duminică, 9 noiembrie 2014

ALEGERI PREZIDENȚIALE: 16 noiembrie 2014, de Mihai Șora

Că nu trebuie votat Ponta este o evidență pentru care oricine simte șiretenia tîmpă a acestui escroc zâmbăreț nu are nevoie de argumente ACUM. De aici nu derivă ca trebui votat Johannis. 
Dintr-un motiv foarte simplu, sibianul nu va putea modifica situația românilor, fiindcă asta nu depinde de el. Și nu va putea modifica nimic decît cu ajutorul altcuiva decât acela al românilor. Cine îl va ajuta și cu ce condiții?? Aveți răspunsul, atunci votați Johannis. 
Dar fiți vigilenți și puneți condiții ACUM, în public. Un contract cu pedepse pentru nerespectarea acestuia.
Nu vă mai lăsați iluzionați de promisiuni generale ci întrebați cu ce mijloace se vor realiza ele. Salvatorul nu există. Există doar forțele vizibile și invizibile ale invadatorilor. Mihai Șora este mereu capabil să-și dea demisia dar nu poate face nimic decât să ne sfătuiască ce să nu facem. Dar ce să facem, nu știe. Puțini știu, încă mai puțini pot.
Dan Culcer

ALEGERI PREZIDENȚIALE: 16 noiembrie 2014,
de Mihai Șora
 
Sursa :


Dragii mei prieteni,
 
Am scris textul de mai jos în luna iunie a anului 1990, când mulți dintre dumneavoastră, cei care mă căutați astăzi, nu erați încă născuți.
L-am scris sufocat de ce se întâmpla, atunci, la București, copleșit de ceea ce, mai apoi, a intrat în istorie sub numele: MINERIADELE LUI ION ILIESCU.
 
Citiți, vă rog, acest text.
Pentru că, citindu-l, veți înțelege cât de periculoasă este venirea lui Victor Ponta la putere, cât de periculoasă este ascensiunea lui politică.
Victor Ponta este pupilul lui Ion Iliescu. Este continuatorul legitim (și legitimat) al lui Ion Iliescu.
 
Citiți, vă rog, acest text și arătați-l în jurul vostru.
Dați-l mai departe: pe paginile dumneavoastră de Facebook, în familie, printre prietenii aflați în țară sau în străinătate.
 
Dați-l mai departe împreună cu acest mesaj al meu, scris astăzi, în ziua Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril:
 
cu un Victor Ponta Președinte al României, ne îndreptăm spre o Românie a furtului generalizat, o Românie a imposturii guralive și dezordonate, o Românie a incompetenței și a nerușinării, în care oameni fără nicio calificare, oameni care și-au cumpărat sau au furat diplome universitare – ajungând, astfel, în pozițiile-cheie ale magistraturii, ale mediului academic, economic sau politic –, acești oameni corupți, lipsiți de scrupule, lipsiți de caracter, se vor afla la cârma țării noastre, mai exact: LA TOATE CÂRMELE ROMÂNIEI.
 
Ieri am împlinit 98 de ani.
Și știu, pentru că am traversat secolul trecut – cu tot ce a avut el bun și rău, miraculos sau distrugător –, știu ce înseamnă atât fascismul, cât și comunismul. Pe amândouă le-am trăit pe pielea mea. Din amândouă am scăpat cu viață: fără să-mi vând sufletul nimănui, deși „ofertele“ au fost multe și subtile, inclusiv în anul 1990, când am devenit, în primul guvern liber, de după 1989, ministrul Învățământului, funcție în care am rămas timp de șase luni, adică exact PÂNĂ LA MINERIADE, până când am văzut cu ochii mei ce se petrecea în Piața Universității și am decis să părăsesc guvernul condus de Petre Roman.
 
Știu, așadar, ce ar putea însemna un Victor Ponta la cârma acestei țări.
De aceea – TOCMAI DE ACEEA –, încă din primul tur de scrutin, l-am votat pe domnul Klaus Iohannis.
De aceea îl voi vota pe domnul Klaus Iohannis și în turul al doilea, duminica viitoare, în ziua de 16 noiembrie 2014.
Vă îndemn și pe voi, oameni cu scaun la cap și cu sufletul întreg, să mergeți la vot și să-l votați pe Klaus Iohannis: fără alte „rezerve“ sau „dileme“, complet sterile în acest moment.
Copiii voștri vă vor fi recunoscători.
 
MIHAI ȘORA
București, 8 noiembrie 2014
 
 
 
***
 
ÎNTREBĂRI
22 iunie 1990
 
„Niciodată n-am stat atât de descumpănit în fața foii albe ca acum. Nu pentru că m-ar asalta mii de gânduri, pe care n-aș ști cum să mă înstăpânesc pentru a le așterne pe hârtie. Ci pentru că, de vreo cinci zile, mă muncește o cumplită întrebare, căreia n-am izbutit nicicum să-i găsesc un răspuns, – și care sună așa: cum de a fost posibil?
Cum de a fost posibil, într-adevăr, să fie bruscate fără menajamente persoane aflate în greva foamei, a căror integritate fizică făcuse, cu doar câteva zile în urmă, obiectul unei imense îngrijorări din partea forurilor oficiale și a căror integritate morală fusese, de către aceleași foruri, scoasă de sub orice bănuială?
 
Cum de a fost posibil ca o manifestație ca aceea din fața Universității bucureștene, care, săptămâni de-a rândul, a proclamat non-violența și efectiv a dat dovadă că nicio singură dată nu s-a dezis în practică de ea, să fie așezată, de o parte a opiniei publice, la originea (nu în sensul strict cronologic al cuvântului, ci în sensul de cauză directă a declanșării) cumplitei violențe care în aceeași zi s-a dezlănțuit pe străzile din jur, cuprinzând repede centrul și întinzându-se apoi spre Televiziune?  
 
Cum de a fost posibil ca forțele de ordine să nu intre prompt „în dispozitiv“, pentru a o stăvili?
 
Cum de a fost posibil ca – după ce, cu atâta condamnabilă întârziere, violența străzii a fost totuși redusă la tăcere – forțe de ordine ad-hoc [mineri din Valea Jiului], venite de departe, de foarte departe, deși nechemate în mod explicit de nimeni (dar bucurându-se, cu toate acestea, în mod absolut miraculos, de nesperate facilități de transport), cum de a fost posibil, mă întreb, fără ca nimeni să-și fi dat seama de enormitatea unei atari proceduri, ca aceste forțe de ordine ad-hoc să fie investite cu puterea de a stabili, cu de la sine putere, ce se cade și ce nu (deci de a legifera), de a judeca în funcție de legea astfel proclamată și de a-și executa pe loc sentința – totul cu iuțeala fulgerului?
 
Cum de a fost, în sfârșit, posibil ca, în timp ce aceste forțe de ordine ad-hocstăpâneau efectiv zona centrală a orașului, în aceeași zonă să se petreacă oroarea fără seamă a devastării venerabilei clădiri a Universității bucureștene și, concomitent, a Institutului de Arhitectură, unde au fost distruse în modul cel mai barbar instalații întregi, agregate sofisticate, aduse cu bani grei din străinătate, prețioase colecții de unicate, strânse de-a lungul mai multor decenii de devotată strădanie și făcute praf într-o clipită cu bâtele și topoarele, – ca să nu mai vorbim de ura viscerală care s-a dezlănțuit împotriva cărților și a bibliotecilor? Și cum de este posibil ca nimic consistent să nu se fi întreprins încă pentru ca autorii unor asemenea acte de vandalism să fie identificați și pedepsiți?
 
Și acum, o ultimă întrebare: cum de a fost posibil ca acești tineri minunați – care, ei, s-au jertfit cei dintâi, în urmă cu jumătate de an, pentru ca noi toți să ne putem bucura azi de libertate (ne mai putem oare?), – cum de a fost posibil ca tocmai ei (care, după cum înseși autoritățile au recunoscut, n-au avut niciun amestec în luptele de stradă din ziua de 13 iunie [1990], de tristă memorie), cum de a fost posibil ca tocmai ei să fi fost stâlciți în bătăi (de către cine?), și cum de este posibil ca acum să fie aruncați pradă oprobriului public?
 
Am așternut toate întrebările acestea pe hârtie – și ele continuă totuși să mă muncească. Niciuna nu-și găsește un răspuns satisfăcător câtă vreme judec lucrurile din perspectiva unei bune-credințe generale. Răspunsurile nu încep să mi se limpezească în minte decât dacă-mi imaginez diverse scenarii, unul mai diabolic decât altul – și toate, fără excepție, legate de problema puterii: fie pentru a o destabiliza, fie, dimpotrivă, pentru a o – ca să spun așa – hiper-stabiliza. Dar asta nu mă scoate din capcana ipotezelor, ci mă lasă în continuare pradă întrebărilor mele obsesive:
 
cum de a fost posibil?,
cum de este posibil?
 
MIHAI ȘORA
(articol publicat în „Revista 22“, Anul I, numărul 23 din 22 iunie 1990.)

sâmbătă, 8 noiembrie 2014

Constantin Cojocaru. KLAUS IOHANNIS – viitor asasin economic al României


KLAUS IOHANNIS – viitor asasin economic
al României


Am citit, cu mare dificutate, cele 58 de pagini ale „raportului prezidenţial” al lui Klaus Iohannis, intitulat „România lucrului bine făcut”, scrise într-un veritabil limbaj de lemn, luat, direct, din textele rapoartelor prezentate la plenarele şi congresele partidelor comuniste. „România lucrului bine făcut” este o înşiruire de fraze sforăitoare, care nu ne spune nimic despre starea reală actuală a economiei şi societăţii româneşti şi nimic concret despre cum se va schimba această stare în cei 10 ani cât vrea să stea la Cotroceni autorul acestei mostre de demagogie electorală. Nu aflăm nimic despre sărăcirea şi umilirea la care a fost supus poporul român în ultimii 25 de ani, nimic despre marea hoţie numită „privatizare”, despre modul în care poporul român a fost deposedat de avuţia productivă, de capitalul acumulat din munca lui de-a-lungul istoriei, nimic despre faptul că acest capital, în valoare de peste 500 miliarde de euro actuali, a fost trecut, pe nimic, în proprietatea guvernanţilor, uzurpatori şi trădători, şi a corporaţiilor transnaţionale, nimic despre cele peste 2.000 de miliarde de euro profituri realizate de acest capital şi însuşite de noii lui proprietari, nimic despre distrugerea a mai mult de o treime din acest capital, nimic despre distrugerea a peste 4 milioane de locuri de muncă, despre milioanele de români care au fost, astfel, obligaţi să-şi părăsească ţara şi familile, să lase milioane de copii în situaţia de a trăi fără mamă, sau fără tată, sau fără amândoi părinţii.

Nimic despre faptul că datoria externă a României a ajuns la peste 100 miliarde de euro, ceea ce face ca serviciul acestei datorii să se ridice la peste 40 miliarde de euro, ÎN FIECARE AN, adică la aproape o treime din PIB-ul ţării, din toată avuţia creată de români în ţara lor, ÎN FIECARE AN. Nimic despre faptul că un pumn de oligarhi, reprezentând mai puţin de 5% din familiile româneşti, împreună cu câteva corporaţii transnaţionale, au ajuns să deţină în proprietate privată peste 90% din avuţia ţării, în timp ce 90% din familiile românilor trăiesc în sărăcie şi umilinţă, sunt lipsite de capital şi sunt obligate să trăiască din salarii şi pensii de mizerie.

Nu aflăm nimic despre faptul că românii au fost deposedaţi nu numai de fabrici, de uzine şi de bănci, dar şi de suveranitatea lor naţională, de statul lor naţional. Nimic despre faptul că, în România, democraţia este o farsă, că suveranitatea naţională, puterea poltică, nu este exercitată de popor, ci de oligarhi, care controlează şi capitalul naţional şi statul, că statul este instrumentul prin care oligarhii jefuiesc poporul şi îşi apără privilegiile, averile dobândite prin furt şi înşelăciune.

„România lucrului bine făcut” nu ne spune nimic despre modul în care poporului român i se va face dreptate, despre modul în care el, poporul român, va fi despăgubit pentru capitalul de care a fost deposedat prin aşa-zisa privatizare, ca şi de profiturile create de acest capital în ultimii 25 de ani. Nimic despre cum, cu ce bani, vor fi create cele 4 milioane de locuri de muncă, pentru a-i aduce acasă pe românii plecaţi în băjenie. Nimic despre cum, cu ce bani, va fi reindustrializată ţara şi va fi creată o agricultură care să asigure bunăstarea tuturor românilor.

Nimic despre cum va fi oprită scurgerea de avuţie în afara tării, despre cum vom scăpa de datoria externă, despre cum vor deveni românii stăpâni în ţara lor, proprietari ai capitalului creat prin munca lor şi ai profiturilor realizate cu acest capital.

„România lucrului bine făcut” nu ne spune nimic despre cum vor ajunge românii să aibă un stat al lor, cu adevărat DEMOCRATIC, NAŢIONAL, un stat pe care să-l controleze ei, nu oligarhii şi corporaţiile transnaţionale, un stat care să apere drepturile şi interesele celor mulţi, nu ale oligarhilor şi corporaţiilor transnaţionale, un stat DE DREPT al poporului, nu un stat DE DREPT al oligarhilor.

„România lucrului bine făcut” a lui Klaus Iohannis nu va face niciun lucru bun, pentru România şi pentru poporul ei. Dimpotrivă.

La pagina 22 a vorbăriei prezentate drept program prezidenţial, Klaus Iohanis se dă de gol şi ne spune adevăratul său scop, ne spune ce va face el pentru România dacă va ajunge să-i decidă viitorul.

Iată ce scrie Klaus Iohannis, cu mânuţa lui:

„Cred că este necesar să implicăm mai mult comunităţile locale în acest proces de creştere a independenţei energetice a ţării noastre. Din acest motiv, cred că este necesară modificarea legislaţiei, pentru ca o parte din redevenţele către bugetul central să fie reorientate către comunităţile locale şi chiar către proprietarii terenurilor, aşa cum se întâmplă în SUA.”

Sub masca grijii pentru independenţa energetică a ţării şi pentru comunităţile locale, Klaus Iohannis ne spune că, în timpul preşedinţiei sale, nu numai că va continua jefuirea resurselor naturale ale ţării de către corporaţiile private, autohtone şi străine, dar se va trece la o fază nouă, aceea în care poporul român va fi deposedat şi de dreptul de proprietate publică asupra bogăţiilor subsolului. Am fost deposedaţi de fabrici, uzine, bănci, am început să fim deposedaţi de terenurile agricole şi de păduri şi urmează, sub domnia lui Klaus Iohannis, să fim deposedaţi şi de bogăţiile subsolului.

Conform alineatului (3) al articolului 136 din Constituţia României, „Bunurile de interes public ale subsolului……fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”, iar conform alineatului (4) al aceluiaşi articol, „bunurile proprietate publică sunt inalienabile”, adică nu pot fi vândute, nu pot fi înstrăinate.

Klaus Iohannis, candidat la funcţia de Preşedinte al României, ştie, cu siguranţă, aceste prevederi ale Constituţiei României. Ştie, de asemenea, tot cu siguranţă, că, în SUA, proprietarul unui terten este şi proprietarul bogăţiilor de sub ale teren. De aceea, în SUA, cei care exploatează bogăţiile subsolului plătesc redevenţă proprietarului terenului, nu statului, adică poporului. În România, conform actualei Constituţii, singurul proprietar al bogăţiilor subsolului este poporul român, prin statul său naţional. Pentru a ajunge la situaţia de a plătii redevenţe proprietarilor terenurilor, „aşa cum se întâmplă în SUA”, va trebui modificată legislaţia, astfel încât proprietarii terenurilor să devină şi proprietarii bogăţiilor subsolului, aşa cum se întâmplă în SUA.

Aceasta este adevărata “viziune” a lui Klaus Iohannis asupra viitorului României. Vor continua vânzările şi retrocedările de terenuri şi păduri, o parte din ce în ce mai mare din teritoriul naţional al românilor va intra în proprietatea străinilor, bogăţiile subsolului vor fi declarate de interes PRIVAT, printr-o lege, sau printr-o ordonanţă de urgenţă, astfel încât vor trece şi aceste bogăţii în propeietatea străinilor. Să nu ne mai încurcăm cu contracte de concesiune, cu redevenţe şi tot felul de piedici în calea liberei dominaţii străine asupra coloniei numită România.

Iată ce ne pregăteşte Klaus Iohannis!

Klaus Iohannis încurcă rău de tot borcanele. România nu este SUA. Poporul român nu este popor american. Poporul român nu s-a format acum 200 de ani, din oameni veniţi de aiurea, care s-au autoîmproprietărit cu pământul luat de la indieni exterminaţi, cu ajutorul forţei. Poporul român este stăpân pe teritoriul lui naţional de la începutul lumii.

Bogăţiile subsolului teritoriului naţional sunt ale întregului popor român. Ele au fost apărate cu sângele TUTUROR românilor. Ele nu pot face obiectul proprietăţii PRIVATE, „aşa cum se întâmplă în SUA”. Ele aparţin TUTUROR romanilor şi trebuie exploatate în beneficiul TUTUROR românilor. În vecii vecilor. Aşa cum scrie în CONSTITUŢIA CETĂŢENILOR.

Constantin COJOCARU

vineri, 7 noiembrie 2014

Ion Coja. Lucrurile s-au lămurit : Johannis a bătut palma cu Budapesta !

Lucrurile s-au lămurit : Johannis a bătut palma cu Budapesta !

„Cine votează alături de Tokes și Petre Roman nu votează pentru Johannis, ci pentru dezmembrarea României !”

Mai întâi a fost Tokes care și-a declarat susținerea pentru Johannis. Bine sfătuit din colțul ringului, Johannis a dat o declarație în doi peri, a cărei importanță însă este nulă ! Semnificativ este că Tokes, un individ ca Tokes, un anti-român înrăit, i se alătură lui Johannis. Se regăsește în Johannis și își pune în Johannis speranțele toate !

Este evident că Tokes îl cunoaște bine pe Johannis, mai bine decât îl cunoaștem noi, și știe ce poate aștepta de la el. Cumva un sprijin pentru cauza „secuilor” ? !

Apoi au urmat ceilalți lideri maghiari, destul de dezbinați între ei de obicei, dar care acum se regăsesc laolaltă în sprijinul unanim pe care au decis să-l dea „minoritarului” sas. Știm bine că pe acești lideri îi mai unește ceva pe deasupra ambițiilor personale : ascultarea față de Budapesta. Rareori UDMR a mers alături de Tokes ! Dacă o face acum, e foarte probabil că sfatul sau decizia a venit de la Budapesta.

Evident, declarațiile lui Vadim, de sprijin pentru Ponta, sunt un pretext binevenit pentru Kelemen Hunor. Dar esența gestului său rămâne neschimbată : trădarea colegului de alianță !

Ponta și-a riscat o bună parte din șanse și din simpatiile publicului prin susținerea UDMR ! Partid pe care l-a ajutat decisiv să prindă Parlamentul !.. Să-i fie învățătură de minte cu cine se aliază !..

Partea bună este că această decizie a UDMR scade serios șansele iredentiștilor maghiari de a mai avea reprezentare în viitorul guvern ! Tot răul e spre un bine !.. (Nu știu dacă vorba asta există și în limba maghiară !)

Comunitatea germanilor din România, sași și șvabi, a fost loială statului și poporului român. În 1918 au aderat fără echivoc la proclamația de la Alba Iulia și au fost întotdeauna o componentă de valoare a societății românești ! Cu o singură excepție : acțiunile bezmetice al Grupului Etnic German, din vremea celui de al Doilea Război Mondial, când liderii și membrii acestui Grup Etnic s-au constituit ca un stat în stat, au sfidat autoritățile românești, au terorizat populația pe care pretindeau că o reprezintă… Dacă pe teritoriul României, în acei ani, s-au săvârșit „crime de război” și au existat naziști, hitleriști propriu ziși, acestea sunt „opera” organizației amintite ! Această organizație, desființată pentru activitatea sa criminală în toamna anului 1944, s-a reînființat după 1990, avându-l în frunte pe Johannis al nostru…

Nota bene : Grupul Etnic German, aflat sub ascultarea oarbă față de Hitler, nu a avut nicio reținere sau delimitare față de Diktatul de la Viena, impus de conducătorul lor suprem !..

Lui Johannis nu cred că-i convine declarația de sprijin venită din partea revizioniștilor maghiari. Îi va aduce un plus de 3 % din voturi, dar va pierde mult mai multe procente de-ale românilor ! Români care l-au votat în primul tur păcăliți de propaganda care i se face pe ideea că este „neamț”, că ar putea fi un „al doilea Carol I” ! Și că ne-ar prinde bine să punem din nou în fruntea Țării un german !

O spun încă o dată și mi-e teamă că trebuie repetat mereu : în 1866, când clasa politică din Principate a căutat un succesor al lui Cuza, scopul urmărit era aducerea unui domnitor străin înrudit îndeaproape cu marile familii regale care controlau de sute de ani destinele Europei ! Nu au căutat un prinț german ! Ci un prinț, indiferent de nație, care să aibă relații de familie, adică „pile”, la Înaltele Curți !

Ion I.C. Brătianu a dirijat toată „afacerea”, iar alegerea sa a căzut pe un prinț belgian, nu pe un prinț neamț ! Doar România era „Belgia Orientului” ! Prințul din Benelux însă a declinat oferta, adică l-a refuzat politicos pe Brătianu, și acesta a trebuit să plece mai departe, pe la curțile regale din Occident, în căutarea unui demn urmaș al lui Mihai Viteazu…

Nu se poate spune că „în lipsă de ceva mai bun” Brătianu a pus ochii pe Carol. Ca la tîrgul de vite când alegi un taur de prăsilă ! Carol de Hohenzollern, pe lângă calitatea de prinț cu rude sus puse în ierarhia europeană, avea și calități personale remarcabile, avea în spate o carieră militară onorabilă, dacă nu chiar strălucită ! Nu ne-a fost rușine cu Carol să-l punem în fruntea noastră ! Ceea ce, din păcate, nu este nici pe departe cazul lui Johannis, neamțul nostru de azi…

Ce interes au maghiarii în candidatura și, eventual, alegerea lui Johannis ?

Deja se face caz, prin mass media din Transilvania, pe Internet, ca și prin zvonistica de la om la om, că ce bine ar fi să avem un președinte ardelean ! Așa cum n-a fost niciunul până acum din cei trei ! Va fi mai bine pentru ardeleni, în primul rând !..

Nu reiau toate vorbele care circulă pe acest subiect, ci vreau să sublinez efectul acestor vorbe, al acestor insinuări. Efectul nu vor fi mai multe voturi pentru Johannis. Nu asta urmărește Budapesta, care se află în spatele acestei diversiuni mediatice ! Ci scopul este ca să lanseze și să insinueze în mintea românilor, a ardelenilor în primul rând, cât mai adânc, ideea că n-ar fi rău ca ardelenii să-și ia soarta în propriile mâini, să n-o mai lase pe seama „miticilor” din București ! Că, la urma urmelor, de ce să nu ne gândim și la varianta „Transilvania stat de sine stătător” !..

Nu luăm în discuție această ideea acum ! Ce doresc eu este ca lumea să știe, să priceapă care este sensul celor ce se petrec în aceste zile, când motoarele dezinformării și ale manipulării sunt turate la maximum !

L-am văzut la un post TV pe Petre Roman făcând propagandă pentru Johannis. Ce naște din pisică, mi-am zis, tot un Valter Roman rămâne !

Căci ideea de a declara Transilvania stat independent a fost lansată de Budapesta imediat după august 1944, când ungurii au aflat că Stalin nu le va recunoaște niciun drept asupra Transilvaniei. De la cine au aflat ? De la Walter Roman, foarte probabil agent la Moscova al Budapestei, sub acoperirea că ar fi activist al Partidului Comunist din România ! Abia după 1990, scotocind în arhivele KGB-ului, marele istoric care a fost Gheorghe Buzatu a descoperit dovada, dovada acțiunii lui Valter Roman în fruntea unui grup de comuniști „români” care militau pentru ideea de a declara Transilvania stat independent și de a pune capăt astfel unei dispute păguboase pentru unitatea mișcării comuniste internaționale !..

Norocul nostru a fost că Stalin numai prost nu era și a înțeles imediat că i se făcea o propunere, o sugestie, inacceptabilă chiar și pentru el !

Mă mir de Petre Roman ! Cunoaște bine că tatălui său i s-a adus această acuzație devastatoare ! Oare nu-și dă seama că prin susținerea lui Johannis, în contextul disputelor electorale de azi, confirmă acuzația și demonstrația lui Gheorghe Buzatu ? !..

Probabil că Petre Roman numai deștept nu e, ca să-și fi dat seama. Altă explicație nu am !..

Așadar, ca să nu lungesc vorba, cine votează alături de Tokes și de Petre Roman, să știe că nu votează pentru Johannis, ci pentru dezmembrarea României !

Probabil că nici Johannis, când va vota cu Johannis, nu are habar pentru ce votează în fond și la urma urmelor ! Deci nu pe Johannis îl acuz de manevra criminală pe care o face Budapesta ! Participă la această diversiune fără să-și dea seama !.. Nu știe cu cine a bătut palma !..

Căci și Johannis al nostru, numai deștept și isteț nu se poate spune că e !..

Ion Coja

Comentariu Dan Culcer. Așa o fi cât privește proiectul ungar. Implicarea lui Johannis va trebui dovedită. Dar nevotând Johannis ne trezim din nou în fața dilemei clasice, irezolvabile : nu se poate alege între ciumă și holeră. Ce ne va aduce votul pentru cocoșelul zâmbăreț, plagiatorul isteț și executantul Ponta. Ale cui ordine le execută ăsta? Cu Johannis ne putem aștepta la o schimbare, întârirea infleunței economice germane. Cu Ponta nu se schimbă nimic. Nu el a încurajat actvitatea DNA.

Asociaţia Română pentru Securitate Societală(ARSS)

Securitatea societală Securitatea societală desemnează o formă particulară de securitate a comunităţilor omeneşti în absenţa căreia nu ar fi posibilă supravieţuirea lor în istorie, protejarea memoriei şi identităţii colective, menţinerea coeziunii sociale şi cultural-simbolice dintr-o societate.
Interesul pentru securitarea societală a plecat de la conştientizarea tot mai puternică a distincţiei dintre interesele şi nevoile de securitate ale statului, ca entitate politico-administrativă, şi cele ale comunităţilor încorporate între graniţele acestuia. Securitatea societală se referă la capacitatea de autoapărare a popoarelor în faţa agresiunilor şi ameninţărilor structurale care le lezează capacitatea de supravieţuire, valorile constitutive, scopurile şi sensurile colective.
Preocuparea pentru domeniul securităţii societale a cunoscut o continuă creştere în ultimele decenii ca urmare a extinderii Uniunii Europene şi a interesului manifestat de către instituţiile europene pentru protejarea specificităţilor etnice şi religioase, a identităţii şi datelor etno-culturale ale comunităţilor şi pentru prevenirea democidului, excluderii şi discriminării.

Dezbateri Sursa http://www.arss.ro/

Observând nevoia, în mediul universitar românesc, a unor noi forme de exprimare profesională şi civică a tinerilor, în martie 2009 Asociaţia Română pentru Securitate Societală(ARSS), cu sprijinul unor centre de învăţământ superior şi a altor instituţii non-guvernamentale, a luat iniţiativa înfiinţării unui cerc de discuţii ştiinţifice şi de atitudine publică – Cercul de Securitate Societală (CSS).
Până în prezent, în cadrul Cercului, au fost organizate 22 de sesiuni de dezbateri la care au participat tineri specialişti, doctoranzi şi studenţi.

26 Martie 2009 - Eroare sau/şi falsificare? Reprezentanţi ai elitei intelectuale din ţară şi din străinătate despre români şi România

9 Aprilie 2009 - Principiul subsidiarităţii, posibilă soluţie împotriva corupţiei şi ineficienţei instituţionale dintr-un stat?

22 Aprilie 2009 - Drepturi sau privilegii? Problema condiţionării fiscale a accesului la un drept fundamental

7 Mai 2009 - Libertate şi surse de rezistenţă societală

21 Mai 2009 - Raportul de securitate societală. Design şi concepţie.

4 iunie 2009 - Revoluţiile la români. Comunităţi, elite şi instituţii

8 Octombrie 2009 - Prejudecăţi şi stereotipii cu privire la România şi la români

29 Octombrie 2009 - Ce face pentru România statul român?

12 Noiembrie 2009 - Generaţia tânără din România şi alegerile sale pentru mâine

26 Noiembrie 2009 - România intre utopie şi strategie. Sunt problemele României rezolvabile?

10 Decembrie 2009 - Istoria uitată a României. Cât şi de ce uităm?

14 Ianuarie 2010 - Actualitatea clasicilor în lumea lui GSM, TNC şi ISI

28 ianuarie 2010 - Principiul opoziţiei pasive. Ghandi – sau despre un altfel de elite şi reacţii politice

18 februarie 2010 - Limba maternă sau despre felul comunităţii de a ajunge la noi

15 aprilie 2010 - Economia românească între asimilare de conţinuturi şi forme fară fond

29 Aprilie 2010 - Între libertăţi şi libertate. Echilibrul personal şi educarea culturală a vieţii private astăzi

18 noiembrie 2010 - Balada tradiţională românească şi temele sociologiei moderne

16 decembrie 2010 - Familia modernă şi eficienţa ei în îndeplinirea funcţiilor sociale

27 ianuarie 2011 - Civilizaţia sătească şi cultura omului simplu

24 Februarie 2011 - Riscurile intensificării interdependenţelor globale

10 Martie 2011 - Influenţele românilor şi culturii române asupra Europei

24 Martie 2011 - Cicatricile sociologiei româneşti contemporane. Cât de grave sunt efectele intervenţiilor şi presiunilor politico-ideologice postbelice?

miercuri, 5 noiembrie 2014

Înţelegerea sovieto-germană pentru dezmembrarea unor state din centrul şi sud-estul Europei şi împărţirea dominaţiei în această regiune a Europei (1990)

Înţelegerea sovieto-germană pentru dezmembrarea unor state din centrul şi sud-estul Europei şi împărţirea dominaţiei în această regiune a Europei (1990)
 de Corvin Lupu
În ianuarie 1994, în revista britanică Intelligence Digest, care se distribuie pe bază de abonamente pentru persoane selecţionate din mediile serviciilor speciale şi care cuprinde numeroase informaţii confidenţiale, a fost publicat un articol, de către redactorul şef, Joseph de Courey, referitor la un acord între Uniunea Sovietică şi Germania, încheiat cu prilejul unor discuţii secrete, la Geneva, în septembrie 1990. Cele două părţi au abordat problemele sferelor de influenţă în centrul şi estul Europei. Redactorul şef al revistei spunea că, ulterior, veridicitatea informaţiilor i-a fost confirmată şi dintr-o altă sursă, neaşteptată, care a dat gir informaţiilor iniţiale.
Astfel, în septembrie 1990, la Geneva, germanii şi sovieticii au căzut de acord asupra următoarelor decizii:
  1. Uniunea Sovietică nu se va opune dezmembrării Cehoslovaciei.
  2. Republica Cehă va deveni parte a sferei de influenţă economică a Germaniei, cu scopul posibil de încorporare politică a regiunii în următorii 12-15 ani în Germania.
  3. Germania va compensa Rusia pentru daunele economice suferite prin pierderea influenţei în Europa de Est.
  4. Ungariei i se va permite urmărirea scopului ei de a-şi recâştiga teritoriile pierdute după primul război mondial prin Tratatul de la Trianon, în faţa României, Ucrainei, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei.
  5. Germania va spori ajutorul economic acordat Ungariei, pentru a o face mai atractivă decât vecinii ei.
  6. Uniunea Sovietică se angaja să nu ridice obiecţii la divizarea Iugoslaviei şi să accepte intrarea Croaţiei şi Sloveniei în sfera economică germană de interese.
  7. Uniunea Sovietică era rugată să accepte unirea Ucrainei Transcarpatice cu Ungaria, dacă naţionaliştii ucraineni ar desfăşura activităţi „distructive”.
  8. În afară de compensaţia economică pentru pierderile suferite, Germania se angaja să „nu fie activă” în chestiuni privind Ucraina şi statele baltice şi să nu le considere parte a sferei de influenţă economică a Germaniei.
Prăbuşirea lui Mihail Gorbaciov şi a Uniunii Sovietice, ca urmare a schimbării modului de promovare a propriilor interese de către Federaţia Rusă, a grăbit procesul de extindere a Uniunii Europene şi a modificat proiectele germano-ruse privitoare la centrul şi estul Europei. Noile proiecte apărute au fost elaborate pornindu-se de la premisele unificării europene şi extinderii cât mai adânc către estul bogat în resursele de energie, materii prime şi pieţe de desfacere care să alimenteze uriaşa economie europeană, mai ales pe cea a Germaniei.
Înţelegerile germano-sovietice din anul 1990, chiar dacă au născut planuri începute şi apoi trecute în conservare, se aseamănă izbitor cu Pactul Molotov- Ribbentrop. Deosebirea este doar de imagine. Clasa politică internaţională şi mass-media au condamnat în mod repetat şi vehement Pactul Molotov-Ribbentrop, ca şi dezmembrările Cehoslovaciei, României şi Iugoslaviei, din anii 1939-1941. În schimb, înţelegerile din 1990, dezmembrarea Cehoslovaciei şi Iugoslaviei  şi încercările evidente de acelaşi fel din România, nu sunt combătute, ci, din contră, sunt privite pozitiv şi încurajate de forţe aparent nevăzute. Proiectele şi acţiunile politice sunt mult asemănătoare, pe alocuri identice, dar poziţia comunităţii internaţionale faţă de ele este nu numai diferită, ci uneori opusă. Acest lucru nu poate să ne facă să nu constatăm identitatea, în aceste cazuri, a politicilor hitleristo-comuniste din anii 1939-1940, cu cele din anii 1989-1990, ale regimurilor „democratice” din Germania şi Uniunea Sovietică, ale lui Kohl şi Gorbaciov.
Pentru unii aceste concluzii par dureroase. Este doar o percepţie datorată imensei manipulări a opiniei publice de pretutindeni, preocupare care înghite energii colosale şi reprezintă a doua mare cheltuială de resurse, după cursa înarmărilor. Când lumea va înţelege aceste realităţi, regimul politic „democratic” se va putea reforma şi, eventual, îşi va putea prelungi existenţa. După deceniile care au trecut de la înţelegerile germano-ruse, e timpul să examinăm cu seninătate aceste concluzii.
                                             Prof. univ. dr. Corvin Lupu

(Articol apărut în „Vitralii-lumini şi umbre”-Revista veteranilor din serviciile române de informații, Anul IV, nr. 10/2012, pp. 37-38)

duminică, 2 noiembrie 2014

Răscrucea spiței

Că a spus aceste cuvinte Corneliu Zelea Codreanu sau un alt român, în limba română, nu are decât o importanță secundară. Ceea ce are importanță este că are dreptate.
Suntem prin ceea ce știm despre trecutul spiței noastre și prin ceea ce facem pentru continuitatea și fericirea ei. Pâine, apă și cinste. Dan Culcer

Răscrucea

Corneliu Zelea Codreanu: Nu pâine cu orice preţ, ci onoare cu orice preţ!

Când zicem neamul românesc, întelegem nu numai pe toti românii traind pe acelasi teritoriu, având acelasi trecut si acelasi viitor, acelasi port, aceeasi limba, aceleasi interese prezente.


Când zicem neamul românesc, întelegem: toti românii vii si morti, care au trait de la începutul istoriei pe acest pamânt si care vor mai trai si în viitor.

Neamul cuprinde:

1. Toti românii aflatori, în prezent, în viață.

2. Toate sufletele mortilor si mormintele stramosilor.

3. Toti cei ce se vor naste români.

Un popor ajunge la constiinta de sine când ajunge la constiinta acestui întreg, nu numai la acea a intereselor sale.

Neamul are:

1. Un patrimoniu fizic, biologic: carnea si sângele.

2. Un patrimoniu material: pamântul tarii si bogatiile lui.

3. Un patrimoniu spiritual, care cuprinde:

a. Conceptia lui despre Dumnezeu, lume si viata. Aceasta conceptie formeaza un domeniu, o proprietate spirituala. Frontierele acestui domeniu sunt fixate de marginile stralucirii conceptiei lui. Exista o tara a spiritului national, tara viziunilor lui, obtinute prin revelatie si prin proprie sfortare.

b. Onoarea lui ce straluceste în masura în care neamul s-a putut conforma, în existenta sa istorica, normelor izvorâte din conceptia lui despre Dumnezeu, lume si viata.

c. Cultura lui: rodul vietii lui, nascut din propriile sfortari în domeniul gândirii si artei. Aceasta cultura nu este internationala. Ea este expresia geniului national, a sângelui. Cultura este internationala ca stralucire, dar nationala ca origine. Facea cineva o frumoasa comparatie: si pâinea si grâul pot fi internationale ca articole de consumatie, dar vor purta pretutindeni pecetea pamântului în care s-au nascut.

Toate aceste trei patrimonii îsi au importanta lor. Pe toate un neam trebuie sa și le apere. Dar cea mai mare însemnatate o are patrimoniul sau spiritual, pentru ca numai el poarta pecetea eternitatii, numai el strabate peste toate veacurile.

Grecii antici nu traiesc prin fizicul lor, oricât de atletic - din el n-a mai ramas decât cenusa - si nici prin bogatiile materiale, daca le-ar fi avut, ci prin cultura lor.

Un neam traieste în vesnicie prin conceptia, onoare si cultura lui. De aceea conducatorilor natiilor trebuie sa judece si sa actioneze nu numai dupa interesele fizice sau materiale ale neamului, ci tinând seama de linia lui de onoare istorica, de interesele eterne. Prin urmare, nu pâine cu orice pret, ci onoare cu orice preț.