul). Şi pentru că n-am avea eroi, atunci o preaslăvim pe „Ana noastră” (sintagma lui Brucan din „Scînteia”) ca măiastră oratoare şi „Passionaria Balcanilor” şi-i găsim loc şi lui Ceauşescu. Printr-un istoric (Andrei Cioroianu, Ce Ceausescu qui hante les Roumains (Curtea Veche Publishing, Bucureşti., 2004) şi printr-un cineast (Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, film lansat pe ecrane în 2010, dacă nu mă înşel) s-a trecut la reconsiderarea „înaltei personalităţi” scornicene. Nu-mi vine mie să cred ce scriu: Ceauşescu va intra (spun stelele?) în istorie ca martir, ca erou al neamului etc. Mai mult decît atît, e plasat de Alexandru Matei (cu recomandarea lui Cioroianu: tînăr „citit, cu umor şi bun-simţ”) în Grădina Ghetsimani. Cel răstignit pe zidul Tîrgoviştei e Iisus al timpurilor noastre, nu altcine. Ce dacă a ucis, a înfricoşat, a promis, a înşelat? Ceauşescu, ni se spune din inerţie sau din inepţie, este Mîntuitorul. Ce-i drept, ne-a cam mîntuit! De la voievodul Ceau, pictat ciocnind cupa de şampanie cu Ştefan cel Mare, s-a ajuns la Ceauşescu-Mîntuitorul, reconsiderat în numele binelui comun, ca şi cum asta ar fi făcut, bine, ba chiar bine evanghelic, demolînd Sfînta Vineri. „Nicolae Ceauşescu, ne spune Alexandru Matei, perpetuează tradiţia martirului român. Cînd îl sanctificăm, dragi tovarăşi? În postumitate, va primi „medalia Istoriei”, ne asigură tînărul eseist, pe cuvîntul lui de pionier. De aici pînă la a-l declara supraom n-au rămas decît cîţiva cuadraţi sau pixeli, ceea ce i se pare lui A. Cioroianu copleşitor, în numele culturii dialogului, argumentului, polemicii.
Dacă într-un manual de istorie eroismul revoluţionar a fost ilustrat cu chipurile lui Tatulici şi Esca, de ce n-ar fi şi Ceaucesco un romantic revoluţionar? De aici şi disputa: la fel de… avenit, altcineva îl consideră pe Ceauşescu avangardist, aparţinînd avangardei, dacă şi Salvador Dali (v. scrisoarea publicată de „Scînteia”, în 4 aprilie 1974) l-a felicitat pe imperialul nostru preşedinte al republicii cu sceptru la purtător. Că Dali o făcea în bătaie de joc îi scapă.
Tinerii procomunişti se întrec în a aduce argumente în favoarea unui Ceauşescu-artist, homo aestheticus, de cuprins în sfera sublimului. Şi ce subtil e Andrei Ujică, văzînd sub coaja dictatorului miezul: dictatorul artist.
„La urma urmei, dictatorul nu e decît un artist, ce are posibilitatea să-şi pună integral în practică egoismul. E doar o chestiune de nivel estetic dacă el se numeşte Baudelaire sau Bolintineanu, Ludovic al XVI-lea sau Nicolae Ceauşescu”. Chiar. Ce mi-i Baudelaire, ce mi-i Ceauşescu. Albatroşi ucişi, amîndoi.
În această logică a absurdului, se poate afirma orice, hîrtia suportă: Ceau a vrut Nobelul pentru pace; pe cale de consecinţă, n-a fost violent. E şi autorul unui vers mare: „Să facem din tun tractoare”, ceea ce l-a inspirat pe Adrian Păunescu, probabil, să îndemne: „Iubiţi-vă pe tunuri!” Ce dacă a participat (de tînăr), cu arma-n mînă, la lupta de clasă socială, pro colectivizare?
Alt simpatizant (sau acelaşi?) merge mai departe, găsindu-l pe scorniceştean bretonian (v. Manifestul suprarealist al lui André Breton, din 1924). Aşa da: Ceauşescu era… suprarealist, cerîndu-ne imposibilul: să trăim fără apă, lumină, căldură, hrană.
Ce ne mai spun tinerii, pe cuvînt de utecist? Că regretă entuziasmul colectiv. Asta dacă osanalele unanime şi aplauzele la unison sunt semn de solidaritate, dacă spectacolul ordinii de pe stadioane nu era supravegheat de forţa Secu.
Hotărît, nu bătrînii nostalgici care aprind lumînări la Ghencea, în decembrie, sunt pericolul, ci tinerii care consideră comunismul „una dintre cele mai frumoase utopii din istoria umanităţii”. Şi cum, zic ei, să condamni o utopie măreaţă? Cum să fie acuzate şi, cu atît mai puţin, pedepsite, răzbunate crimele celor care au investit (gloanţe) în frumoasa ideologie? Spus net: utopie rea, cea mai rea utopie posibilă, asta e comunismul. Pentru oameni normali, înseamnă anormalitate. Ce beneficii, ce laturi bune să preluăm din socialism? Ni se propune să vorbim relaxat despre utopia bună a egalităţii sociale? A fost aşa ceva? Ei, părinţii, la Canal; noi, copiii, duşi cu şcoala la filmul sovietic Haz, cîntec şi dans. Să regretăm acest coşmar, acest dezastru, disperarea, ura, frica? Să aşteptăm alţi „cavaleri ai dreptăţii”, cum le spune Richard Rorty, intelectuali morali ca neo-marxişti? Ca să ne aducă iarăşi binele comun(ist)?
Comunismul, după cîte ştiu, nu este materie de studiu la şcoală. La Facultăţile de Istorie s-o preda vreun Curs de Martirologie? Că avem destui sfinţi ai închisorilor, contestaţi ştim de cine. Şi dacă nici acum nu suntem în stare să recitim trecutul, istoria scrisă de comunişti, şi să-i contestăm neadevărurile, atunci sechelele nu se vor şterge. N-o învăţa istoria pe nimeni nimic, aşa cum susţine Zoe Petre, dar rolul ei, menirea ei, obligaţia ei, datoria ei este să înveţe, să deschidă ochii. Un proces al comunismului cu rol salutar, asta a lipsit şi lipseşte.
Cît despre cei care rătăcesc, mă tem că singura soluţie de a-i dezmetici ar fi să trăiască la fel ca noi ceauşismul. Băieţii ăştia de extremă stîngă n-au decît să aparţină pe veci nu lui Dumnezeu, ci Tovarăşului Dumnezeu.
Magda Ursache



Ilie Șerbănescu. Ce mai caută FMI în România după ce a aservit-o economic capitalului străin?

Autor: Ilie Șerbănescu23 Sep 2014 - 16:12

SURSA
http://jurnalul.ro/editorial/ce-mai-cauta-fmi-in-romania-dupa-ce-a-aservit-o-economic-capitalului-strain-678135.html#

Ultima intervenţie explicită a FMI în politica economică din România ar fi trebuit să aibă loc în legătură cu reducerea CAS. Se pare însă că FMI a preferat să adopte o poziţie în contrast cu cele tranşante de până acum, aparent pentru a nu se situa, printr-o încuviinţare, de partea premierului candidat zis de stânga la prezidenţialele din toamnă şi nici, printr-o respingere, de partea preşedintelui în exerciţiu, păpuşar fără echivoc al tuturor candidaţilor zişi de dreapta. Aceasta doar aparent, pentru că în realitate existau alte două motive de fond ale poziţiei de indiferenţă a FMI faţă de problema cu pricina. 1) Capitalul străin, al cărui broker este FMI în România, are interese derizorii în problemă, întrucât acesta îşi realizează câştigurile fabuloase în România nu prin neplata impozitelor şi taxelor pe muncă (ce, oricât de mari ar fi, reprezintă totuşi cheltuieli mici graţie salariilor mici), ci prin ascunderea profiturilor şi externalizarea lor înainte de fiscalizare. 2) Reducerea CAS nu deranja nici cât negru sub unghie rezultatul primei etape a misiunii FMI în România şi nu avea să afecteze cu ceva realizarea obiectivelor celei de a doua etape a misiunii.

La scară istorică, misiunea de până acum a FMI în România a fost una dramatică: desfiinţarea pur şi simplu a economiei naţionale ca structură şi conţinut şi aservirea completă a dezmembrărilor rezultate către capitalul străin. Misiune realizată, tot la scară istorică, extrem de rapid! De fapt, într-o economie ce era deţinută în totalitate de stat a fost de ajuns să se decreteze principiul transferului integral către privat şi ceea ce era important avea să treacă automat la capitalul străin în condiţiile inexistenţei la început şi slăbiciunii obiective pe parcurs a capitalului autohton. Restul l-au făcut presiunile, condiţionările, împrumuturile forţate, falsele dar costisitoarele finanţări externe. În foarte scurt timp, România a ajuns, în organizarea centru-periferie a UE, o colonie în cel mai de jos stadiu, acela de anexă de consum.

Punct ochit, punct lovit! Resursele minerale, distribuţiile de energie, băncile, cu alte cuvinte întregul rulaj al banului, industriile câte mai există, retailul, pădurile şi într-o mereu mai mare măsură pământurile agricole sunt toate în mâna străinilor. Întrebare legitimă: ce mai caută totuşi FMI prin România? Ce mai au străinii de luat din România şi n-au luat încă astfel încât brokerul lor principal să se afle pe mai departe aici?! Mai ales că principalele mecanisme de extracţie de tip colonial sunt deja implantate şi funcţionează din plin. Cel mai important este transferul implicit de resurse rezultând din generalizarea preţurilor impusă din centru spre periferii, în condiţiile presiunilor de a se menţine salariile de câteva ori mai mici la periferii. În România, salariile sunt de 8-10 ori mai mici, respectiv o diferenţă cel puţin dublă faţă de cea pe care eventual ar justifica-o diferenţa de productivitate a muncii, de care se pretinde a fi legat nivelul salariilor. Cu alte cuvinte, o diferenţă net colonială! (va urma)

marți, 23 septembrie 2014

ASPECTE ALE SCHIMBARILOR DEMOGRAFICE LA RECENSAMANTUL POPULATIEI SI AL LOCUINTELOR DIN 2011

ASPECTE ALE SCHIMBARILOR DEMOGRAFICE LA RECENSAMANTUL POPULATIEI SI AL LOCUINTELOR DIN 2011
Scurta prezentare
Recensamantul reprezinta o necesitate obiectiva, oferindu-ne informatii esentiale despre cati suntem, cum traim si cu ce ne ocupam zilnic. Acesta este sursa primordiala de date detaliate referitoare la marimea, distributia si compozitia populatiei. RPL 2011 a fost primul din Romania aliniat complet la cerintele UE, introducandu-se pentru prima data identificatorul de persoana, conceptul de resedinta de minim 12 luni pe teritoriul tarii si metode de colectare indirecta a datelor. Toate aceste lucruri au asigurat completitudinea si corectitudinea informatiilor. Lucrarea cuprinde aspecte privind modul de desfasurare al recensamantului in Romania, statistici privind evolutia populatiei la nivel demografic, etnic, lingvistic, starea socioeconomica a rezidentilor, nivelul de educatie si cateva aspecte importante privind numarul si caracteristicile gospodariilor. RPL 2011 aduce ca noutate masurarea numarului de persoane absolvente de stu dii masterale si doctorale din Romania.
 
image4

image5
 
rule
Evolutia demografica a Romaniei din ultimii 20 ani este descrisa de o scadere a numarului populatiei rezidente, generata de valorile negative ale sporului natural si ale soldului negativ al migratiei externe. Populatia feminina continua sa fie predominanta, un numar de 947 de barbati revenind la 1000 de femei. La nivelul mediilor de rezidenta, populatia din municipii si orase reprezinta 54% din totalul populatiei rezidente, dar a scazut din 1992 pana in zilele noastre intr-un ritm mai alert decat cea din mediul rural. Distributia teritoriala a populatiei rezidente releva faptul ca primele trei cele mai populate judete sunt, in ordine descrescatoare, Iasi, Prahova si Cluj. Distributia pe grupe de varsta in 2011 comparativ cu 1992 arata accentuarea fenomenului de imbatranire a populatiei, cauzele principale fiind scaderea ponderii populatiei tinere si cresterea populatiei var stnice. Rezultatele RPL 2011 au reusit sa surprinda atat starea de fapt cat si dinamica transformarilor intervenite in numarul si structura persoanelor si unitatilor observate, fata de anii anteriori. Astfel, scopul comparabilitatii pe plan international, dar si cel de a crea posibilitati de analiza a evolutiei fenomenelor demografice si socio-economice, au fost atinse.

luni, 22 septembrie 2014

Ion Coja. E timpul să ieșim din tranșee și să atacăm la baionetă ! Alt leac nu există pentru UDMR ! -


Păzea, Kălliman Hunor !

- E timpul să ieșim din tranșee și să atacăm la baionetă !
Alt leac nu există pentru UDMR ! -


După Trianon, românii au ales defensiva în confruntarea lor cu iredentismul ungar ! Au ales să se apere de lovituri și să nu le întoarcă. S-au mulțumit să răspundă cu moderație și reținere feluritelor atacuri și diversiuni maghiare, nu la toate, ci numai când și când, fără o strategie propriu zisă. Euforia înfăptuirii României Mari, de nimeni nici măcar visată în 1916, ne-a anesteziat pur și simplu instinctele de conservare și i-am lăsat pe unguri să-și facă mendrele ! Să aibă ei permanent inițiativa !

I-am lăsat pe unguri să-și cheltuiască părți importante din bugetul și așa subțire al Ungariei pentru a întreține o propagandă anti-românească extrem de vocală și, deseori, neașteptat de eficientă. Vezi reușita din august 1940, când ceea ce părea imposibil de acceptat s-a înfăptuit fără ca Europa să tresară măcar de indignare ! Succesul de la Viena a fost de natură să încurajeze de atunci și până azi toate eforturile, deseori disperate și penibile, pe care le face Budapesta ca să lovească în tot ce este românesc, nu cumva să le scape vreo ocazie de a mai diminua din valorile românești, din prestigiul și puterea Neamului românesc. De a denigra și calomnia !

Se va repeta vreodată Diktatul de la Viena ? Ungaria pe asta mizează și din acest vis zănatec și-a făcut menirea ei supremă, proiectul național înscris cu prioritate pe agenda fiecărui guvern.

Noi, românii, în schimb, nutrim nădejdea, ba chiar convingerea că aberația diplomatică din august 1940 nu are cum să se repete, dat fiind că trăim într-o lume din ce în ce mai normală ! Iluzie onorabilă, dar riscantă ! Riscantă în măsura în care – să ne intre bine în cap !, Ungaria este în stare de orice ticăloșie împotriva românilor, a României !

Repet : Ungaria este în stare de orice ticăloșie împotriva noastră. Nu-i oprește nicio cenzură morală când e vorba de români și de România ! Aceasta este o veritabilă axiomă, după care trebuie să se orienteze întreaga clasă politică și însăși opinia publică în relațiile noastre cu Ungaria ! Nu se cunoaște îndeajuns de către români până unde au împins maghiarii ura lor prostească, stupidă. Numai un român la sute de mii de români știe, de exemplu, că după Trianon, așteptându-se la un nou război mondial în care România și Ungaria să se afle din nou în alianțe militare diferite, guvernanții de la Budapesta au dezvoltat în mare secret un program militar de fabricare a unor arme bacteriologice, menite să decimeze populația civilă a României prin declanșarea unor molimi ucigătoare !... Nu li s-a cerut niciodată socoteală ungurilor pentru această ticăloșie ! Deh, deveniserăm între timp popoare înfrățite, în marele lagăr socialist al păcii și prieteniei între popoare !...
S-a văzut în decembrie 1989 cât de mult ne înfrățisem !...

Ei, bine, e timpul să evaluăm corect potențialul de ură și de crimă al Budapestei și să-l denunțăm opiniei publice, din România, din întreaga lume, dar și din Ungaria !
Noi am tot trecut cu vederea aceste ticăloșii, în speranța că maghiarii se vor cuminți singuri, că vor înțelege sensul statutului lor de popor creștin și european ! Am mizat pe forța omeniei de a se impune în fața barbariei, de a câștiga teren în sufletul semenilor noștri maghiari ! Nădejdea ne-a fost deșartă și extrem de păguboasă, aducătoare de prejudicii și mari primejdii. Suntem obligați s-o abandonăm !

Drept aceea considerăm că în strategia contra-ofensivei noastre trebuie să includem, să plecăm de la (1) obligația și datoria noastră de a face INVENTARUL TICĂLOȘIEI MAGHIARE, al crimelor și fărădelegilor săvârșite împotriva românilor fără altă motivație decât apetitul sălbatec pentru genocid pe care clasa politică maghiară îl cultivă de sute de ani, și mai ales după 1867 ! Anti-românismul ridicat la rangul de principiu politic de guvernare ! Ca azimut al oricărui guvern. Trebuie adus la cunoștința tuturor faptul că în Europa nu există alt popor care să-și urască vecinii așa cum maghiarii îi urăsc pe slovaci, pe sârbi, pe germani. Ne-au făcut maghiarii onoarea să ne urască cel mai mult pe noi, românii… E timpul să le mulțumim pentru această cinste !
În acest inventar, chiar dacă nu va fi complet, ar încăpea și o parte măcar din crimele și ticăloșiile cu care vecinii noștri s-au ilustrat în istoria generală, a Europei. Am în vedere și recuperarea adevărului despre așa zisa „revoluție” din toamna lui 1956 prin care s-a ilustrat atât de bine disponibilitatea hungară pentru crimele cele mai sângeroase, pentru măcel sălbatic, fără niciun respect pentru viața Celuilalt !...

A doua componentă a contra-ofensivei noastre este (2) să denunțăm POLITICA DE MAGHIARIZARE A MINORITARILOR ! Este un adevăr bizar, de neînțeles și puțin cunoscut : însăși existența maghiarimii de-a lungul istoriei sale europene s-a bazat mai mult pe maghiarizarea altora decât pe sporul demografic propriu, natural. Anumite accidente sau chiar veritabile dezastre demografice care au marcat istoria maghiarilor în primele decenii ale existenței lor în Europa i-a obligat să apeleze la această soluție demografică aberantă, contra firii, lipsită de conștiința unei identități etnice proprii.
Este cu totul lipsită de logică ura practicată de maghiari față de Ceilalți, disprețul suveran față de Ceilalți pe care ungurii îl afișează dintotdeauna, și înverșunarea cu care, în același timp, urmăresc transformarea în maghiari a minoritarilor din spațiul politic controlat de unguri. Maghiarii au afișat permanent un dispreț suveran față de români, dar în același timp au inventat fel și fel de presiuni și capcane prin care să-i transforme în maghiari pe cât mai mulți români ! Iar această politică au dus-o dintotdeauna, de când se află în spațiul european.
Nu cunoaștem explicația deficitului demografic cronic, permanent, tragic, de care au suferit maghiarii în toată istoria lor. Dar cunoaștem efectul, faptul că au imaginat și practicat vestita lor „operă” de maghiarizare, fără egal în istoria lumii. Numai în ultimii o sută de ani i-au căzut victime acestei politici disperate de maghiarizare peste un milion de etnici germani din Ungaria și Transilvania, aproape două milioane de slavi – sârbi, croați, ruteni și slovaci, sute de mii de români !

E timpul să le punem maghiarilor acest adevăr în față întrebându-i, după ce ați maghiarizat milioane de ne-maghiari, cât mai sunteți voi de maghiari, domnilor ? !

Mai înainte de orice e cazul ca în fața pretențiilor stupide de superioritate clamate cu atâta prost gust de propaganda maghiară să răspundem cu dovezile care consemnează un lucru trist, care nu ne bucură de fel : lipsa unei identități etnice autentice, propriu zise, a celor ce-și zic unguri sau maghiari și ne sfidează cu disprețul lor caraghios, stereotip, aproape comic, de la înălțimea unei superiorități jalnice, închipuite, existentă numai în mintea lor.

Iată câteva citate edificatoare în sensul celor afirmate mai sus :

Însuși Kossuth : „Fără maghiarizarea croaţilor, a românilor şi a saşilor, noi, maghiarii, suntem pierduţi.”

Kostenszky : „ori noi vom fi nimiciţi, ori naţionalităţile trebuie să se contopească cu noi : tertium non datur” (în „Nemzeti Politika”, p. 25).

„Avem convingerea că problema naţionalităţilor nu poate avea decât o singură soluţie satisfăcătoare : maghiarizarea completă a naţionalităţilor.” („Pesti Naplo”, nr.209 din 1888)

„Maghiarii, care sunt şase milioane la număr (8 milioane după recensămîntul oficial, care este însă absolut inexact), au câştigat pentru maghiarism mulţi germani şi evrei, dar şi-au corupt în schimb, până în adâncul ei, propria lor naţiune.” (Albrecht Wirth, reputat etnograf, la 1904, în Wetlgeschichte der Gegenwart, Berlin, 1904, p. 308
„Astfel maghiarii sunt pe cale să devină cea mai bastardizată naţiune din Europa.” (În volumul Stat şi naţiune, p. 70)

„Adevărul este că discutând procesul şi politica de maghiarizare ieşim cu totul din zona normalului, trecând dincolo şi de anormalitate – dacă pot spune aşa, trecând în hăul halucinantului ! Spre asemenea tărâmuri mă simt purtat când aflu, bunăoară, că în sprijinul acestei politici de maghiarizare a funcţionat în Ungaria, în anii primului război mondial, legea după care orice român ardelean era scutit de război, de armată, dacă se declara… maghiar sau secui ! (după D. Drăghicesco, La Transyilvanie, Paris, 1918, p. 15) O discriminare oarecum asemănătoare funcționase și pe vremea regelui Sigismund, care-i scutise de război pe nobili, dar numai pe vitejii nobili maghiari, nu și pe nobilii români !... Războiul era un privilegiu al românilor din Ungaria !... Așa se face că la Stalingrad, printre militarii unguri făcuți prizonieri de ruși, majoritatea erau români și alți minoritari, trimiși să lupte în linia întâi… Mostră a vestitului cavalerism unguresc !

„Ce să înţelegem din faptul că, după ce vreme de două sute de ani au tremurat dinaintea paşalelor şi ienicerilor turci, maghiarii se intitulează suverani asupra slavilor şi românilor, în temeiul istoriei lor !” (Albert Lefaivre, Les Magyars pendant la domination ottomane en Hongrie (1526-1722), vol. II, p. 429) O istorie deseori jenantă : dintre popoarele europene, creștine, ajunse sub asuprire otomană, ungurii sunt singurul popor care nu a ridicat niciodată capul împotriva ocupantului, vreme de două sute de ani nu a schițat niciun gest de rezistență, de revoltă. Iar când turcii au fost alungați din Ungaria de austrieci, în armata care a eliberat nobilul și viteazul popor maghiar nu s-a aflat niciun maghiar !...

„Colosalul bazin al Ungariei este asemănător căldarei vrăjitoarelor lui Macbeth. Bazinul maghiar, la periferii cu naţionalităţile, are la centru, la bază, invincibilele elemente ale maghiarismului. Providenţa stă de pază lângă această căldare şi de veacuri aruncă în ea tătari, turci, germani, sârbi, valahi, evrei şi tot ce este în lume. Iar ceea ce se aruncă în această căldare fierbe, clocoteşte şi alimentează forţa maghiarismului.
Iată puterea rasei maghiare. Această mixtură face ca femeile maghiare să fie cele mai frumoase din lume, bărbaţii – cei mai viteji, deoarece în căldare, prin fierbere, s-au evaporat toate păcatele fiecărei rase, iar toate virtuţile acestora s-au adunat într-un singur mănunchi.” (Eugen Rakosi, în „Budapesti Hirlap”, 1915, nr. 76)

E timpul să lăsăm deoparte „rușinea de rușinea celuilalt”, jena pentru lipsa de jenă a celuilalt, și să-i ajutăm pe concetățenii noștri maghiari, dar și pe maghiarii de pretutindeni, să-i ajutăm să înțeleagă cine le-au fost înaintașii ! Să afle cine sunt : Maghiarii sunt poporul cel mai „bastardizat” din Europa ! Cel mai corcit, mai metisat, mai… inexistent, dacă pot spune așa ! Și chiar se poate spune așa fără a greși ! Cercetările genetice recente sau mai vechi au stabilit lucrul acesta cu argumente greu de respins ! Noi nu ne-am grăbit să facem caz de această situație jenantă, să comentăm cu satisfacție postura penibilă, precară, a celor ce vor cu orice preț să ne fie adversari, ba chiar dușmani de moarte ! Dar obrăznicia udemeristă, încurajată de la Budapesta și de la Moscova, devine tot mai supărătoare, mai greu de trecut cu vederea !

Nu ne face plăcere să vorbim de rău un om, cu atât mai mult o comunitate umană ! Dar are și răbdarea noastră un prag, o limită, peste care obrăznicia udemeristă din ultimele zile nu se sfiește să treacă și ne obligă la reacția de față ! Tu l-as voulu, Kellemen Hunor !

Liderul impertinenței hungare a găsit de cuviință să lege pretențiile nefirești și zălude ale UDMR de dorința legitimă a scoțienilor de a se rupe de Anglia, de a-și recăpăta o identitate etnică deplină ! Ca și când situația maghiarilor din România ar fi asemănătoare cu a scoțienilor din Marea Britanie ! Și și-a lansat aberantul proiect de lege privind statutul preferențial al maghiarilor din România în chiar ziua de referendum din Scoția… Vom proceda simetric, în replică, și ziua de azi, care consemnează eșecul separatiștilor din Scoția, o vom transforma în ziua de început a ofensivei noastre împotriva politicii șovine, criminale, a Budapestei ! Se revarsă paharul cumsecădeniei noastre ! Nu ați știut să prețuiți bunătatea și toleranța noastră ! De aici înainte ne vom strădui să primiți tot ce meritați și nimic mai mult ! Nimic mai puțin !

Vom începe cu pretenția voastră de a primi un tratament special, diferit de cel aplicat celorlate minorități etnice din România ! Și vom spune din capul locului că într-adevăr, voi, maghiarii din România, sunteți alt fel de minoritari, alt soi ! Căci o bună parte dintre maghiarii din România își datorează prezența în România încercării Budapestei de a falsifica istoria ! Mă refer astfel la campania dusă de guvernanții de la Budapesta pentru a modifica în mod artificial, prin colonizări, raportul demografic dintre maghiari și români ! Această campanie s-a declanșat imediat după instaurarea dualismului în Austria. Este un proces bine consemnat în documentele vremii, suficient de bine cunoscut, dar prea puțin luat în seamă când discutăm situația maghiarilor din România. Ceea ce nu s-a făcut până acum o vom face noi de azi înainte : vom invoca aceste colonizări de maghiari în Transilvania pentru a contesta pretențiile udemeriste atât de exagerate, de nesăbuite !

Vom apela din nou la mărturia unor izvoare ungurești, și citez deocamdată din volumul aniversar al vestitei societăţi „Emke”, „fanatică şi şovinistă” cum singură se proclamă : „Odată cu înfiinţarea societăţii „Emke” s-a pornit un curent pentru colonizări. La 12 mai 1886 s-a înfiinţat „Secţia colonizării secuilor” a societăţii „Emke”, sub preşedinţia contelui Banffy Bela şi a deputatului Horvath Gyula. Statul, în această privinţă a şi stabilit principiul colonizării, desemnând ca teren al acţiunei mijlocul Ardealului, Câmpia, părţile mărginaşe Secuimei şi împrejurimile de-a lungul rîurilor spre ţara mamă. Statul a realizat colonizări în 21 de locuri, lucru pe care îl consemnăm cu satisfacţie. Opt colonizări au avut loc în Ardeal, iar 13 în Caraş-Severin în Banat. În judeţul Cojocna colonizarea din Sărmaşul Mare (1894), din Cara (1903), de asemenea colonizările din judeţul Turda (Ludoş, Drighin, anul 1903) precum şi cea din Viţa (judeţul Solnoc-Dobâca) au întărit Câmpia Ardealului. (…) „Ereklye Muzeum” a făcut mult pentru acţiunea lui „Emke” de a coloniza comunele Terihaş, Nimigea şi Baia Mare. Am desemnat guvernului ca locuri potrivite pentru colonizare comunele Feldioara, Armeni, Pişchi şi Pociovalişte”. (p. 390)

Așadar, domnilor udemeriști, domnilor guvernanți de la Budapesta, un mare număr de maghiari nu sunt de o mie de ani în Transilvania, ei nu sunt mai vechi de câteva generații, iar colonizarea lor a urmărit să prejudicieze interese și drepturi istorice ale populației majoritare. Budapesta a încercat să falsifice realitatea demografică, să obțină pentru comunitatea maghiară un statut nemeritat, bazat pe un fals ! Un asemnea act nu poate să rămână neînregistrat de istorie și neluat în seamă de opinia publică și de legiuitor ! Un asemenea act nu poate fi izvor de drepturi ! Efectele acestor colonizări nu pot fi invocate ca drept istoric, ci dimpotrivă : aceste efecte trebuie anulate, atât cât se mai poate, ca orice abuz !

Peste tot în lume persoanele aflate în această situație nu se pot bucura de „egalitatea în drepturi” cu ceilalți cetățeni, autohtoni, băștinași. În fostele colonii din Africa sau Asia aceste persoane, venite din metropolă, au fost ajutate să părăsească țările în care i-a adus nebunia sau rapacitatea unor guvernanți iresponsabili ! Maghiarii care în perioada 1867 – 1916 s-au făcut uneltele colonizării Transilvaniei, ei și urmașii lor nu pot emite pretenția de a fi tratați la fel cu ceilalți maghiari, aflați în Transilvania de sute de ani. Iată, avem cazul rușilor și al urmașilor rușilor care au fost colonizați de regimul comunist în țările baltice în scopul de a le diminua consistența etnică. După 1991, când țările baltice și-au redobândit independența față de Moscova, rușii au fost invitați să se întoarcă de unde au venit, iar rușii care au rămas au acceptat să nu se bucure de egalitate deplină cu ceilalți cetățeni ! Au anumite restricții politice !

Poate că noi nu vom merge la fel departe ! Dar le vom aminti maghiarilor de această situație jenantă pentru ei și în felul acesta îi vom chema la ordine și disciplină civică, le vom mai reteza din pretențiile obraznice, nesăbuite. Îi vom face să înțeleagă că o bună parte dintre maghiari din România sunt în situația de a fi tolerați și că trebuie să se comporte ca atare ! E greu de aproximat cât de mare este numărul celor care azi pot fi considerați urmașii colonizatorilor de la sfârșit de secol al XIX-lea și început de secol următor. Important este să stabilim că există această categorie de maghiari ! Că a existat această politică nerușinată, ne-demnă, abuzivă ! Și să le dăm peste nas udemeriștilor, demonstrându-le că numărul celor pe care pretind ei că-i reprezintă este mult, mult mai mic !

În schimb, putem reconstitui, din documente, care era situația demografică din cele mai multe localități înainte de 1867, adică înainte de demararea acestor colonizări. În ce scop ? Spre a stabili care localități erau la data respectivă locuite de maghiari în proporție de cel puțin 20 %. În acele localități vom aplica legea care azi acordă anumite satisfacții populației de etnie maghiară. În localitățile care au ajuns la un procent de peste 20 % maghiari după 1867, adică după colonizarea cu maghiari aduși din pustă, nu vom mai aplica prevederile respective, deoarece procentul respectiv a fost obținut prin abuz împins până la teroare !

Însăși denumirea localităților trebuie revăzută. Dacă denumirea actuală, în limba maghiară, nu a existat înainte de 1867, acea denumire trebuie abandonată, deoarece a fost inventată în cadrul politicii de maghiarizare forțată a localității respective. Iar urmările unor abuzuri și vexații anti-românești nu avem de ce să le perpetuăm, să le acceptăm !

În fine, sarcina cea mai importantă a contra-ofensivei românești este alta. Și trebuie să le mulțumim udemeriștilor pentru precedentul pe care l-au creat după 1990, când au declanșat o vastă operațiune de recuperare a maghiarilor „românizați”. Vezi acțiunea lor în Moldova, avându-i ca țintă pe ceangăi. Au primit tot sprijinul clasei politice românești să imagineze o strategie în acest sens, pe care s-o declanșeze în practică. Ba chiar avem legi care le-au recunoscut acest drept ! Această situație ne scutește pe noi, românii, acum, să mai dăm vreo justificare pentru acțiunea de re-românizare a românilor secuizați ori maghiarizați ! Căci aceasta trebuie să fie ținta noastră cea mai importantă în încercarea de a repara abuzurile ungurești pe care le-au făcut posibile guvernanții noștri de odinioară sau de azi chiar. E timpul să ne pregătim pentru recuperarea românilor deznaționalizați prin practicile șovine ungurești bine cunoscute. A sosit vremea să le denunțăm și să le contracarăm ! Suntem în legitimă apărare, avem dreptul la acest răspuns, oricât ar fi el de întârziat !

Simplă denunțarea acestei politici aberante de maghiarizare nu este suficientă. E momentul să pornim acțiunea vastă de îndreptare a lucrurilor, de recuperare a românilor maghiarizați ! Nu-i vom putea recupera pe toți câți, de voie, de nevoie, amăgiți și mințiți, au acceptat ori au fost forțați să se lepede de limba părintească, de neamul lor ! Urmașii acelor români abuzați prin felurite tehnici manipulatorii trebuie, au dreptul să afle însă adevărul despre ei înșiși, cât sunt de maghiari !

În principiu, e timpul ca tot maghiarul să afle și să cunoască adevărul despre gradul de maghiaritate al maghiarimii ! E timpul ca fiecare maghiar să afle ce sânge curge cu adevărat prin vinele sale ! Să afle dacă e într-adevăr maghiar ! Ca să se dumirească și liderii lor cât sunt de caraghioși făcând atâta propagandă în numele unei istorii peticite, a unei identități etnice precare ! Aproximative…

Iar pentru cei maghiarizați de numai câteva generații credem că se poate da înapoi ceasul istoriei, nu apelând la tertipurile mizerabile care au fost practicate de autoritățile ungare, ci printr-o operă de conștientizare senină și cuviincioasă a acestor maghiari de dată recentă. Să afle aceștia cum au ajuns înaintașii lor să se facă unguri fără voia lor și cât de recunoscători se pot ei simți pentru nerușinatele abuzuri ale statului ungar, pentru teroarea în care au trăit părinții lor. Iar în final, în cunoștință de datele cauzei, să decidă, măcar în sinea lor, dacă „rămân” maghiari și ce fel de maghiari ! Cu ce fel de sentimente față de românul cu care este vecin sau coleg ? ! Îl va urî mai departe pe român cu aceeași stupidă înverșunare ? !

Măcar atât să obținem : o schimbare de atitudine, o lepădare de ura prostească și resentimentele lipsite de vreun temei inoculate de educația primită de la profesori și preoți, de la politicieni !

Această acțiune de recuperare a românilor maghiarizați îi are în vedere în primul rând pe românii din Ungaria maghiarizați după Trianon, în număr de aproape o jumătate de milion, precum și pe românii maghiarizați – mai ales secuizați, din Transilvania ! Identificarea acestora din urmă este ușor de făcut în satele din secuime, despre care se știe bine cât erau de românești în urmă cu câteva generații ! În ceea ce îi privește pe românii din Ungaria, se știe bine că aceștia, după Trianon, au fost nevoiți, forțați să-și declare altă apartenență etnică. Din fericire, cei mai mulți și-au putut păstra credința creștină greco-catolică.

Drept care niciun greco-catolic din Ungaria nu este, în fapt, maghiar ! De la această axiomă trebuie pornită acțiunea la care invit autoritățile române, dar și opinia publică. Iar numărul greco-catolicilor din Ungaria bate spre o jumătate de milion. Cam câți se știe că erau românii care au rămas în Ungaria după Trianon. Dacă la Trianon s-ar fi respectat tratatele încheiate de România cu Antanta în 1916, granița de Vest între România și Ungaria ar fi fost pe Tisa. În felul acesta circa 300 000 de români ar fi fost salvați de la maghiarizare.

Din cei o jumătate de milion de români, azi se mai declară români abia 50 000 ! În vremea aceasta, numărul de maghiari trăitori în România, de la 1920 și până azi a crescut ! Unde sunt cei aproape 500 000 de români care nu mai apar în statistici la recensăminte ? ! E timpul să i se ceară Budapestei socoteală pentru acest veritabil genocid ! Ca prim pas în cadrul campaniei de recuperare a românilor din Ungaria.

Cetățenii unguri care se consideră în sufletul lor români sunt însă, din fericire, mult mai mulți ! Ei se tem însă să-și declare etnia adevărată din două motive : mai întâi, ei țin seama de agresivitatea autorităților și a opiniei publice din Ungaria față de minoritarii care nu se declară maghiari. Viața lor ar deveni un calvar și preferă să facă jocul ungurilor în așteptarea unui moment prielnic, a unor vremi mai bune, normale…
De asemenea, acești români și-au pierdut curajul din pricina autorităților de la București care, după 1920 și până azi, s-au arătat dezintersați de soarta românilor din Ungaria. Criminal de dezinteresați !

Cunosc foarte bine un episod semnificativ pentru discuția noastră : reacția care s-a produs în Ungaria în primele zile de după 22 decembrie 1989, când toată planeta era în admirație pentru disponibilitatea fantastică a românilor de a se sacrifica. De a-și da viața nu împotriva unor adversari, ci pentru câteva idei : Dumnezeu, dreptate, adevăr, libertate… Au ieșit în stradă milioane de români, nu ca să omoare, nu ca să se răzbune, nu ca să se răfuiască cu opresorii, ci ca să moară, să dea jertfa vieții lor pentru o lume mai bună, din care să nu lipsească Iisus Hristos !... Așa ceva nu se mai văzuse în istoria lumii !
În acele zile românii din Ungaria care, până atunci, timorați de atmosfera șovină din jurul lor, se declarau unguri, maghiari, au prins curaj și și-au afirmat crezul etnic, identitatea românească, convinși că evoluția lucrurilor din România va impune în conștiința lumii prestigiul și virtuțile strămoșești ale românilor, respectul pentru condiția de român !...
N-a fost să fie ! Deturnarea și urâțirea revoluției prin procesul de la Târgoviște, prin mineriade și alte potlogării, a dezamăgit și demobilizat pe mulți români, nu numai în Ungaria, dar și în România, pretutindeni unde bat inimi de români !... Măcar pentru asta și nu ar trebui iertați în veacul veacurilor profitorii cinici ai sacrificiilor din decembrie 1989… Nu este de mirare că acești nemernici au făcut apoi jocul UDMR-ului, din 1990 și până azi !...

****** *****

Despre celelalte obiective pe care trebuie să le urmărim în contra-ofensiva noastră, cu altă ocazie, cât de curând !

19 septembrie 2014
Ion Coja





miercuri, 17 septembrie 2014

Ion Coja. NU EXISTĂ NICIO ASEMĂNARE ÎNTRE SCOȚIA ȘI „ȚINUTUL SECUIESC”

NU EXISTĂ NICIO ASEMĂNARE ÎNTRE

SCOȚIA ȘI „ȚINUTUL SECUIESC”

M-aș bucura ca scoțienii să voteze pentru independență și suveranitate națională. Au toate motivele să-și întemeieze un stat și e de mirare că nu au făcut-o până acum!
Mai sunt și alte popoare în Europa care au motive temeinice de a-și cere autonomia sau suveranitatea! Cum ar fi bascii și catalanii, de pildă. Apariția unor noi state naționale în Europa și în lume este dovada că procesul de globalizare, de mondializare, este o abatere de la cursul firesc al istoriei. Globalizarea este un proces creat artificial, în spatele unor uși închise, care contravine mersului firesc și natural al istoriei.

Pentru scoțieni este decisivă demonstrația faptului că sunt altceva, alt neam, altă nație decât irlandezii sau englezii, cu care împart insulele britanice. La fel, pentru catalani este esențial să dovedească că ei nu sunt spanioli sau galicieni ori basci sau portughezi, popoare cu care își împart teritoriul iberric.

În cazul „nostru”, al secuilor din România, decisivă este demonstrația că ei, secuii, sunt altceva decât maghiari, decât ungurii. Iată de ce:

Motivele pentru care poți fi luat în serios atunci când pretinzi autonomie, independență sau chiar suveranitate națională, sunt, în principiu, următoarele:

1. Identitate etnică distinctă, materializată printr- (1) o limbă proprie, deosebită nu numai de limba oficială din țara unde locuiesc cei în cauză, dar deosebită și de orice altă limbă vorbită ca limbă oficială, de stat, în vreo altă țară. Limba bască și limba catalană, ca și limba scoțiană, nu se vorbește niciuna ca limbă oficială a vreunui (alt) stat. Salvarea limbii și a culturii respective de la dispariție este unul din argumentele dobândirii autonomiei administrative, a suveranității de stat chiar.
Secuii, din păcate, NU au o limbă proprie. Sau cel puțin așa susțin ei înșiși, prin liderii lor, precum și oficialii maghiari. Anume că secuii vorbesc limba maghiară, iar limba maghiară este limba oficială, de stat, a Ungariei! Această situație garantează perpetuarea limbii maghiare, a culturii în limba maghiară!

2. Identitatea etnică distinctă se materializează și printr-(2) o conștiință etnică aparte, de sine stătătoare, manifestată ca atare de-a lungul anilor prin acte de cultură și civilizație. Scoțienii, ca și catalanii sau bascii, și-au afirmat necontenit identitatea distinctă față de popoarele din jur. Din acest punct de vedere secuii sunt din nou defavorizați de realitate. Deși în trecutul lor au existat nenumărate momente în care s-au distanțat de unguri, secuii au ezitat sau chiar au renunțat în ultimii ani să se afirme ca un neam distinct de maghiari! La ultimul recensămînt, secuii s-au înregistrat cu numai câteva mii, vreo 5000, de suflete. Iar la precedentul recensămînt, numai câteva sute de inși s-au declarat secui...

Știe toată lumea că secuii sunt mai mulți, circa o jumătate de milion, dar nu avem încotro și trebuie să respectăm voința lor de a nu se considera secui, ci maghiari! Au consimțit, sute de mii de secui, să se declare maghiari, ca să facă jocul poltic al UDMR și al Budapestei. Probabil că au avut ceva de câștigat din asta. Reversul declarațiilor false făcute la recensămînt este și acesta: dacă numai 5000 dintre secui se consideră secui, numărul lor este mult prea mic pentru a pretinde un tratament aparte față de celelalte minorități. Inclusiv un „ținut” propriu!

E bine ca secuii să știe, să afle ceea ce liderii lor le-au ascuns: Legislația Uniunii Europene face deosebire între două categorii de minoritari. (1) Cei mai mulți sunt minoritarii aparținând unei etnii care este populație majoritară în alt stat, de obicei vecin, cum ar fi românii din Ungaria sau din Bulgaria ori din Serbia. De bine-de rău, România are grijă de românii din alte țări, extranei. Românii, ca și grecii, turcii, italienii, francezii etc., sunt majoritari în țara lor, în „Țara mamă”, și sunt minoritari în alte țări.

(2) Alți minoritari nu au „țară mamă”, care să le poarte de grijă. Cazul cel mai cunosut, țiganii. Dar și cei pomeniți mai sus: bascii, scoțienii, catalanii nu au un stat propriu. Uniunea Europeană îi ia sub protecția ei numai pe minoritarii din a doua categorie și are programe de asistență extrem de generoase pentru acești minoritari!

Secuii în ce categorie se află?

De drept și de fapt, ar trebui să facă parte din a doua categorie de minoritari etnici și să beneficieze de marile avantaje ale acestui statut.

În măsura în care însă, fără nicio presiune din partea autorităților românești, secuii se declară maghiari, ei se înscriu în prima categorie, adică au dreptul numai la un sprijin de la Budapesta, nu și de la Bruxelles!...

Secuii au azi motive serioase să regrete că au făcut jocul UDMR-ului... S-au lipsit singuri de asistența Uniunii Europene. E lucru sigur că nimeni nu le-a explicat secuilor ce au de pierdut dacă se declară ceea ce nu sunt: unguri, maghiari!

Iată, țiganii din România și din toată Europa primesc subvenții serioase de la Uniunea Europeană, mult mai substanțiale și mai vizibile – în orice caz, decât ajutorul venit pentru secui de la Budapesta. Pompează Budapesta mulți bani pentru a ațâța dispute și dezordini etnice în România, dar acești bani nu ajung la secui, la secuiul de rând. Ci la cu totul alte persoane și structuri...

3. Identitate teritorială. Scoțienii ocupă dintotdeauna, de când se știu, adică de sute de ani, un anumit teritoriu, recunoscut al lor, care are ieșire la mare, la oceanul planetar. Nu depinde de bunăvoința nimanui ca să dezvolte căi de comunicație proprii și alternative cu toată lumea. Bascii și catalanii au și ei ieșire la mare, bascii au „graniță” și cu Franța și cu Spania, la fel cum Nepalul, de exemplu, are graniță și cu India și cu China.

„Ținutul secuiesc” se află exact în mijlocul „ținutului românesc”, nu are „graniță” decât cu teritoriul de viețuire românească. De aici statutul secuilor de enclavă, statut care nu are o reglemenatre juridică internațională deoarece în extrem de puține cazuri se înregistrează asemenea situație. Iar peste tot unde se întâlnește asemenea situație, populația respectivă nu a emis pretenții de autonomie teritorială. Secuii sunt primii, în istoria lumii, care alcătuiesc o enclavă și vor să se constituie într-un stat în mijlocul altui stat.
Cât de cât alta ar fi fost situația dacă teritoriul în care secuii trăiesc ca populație majoritară ar fi fost la marginea teritoriului românesc sau ar fi avut ieșire mare.

Între granițele României întreg teritoriul, metru cu metru, este ținut românesc! Aparține populației majoritare! Aceasta este o regulă valabilă în toate statele lumii! Iar minoritarii nu pot fi proprietari de terenuri decât ca persoane fizice, nu există drept colectiv de proprietate pentru minoritari ca minoritari! Ca comunitate de minoritari!

4. Tradiție istorică. Există în trecutul istoric suficient de multe momente în care secuii s-au manifestat de capul lor, fără să fie o anexă a maghiarimii. Au existat chiar momente sau perioade de confruntare și adversitate între maghiari și secui! Momentul cel mai dureros al istoriei ungurilor îl constituie înfrângerea de la Mohaci, urmată de dispariția ca stat a Ungariei pentru aproape 400 de ani! Istoricii maghiari uită să dea explicația acestui dezastru militar și politic: la lupta de la Mohaci nu au mai participat secuii, nelipsiți la celelate confruntări militare importante ale ungurilor! De ce au refuzat secuii să participe la un război care nu era al lor, ci al maghiarilor? Un motiv simplu: ca răspuns la bestialitatea cu care ungurii au înăbușit răscoala secuilor condusă de Gheorghe Doja...

Despre faptul că secuii și maghiarii nu ar fi totuși popoare deosebite a început să se vorbească abia la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu declanșarea programelor guvernamentale de maghiarizare a minorităților din „Ungaria Mare”! Până la Primul Război Mondial, statisticile făcute la Budapesta îi înregistrau pe secui separat de maghiari! Se știa de toată lumea că secuii sunt alt neam decât ungurii. Secuii vorbesc, e drept, limba maghiară, dar în rest sunt deosebiți de maghiari, ba chiar se detestă reciproc cu înveșunare.

Îndeosebi după Trianon, propaganda iredentistă maghiară a încercat să-și facă din secui aliați ai proiectelor lor nesăbuite. I-au declarat maghiari, iar autortitățile românești, în tradiția indolenței noastre, i-au lăsat pe secui singuri împotriva tăvălugului maghiarizator! S-a priceput propaganda budapestană să deterioreze relațiile istorice dintre români și secui, relații de bună și normală conviețuire. Au conceput maghiarii veritabile strategii și programe prin care să-i întărâte pe secui împotriva românilor, să provoace confruntări violente, băgându-i pe secui în față, la sacrificiu! Așa s-au produs crimele și ororile împotriva românilor din Transilvania în anii de după Diktatul de la Viena, în decembrie 1989 sau martie 1990. Iar în zilele noastre aceiași strategi budapestani, recte udemeriști, îi pregătesc în ascuns pe tinerii secui pentru alte confruntări cu românii!
(Și tot așa, sub umbrela nepăsării noastre... Dar asta este altă poveste!)

Cu totul alta este situația scoțienilor și a bascilor ori catalanilor! Între ei și populația majoritară de care vor să se despartă nici pe departe nu există ura și dușmănia în al cărei spirit sunt educați azi tinerii secui! Prin apariția unui stat Scoția, pe teritoriul Marii Britanii, Anglia nu acordă / recunoaște statut de autonomie sau suveranitate unei entități care este dispusă să colaboreze orbește cu un stat vădit și fățiș dușman tradițional al intereselor britanice, așa cum este Ungaria în raport cu România! Dacă ar fi să acordăm autonomie administrativă secuilor în așa zisul „Teritoriu Secuiesc”, asta ar însemna să admitem în fapt înființarea unui stat ungar pe teritoriul românesc, în inima României! Lipsa de loialitate față de România a liderilor secui, transmisă atât de bine în rândul multor secui de rând, nu o întâlnim nici la minoritatea suedeză din Finlanda, nici în Tirol, nici la scoțieni sau la catalani ori basci! La niciuna dintre comunitățile etnice europene care aspiră la autonomie sau suveranitate chiar!

În termeni europeni, ca să se ia în discuție doleanțele secuilor care cer autonomie teritorială pe teritoriul României, va fi nevoie să constatăm că există dovezi nenumărate și trainice, aduse pe parcursul mai multor generații, dovezi de loialitate și de bună vecinătate, de conviețuire armonioasă a secuilor cu românii, dar și a statului maghiar, ungar, care se consideră stat mamă al secuilor! Asemenea dovezi nu s-au produs încă! Va trebui să le așteptăm!

Dacă, din clipa de față, secuii și-ar propune să adopte, ca minoritate etnică, un comportament european, normal, față de populația majoritară românească, s-ar cuveni ca acest comportament să se facă vădit de-a lungul a zeci de ani, a câteva generații! Abia după aceea, adică peste 50-60 de ani, s-ar putea pune problema ca românii să accepte drepturi speciale pentru secui! Căci, nota bene!, să nu-și facă nimeni iluzii că românii ar putea fi constrânși în vreun fel să accepte un „Ținut Secuiesc”! Atâta vreme cât secuii, aflați la ordinul Budapestei, întârzie să se poarte ca o minoritate loială statului gazdă, e pierdere de timp să-și facă vreo iluzie ori să acționeze în acest scop!


În concluzie: din moment ce secuii se declară maghiari, ei nu mai au nicio șansă de a obține un statut special pe teritoriul României!
În România mai trăiesc însă și maghiari maghiari! Aceștia nu ocupă un teritoriu compact, unde să fie majoritari, drept care nu se pune nicicum problema să capete un statut special, deosebit de al celorlalți minoritari. Ba dimpotrivă, anumite elemente ne-ar permite, ba chiar ne-ar impune să-i discriminăm negativ pe maghiarii din Transilvania. Am în vedere, printre altele, faptul că o bună parte dintre acești maghiari au fost colonizați în Transilvania după 1867, în cadrul unui program de falsificare a istoriei, care urmărea să modifice datele demografice ale Transilvaniei, unde procentul maghiarilor era sub 25%, compromițând, anulând în final, la Trianon, pretențiile de hegemonie maghiară în Ardeal! De acești maghiari ne vom ocupa cât de curând. Promitem!

Ion Coja

Post scriptum: Declarațiile așa zisului politolog și expert George Friedman nu trebuie să ne scandalizeze. Omul nu a făcut decât să ne dovedească cât e de impostor în pretențiile sale de comentator politic, analist etc. Habar nu are de istorie, de principiile de drept internațional! O nulitate care se devoalează ca atare în văzul tuturor! Gunoi intelectual!


16 septembrie 2014

sâmbătă, 13 septembrie 2014

Alexandra Benea. Universul Satului Românesc


“ Nourii curg, raze-a lor șiruri despică
Streșine vechi casele-n lună ridică,
Scârțâie-n vânt cumpăna de la fântână
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână ”
Mihai Eminescu

Undeva, ascuns sub cer, sub stelele, norii și streșinile Domnului, vei găsi, tăinuit întru veșnicie, satul românesc. Deschide-i poarta și te-nchină, așează-ți fruntea pe pământ, pentru a putea sprijini cu ea cerul. Împreuneaza-ți mâinile în rugăciune, pentru a putea țese cu ele pânză de adevăr, pânză de dragoste. Primește în palmele tale bobul de grâu, lipește-l de căldura obrazului și află-i povestea.
Se spune că demult, tare demult, în Împărăția Cerească, viețuiau doi frați a căror relație mult era pe placul îngerilor prin felul în care armonia, așteptarea și miracolul se completau în temelia iubirii celor doi. Într-o bună zi, în vreme ce se plimba prin grădina raiului, Maica cea Bună și Sfântă se apropie de ei și le grăiește :
În lumea de sub soare pașii oamenilor se îndreaptă către haos ori către mântuire. Ochii lor văd orizontul sau cerul fără limite. Vreau ca voi să coborâți sub stele și să vă împrieteniți cu rostul trudei celor ce-și pun speranța în mine. Însă darul cel mai de preț, și anume cunoașterea și înțelegerea profundă a iubirii dintre voi, nu-l va primi decât acela ce are suflet pentru rugăciune, ochi pentru lacrimi, frunte pentru seninătate și mâini pentru muncă. Și oricum ar inversa aceste calități, aceste poveri, armonia rămâne deplină. Fie ca el să vă devină frate, căci familia lui crește dintru și întru iubire, iar satul lui să vă fie casă, așa cum v-a fost, aici în cer, grădina mea.”
Așa s-a făcut, căci de atunci, satul moșilor noștri adăpostește un crâmpei din grădina Maicii Domnului, iar pământul și grâul, căci ei sunt cei doi frați, viețuiesc în pace lângă prispa casei bătrânești. Maica cea Bună a dăruit țăranului român pământul spre a-l locui cu demnitate, a-l cultiva cu smerenie și a-l munci cu hărnicie. Pământul este darul suprem, ce trebuie înțeles și ocrotit, iar el, la rându-i, știe să înțeleagă și să ocrotească. Îl găsești în temelia fiecărei case, în pâinea de pe fiecare masă, în obârșia fiecărui izvor. Este cel pentru care strămoșii noștri au luptat, au suferit, au sperat. Au sperat că cei ce vor veni vor ști să-l prețuiască, pentru ca ei, moși din strămoși, să se poată odihni în tihnă. În pământ. Să poată renaște, în stropii de ploaie, în bobul de grâu. În universul satului românesc, omul înzestrat de Dumnezeu își face cruce când se așează la masă, când lucrează ogorul ori când intră în biserică. Este micul lui semn de mulțumire pentru marele dar al Maicii Domnului.
Bobul de grâu nu are nevoie decât de o lacrimă ca să încolțească. Și de un strop de credință. Aici le vei găsi pe amândouă. Potrivește-ți doar pașii cu foșnetul frunzelor. Auzi ? Este ecoul vocii lui Ștefan, fugit din umbra clopotului Putnei și ascuns în freamătul pădurilor satului nostru. Și atâta vreme cât vântul va continua să bată, nu avem voie să ne temem de viitor, căci trecutul e aici, cu fiecare dintre noi.

Deschide ochii, însă doar după ce ți-ai deschis sufletul. Doar așa vei putea vedea obrajii copilăriei în plină iarnă, culorile câmpului în plină floare, strălucirea icoanelor în plină credință. Pentru că odată ce porțile sufletului se deschid, pe ele năvălesc miei, mânji și flori de cireș. Colinde îngerești, întinderi de omăt și miracolul ieslei, înfăptuit în fiecare grajd. Doine de jale, hore de iubire și suspine de bucium. Ferestre înghețate, gutui de aur și iluzii de fum. Odăile sufletului îți vor fi inundate de candoare, iar tu vei simți în fiecare bătaie a inimii și a timpului prezența eternității.
Acum închide poarta satului și nu uita să te închini. Depărteză-ți pașii de vatra bătrânilor, de leagănul pruncilor, desprinde-i dintre miei, zăpezi și colinde. Apoi, după ce drumu-ți va fi departe și străin, după ce pasu-ți va fi pierdut ecoul frunzelor, abia atunci vei simți ceva unic, intraductibil, intangibil. Ceva ce, asemeni bobului de grâu, se naște și renaște dintr-o lacrimă : Dorul.


   Alexandra Benea

Alexandra Benea. Curriculum vitae literar


CV LITERAR

Nume : Benea Alexandra
Data și locul nașterii : 6 mai 1986, Bacău, România
Domiciliul : Bld. Decebal, 610076, Piatra Neamț, România
Studii : Facultatea de Ştiinţe Juridice, Economice şi Administrative, Universitatea “George Bacovia”, Bacău.

Experiență literară :
În perioada 2003-2005 am colaborat cu presa scrisă din Bacău, cercetând și editând articole legate de viața elevilor pentru S.C. MEDIABAC. SRL., Ziarul de Bacău.
În același interval de timp am efectuat practică de specialitate în cadrul editurii Doell din Bacău, cu scopul de a interacționa cu reprezentanții cercurilor literare ale orașului, dar și pentru a cunoaște în profunzime drumul cărților, de la peniță, către raft.
În perioada 2004-2005 am elaborat articole vizând protecția și conservarea mediului, dar și promovarea turismului montan în România pentru revista Centrului Regional de Educație Ecologică, Artă și Turism “Veniți cu noi”, Bacău.

Premii literare :
Premiul I la concursul de eseuri “Proiect România” 2012, organizat de către Forumul Internațional al Jurnaliștilor Români, premiu obținut cu eseul “Rostul României”.
Premiul al II- lea la secţiunea eseu din cadrul concursul national de poezie, poezie pentru copii, proză, critică literară, eseu, reportaj literar, epigramă, pictură şi fotografie artistică organizat de către revista “Dor de Dor”

Alexandra Benea. Rostul României

Rostul României

Nu dor nici luptele pierdute,/ Nici rănile din piept nu dor,Cum dor acele braţe slute/ Care să lupte nu mai vor.Cât inima în piept îţi cântă/ Ce-nseamnă-n lupt-un braţ răpus ?Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă/ Când te ridici cu-n steag, mai sus ?Înfrânt nu eşti atunci când sângeri/ Nici ochii când în lacrimi ţi-s.Adevăratele înfrângeri/Sunt renunţările la vis”
Radu Gyr

Scria cineva, într-un articol, cum crede şi simte că ţara noastră şi-a pierdut rostul. Şi cum e trist să trăieşti într-o ţară orafană de rost, autorul cugetărilor pesimiste, ziarist cu vechime şi talent, şi-a împachetat bagajele şi a plecat spre o ţară al cărei rost merge spre soare. Aud în ecoul Carpaţilor din ce în ce mai multe voci care declară mort rostul României. Varsă o lacrimă întru pomenire, apoi, cu fruntea senină şi ochii aşişderea, trec graniţe şi vămi spre alte rosturi mai vii. Străine, dar vii. Români care nu mai cred în rostul ţării invocă prăpastia, politica, mizeria, prostia, neşansa. Invocă nenorocul, blestemul, lenea, ursitoarea cu suflet negru. Şi pleacă spre munţi, spre democraţie, curăţenie, inteligenţă, şansă. Pleacă spre zări cu noroc, binecuvântare, hărnicie şi zâne bune. Pleacă şi lasă ţara pierdută, pe acolo, pe nicăieri, pe unde i s-a pierdut şi rostul.
Acum mai bine de şapte decenii, bunica mea avea vârsta copilăriei de aur. 16 ani. Viaţa îi oferise leagăn curat, părinţi cu suflet mare, şapte fraţi de drag şi vise neatinse de aripi haine. Apoi, tot viaţa i-a scos în cale războiul şi depărtatrea. Peste copilăria ei de aur a venit seara, iar noaptea a adus cu ea armate de săbii străine, disperare şi refugiu. A lăsat în urmă tot ceea ce nu încăpea într-o căruţă, şi aşa plină de copii şi lacrimi. Şi-a pierdut fratele, ucis de armele celor care-i luaseră pământul şi rostul, apoi mama, ucisă de gândul că i-a fost luat copilul şi rostul. A mers mai departe prin noapte, ascunzându-se de urgia rusească, fugind din calea bombelor şi a răului. A supravieţuit, cu Dumnezeu în gând.
A urmat, la patru ani, un al doilea refugiu, o a doua Golgotă sufletească. A supravieţuit şi acum, cu Dumnezeu în gând. Printre drumuri de fugă şi nopţi de nesomn, a sperat şi a învăţat, căutându-şi calea. Astfel a devenit învăţătoare, la sute de kilometri de Bucovina ei natală, Bucovină care nici măcar nu mai era a ei, ci a ruşior. Asta pe hârtie. A devenit învăţătoare în singurătatea şi pustietatea Bărăganului, la sute de kilometri de mormântul mamei, mormânt care nici măcar nu mai era în umbra flăcării ei, ci în a ruşior stăpânire. Asta niciodată ! După ani şi ani în sonoritatea tristă a vânturilor Bărăganului, a preluat o catedră în Bacăul vremurilor comuniste. A îndurat ani de greutăţi şi lipsuri, a preferat privarea de mâncare privării de cărţi, a fost matcă pentru generaţii de învăţăcei, şi-a întemeiat o familie şi a crescut un copil oferindu-i dragoste şi lumină cât pentru un univers întreg. A fost omul cel mai cald, mai bun, mai blând, mai demn, mai sensibil şi mai puternic din câţi am cunoscut. După o viaţă descrisă mult prea sărac de mine mai sus, n-am auzit-o niciodată pe bunica spunând că României i-a dispărut rostul. Bunica plângea atunci când citea poeziile lui Coşbuc, aşa cum plângea când îşi amintea Doina lui Eminescu. Dar nu de necaz, ci de drag, de dor, de apartenenţă. Pentru ea, promisiunea unui colţ de lume străin era amputare de suflet, cu toate că apucase să trăiască şi necazurile, cu ale lor dezamăgiri ale „timpurilor moderne”, aşa şi cum apucase să vadă, direct sau indirect, „minunile din lumile cu zări albastre”. Ei, la vârsta când putea avea totul, i s-a luat totul. Mai puţin credinţa şi rostul. Pentru că nimeni, niciodată, nu-i putea lua ce ferecase în suflet. Iar eu, cum aş fi eu, şi cum m-aş numi, dacă acum, în vremuri de pace, de familie unită şi binecuvântată cu dragoste, de şansă, de sănătate, de libertate, de linişte, de literatură fără graniţă, de mai bine, aş spune că României i-a dispărut rostul ?

Acum ani şi ani, într-un sat de sub cerul României, o tânără femeie îşi risca liniştea şi viaţa sprijinind într-un mod miraculos mişcarea anticomunistă din Munţii Făgăraşului. Se numea Elisabeta Rizea. Certitudinea faptului că era urmărită n-o oprea însă de la a da ajutor necontenit celor din munţi, prin alimente, bani, haine, informaţii. Prinsă într-un final, Elisabeta este declarată „ duşman al poporului”, judecată şi condamnată la şapte ani de temniţă în lanţuri. După anii inumani din carceră, este eliberată şi supraveheată atent. Ororile închisorii, ameninţările constante sau promisiunile de iad ce se anunţau, nu au oprit-o din a-şi relua legătura cu apărătorii demnităţii din munţi şi din a le trimite ajutoare şi veşti, folosind căi diverse şi miraculoase de a comunica. Însă, în momentul în care conducătorul rezistenţei anticomuniste este arestat, Elisabeta ajunge şi ea în faţa „justiţiei”, sentinţa fiind cruntă : 25 de ani de închisoare. Acolo, torturile depăşesc orice limită a imaginaţiei, chiar şi a celor temerari. Vroiau vorbe. Elisabeta tăcea. O băteau până cădea în leşin. Atunci când se trezea, îi erau promişi bani mulţi şi avantajele libertăţii în schimbul vorbelor de trădare. Elisabeta tăcea. Urmau torturi cumplite : părul lung şi greu îi era prins într-un cârlig, sus de tavan, iar corpul gol, în atârnare, era bătut până la sânge. Cuvintele ei spun totul : „Coada mi-a rămas în cârlig şi eu am căzut la pământ. Aşa mi-au smuls păru’. Da’ tot nu i-am vândut Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii şi mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic.
Şi Dumnezeu a ajutat-o. A supravieţuit anilor de chinuri numai cu voia lui. Comuniştii nu au auzit nimic din ceea ce vroiau. Comuniştii i-au luat tot, mai puţin ceea ce conta cu adevărat, aşa cum, după încercările vieţii, la 90 de ani, Elisabeta Rizea spunea : Au venit, maică, nenorociţii ăştia de comunişti la putere şi ne-au luat tot : părul din cap, pământul, căruţa. Un singur lucru nu ne-au putut lua. Sufletul." Aş vrea să pot scrie către orice domnişoară sau doamnă care s-a născut în democraţia României, democraţie stâmbă sau nu, care a crescut în libertatea României, libertate strâmbă sau nu, care a iubit, care a vorbit orice fără teamă în oraşul sau în satul său, care a învăţat fără oprelişti, care a avut pat cald acasă şi hrană zilnică, care a avut vise şi a muncit pentru temelia lor, care a mers… la coafor înainte de banchet, la bal, la nuntă şi la discotecă… aş vrea să pot scrie şi să spun : Priviţi-o pe Elisabeta Rizea ! Priviţi-o vă rog, şi spuneţi-mi că României i-a dispărut rostul !

Se numea Teodor Şuşaman. Moţ, frate cu Apusenii şi cu dreptatea românească. Avea o livadă superbă, cu peste 350 de pomi cu fructe nobile, 295 familii de albine, căprioare, fazani, hectare de pământ, o gospodărie de român autentic, gatere şi depozit de cherestea, magazin universal şi poate, ce-i mai valoros sub soare, una dintre cele mai mari biblioteci private din Munţii Apuseni. Toate distruse de comunişti. Şuşaman era iubit şi respectat de moţi, privit ca un tată binefăcător. În urma unei discuţii private cu regele Ferdinand, obţinuse pentru ţăranii din zona Huedinului dreptul de împropietărire cu pădurile şi păşunile care până atunci aparţinuseră unor mari grofi austro ungari. În timpul războiului, după căderea Huedinului sub unguri şi izolarea satelor de dincoace de munte întru înfometare, Şuşaman şi-a aprovizionat moţii cu alimente, aducând grâu cu vagonul de tren, peste munţi, vreme de patru ani. Declarat duşman al poporului, Şuşaman reuşeşte să fugă în păduri, alături de un grup de partizani. Comuniştii îi ucid soţia şi doi dintre copii, pe cei mai mici. Cauta indicii despre cei fugiţi în munţi, nesfiindu-se din a umbla noaptea prin casele oamenilor şi din a-i bate pe bărbaţi cu patul puştii în faţa soţiei şi-a copiilor, nesfiindu-se din a comite crime şi fărădelegi, toate pentru a afla detalii despre rezistenţa din munţi. Nimic. Nici un cuvânt.
Vreme de zece ani. Teodor Şuşaman a străbătut pădurile ani de zile pentru că nu a putut străbate viaţa la picioarele comunismului. Zeci de bărbaţi tineri şi frumoşi au renunţat ani de zile la confortul unei case, alegând să doarmă în bordeie săpate în pământ, pentru că nu ştiau ce e trădarea. Volcea. Unul dintre partizanii lui Şuşaman. După ani petrecuţi în pădure şi după ce părinţii i-au fost ucişi de către comunişti, hotărăşte să se întoarcă în lume, cu o identitate falsă, pentru a începe o altă viaţă, de gol şi linişte, undeva departe. Reuşeşte pentru o vreme să se facă nevăzut în Timişoara, însă este trădat de un suflet vândut şi ajunge astfel în faţa comuniştilor. Vreme de săptămâni, Volcea este bătut animalic în fiecare zi şi obligat să spună toate detaliile şi ascunzătorile celor din munţi. Nimic. Bestiile îl eliberează, cu promisiunea libertăţii depline şi a drepturilor cu plus de avantaje, în schimbul întoarcerii în munţi, în banda lui Şuşaman, a spionării şi a trădării tuturor partizanilor. Volcea se întoarce în munţi. Îi reîntâlneşte pe vechii lui camarazi şi ... cu dragoste şi preţuire frăţească, îi avertizează, le spune despre planurile şi urmăririle comuniştilor şi îi sfătuieşte pe unde şi cum să fugă. Şapte ani de puşcărie şi muncă silnică la minele de plumb din Baia Sprie. Şapte ani de muncă soră cu exterminarea pentru că, acolo sus, la putere, comuniştii nu auziseră niciodată de onoare. Şi din toţi aceşti ani de caznă, cel mai greu moment trăit de Volcea în adâncul închisorii şi al pământului a fost atunci când, în bezna detenţiei, a întâlnit un partizan din pădurile Apuseniului, frate ce i-a şoptit doar atât : "No, fii atent că Şuşmanu îi mortu. L-o puşcat într-o şură, pe dealu' Suliţa. Şuşmanu o murit ca un erou". Ca Teodor Şuşaman sunt mii. Specialiştii de la Centrul de Investigaţie a Crimelor Comunismului susţin că pădurile ţării noastre ascund peste 10 000 de trupuri ale luptătorilor pentru dreptate. Cifre oficiale. Fără a număra trupurile celor căzuţi în temniţe. Important e că sufletele lor sunt la Domnul, în liniştea şi înaltul Raiului. Şi din nou, putem noi, cei ce cunoaştem independenţa, cei ce ne vedem copii crescând, cei ce vedem torturi doar în filmele de groază, cei ce mergem la pădure să facem grătar şi să ne veselim, nu pentru a ne ascunde, putem noi, lamentându-ne, să spunem că României i-a dispărut rostul ?
Pe 18 noiembrie 1952, Monseniorul Ghika este arestat sub acuzaţia de „înaltă trădare” şi încarcerat la Jilava. Aceeaşi poveste : bătaie, tortură, chin nespus. Vinovat pentru că se născuse în familia ultimului domnitor al Moldovei, absolvise cursurile facultăţii de Ştiinţe Politice din Paris in timp ce frecventase în paralel cursuri de medicină, botanică, istorie, artă, litere şi drept, ca mai apoi să urmneze facultatea de Filosofie -Teologie din Roma, călătorise în toată lumea, de la Paris la Tokyo şi din Congo în Argentina, deschisese în România primul spital gratuit, făcuse numeroase opere de caritate şi binefaceri în numele lui Dumnezeu şi a dreptăţii. După ce bolşevicii au ajuns la putere, Monseniorul Ghika refuză şansa de a pleca din ţară cu trenul regal, alegând astfel să rămână alături de compatrioţii săi. Alegere sancţionată cu arestarea sa. La Jilava, după un an de tortură, se stinge din viaţă, alegând calea luminii. Prea puţine cuvinte despre o prea frumoasă viaţă, însă mă întreb dacă putem sta în faţa lui Dumnezeu noi, ce ce intrăm în biserici fără frică, noi cei ce avem dreptul la credinţă şi educaţie, noi, cei ce avem liberul arbitru, putem sta drepţi, spunând că României i-a dispărut rostul ?
Vasile Militaru. Arestat pentru că a refuzat să facă propagandă comunistă în poeziile sale, afirmând cu tărie faptul că în poeziile sale poporul nu va face niciodată rimă cu tractorul. Tribunalul Militar din Craiova l-a condamnat la „20 ani de temniţă grea pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, la 12 ani inchisoare corecţională pentru delictul de deţinere de publicaţii interzis, la 10 ani de degradare civila, confiscarea totală a averii personale plus obligaţia de a plati 1 000 de lei cheltuieli de judecata.” Vasile Militaru avea 74 de ani. Comunismul a interzis cărţile sale, pedepsindu-i grav pe cei care păstrau fie şi câteva pagini. Poetul a murit în celula sa, bătrân şi chinuit, iar românii au început, forţati ori ba, să-l uite pe cel care, în apusul unei vieţii de artist şi creştin, spunea : "Dacă am pierdut averi şi ranguri, dar nu am pierdut credinţa în Dumnezeu, nu am pierdut încă nimic".
Radu Gyr. Trimis pe front. Prima linie. Condamnat la moarte pentru o poezie. „Ridică-te Gheorghe, Ridică-te Ioane !” Apoi, pentru a nu-l scuti de chinuri prin moarte, comuniştii îi schimbă pedeapsa capitală cu munca silnică.25 de ani. În temniţă scrie versuri, folosind cele mai neobişnuite instrumente, de la coji de săpun, la aşchii sau aţe rupte din zeghe. În ciuda faptului că i s-a refuzat ajutorul medical, învinge boli greu de imaginat şi purtat : prolaps rectal gangrenat, hepatită, infiltrat pulmonar TBC, hemofilie. Suferă torturi dintre cele mai aspre. Supravieţuieşte prin fapte pe care comuniştii le numeau miracole. Ei nu auziseră de Dumnezeu, se pare. Un fost coleg de detenţie la Aiud, rememorează fapte şi vorbe de încurajare : „A venit la mine, m-a luat părinteşte de după umeri şi mi-a zis „Să nu uiţi că noi trebuie să credem cu tărie că vom ieşi afară. Să-l avem pe Dumnezeu în noi tot timpul.” Am avut norocul să stau cu el mult timp. Simt şi azi cum, strângându-mă la pieptul lui, cu căldura sufletească de părinte, mă copleşea, mă fascina. El era patriarhul nostru şi comandantul nostru, al Aiudului întreg. Din gura lui am cules laude şi îndemn la rezistenţă. Îl păstrez în minte şi-n suflet până la moarte.”
În temniţele Aiudului, pe lângă toate cruzimile inumane, se practica o modalitate de exterminare dură şi rapidă. Bărbaţii erau dezbrăcaţi şi bătuţi, apoi trimişi într-o celulă cumplit de rece, cu ciment ud. Erau lăsaţi zile întregi fără mâncare, în frig şi curent. Nu aveau paturi, scaune, sprijin. Fizicul ceda, invariabil. Într-un astfel de moment, acum ani de zile, în subsolurile întunecate ale Aiudului, un tânăr cădea din picioare, pe ciment. Îi rămânea extrem de puţin timp. Din bezna celulii, un bărbat se aşează pe jos, asemeni unei saltele umane, încălzind cu trupul lui şi salvând astfel de la moarte pe tânărul căzut. Bărbatul însă îşi sacrifică plămânii, se îmbolnăveşte grav şi moare la puţin timp. Puţini ştiu că acolo, în bezna Aiudului, filologul, profesorul de etică, sociologul, economistul, dar mai presus de toate omul Mircea Vulcănescu a salvat viaţa unui tânăr cu pr opriul sacrificiu. A salvat demnitatea unui întreg popor. A salvat credinţa unei lumi aflate în declin. A murit la doar 48 de ani, lăsând dorinţa testamentară îndemnul : „ Să nu ne răzbunaţi !. Şi nu, nu avem dreptul să spunem că României i-a dispărut rostul !
Cei ce jelesc şi declară dispărut rostul României uită, de fapt, că rostul ţării este în ei. Nu în prăpastie, nu în neant, nu în uitare, ci în ei. Rostul unei ţări nu moare, nu dispare, ci licăreşte ascuns în fiecare dintre cei ce tac, cei ce plâng, cei ce luptă, cei ce speră, cei ce iubesc. Rostul unei ţări nu moare, ci îmbracă forma pe care i-o dau sufletele celor ce trăiesc, celor ce luptă, celor ce speră. Şi atâta vreme cât sub cerul ţării va mai fi măcar un suflet care iubeşte, un suflet care crede, rostul României va fi viu. Iar de dragostea acelui poate ultim suflet fi-va zdruncinată, iar de credinţa acelui poate ultim suflet fi-va pusă la îndoială, rămâne ca sprijin cerul, rămân Dacii, rămâne Plevna, Eminescu şi Alba Iulia, rămâne o poezie scrisă într-o închisoare comunistă, acum ani şi ani de zile, în întuneric uman şi lumină sufletească :
Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce-neapărat.
V
or fi apusuri aurii,
C
um au mai fost când am plecat.
Ne vom întoarce-neapărat,
C
um apele se-ntorc din nori,
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
P
ierdutul cântec, pe viori.
Ne vom întoarce într-o zi…
Ș
i cei de azi cu paşii grei
N
u ne-or vedea, nu ne-or simţi,
C
um vom intra încet în ei.
Ne vom întoarce ca un fum,
Uşori, ţinându-ne de mâini,
T
oţi cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.
Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
În toate dragostele noi
Şi-n cântecul pe care şi-l
Vor spune alţii, după noi.
În zâmbetul ce va miji,
Şi-n orice geamăt viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o sămânţă-n taina lor.
Noi cei pierduţi, re-ntorşi din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne ‘napoiem şi-n disperări
Şi-n răni ce-n piepturi se ascund.
Şi-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge zi de zi.
În tot ce mâine, ca şi ieri,
V
a sângera sau va iubi…”Radu Gyr

Stimate domnule Culcer,
Numele meu este Benea Alexandra și vă scriu acest e-mail spre a vă multumi pentru răspunsul dat comentariului meu legat de concursul " Proiect România " și spre a vă trimite atașat textul eseului „Rostul României”.
Vă sunt recunoscătoare pentru interesul arătat și sper într-o discutie frumoasă și constructivă. Vă mulțumesc pentru faptul că atenția acordată de dumnevoastră a șters amintirea tristă a unui concurs de pură dezamăgire. Important este sentimentul final, iar eu cred cu tărie în continuare tot ceea ce am subliniat în rândurile eseului. Cu apreciere,

Alexandra Benea