miercuri, 28 septembrie 2011

Biblioteci numerice liber accesibile

Există în aceste depozite de carte numerizată multe cărți de referință pentru cultura, geografia României, istoria românilor și României, inclusiv privitoare la minorități și vecini. Restul surselor se pot consulta la adresa
http://www.sitotheque.agglo-sqy.fr/index.php?cat_id=556

 
ABU : la Bibliothèque Universelle/Biblioteca Universală     
"L'Internet est devenu en quelques années un formidable outil de diffusion de la connaissance. ABU se propose de maintenir sur ce réseau un corpus le plus vaste possible de textes numérisés en français du domaine public, représentatifs de la culture francophone." Environ 300 textes d'une centaine d'auteurs sont disponibles.
688 visites depuis le 10-09-2005

Bibliothèque Libertaire/Biblioteca Libertară     
Une foule de textes, commentaires et articles sur le mouvement libertaire , anarchiste, syndicaliste et féministes. Des textes de philosophes, de socioloques, de partis et de syndicats.
57 visites depuis le 06-01-2011
Bibliothèque numérique du Québec/Biblioteca numerică a Quebecului     
Textes d'auteurs appartenant au domaine public, la bibliothèque numérique du Québec a plus de 10 ans et propose 7 collections disponibles regroupant 4 173 oeuvres originales de 1 208 auteurs différents jour ..Collections : Les auteurs classiques, les sciences sociales contemporaines, sciences du développement...Tous les ouvragesnumérisés de cette bibliothèque sont disponibles en trois formats de fichiers : Word, PDF et RTF
489 visites depuis le 18-04-2008
Bibliothèque numérique mondiale Unesco/Biblioteca numerică mondială UNESCO     
Navigation par thèmes, par pays, par période, par institutions.
226 visites depuis le 09-06-2009
Bibliothèque philosophique/Biblioteca de filosofie     
Proposé par l'académie de Nice, n trouvera ici en téléchargement un certain nombre d'oeuvres philosophiques classiques libres de droits, dans leur langue originale ou en traduction française (et éventuellement en traduction anglaise si aucune autre source originale n'est disponible). Chaque texte a été vérifié, corrigé, et comparé à une édition scientifique moderne. Ils peuvent être considérés comme des sources fiables.Les liens hypertextes permettent la consultation en ligne des textes en format HTML ou Acrobat, ou le téléchargement d'une archive ZIP contenant les textes dans un format exploitable par l'utilisateur
581 visites depuis le 28-05-2008
Bibliothèque virtuelle de périodiques/Biblioteca virtuală de periodice     
Répertoire de périodiques classés par thèmes (dewey)
387 visites depuis le 01-07-2008
Europeana/Euoropeană     
Europeana est un prototype de bibliothèque en ligne développé par la Bibliothèque nationale de France, dans le cadre du projet de Bibliothèque numérique européenne. Europeana rassemble environ 12 000 documents libres de droits issus des collections de la BnF, de la Bibliothèque Nationale Széchényi de Hongrie et de la Bibliothèque nationale du Portugal.
400 visites depuis le 07-12-2007
Flaubert les textes/Textele lui Flaubert     
Les textes de Gustave Flaubert
112 visites depuis le 16-02-2011
Gallica/Gallica - Biblioteca Națională a Franței 
La Bibliothèque Numérique de la Bibliothèque Nationale de France
398 visites depuis le 07-12-2007

Google books/Cărți Google     
533 visites depuis le 07-12-2007

vineri, 23 septembrie 2011

Preţul plătit pentru a fi aliat. România a cheltuit peste 800 mil. dolari pe războaiele Americii. Ce va obţine Băsescu la Washington

Preţul plătit pentru a fi aliat. România a cheltuit peste 800 mil. dolari pe războaiele Americii. Ce va obţine Băsescu la Washington

13 sep 2011 Autor: Iulian Anghel


Din 2004 până în prezent România a cheltuit în jur de 800 mil. dolari pentru a-şi susţine trupele în teatrele de operaţiuni în principal în războaiele deschise de Statele Unite în Irak şi Afganistan, după cum poate fi estimat din bugetele aprobate pentru Armată.
La 11 noiembrie 2003 în Afganistan mureau doi militari români - erau primii români care cădeau în misiuni de luptă după al Doilea Război Mondial.
Între 2003 şi 2011 în teatrele de operaţiuni au murit 21 de militari români - 18 în Afganistan, doi în Irak şi unul în Bosnia - şi alţi 74 au fost răniţi - 58 în Afganistan, 14 în Irak şi doi în Bosnia.
Preşedintele Traian Băsescu se află astăzi în vizită în Statele Unite unde, spune Preşedinţia, va finaliza unele proiecte comune româno-americane. Este posibilă o întâlnire cu preşedintele Barack Obama, dar ea nu a fost confirmată nici ieri oficial. Cotidianul The Hill, distribuit la Washington, a susţinut ieri că va exista o întâlnire între preşedintele Traian Băsescu şi vicepre­şedintele Joe Biden, fără a menţiona şi o întâlnire la nivel de şefi de stat.
Între dosarele im­portante se numără insta­larea scutului american antirachetă în România, decizie luată în CSAT la începutul lui mai.
După atentatele tero­riste de la 11 septem­brie 2001, România a fost un partener necondiţionat al Statelor Unite, iar intrarea în NATO în 2004 a întărit această legătură care a culminat cu deschiderea pentru trupele americane a Portului Constanţa şi a Aeroportului Kogălniceanu şi cu amplasarea scutului antirachetă la Deveselu (Olt).
Dar costurile sunt pe măsură: România a alocat anul acesta un buget pentru susţinerea operaţiunilor în străinătate de 371 mil. lei, bugetul pentru aceste misiuni fiind în 2010 de 268 mil. lei. În total, din 2004 până acum peste 800 mil. dolari (600 mil. euro) au fost cheltuiţi, majoritatea pentru susţinerea trupelor din Irak şi Afganistan. În vara lui 2009 România şi-a retras trupele din Irak - în jur de 500 de militari, însă le-a suplimentat pe cele din Afganistan unde misiunile se desfăşoară acum sub comanda NATO.
În prezent, România are, potrivit datelor MApN, 1.800 de soldaţi în Afganistan şi doar doi în Irak (pentru instruirea trupelor irakiene), 119 oameni în Bosnia şi în Kosovo. În jur de 2.000 de militari şi poliţişti se află în misiuni ale NATO sau ONU în afara graniţelor României în acest moment. Peste 8.400 de militari au fost "rotiţi" de armata română în Irak în timpul celor şase ani, cât au fost ei prezenţi în zonă.
Guvernele nu au prezentat niciodată factura războaielor, cifrele pentru acţiunile externe fiind cuprinse, deşi într-un mod amestecat, în legile bugetelor.

În 2006, surse din cadrul Guvernului Tăriceanu estimau costul războaielor pentru România la 200 mil. dolari anual Ð ceea ce ar duce sumele totale chaltuite la peste 1,5 mld. dolari.
În schimb, România a încercat în aceşti ani să fie implicată în reconstrucţia Irakului, şi să ia "dividende" ale implicării sale - dar fără succes, deocamdată. Numai că, la insistenţele americane, România alături de alte state a restructurat datoria irakiană, datorie făcută înainte de 1989. În 2006 Irakul a recunoscut o datorie faţă de România de 977 mil. dolari care va fi achitată, potrivit Ministerului Finanţelor, eşalonat, până în 2028. Mai mult, tot la insistenţele americane o bună parte a datoriei a fost ştearsă - o telegramă a ambasadei americane în România transmisă Washingtonului şi publicată la începutul anului de WikiLeaks, susţinea că preşedintele Traian Băsescu a renunţat în 2005 după o întâlnire cu ambasadorul american Richard Jones, la 80% din datoria irakiană. Sumele au diferit în ani de la o sursă la alta Ð autorităţile de la Bucureşti evocând o datorie totală de 2,6 mld. dolari în vreme ce Irakul ar fi fost dispus să recunoască o datorie de 1,7 mld. dolari. În final s-a ajuns la înţelegerea ca Irakul să achite României 977 mil. dolari, eşalonat, pe 23 de ani.
A meritat ca România să fie necondiţionat alături de America?
Surse neoficiale susţin că în cadrul discuţiilor de la Washington ar urma să fie semnate şi unele acorduri comerciale, dar nici Administraţia Prezidenţială nici Departamentul de Stat nu au dat detalii. Nu este clar aşadar dacă România vinde ceva Americii sau, dimpotrivă, cumpără. Americanii au insistat mult ca România să cumpere avioane F Ð 16 pentru înzestrarea armatei şi numai criza a împiedicat acest contract evaluat la 1 mld. dolari, adică cât toate investiţiile americane directe în România la un loc.

marți, 20 septembrie 2011

Emilia Corbu: Istorie si politica. Roesler, Roller, Chrzanovsky. Plus Patapievici si Baconsky


|

Emilia Corbu: Istorie si politica. Roesler, Roller, Chrzanovsky. Plus Patapievici si Baconsky

ISTORIE ŞI POLITICĂ. ROESLER, ROLLER, CHRZANOVSKY
de dr Emilia Corbu

Fondul problemei

Mulţi se întreabă de ce m-am agitat aşa de mult cu privire la proiectul ICR “România Medievală”, aşa că le răspund pe scurt. Formula în care este prezentat, foarte apropiată de imaginea pe care Europa o doreşte României, este una cu implicaţii politice. Şi acest demers de a ţese teorii istorice necesare la un moment dat, nu este singular, are antecedente cu consecinţe grave până azi. Mă refer la celebra “teorie a lui Roesler” şi la teoria slavismului în etnogeneza românească, teorie susţinută în special de ,,manualul lui Roller”. Ambele au apărut în momente politice tulburi şi s-au bucurat de o puternică susţinere politică. Primul din partea istoriografiei maghiare, al doilea din partea conducerii Partidului Comunist. Un studiu recent al lui Andrei Măgureanu redă exact condiţiile în care teoriile lui Roller erau impuse comunităţii ştiinţifice în anii 50.
Ambele teorii erau necesare conducătorilor vremelnici ai românilor. Teoria lui Roesler a apărut pe fondul afirmării naţiunii române în Transilvania. Teoria lui Roller a apărut pe fondul ocupaţiei sovietice.
Ambele tratau etnogeneza românească. Roesler a elaborat teoria migraţiei românilor de la sudul Dunării la nordul Dunării. Roller impunea rolul slavilor în etnogeneză.
Primul efect a fost împărţirea istoricilor în două tabere, pro şi contra. Al doilea efect a fost altoirea pe trunchiul lor a altor idei şi ipoteze. S-a pierdut o grămadă de timp. S-au scris sute de pagini. Au curs râuri de cerneală. Împotriva teoriei lui Roesler s-au ridicat aproape toţi istoricii români, de la Densuşianu la Iorga şi care au adus în contrapondere teoria autohtoniei românilor. Creaţiile lui Roller au fost mai subtile. S-au infiltrat în istorie, arheologie, lingvistică. Nu voi intra aici în discuţiile, teoriile şi ipotezele ştiinţifice aruncate de o parte şi alta în focul confruntărilor
Proiectul “România Medievală” dezvoltă haotic tema migraţiilor la care adaugă o parte din slavismele lui Roller, în special extinderea Primului Ţarat Bulgar la Nordul Dunării cu implicaţii politice şi spirituale, inclusiv de organizare bisericească. Noutatea pe care o aduce este “mozaicul de populaţii”. Şi, la fel ca cele anterioare este susţinut de sus, de Institutului Cultural Român şi încredinţat unui necunoscut cercetării istorice româneşti.
Explicaţii pe foarte scurt

Către urmaşii lui Roesler
Pentru mine lucrurile sunt foarte limpezi. Teoria migraţionistă a lui Roesler cade din simplul motiv că nici un izvor istoric nu atestă o migraţie a vlahilor. Istoria menţionează două tipuri de migraţii: o migraţie a popoarelor specifică evului mediu-timpuriu şi o migraţie a persoanelor întâlnită mai ales în evul mediu-târziu. Toate migraţiile popoarelor sunt menţionate documentar. Efectul lor a fost crearea unor state: avar, bulgar, maghiar, statele slave. Migraţia persoanelor a dus cel mult la colonizări de sate sau microregiuni.
Nu doar că o migraţie de proporţii a vlahilor nu este atestată ci, mai mult, un cronicar de pe la 1300, e vorba de Laonic Chalcocondil scrie că din Dacia până în Pind trăieşte un popor numeros numit vlahi. Şi adaugă el că nimeni nu poate să spună dacă au venit unii la alţii. Cu alte cuvinte Laonic infirmă orice migraţie, de la nord la sudul Dunării sau invers. Şi cronica de care vorbesc datează exact din perioada în care Roesler situează, fără probe, migraţia vlahilor după marea invazie tătară din 1241.
Către Roller/ Chrzanovsky
Cât despre extinderea Primului Ţarat Bulgar la Nordul Dunării trebuie să vă spun că pe lângă seria argumentelor contrare aduse de-a lungul timpului am adus şi eu argumente de ordin geografic prezentate în Sesiunea Internaţională de la Pliska (Bulgaria) în anul 2009. Am arătat că un stat lipsit de flotă cum a fost Bulgaria în sec. IX-X nu ar fi putut să se extindă de o parte şi alta a celui mai mare fluviu din Europa, Dunărea, a cărei albie majoră avea lăţimea cuprinsă între 4-12 km. Am argumentat cu hărţi istorice, arheologice şi studii geografice. De aceea nici Imperiul Roman, nici Imperiul Bizantin şi nici Imperiul Otoman, state deţinătoare de flote nu s-au extins la nordul Dunării Inferioare care are o lungime de 900 km. A trece Dunărea pe la vaduri e una, dar să stăpâneşti o ţară de o parte şi alta a Dunării, fără să ai flotă, este imposibil. Şi, mai ales să scrii că bulgarii au stăpânit cetăţile de la Dunăre între 681-971, e o gogomănie. Cu ce le apărau împotriva unui eventual atac de pe Dunăre? Vorbim despre o perioadă în care războaiele erau frecvente.
Că aşa au stat lucrurile o dovedeşte şi unul dintre puţinele izvoare istorice pe care ei îşi ţes teoria şi care vorbeşte de Bulgaria de la Nordul Dunării. Voi intra în detalii. Sunt picante!
Leo Gramaticul poveşteste cum în vremurile lor de glorie, pe la 814, bulgarii au atacat Adrianopolul şi au luat 12 000 de prizonieri, bărbaţi, femei şi copii pe care i-au colonizat pe malurile fluviului Dunărea. Doar că macedonenii au cerut ajutor de la împărat care a trimis corăbii să îi ia şi să îi aducă acasă. Când corăbiile au sosit ca să îi îmbarce, bulgarii au aflat că le pleacă prizonierii, dar nu au putut trece Dunărea să îi oprească. În disperarea lor au cerut ajutor la unguri aflaţi pe atunci în Atelkuz. Hunii, cum îi menţionează izvorul, au venit cu mulţimi nenumărate să le oprească îmbarcarea. Macedonenii s-au pregătit de război. Trei zile a durat lupta şi în ziua a patra au reuşit să urce pe corăbii. Un stol condus de Leon a mai luptat o zi şi după ce şi aceştia au urcat în corăbii expediţia de recuperare s-a întors victorioasă în Bizanţ unde au fost felicitaţi de împărat.
Şi asta a fost toată ,,Bulgaria de la nordul Dunării,,. Să faci din asta un stat fabulos de la Carpaţi la Balcani e totuşi…cam prea multă fantezie.
Chiar şi în timpul gloriosului ţar Simeon lipsa flotei le-a creat probleme. Când a atacat Constantinopolul, Simeon a cerut sprijin ruşilor care au venit cu o întreagă flotă de …monoxile. Cred că a fost o imagine foarte exotică pentru bizantini să vadă Bosforul plin cu monoxile ruseşti. Doar că acele bărci, destul de interesante de altfel, sunt ambarcaţiuni de transport nu de luptă. De regulă, ruşii luptau pedestru. Nu a mai fost cazul. La apariţia triremele bizantine purtătoare de ,,foc grecesc,, un foc care ardea pe apă, monoxilele s-au retras rapid. Era pericol de incendiu. Episodul s-a încheiat trist pentru Simeon. Insă visele lui glorioase au secătuit Bulgaria care în 971 este cucerită de către bizantini şi istorica provincie Moesia este reorganizată în temă.
Cât priveşte apartenenţa teritoriilor nord-danubiene de structura bisericească bulgară e iarăşi o poveste lungă. După creştinarea lor la 865 bulgarii au opus rezistenţă creştinismului mergând până la o mare răscoală anticreştină în 902 condusă de chiar Vladimir, fiul ţarului Boris-Mihail. Păgânii au fost învinşi. Lui Vladimir i s-au scos ochii. 20 de familii aristocratice bulgare-vechi au fost trecute prin sabie cu copii cu tot. Capitala a fost mutată de la Pliska la Preslav. În concluzie, creştinarea bulgarilor a fost un proces dificil. Nici vorbă să creştineze ei pe alţii. Mă auzi, Chrzanovsky? Mai ia, frate, lăbuţa de pe telefon şi citeşte izvoarele bizantine!
Fireşte că argumentele mele pot continua. Dar, mă opresc aici. Sper din toată inima ca teoria “mozaicului de populaţii” să se ofilească în broşurica publicată. Dar, dacă se continuă promovarea de sus, diseminarea în mediu diplomatic, s-ar putea să se impună.
Emilia Corbu Blog
Nota redactiei: In total cele două volume au 400 de pagini dintre care:
266 pagini planşe color.
140 de pagini text adică un text de 31 pagini tradus  în patru limbi: română, germană, engleză, franceză. La care se adaugă pagina de gardă, pagină finală şi trei pagini albe. Hârtie cretată, scumpă.
Cititi si Emilia Corbu vs “Raportul Patapievici” aka “Romania Medievala”: Despre fals in scrierea istoriei

joi, 8 septembrie 2011

Ion PAPUC. Scrisori din Bucuresti : CEEA CE ŞTIU

CEEA CE ŞTIU
                                                                                                                                                  Ion

 
 
   
Iesind din cursul obisnuit al activitatii lor, mijloacele de informare din România au avut, în sfîrsitul de an 2005, o tresarire, o abatere, relatînd o întîmplare pariziana, în care sînt implicate si numele a doua personalitati de origine româna. În principal, a fost vorba de scoaterea la licitatie a unor manuscrise ale lui Emil Cioran, alaturi de unele ale lui Mircea Eliade, împreuna cu altele ale lui Louis-Ferdinand Céline, pentru a alcatui o tripleta faimoasa, dar – sa recunoastem – si cam deochiata. Se spunea cu acea ocazie ca autoritatile statului român, prin ambasada din capitala Frantei, s-au interesat de licitatie de parca ar fi avut intentia sa intre în joc pentru a-si adjudeca respectivele manuscrise. Desigur, mi-am spus, va interveni în aceasta competitie chiar Institutul cultural român. Dar nu!, caci acesta tocmai era ocupat cu lansarea volumului al treilea dintr-o serie de amintiri, dupa ce, despre primele doua, minti competente s-au pronuntat ca nu se remarca decît prin duhoarea de votca si de sex pe care o emana. Cum sa nu fie publicate, pe cheltuiala statului român, memoriile acestea cînd ele sînt rodul unei batrîne doamne sosite de peste ocean si despre care ni se dau asigurari ca ar fi fost cîndva scriitoare?!
Asadar, la dracul cu manuscrisele lui Emil Cioran, cînd noi avem operele acestei fantome care cam o data pe an descinde din America si ne bîntuie tara pentru a-si lua tainul si a-si tîngui decaderea. Fiindca nu mai e ca pe vremuri cînd dansa în sarabanda stalinistilor. Prin comparatie cu ea, de ce am mai sti de un Cioran, care si-a dus viata lui mizera într-o mansarda pariziana, haituit mereu, ba chiar si postum, pentru vinovatiile sale. Pe cînd filozoful acesta francez de origine româna dadea tîrcoale pe la cantinele studentilor, sau pe la cele ale saracilor, ce mai ghiftuiala pe fantoma de azi, cum mai traia cu ai ei la Pelisor, în palatul regilor, la casele de creatie cu circuit închis, accesibile exclusiv pentru inginerii sufletelor, de la munte la mare si de la mare la munte. Ce sume colosale încasau ei pe maculatura lor ignobila, în ce fantastice vile burgheze locuiau, cum înconjurau ei globul pamîntesc, din congres mondial în congres, vajnici luptatori împotriva imperialismului, omagiati, decorati, rasplatiti cu premii nationale si internationale, ridicati în slavi. Si în vremea aceasta, în Parisul tuturor deznadejdilor si al exilului definitiv, un Mircea Eliade îsi stîmpara foamea cu banutii adunati din vînzarea palarioarelor pe care le manufactura fiica decedatei sale prime sotii. Iar Vintila Horia culegea fructe salbatice, împreuna cu sotia sa, prin padurile din nordul Italiei, pentru a se hrani cît de cît si ei. În contrast cu acestea îmi amintesc cum, pe vremuri, poetul Ben. Corlaciu îmi spunea ca întîlnindu-l pe strada Zaharia Stancu si aflînd ca s-a îmbolnavit grav de tuberculoza, acesta, în gratiile puterii comuniste fiind, interveni la oficialitati si obtinu pentru poet favoarea unei sederi de doua saptamîni la casa de creatie de la Sinaia, de unde se întorsese cu doua imagini care nu-l mai paraseau, urmarindu-l ca într-un cosmar. Vazuse scriitorii partidului cum jucau fotbal cu uriase portocale prin salile mari ale palatului regal. Aceasta în vremea de imediat de dupa foametea din Moldova, pe cînd în tara înca se mai murea cumplit de inanitie. Si nu-l mai parasea stupoarea ce îl cuprinsese cînd, întrebînd de ce ei, scriitorii comunisti, dupa ce deschid un recipient cu cafea solubila si iau din el lingurita de cafea de care aveau nevoie, arunca apoi respectivul recipient dimpreuna cu toata cafeaua pe care o mai continea, iar acestia i-au explicat ca numai la deschidere, prima lingurita are o aroma puternica, încît era normal ca restul sa fie aruncat la gunoi. Aceasta într-o vreme în care în România cafeaua lipsea cu desavîrsire, complet prohibita. Despre portocale ce sa mai vorbim!
Dar în timpul în care ei benchetuiau într-un continuu ospat sardanapalic si în depravare, nu doar cei din exil o duceau cum nu se poate mai rau, ci si cei din tara, multi intelectuali, si nu numai prada privatiunilor materiale, ci îndeosebi coplesiti de cele mai atroce umilinte. Iar afirmatia aceasta nu-i are în vedere pe cei din închisori, cazuri prea de tot elocvente pentru demonstratia din aceste rînduri. Sa ne închipuim, pentru o clipa, ce va fi fost în sufletul marelui Ion Barbu, pe cînd era înghesuit între Oscar Lemnaru care îi ceruse îndata dupa 23 august 1944 punerea la zid si împuscarea, iar acum trebuia sa fie curtenitor cu el, sa-i faca daruri, sa-i ofere dedicatii, pe de-o parte, iar pe de alta parte – comisarul politruc Crohmalniceanu, caruia îi cucerea îngaduinta spovedindu-i-se ca, în semn de penitenta pentru ca ar fi contestat cîndva geniul matematic al evreilor, a învatat alfabetul ebraic si foloseste exclusiv literele acestuia acolo unde de obicei sînt întrebuintate literele eline sau cele latine.
Ce au facut comunistii oamenilor de cultura, intelectualilor, vreau sa exemplific prin cîteva detalii ale sfîrsitului profesorului Dragos Protopopescu, doctor în anglistica de la universitatea din Paris, seful catedrei de engleza la universitatea din Bucuresti, traducatorul lui Shakespeare, întîiul, adevaratul traducator al acestuia în limba noastra, multi altii vor veni pe urmele sale sa-i maimutareasca munca, dupa ce altcineva a facut întîia traducere, e usor apoi sa pasesti pe urmele lui si sa versifici. Si a mai lasat publicata, la Editura Fundatiilor regale, într-un substantial volum: Fenomenul englez , si cea mai de seama prezentare a culturii engleze în limba româna. Iata sfîrsitul lui descris, de departe, de Mircea Eliade, care spune: „...Dragos Protopopescu, muritor de foame, zvîrlit în strada cu dasaga lui de manuscrise, si-a pus capat zilelor. „Epurat” de mai multe ori, tolerat un timp ca sa poata fi umilit mai cumplit cîteva luni în urma, a supravietuit pîna mai deunazi din mila cîtorva si, mai ales, din vînzarea hainelor si a ultimelor carti ale bibliotecii sale. /.../ Multa vreme a locuit într-o odaita a Facultatii de Litere si a mîncat la o cantina studenteasca. Dar si aceste ultime privilegii de carturar i-au fost interzise. /.../ În pragul celei din urma abjectii, înainte de a se lasa sa moara pe strada, înainte de a întinde mîna fostilor lui elevi si colegi, Dragos Protopopescu s-a hotarît sa înfrunte cel mai mare pacat de care se poate face vinovat un crestin, pacatul împotriva nadejdii... si s-a sinucis!”
Dar, de acolo din exil, de unde scria aceste cuvinte, Mircea Eliade nu avea cum sa stie detaliile cumplitei sinucideri a profesorului universitar Dragos Protopopescu. Nu avea cum sa le stie, ori poate daca le-a stiut s-a sfiit sa le puna pe hîrtie, într-atît erau de îngrozitoare. Abia doar un copil, am aflat cum s-a sfîrsit marele anglist de la profesorul meu, de numai cîteva zile, Anton Crisan. În scurta pauza dintre doua puscarii, acesta suplinea cu ora pe la liceele din Cluj, la limba si literatura româna, dar si la elina, latina, engleza, franceza, germana. Cum se spune, ne-am înteles dintr-o privire si a acceptat sa ma apropii de el si astfel mi-a vorbit despre multe dintre personalitatile culturii noastre, pe atunci aspru prohibite, si printre multi altii si despre profesorul de engleza din Bucuresti, descriindu-mi felul cum acesta s-a sinucis. Dupa ce a iesit din închisoare pentru ultima oara, prin amnistia din anii 1962-1964, Anton Crisan avea sa moara dupa doar cîteva zile, într-atît îl distrusese detentia. Cineva m-a luat de mîna si m-a dus la locuinta Parintelui Chindris, din centrul Clujului, unde agoniza profesorul meu. Am fost atît de izbit de toata atmosfera acelei chilii în care îsi sfîrsea zilele Anton Crisan încît am încremenit în mine însumi, incapabil sa fac singurul lucru ce se cuvenea: sa cad în genunchi si sa-i sarut mîinile. Voi regreta pîna în moarte ca nu am facut aceasta, însa nici nu voi tacea cu privire la ceea ce stiu de la el: profesorul Dragos Protopopescu se întorcea seara tîrziu spre camaruta lui de la mansarda unui bloc si, suspicios, a cercetat din strada cu privirea geamul acesteia si repede a înteles ca cineva îi patrunsese cu forta în casa si-l astepta. Banui ca nu putea fi altcineva decît securitatea, a vazut apoi cum strada fusese blocata la cele doua capete ale ei de securistii care se îndreptau spre el, a intrat în holul blocului si a chemat ascensorul si pe cînd acesta începu sa coboare spre parter si pe treptele dintre etaje se auzeau tropaind cizmele altor securisti, deschise usa, si asezîndu-se în genunchi, îsi puse capul pe marginea tunelului prin care cobora liftul care ajuns la parter îi reteza profesorului capatîna, ca o ghilotina.
Banuiesc ca atari scene tari nu se gasesc în cartile de memorii ale fantomei venite de peste ocean, dar cu ocazia proximei sale vizite în tara, ea ar trebui sa fie dusa de la aeroport nu la institutul cultural, nici plimbata pe ecranele televiziunilor ca niste sfinte moaste, ci urcata într-o duba a politiei si debarcata direct în bratele procuraturii penale, pentru a fi cercetata, pentru a da explicatii, daca nu despre altceva atunci macar despre complicitatea ei la asasinarea celebrului jurist Istrate Micescu. Punctul de plecare în baza caruia cer procuraturii române sa se autosesizeze din oficiu îl reprezinta relatarea doamnei Any Bentoiu din admirabila carte a domniei sale, în care evocîndu-si adolescenta si tineretea relateaza cum întemnitarea lui Istrate Micescu a fost precedata, ca pentru a-i oferi o motivatie, de un act huliganic înfaptuit de niste insi care au navalit în sala în care profesorul îsi tinea cursul si, în fata studentilor sai, l-au agresat verbal, pregatindu-i astfel arestarea. Distinsa doamna Any Bentoiu nu lasa loc pentru nici un echivoc, ci rememorînd scena de pe cînd domnia sa, fiind una dintre studentele marelui jurist, se afla acolo, la locul crimei, consemneaza peste ani recunoasterea din partea fantomei de azi ca ea a facut parte din acel grup care a colaborat la arestarea, echivalenta cu un asasinat, a batrînului jurist care avea sa nu se mai întoarca din temnita în care l-au azvîrlit atunci comunistii.
Spun toate acestea avînd în minte, pe lînga atîtea altele, si reabilitarea juridica a generalului Pacepa. Spre deosebire de alti români, cred ca el ar trebui cercetat, daca lucrul ar fi cu putinta, pentru raul pe care l-a facut în lunga lui cariera de securist, eventual pedepsit pentru ceea ce a facut, dar îndata apoi trebuie sa-i fie recunoscut meritul de a fi dat, prin defectiunea sa, o puternica lovitura comunismului, sa fie rasplatit cum se cuvine, eventual chiar decorat. Dar daca lui i se aplica acest tratament, cu cît mai mult trebuie sa le fie recunoscute meritele acelora care nu s-au facut vinovati de fapte reprobabile, ci doar au spus un NU hotarît, chiar daca adesea anemic, sistemului debarcat din tancurile sovietice. Acesta este si cazul lui Istrate Micescu!
Din cîte stiu, prin interventia corpului profesional al juristilor de azi, care a deschis o actiune în instanta, Istrate Micescu a fost reabilitat, condamnarea lui a fost anulata. Dar aceasta nu este suficient! Fiindca, pornind de la marturia nesperata a doamnei Any Bentoiu, trebuie întreprinse cercetari, cu atît mai mult cu cît huliganismul politic din aula facultatii de drept nu a fost întîmplator, ci mai degraba el este tipic pentru cum au actionat atunci, cînd au venit la putere în România, revolutionarii comunisti. În cazul acesta al lui Istrate Micescu, întrucît îndata dupa arestare, din casa lui, vecina cu Cismigiul, au fost scoase cartile profesorului si în parc s-a facut cu ele un rug urias, trebuie sa ne întrebam daca printre atîtatorii flacarilor care devorau cartile vor fi fost, oare, si cei care l-au atacat pe profesor în sala de curs, umilindu-l în fata studentilor sai? Ori poate erau numai niste români analfabeti, dintre aceia dintre care se gasesc destui gata sa se implice în treburi netrebnice, iar agitatorii comunisti, printre ei si autoarea de azi, doar îi manevrau din umbra?
Consider ca sînt foarte importante toate aceste detalii, iar autoritatile judiciare ar trebui sa profite cît mai este abordabila aceasta bîntuitoare fantoma si sa culeaga de la ea informatii, pentru a putea reconstitui chiar structurile în care au fost atît de bine organizati acesti agenti ai ocupatiei bolsevice. În acest sens, îmi amintesc cum îndata dupa evenimentele din 1989, principala publicatie literara de la Bucuresti, ca pentru a-si demonstra eliberarea de sub rigorile cenzurii comuniste, îsi ilustra un numar al sau cu desenele lui Jules Perahim. În ceea ce ma priveste, acele desene mi-au adus în minte ziua în care, în Germania fiind si ajuns în orasul Essen, aflînd ca teatrul principal al orasului îl are drept diriguitor pe un important regizor care, pîna la a emigra în Occident, se bucurase de prestigiu la noi în tara, m-am dus la un spectacol si am avut surpriza ca scenografia sa fie opera tocmai a acelui Jules Perahim. În caietul program al spectacolului i se facea o prezentare biografica scenografului, fiindu-i înregistrate un numar de manifestari artistice, de pe toate meridianele. Surpriza o reprezenta faptul ca din aceasta biografie artistica fusese decupata orice referire la spatiul românesc, direct material sau doar spiritual. Si cît ne mai mîndrim noi cu realizarile artistice ale tovarasului Perahim! În timp ce lui nu-i vine la îndemîna sa-si rememoreze sederea în tara noastra, poate pentru ca imaginea despre sine în România coincide cu aceea a batrînilor care l-au cunoscut pe cînd a debarcat din tancurile sovietice, în uniforma, avînd grad militar si pistol la brîu, luîndu-si în primire calitatea de comisar al artelor în tara de ocupatie. Cine stie cîte dintre crimele misterioase întîmplate în lumea artelor plastice din acel timp vor fi fost legate de acel pistol?!
Asadar, detaliile acestea, dovezi ale complicitatii la crime, trebuie cercetate cu atentie, întrucît ceea ce i s-a întîmplat lui Istrate Micescu în sala de curs, în preziua arestarii, ca o motivatie a acesteia, li s-a întîmplat si altora, precum Tudor Vianu, Lucian Blaga, Alice Voinescu. Dar terenul acesta este imens, iar noi avem ticalosia de a nu sti despre cei umiliti aproape nimic. Cine mai stie, cu adevarat, ceva despre Dragos Protopopescu, despre care trebuie totusi recunoscut ca Dan Grigorescu, învatatul profesor universitar de azi, a publicat un studiu de remarcabila eruditie, dar fara ecoul pe care l-ar fi meritat. Ca sa vedem cît de tipic este comportamentul acesta revolutionar aplicat juristului Istrate Micescu, sa amintesc cum am asistat pe vremuri, la restaurantul scriitorilor, la o scena în care poetul Tudor George îl acuza direct, în fata, pe N. Tertulian (bineînteles ca Tertulian, ca doar sfîntului Tertulian i se atribuie afirmatia: credo quia absurdum ), deci îl acuza ca acesta l-ar fi torturat pe marele Tudor Vianu, în timpul cursurilor, strigîndu-i ca este reactionar si ca nu are ce cauta la universitate. Profesorul a scapat de arestare, dar a fost smuls de la catedra lui de estetica, pe care o înaltase pîna la un adevarat prestigiu european. Se stie ca, pe vremea scurtei guvernari legionare, Tudor Vianu a trecut printr-o vie, puternica emotie, întrucît noua conducere a universitatii bucurestene a sugerat ca el ar trebui dat afara de la catedra sa. Însa, cît erau ei, legionarii, de apucati si de nedrepti, bunul simt i-a oprit de la un atac direct la profesor, si au vorbit doar prin perifraze, aluziv, ca adica ar exista unul, care e probabil evreu, însa crestinat, si care de o vesnicie doar el preda estetica, cînd ar exista destui altii, cel putin tot atît de bine pregatiti si pe deasupra români pur-sînge, de la Decebal si de la Traian. Tudor Vianu a traversat atunci o frica grozava, dar legionarii nu au depasit acest stadiu verbal, iar catedra profesorului a ramas în posesia sa. Noii revolutionari, cei de stînga, nu au mai avut atari inhibitii, iar un N. Tertulian l-a atacat pe profesor în chip nemilos, cu consecinta scoaterii sale de la catedra de estetica, pe care o onorase într-atît de glorios, scriind în calitatea sa de sef al ei cel mai amplu si de nivel european tratat universitar de estetica, cum nu mai avem altul în limba româna. Transferat apoi la o recent creata catedra de literatura universala, tovarasii comunisti nu au renuntat la a face un infern din viata profesorului Vianu obligîndu-l sa frecventeze, alaturi de membrii tineri ai catedrei sale, cursuri la care sa învete limba rusa. Cînd mai apoi s-a ajuns la un examen care sa stabileasca nivelul atins de cursanti în deprinderea respectivei limbi a ocupantului tarii, diriguitorii din umbra au aranjat astfel lucrurile încît o comisie de la ministerul învatamîntului a intrat în sala sa asiste la examinare tocmai în momentul în care i-a venit rîndul, sa fie examinat, lui Tudor Vianu. Marelui învatat, care se descurca cu competenta europeana în principalele literaturi ale lumii, din antichitate pîna la contemporani, parcurgînd în original capodoperele literaturii universale, i se dovedi prea putin accesibila limba lui Puskin, iar examinarea sa nu doar ca a fost un fiasco, dar a ocazionat politrucilor o adevarata desfasurare de sadism. Pe sub cumplite furci caudine, înaltate în fata lui de tovarasii comunisti, a fost obligat sa treaca Tudor Vianu, pîna cînd, neavînd încotro, s-a înscris si el în partid. Nu vad nici o vinovatie în fapta aceasta a profesorului. Dictatura ameninta sa se eternizeze, vestul intelectual era si el contaminat, si înca benevol, iar la atîtea presiuni umilitoare poti rezista o zi, poate un an, chiar o viata, însa nu o vesnicie. Pentru cei care s-au sfîrsit înainte de caderea comunismului, durata acestuia este echivalenta cu vesnicia, si ei trebuie judecati dupa alte norme morale, mai îngaduitoare.
Un calvar similar a avut de traversat, ca profesor universitar, si Lucian Blaga, ajuns în situatia de a se lovi de obtuzitatea unui Al. Rosca, sau de ticalosia unui Pavel Apostol (neaparat Pavel si neaparat Apostol!), dat afara din învatamînt, pus în subordinea unui tîmplar, cocotat acesta la directia bibliotecii universitare din Cluj. Pe de alta parte, poetul a avut de înfruntat si presiunea pe care o exercita asupra sa regimul prin intermediul ginerelui sau, comunist ilegalist, presiune în urma careia el ajunge în situatia de a accepta, doar ca o ipoteza, sa faca reportaje pe santierele pe care se construiau hidrocentrale. Numai moartea l-a eliberat pe Lucian Blaga de cine stie ce situatii de feroce umilinta.
Însa cazul exemplar, superlativ, în desfasurarea caruia regasim o similara ceata de huligani comunisti care agreseaza un profesor universitar în preambulul arestarii lui, precum s-a întîmplat cu evocatul Istrate Micescu, este acela al profesoarei Alice Voinescu, o figura a culturii nationale de o puritate si de o elevatie pe lînga care fantoma româno-americana, memorialista de azi, nu este decît nimicul, nimicul absolut si definitiv. Profesoara la Conservatorul de arta dramatica, aceasta facuse studii temeinice la Paris si îsi luase un doctorat în Germania cu unul dintre cei mai prestigiosi filozofi ai acelui timp, avînd apoi acces într-un cerc de intelectuali occidentali de prim rang, alaturi de care participa si ea la faimoasele decade de la Pontigny, din Franta. Doi insi de cea mai josnica speta, versificatori incontinenti ai propagandei comuniste, au orchestrat scandalul din sala de curs care a avut drept consecinta demiterea ei din învatamînt si apoi arestarea, în fapt un adevarat asasinat, în sensul cel mai propriu al termenului. Din umbra a tras sforile un anume Marcel Breslasu, care va fi beneficiarul respectivei demiteri întrucît, cu toata flagranta lui insuficienta, îi va lua profesoarei locul la catedra, iar în mod direct, dirijînd pe fata scenele huliganice, s-a agitat Dan Desliu, unul dintre cei mai zgomotosi stalinisti români din epoca, care, cu acest asasinat politic pe constiinta, spre sfîrsitul vietii, a avut fatuitatea sa pozeze în luptator împotriva dictaturii. Cînd de fapt, pe el, ca si pe atîtia altii care, spre deosebire de el, au ales calea exilului, nu totalitarismul îl deranja, nu comunismul, ci doar derapajul ceausist în directia unui nationalism anemic si distorsionat. Ei!, daca am fi ramas în stalinismul debarcat din tancurile Moscovei, atunci totul ar fi fost în ordine.
Au fost vremuri cumplite, fara îndoiala, dar tocmai în atari vremuri ies la iveala caracterele. În ceea ce o priveste pe profesoara Alice Voinescu, grav bolnava de inima în momentul în care a fost arestata, un grup de intelectuali i-a sarit în ajutor redactînd memorii catre autoritati, carora le cereau clementa pentru batrîna profesoara, straduindu-se sa o disculpe. Într-o împrejurare ca aceasta s-a vazut putinatatea morala a lui Camil Petrescu, autorul unui memoriu derizoriu, în timp ce mereu exemplarul Tudor Vianu redacteaza o fulminanta aparare a colegei sale de sacerdotiu profesoral, el însusi aflat în primejdie si totusi ridicîndu-se ca un cavaler legendar, luptînd sa-i salveze viata. Pentru a dezvalui cît mai deplin caracterul marmoreean al profesorului de estetica, cercetarile din viitor au a lamuri si informatiile, deocamdata venite doar pe cale orala, de la martorii din epoca, cum ca profesorul a aparut în unele procese politice ca martor al apararii unor legionari, care, la vremea lor, nu s-au comportat fata de el chiar impecabil, însa cînd ei au fost la pamînt acesta s-a dus alaturi de ei întinzîndu-le o mîna. Este cazul lui Traian Herseni, caruia Tudor Vianu i-a fost martor în aparare la proces. Sau cazul lui Petre Tutea, cînd, împreuna cu Mihail Ralea, Tudor Vianu a semnat un memoriu prin care se cerea eliberarea lui din închisoare. Vorbind despre colaborationistii cu dictatura comunista, trebuie sa-i deosebim pe cei care au facut binele, mult bine, de cei care au facut mult rau.
Cît despre licitatia cu manuscrisele lui Emil Cioran, despre care pomeneam la începutul acestui text, am nutrit speranta ca se va gasi în tot Parisul vreun tînar patriot român care sa stea acolo, în sala licitatiei, si daca îsi va face aparitia vreun reprezentant al statului român sa-i dea cu o nuia peste mîini. Cu ce l-am ajutat noi, românii, pe acest Cioran, în toata viata lui, încît sa avem acum dreptul sa ne interesam de scrierile sale? Banii românesti trebuie întrebuintati doar pentru a hrani paducheria comunista care, din tara sau de peste hotare, profita mereu, cum a fost obisnuita înca de pe vremea stalinismului. Cînd fondurile pentru cultura sînt din ce în ce mai mici, ele sînt întrebuintate tot pentru a tipari cartile unor stalinisti, dovedindu-se astfel ca România a ramas, cel putin din acest punct de vedere, înca în anul 1950. Nu!, Emil Cioran sa ramîna definitiv la Paris. Nu am avut nevoie de el si nici nu vom avea vreodata. Pentru noi sînt preferabile productele fantomei care bîntuie periodic prin România.

Transilvania Satu Mare 1946

CER EXTRADAREA DIN ISRAEL sau de unde se află, PENTRU CRIME CONTRA UMANITĂȚII ȘI TORTURĂ, a lui Ludovic Weiss (n. 1912), membru în PCR din 1945, şeful Siguranţei şi apoi al Securităţii din Satu Mare (1948-1953), ajuns până la gradul de locotenent colonel. Proces public în România.
Dan Culcer

Legiunea Jandarmi Satu Mare
NOTĂ INFORMATIVĂ
Nr. 132 din 4 februarie 1946
Suntem informati că în noaptea de 30/31 ianuarie şi 1 februarie a.c., tineretul român ce simpatizează Partidul Naţional Ţărănesc (Iuliu Maniu) a făcut pe zidurile clădirilor din comuna Seini semnul partidului şi a scris să "Trăiască Maniu".
Evreii şi comuniştii l-au şters şi au scris "Trăiască guvernul, jos cu Maniu".
În seara zilei de 20 ianuarie 1946, evreul Ungar, de profesie măcelar, l-a bătut pe locuitorul Vida Gheorghe pe motivul că simpatizează partidul lui Iuliu Maniu şi că ar fi făcut semnul roată pe ziduri. Cel în cauză n-a ripostat, însă i-a atras atenţia că au să se socotească mai târziu.
Populaţia română, în special tineretul, agitată pe această temă, în seara de 1 februarie a.c., orele 21-22, când se întorceau de la şcoală, unde învăţau cântece bisericeşti, s-au întâlnit în piaţă cu înv. dir. Pătraşcu Alexandru şi cu alţii ce ieşeau din cârciuma lui Dragoş Vasile şi Tiprec Petru, unul din grup a strigat "J os cu jidanii", "Trăiască Roata", apoi au întâlnit pe secretarul Partidului Comunist din Seini, anume Chereji, care avea asupra sa o armă de vânătoare. Înv. dir. Pătraşcu i-a cerut socoteală cu ce drept poartă arma, în care timp unii dintre tineri au tăbărât asupra lui Chereji, pe care l-au trântit la pământ şi bătut cu pumnii, în care timp a sosit şi o patrulă de jandarmi care a aplanat conflictul.
Evreii alarmaţi au anunţat poliţia Satu Mare, sosind la faţa locului d-l şef al poliţiei şi d-l Weiss, şeful Bir. de Siguranţă[1], care au voit să reţină pe înv. dir. Pătraşcu, Bala Gheorghe şi Vida Gheorghe şi să-i ducă la Satu Mare, însă nu au fost reţinuţi de numiţii, ci cazul a fost cercetat de şeful postului jandarmi Seini, iar dosarul cu actele dresate a fost înaintat Parchetului Tribunalului Satu Mare cu nr. 133 din 4 februarie 1946.
Spiritele populaţiei române sunt foarte agitate pentru faptul că evreii nu au încredere în ancheta făcută de jandarmii români, aducând anchetatori străini de localitate.
Rugăm a se da ordin Poliţiei Satu Mare să nu se mai amestece în atribuţiile jandarmeriei, pe teritoriul rural, întrucât delegaţia ce le-a fost dată de Ministerul Afacerilor Interne a expirat la 1 ianuarie 1946, iar pe de altă parte Jandarmeria îşi face datoria fără părtinire şi în cea mai perfectă legalitate.
Informaţie sigură.
Comandantul Legiunii Jandarmi Satu Mare Căpitan Constantin V. Popa
Raportat: Inspect. G-l al Jandarmeriei, Inspect. Jandarmi Oradea, Prefectura Judeţului Satu Mare.
(Arh.St.Bucureşti, Inspectoratul General de Jandarmerie, dos. 64/1945, /239)
187

[1] Ludovic Weiss (n. 1912), membru în PCR din 1945, şeful Siguranţei şi apoi al Securităţii din Satu Mare (1948-1953), ajuns până la gradul de locotenent colonel. Ca şi în cazul de mai sus, în 1948 s-a mai ocupat de anchetarea unui grup de liceeni din Baia Mare, practicând tortura. A fost numit ca anchetator al lotului .Pătrăşcanu", iar ca răsplată pentru rezultatele obţinute în dovedirea complotului antistatal a fost decorat cu ordinul "Steaua RPR", cl. IV. După reabilitarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu ar fi emigrat în Israel (cf. Doina Jela, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, Bucureşti, Edit. Humanitas, 2001, p.306-307).