sâmbătă, 28 februarie 2015

Dictatura Manolescu şi mafia literară văzute de poetul Liviu Ioan Stoiciu

A aparut in Cotidianul, pe 13 iunie 2013


Dictatura Manolescu şi mafia literară văzute de poetul Liviu Ioan Stoiciu
"US nu mai reprezintă scriitorii muritori de rând, ci pe cei care o conduc"
Acasă » Actualitate
■ Mafia literară şi manipularea literaturii române. Scriitori oficialişi scriitori neoficiali ■ Paul Goma interzis să apară în paginile revistelor editate de USR! ■ Consiliul USR e un votant docil al hotărârilor providenţiale ■ N. Manolescu nu mai ştie pe ce să-i cheltuiască [banii] după cum are chef (e vorba de zeci de miliarde de lei vechi) ■ Maşini de lux. Cei „care pleacă în străinătate pe gratis în China sau Vietnam, «în schimburi reciproce», sau în Occident” ■ Revistele care „cântă în strună noii conduceri operative a USR” ■ La toate aceste „minuni” se adaugă detunările de fonduri, proprietațile USR, „pierdute”, deși unii membri ai Comisiei de cenzori au atras atenția că acestea pot fi păstrate ■Literatura română la export sau „Se va alege praful de istoria literaturii române”… ■ Faptul că, în afară sunt promovaţi mai cu seamă cei din preajma puterii/mafiei literare nu înseamnă căliteratura română nu are totuşi valori competitive în plan internaţional. Atâta doar că aceste valori sunt făcute invizibile chiar de către mafia literară. În aceste condiţii, viitorul literaturii române este sumbru ■ Nimeni nu cred să aibă curajul să scrie ce seîntâmplă cu adevărat la USR: s-ar trezi peste noapte exclus din USR, cu pensia tăiată, muritor de foame, linșat de revistele lui Manolescu...

„Uniunea Scriitorilor nu mai reprezintă interesele scriitorilor muritori de rând, ci ale celor ce o stăpânesc”
Liviu Ioan STOICIU

O repede ochire asupra publicisticii noastre literare ne arată că majoritatea scriitorilor nu ia seama la problemele propriei bresle, că nu are opinii publice faţă de deciziile, programele şi acţiunile culturale ale „organului conducător”, de care nu beneficiază, de regulă, decât organul conducător şi apropriaţii săi…
Faţă de semnalata amorţire a spiritului, există, totuşi, câţiva căpitani ai condeiului care, din când în când, comentează întâmplările de la vârf şi pun probleme. Unul dintre aceştia este poetul, prozatorul şi publicistul Liviu Ioan Stoiciu, care amendează, aproape de fiecare dată, în presa literară şi pe blogul său indulgenţele acordate de puterea literară şi călcătura în străchini, care se vrea pas de dans.
În anul 2008, Liviu Ioan Stoiciu editează Cartea zădărniciei (Editura Pallas, Focşani), în a cărei primă parte, o amplă convorbire cu regretatul Al. Deşliu, poetul îşi exprimă opiniile pe care le are cu privire la viaţa literară românească de după Revoluţia din 1989, la activitatea şi deciziile conducerii Uniunii Scriitorilor din România, la critica literară şi generaţiile literare ale clipei postdecembriste.
LIS este unul dintre cei 11 membri ai Consiliului Director al USR, deci, unul dintre cei care iau mai toate hotărârile, iar mărturisirile din Cartea zădărniciei, care sunt făcute „ca în faţa preotului” (p. 105), dezvelesc câteva lucruri necunoscute atât publicului, cât şi celor aproximativ 2500 de membri ai Uniunii Scriitorilor.

I. Generaţia ’80, în socialism
Cu privire la generaţia 80 din care face parte, Liviu Ioan Stoiciu găseşte că aceasta a fost pusă la colţ de partidul unic şi de zeloasa Securitate în timpul dictaturii comuniste, „că optzeciştii erau marginalizaţi în plan social şi cenzuraţi la maximum, de câte ori publicau, oficialii neavând încredere în ei.” (p. 52). LIS decupează optzecismul din contextul literar al vremurilor totalitare, lăsând pentru moment impresia că numai acesta era în atenţia eficientelor organe ale Statului, în timp ce ceilalţi scriitori o huzureau. Nicidecum! În faţa Securităţii, toţi scriitorii şi toţi oamenii de cultură, optzecişti sau nu, optzecişti oficiali – de luni – sau neoficiali, erau o apă şi-un pământ! Nu făceau excepţie decât informatorii, scriitorii partinici, voluntarii secreţi, fidelii doctrinei socialist-comuniste, scriitorii-securişti, autorii de omagii ceauşiste etc., care beneficiau de anumite privilegii în raport cu ceilalţi scriitori. Astfel de personaje, racolate şi recompensate în secret de Secu, existau chiar şi printre revoltaţii optzecişti, iar LIS recunoaşte şi el în cele din urmă acest lucru: „Au fost şi între optzecişti colaboratori ai Securităţii şi propagandişti PCR, care... şi azi sunt pe cai mari, nu întâmplător, de tip Elena Ştefoi, ambasador în Canada.” (p. 52). Mai sunt şi alţi optzecişti ajunşi pe cai mari, în ţară, iar poetul vorbeşte despre ei în câteva rânduri.

II. „Mafia literară” şi abuzurile ei sau Instituţionalizarea şi birocratizarea optzecismului
De la recunoaşterea începutului descurajant şi fără nicio deschidere literară a generaţiei sale, LIS ajunge să afirme că după Revoluţia din decembrie 1989 „optzeciştii s-au trezit peste noapte” (…) „puşi în funcţii de conducere, «clasicizaţi» (vorba vine, incluşi în manuale şcolare), cu influenţă în lumea literară” (p. 52)... „În 2006 am şi atras public atenţia că, la 30 de ani de la apariţia lui, optzecismul s-a instituţionalizat şi birocratizat (…)” (p. 53). Aşadar, din marginalizaţi în plan literar-administrativ de către Statul totalitar, optzeciştii ajung în democratură să constituie organul puterii literar-administrative al breslei scriitoare. Un organism de putere, căruia LIS îi spune, pe rând, „clan”, „mafie literară”, „grupul care domină literatura română”, „gaşcă elitistă” şi, în mai multe rânduri, chiar „Dictatură a lui Nicolae Manolescu”. LIS afirmă că „grupul care domină literatura română” azi „e corupt, sfera lui de influenţă e abuzivă”. (p. 125): „N. Manolescu şi slujitorii săi interesaţi (…) au ocupat tot spaţiul literar public, de la reviste importante la edituri care contează, chiar şi paginile de cultură ale ziarelor: comanda vine automat.” (p. 129). Şi LIS ţine să puncteze puterea specială pe care ar avea-o persoana de la vârful puterii administrativ-literare: „Cine e alesul scriitorilor face politica lui personală şi a clanului, grupului din care a venit, nu o politică echidistantă a USR sau a scriitorilor în general – devine un profitor, se consideră nemuritor, coboară din maşini de lux (pe care le-a cumpărat din banii USR) şi împarte indulgenţe...” (p. 125). De-a lungul răspunsurilor pe care i le oferă în cartea sa lui Al. Deşliu, poetul discută câteva dintre acţiunile şi deciziile „grupului care domină literatura română”, pe care le denumeşte „abuzuri” şi pe care noi le vom reda sub forma citatului, pentru a interveni cât mai puţin în ideile poetului.

„Consiliul USR e un votant docil al hotărârilor providenţiale”
„Este revoltător că sub domnia autoritaristă a lui N. Manolescu, USR a devenit o structură lipsită de transparenţă (s-au făcut şi se fac pe şest cam toate, complice fiindu-i «cei 11 membri» ai Comitetul Director, acolo se iau hotărârile; e extraordinar ce se întâmplă, Consiliul USR e un votant docil al hotărârilor providenţiale care ajung la validare; atenţie, doar o parte din hotărâri ajung în faţa Consiliului).” (p. 126).
Maşini de lux. Cei „care pleacă în străinătate pe gratis în China sau Vietnam, «în schimburi reciproce», sau în Occident”
„Să mai reamintesc aici de cumpărarea celor trei maşini de lux de către N. Manolescu (fără aprobarea Consiliului USR) şi de listele celor care pleacă în străinătate pe gratis în China sau Vietnam, «în schimburi reciproce», sau în Occident? Las la o parte şi listele cu scriitorii care primesc 200 de euro pentru o lectură publică şi/sau a celor ce primesc 200 de euro fiindcă au aranjat o invitaţie la o plimbare literară oriunde în lume, «pasate» preşedinţilor de filiale, uşor de corupt, nefiind greu de înţeles cine intră pe aceste liste.” (p. 126). La toate aceste „minuni” se adaugă detunările de fonduri, proprietațile USR, „pierdute”, deși unii membri ai Comisiei de cenzori au atras atenția că acestea pot fi păstrate.
„Paul Goma, (…) interzis să apară în paginile revistelor editate de USR!”
„Şi mai supărător e că USR impune cenzura postcomunistă (a tabuurilor „democraţiei”, corectitudinea politică devenind sperietoarea tuturor; s-a ajuns atât de departe, încât un scriitor cunoscut în întreaga lume, cum e Paul Goma, trădat de scriitorii români, să fie interzis să apară în paginile revistelor editate de USR)! Este inimaginabil, Paul Goma n-a fost onorat nici până azi de USR, nu i s-a acordat un premiu pentru întreaga operă, n-a fost invitat în ţară (USR n-a insistat să fie repus în drepturi!). E straniu că nici după 18 ani de la Revoluţie conducerea USR n-are relaţii cordiale cu scriitorii muritori de rând, că nu se poate ajunge la nasul celor cu funcţii operative...” (p. 127).

„N. Manolescu nu mai ştie pe ce să-i cheltuiască – e vorba de zeci de miliarde de lei vechi”
„A fost un noroc aducerea lui Varujan Vosganian ca vicepreşedinte al USR – el a adunat atâţia bani, din 2005, cu timbrul legal literar (neachitat, până să vină el, decât simbolic), încât N. Manolescu nu mai ştie pe ce să-i cheltuiască după cum are chef (e vorba de zeci de miliarde de lei vechi). Eu nu uit că scriitori de primă mână, membri ai Partidului Alianţei Civice, cu ani în urmă, au protestat public împotriva dictaturii lui N. Manolescu, preşedinte al PAC (se dovedeşte că şi în fruntea USR domniei sale îi place să ordone).” (p. 127).
În anul 2013, URS abia dacă îşi mai poate finanţa revistele literare, îşi pierde în justiţie monumentalul sediu, Casa Monteoru, şi, din nefericire, abia o mai duce din punct de vedere financiar. „Miliardele de lei vechi”, despre care vorbea LIS, s-au epuizat…
III. Mafia literară şi manipularea literaturii române.
Scriitori oficiali şi scriitori neoficiali
„Personal, regret că trăiesc în această lume literară exclusivistă, manipulată imoral de o mână de oameni «nărăviţi la putere», profitori, cinici, oportunişti, conformişti.” (p. 81). Discursul lui LIS este, în cea mai mare parte a lui, despre discriminare şi manipulare. Despre manipularea lumii literare şi a literaturii române de către cei «nărăviţi la putere». LIS chiar apreciază că: „US ţine în loc literatura română prin modul exclusivist (de rea-credinţă) de a publica scriitorii la propria-i editură, Cartea Românească, şi în revistele ce apar sub egida sa.” (p. 114). Şi insistă: „Dacă eşti în gaşca elitistă (adeptă a corectitudinii politice şi a «taberei lui N. Manolescu»), eşti tradus de Institutul Cultural Român şi invitat să te prezinţi singur la filialele lui din lume, de pe lângă ambasade. Dacă ai tupeu, bani şi prieteni unde trebuie şi eşti agresiv, ajungi iar departe (…).” (p. 87)
Aşadar, unii scriitori sunt admişi de Editura Cartea Românească şi revistele Uniunii, iar alţii sunt respinşi. În acest fel, dar şi prin alte exemple, LIS ne spune că literatura română este împărţită de către USR în două: de o parte este grupul de putere, „clanul”, „gaşca elitistă (adeptă a corectitudinii politice şi a «taberei lui N. Manolescu»)”, care îşi creează beneficii de tot soiul, iar de cealaltă parte sunt scriitorii obişnuiţi, care nu au acces la editura USR, la revistele Uniunii, care nu pleacă în străinătate pe banii ICR sau ai Uniunii, care nu sunt nici traduşi, nici invitaţi la ambasade. De o parte, sunt scriitorii oficiali, favorizaţi în toate chipurile, iar de cealaltă parte sunt scriitorii neoficiali, ignoraţii. În timp ce scriitorul Mircea Cărtărescu îşi „scrie cărţile în străinătate, beneficiind de burse cu anii” (p. 56), ceilalţi scriitori stau cuminţi sub Carpaţii despăduriţi, adică democratizaţi, fără să beneficieze, vai, de nicio bursă…

Revistele care „cântă în strună noii conduceri operative a USR”
Revistele Uniunii au şi ele un rol manipulant, de vreme ce „cântă în strună noii conduceri operative a Uniunii Scriitorilor din România şi cultivă cultul personalităţii redactorilor-şefi. Sunt promovaţi cu obstinaţie (publicaţi, lăudaţi), în paginile revistelor USR numai cei ce sunt pe placul sferei dominante literare de influenţă. Nu întâmplător revista Viaţa Românească, singura deschisă tuturor scriitorilor români, fie şi incomozi (conta numai valoarea textelor, nu în ce tabără e situat scriitorul sau criticul), a fost decapitată la sfârşitul anului 2005.” (p. 81).
„Revista Noua Literatură condusă de o pupilă a sa” – a lui Manolescu – cheltuieşte anual miliardul
Sistemul literar de putere poate să editeze chiar şi reviste noi, destinate celor foarte apropiaţi de puterea literară. „N. Manolescu a hotărât cu de la sine putere să fie perpetuată cheltuiala numai pe banii USR cu o «revistă a tinerilor», Noua Literatură, condusă de o pupilă a sa, de peste 1 miliard de lei pe an. Şi tot fără validarea Consiliului USR a impus noua şefie «de casă, a purtătorului de cuvânt» la săptămânalul Luceafărul. N-au dat nici un concurs de ocupare a posturilor de şefi nici Luminiţa Marcu la Noua Literatură, nici Dan Cristea şi Horia Gârbea (amândoi au şi alte funcţii), la Luceafărul, e de ajuns să fii «omul lui Manolescu»”. (p. 126).

„Să te pui bine pe lângă Manolescu”
Literatura care reuşeşte să se impună este literatura oficială, deci, literatura scrisă de cei la putere şi de cei favorizaţi de putere. „Aşadar: Dacă vrei să fii scriitor important, trebuie «să te pui bine pe lângă Manolescu», nu să scoţi cărţi de valoare! Mai exact, N. Manolescu însuşi a devenit o structură literară (…).” (p. 129). „E de-a dreptul o nebunie că sunt eliminaţi din competiţia literară autorii (şi cărţile lor) care nu sunt pe gustul celor ce au acaparat literatura română azi. Şi care nu linguşesc liderii Grupului Dominant, ci-şi văd singuratici de drum.” (ib.). Din nou, discriminarea între scriitori este evidentă.
IV. La ICR „Sunt traduşi cei cu funcţii şi cei aflaţi în graţiile grupului care domină literatura română (din stirpea lui N. Manolescu)”
Traduşi de Institutul Cultural Român sunt scriitorii oficiali: „Institutul Cultural Român – ICR – are o structură de traduceri ale cărţilor originale, cu «juriu»: inevitabil, sunt traduşi cei cu funcţii şi cei aflaţi în graţiile grupului care domină literatura română (din stirpea lui N. Manolescu), nu alţii. Tot ICR [în formula Patapievici] are centre culturale (15, conform unui nou recensământ) la care sunt invitaţi scriitori români să-şi dea în stambă – ştiţi deja la ce scriitori corecţi mă refer.” (p. 129). Discriminarea este prezentă şi aici.

Canonizări în manuale, dictate de Manolescu
N. Manolescu conduce o structură „care pune la punct programa şcolară”, aşa încât tot el dictează şi numele „scriitorilor publicaţi în manuale”, ajutat îndeaproape de Liviu Papadima, una dintre „pupilele sale”. Această structură este „legată tot de mafia literară, care face şi desface” (p. 129).

„Sunt premiaţi numai prietenii «şefilor», fără ruşine, pe faţă”
Între altele, LIS ne dezvăluie cum se dau premiile literare ale USR. „În primul rând, că toţi scriitorii care au funcţii sunt premiaţi! Iau atâtea premii cât sunt în funcţii, că te întrebi unde erau aceşti scriitori până acum – nu e de ajuns că sunt lăudaţi tendenţios de «critică», înălţaţi în grad. De aici atâta «diversitate» de premii, să nu mai ştii ce să crezi. Dintr-odată, dacă are funcţie, devine scriitor important, deşi nu e.” (p. 129). „Bineînţeles, modelul abuziv de la preşedintele USR e preluat de preşedinţii filialelor USR (şi sunt deja 15, în frunte cu aceea din Bucureşti, care are în subordine alţi preşedinţi de secţii / genuri literare): ei impun, să dau doar acest exemplu, jurii care premiază previzibil, ce li se cere, nu ce are valoare. Şi de redactorii-şefi ai revistelor ce apar sub egida USR (majoritatea editate cu bani publici de la consiliile judeţene şi primării, dar şi din banii USR), care dictează în redacţii, promovându-şi politica personală şi exclusivismele.” (p. 125).
„Despre acordarea premiilor anuale ale USR, mereu contestate, să lăsăm să treacă patru ani, cât e numit juriul de critici actual, să facem o socoteală (în privinţa premiilor acordate anual de filialele USR, rar credibile, ele se împart după ochi frumoşi; la ASB e sunt premiaţi numai prietenii «şefilor», fără ruşine, pe faţă). La cererea mea expresă, s-au publicat pe Internet, pe site-ul USR listele celor ce profită de banii acordaţi de USR, dar nu sunt actualizate şi sunt întocmite în aşa fel să nu poţi trage nici o concluzie…” (p. 126).
„Premiile sunt o asigurare de viitor, pe termen scurt (nu pe viaţă, ci pe «următoarea etapă») (...). Ioana Pârvulescu a avut o carte dedicată premiilor USR – dacă e să citeşti listele premiaţilor şi a cărţilor premiate, te iei cu mâinile de cap: prea puţine au avut acoperire de valoare în timp, din păcate. Premiile aparţin unei determinări, unei epoci, unor aranjamente (eu dau vot omului tău, tu dai vot omului meu). De aceea, eu nu cred în infailibilitatea premiilor, din contră, le tot relativizez (încerc să văd ce e în spatele lor). Inclusiv premiile primite de mine le pun sub semnul întrebării, puteau foarte bine să fie acordate altor scriitori, altor cărţi.” (p. 106).

„Critica mediocră” promovează „literatura mediocră”
Cum este, după Revoluţie, critica literară? „În literatura română mă îngrijorează dispariţia spiritului critic” (p. 152), spune LIS. „Mă otrăvesc de câte ori deschid revistele literare, (de la Cultura,Dilema Veche, Observator cultural, Revista 22, Bucureştiul cultural, Suplimentul cultural, Polirom, Caţavencu…), descoperind că se reciclează aceleaşi puţine nume din literatura română şi că taie şi spânzură aceiaşi scriitori şi critici cu ochelari de cal, exclusivişti, «liberali» nevoie mare (…).” (p. 81). De fapt, „După Revoluţie, purtători de valoare sunt doar cei ce au putere (şi bani), deşi nu sunt decât nişte mediocrităţi cu ştaif .” (p. 147). Şi LIS continuă: „Pe zi ce trece, critica literară se deprofesionalizează alarmant. Şi dacă ai o critică mediocră, pe piedestal e ridicată literatura mediocră.” (p. 115). Dacă ai o critică confiscată de putere este promovată literatura puterii, literatura oficială, şi este ignorată literatura neoficială. Şi dacă ai o critică generaţionistă, este canonizată literatura generaţionistă, pentru că „până şi noii critici literari îşi promovează doar colegii de generaţie, poeţi sau prozatori.” (p. 86).
V. Lista lui Stoiciu sau Scriitorii optzecişti îmbogăţiţi în democratură
După ce observă că generaţia ’80 „s-a instituţionalizat” şi că a pus mâna pe puterea administrativ-literară, LIS ne semnalează şi evoluţia financiară a puterii şi a slujitorilor ei. Astfel, înţelegem că unii dintre tinerii de ieri, care visau să devină mari scriitori şi care au avut de înfruntat prigoana şi cenzura comunistă, au ajuns astăzi pe cai mari, un fel de burghezie literară. „Dintre cei cunoscuţi mie, să rămân la exemplul Moldovei, «poeţii cu funcţii de conducere» au maşini de mii de euro şi case de lux (unii, vile cu etaj «pe pământ»), de la Cassian Maria Spiridon (redactor-şef al revistelor Convorbiri literare şi Poezia şi al Editurii Timpul) la Valeriu Stancu (fost redactor-şef al revistei Cronica şi director al editurii cu acelaşi nume, preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi).
Sau Adrian Alui Gheorghe (director al Direcţiei de cultură Neamţ, redactor-şef al revistei Antiteze şi patronul Editurii Conta). E meritul lor, trebuie lăudaţi pentru abilităţile economico-financiare. Dar avem şi poeţi miliardari (în lei vechi), «oameni de afaceri» prosperi, de la Radu Florescu din Piatra Neamţ, la Adi Cristi, Aurel Ştefanachi şi Nicolae Panaite la Iaşi, sau Constantin Ştefănescu din Focşani, nu?
Sunt «pe cai mari» şi Liviu Antonesei (şef de gazete şi de editură, universitar, plus angajamente în audio-vizual, fost lider de consiliu judeţean) sau Nichita Danilov (venit de la ambasadă, şef şi el azi de instituţie de stat şi de revistă a uneia dintre minorităţi), la Iaşi.
E valabil şi în celelalte provincii româneşti (inclusiv în Basarabia), poeţii «descurcăreţi» (în sens bun) ai României postcomuniste au cariere de succes, sunt patroni cu acţiuni şi conturi de invidiat la bancă (de la Călin Vlasie, directorul Editurii Paralela 45, la Piteşti, poate unul dintre cei mai bogaţi poeţi, şi Ion Vădan, directorul Editurii Dacia, cu afaceri înfloritoare, la Al. Muşina, directorul Editurii Aula, la Braşov, universitar şi Ion Bogdan Lefter, poet apreciat cândva, azi director al revistei Altitudini, ieri al Observatorului cultural, la Bucureşti, sau Gabriel Chifu, redactor-şef al revistei Ramuri, secretar la USR, «în familie cu un om de afaceri», sau Eugen Suciu, patron de restaurante, sau ambasadoarele Elena Ştefoi şi Grette Tartler, plus „directoarea de la Externe” (sau ce o mai fi azi) Daniela Crăsnaru, sau Magda Cârneci, şefa ICR Paris, sau Doina Uricariu, patroană în SUA-România a Editurii DU Styl şi Universalia).
Nu-i mai pun la socoteală pe răsfăţaţii sorţii Mircea Cărtărescu, H. R. Patapievici (cu pretenţii de poet), sau mai nou «caţavencul» din fruntea Cotidianului Ioan T. Morar, mercenar de modă nouă, de o rară agresivitate mediatică... Plus Florin Iaru. Sau Horia Bădescu, «care stă mai mult în străinătate» (fost angajat la Externe). Sau Corneliu Antoniu la Galaţi, întors din Belgia, «scăpătat, azi».
Îl las la o parte pe «milionarul în euro» Mircea Dinescu, «îmbogăţit de Revoluţie, mare combinator», cu un simţ al banului ieşit din comun. Lista poeţilor care n-au de ce să se plângă «din punct de vedere material» e lungită de cei ce fac parte din consilii de administraţie ale unor instituţii naţionale bogate (de genul lui Bogdan Ghiu) sau al celor care primesc, pe lângă «indemnizaţia de merit» de la USR-Academie, şi salarii de invidiat la catedre universitare sau au funcţii de conducere sau sunt patroni sau sunt colaboratori externi la ziare sau sunt moştenitorii unor averi frumoase. Bravo lor!
Sau poeţii Dorin Tudoran, Nina Cassian şi Andrei Codrescu, în SUA, şi Dinu Flămând, George Astaloş, Ioana Crăciunescu (cât de cât) sau Matei Vişniec în Franţa, Gabriela Melinescu în Suedia, Al. Lungu în Germania (nici nu ştiu dacă mai au cetăţenie română) – sunt personalităţi oficiale aristocrate în ţările de adopţie. Sau cei întorşi cu bani-grămadă din străinătate, de la Petru Romoşan la Ilie Constantin (cu pensie incredibilă franţuzească) sau Emil Hurezeanu. Să mai fac aici caz de parlamentarii Ovidiu Genaru şi Adrian Păunescu, sau Leonida Lari şi Grigore Vieru?
«Posibilităţi» materiale (cu maşini mici şi rezervări de vacanţă în străinătate) au şi Marin Mincu (director al Editurii Pontica şi redactor-şef al revistei Paradigma, universitar) sau Ioan Vieru, redactor-şef al revistei Contrapunct... N-are rost să mai insist pe aceste exemple fericite de poeţi «înstăriţi», care nu se tem de ziua de mâine. Sigur, în nici un caz nu trebuie «generalizat».
Nu mai spun că dintre aceşti poeţi «cu bani mulţi» se recrutează noile familii postcomuniste cu pretenţii, cu urmaşi de vis... Scăzându-i pe aceşti poeţi cu stea în frunte, cu un destin mai fast (mai norocos), ce rămâne? Rămâne o masă de «poeţi umiliţi de soartă», a celor ce trăiesc de azi pe mâine, dintr-un salariu amărât, dacă îl au şi pe acela, sau din expediente (din veniturile părinţilor sau ale soţiei, în cel mai bun caz, din economii mai vechi, colaborări, închirieri, câştiguri întâmplătoare sau din mici moşteniri revalorificate, servicii sau credite), sau dintr-o pensie.” (p. 63-64, s. n.).
Fireşte, unii dintre scriitorii îmbogăţiţi „«se dau loviţi», îşi ascund bogăţia şi sunt speriaţi că nu mai încap în pielea «scriitorilor români săraci în majoritate» (…). Nu e greu de înţeles că prozatorii şi dramaturgii sunt şi mai descurcăreţi decât poeţii, au conturi meritorii în bănci, coboară şi ei din maşini mici de lux şi au vilă la munte sau la mare, au afaceri şi funcţii publice-cheie... Că scriitorimea română în general o duce prost, dar… «în particular o duc destui bine»”. (p. 108).

Literatura română la export sau „Se va alege praful de istoria literaturii române”…
În general, LIS se dedică discutării destinului pe care îl are literatura română în ţară. Şi am văzut cât de corupt ne spune poetul că este sistemul cultural de putere şi cel critic, care promovează îndeosebi literatura puterii şi a favoriţilor ei. „Literatura română originală a fost deservită de jocurile inferioare ale criticii. (…). Încă se dictează în afara valorii cărţilor pe care le scrii, şi premiile literare se dau pe autori «bine orientaţi, prietenii ştim noi cui», nu pe cărţi.” (p. 124). Nu altfel este văzută promovarea literaturii române originale pe piaţa de carte străină: „În privinţa prestigiului literar, să o lăsăm mai moale, după 150 de ani de literatură cultă scrisă în limba română n-am reuşit să contăm cu ceva în literatura universală...” (p. 119). Fireşte, există nume care în România, „la centru” au succes. Dar „în plan internaţional ele nu înseamnă nimic” (p. 124). Faptul că, în afară sunt promovaţi mai cu seamă cei din preajma puterii/mafiei literare nu înseamnă că literatura română nu are totuşi valori competitive în plan internaţional. Atâta doar că aceste valori sunt făcute invizibile chiar de către mafia literară. În aceste condiţii, viitorul literaturii române este sumbru: „E clar că scriitorul român de azi nu va mai avea posteritate şi că se va alege praful de istoria literaturii române încetul cu încetul (…). Vor rezista numai personalităţile mediatizate, scriitorii de succes (literatura e o afacere, ca orice altă afacere) – care nu asigură automat o continuare a valorii estetice, singura valabilă pentru a impune opere perene până acum.” (p. 152). Mai bine de jumătate din scriitorii invitaţi la Salonul cărţii de la Paris din acest an, 2013, sunt din preajma puterii, unii dintre ei aproape necunoscuţi.
VI. Liviu Ioan Stoiciu, o conştiinţă literară
După această lungă expunere, poate că ar fi bine să spunem că L.I. Stoiciu este un scriitor foarte cunoscut, prin cărţile şi publicistica sa. El semnează 14 volume de poezie, 5 romane, două jurnale, un volum de teatru. Este prezent în 19 antologii şi volume colective, colaborează la mai toate revistele literare şi adună câteva sute de cronici la propriile cărţi, câteva dintre ele scrise de critici autentici. L.I. Stoiciu este cuprins în 22 de dicţionare şi în patru manuale de liceu. Lui i s-au acordat 10 premii ale USR şi încă alte 13 la diverse festivaluri naţionale. El a fost trimis după Revoluţie pe bani „culturali” la opt manifestări literare în străinătate, iar în anul 2004 i s-a acordat una dintre cele mai înalte distincţii profesionale – Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer, categoria A, „Literatură”, deşi deţinătorul Ordinului nu are niciun drept de pe urma acestuia, în afara unui loc de veci… La începutul anului 2013 Stoiciu a primit pentru noul său volum Substanţe interzise „Premiul Cartea de Poezie a anului”, acordat de Ministerul Culturii, de sub proaspăta guvernare Ponta. Ai avea motive să spui că Stoiciu este nedreptăţit în plan cultural-literar?
Am dat atenţie în cele de mai sus modului în care poetul „substanţelor interzise” vede viaţa literară, ca scriitor care face parte chiar din sistemul ei de putere, pentru că Stoiciu este (după cum am mai spus) unul dintre cei 11 membrii ai Colegiului Director al USR. Stoiciu ştie să puncteze atât meritele instituţiei pe care o slujeşte – îndulcirea stării materiale a scriitorului, prin jumătatea de pensie acordată/înlesnită de Uniune – cât şi lipsa de merite a acesteia: „Uniunea Scriitorilor nu mai reprezintă interesele scriitorilor muritori de rând, ci ale celor ce o stăpânesc” (p. 152).
VII. Repercusiuni
Atitudinea absolut incomodă a lui LIS nu rămâne fără consecinţe pentru acesta. „(…) Am fost demis, cu un tam-tam public nedemn, de noul preşedinte al Uniunii Scriitorilor (US), N. Manolescu, din funcţia de redactor-şef adjunct al revistei Viaţa Românească, fiindcă mi-am făcut datoria să-l public pe marele scriitor-disident Paul Goma cu pagini de jurnal literar, fie el şi jurnal incomod (în care-i ataca pe scriitorii români laşi, care s-au dovedit şi lipsiţi de clarviziune, «falşi rezistenţi prin cultură» în regimul comunist, în frunte cu N. Manolescu; elita scriitoricească s-a dovedit colaboraţionistă cu dictatura), inventându-se o iresponsabilă etichetare de antisemitism la adresa lui.” (p. 121). Incidentul din anul 2005 este însă remediat. Mai nou, în aprilie 2013, Luminiţa Marcu, îl reclamă pe LIS la Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării (CNCD), pentru că Ion Spânu citează într-un articol nefavorabil lui Manolescu următorul fragment de pe blogul poetului: „Aflu azi că Luminiţa Marcu (critic, eseist) s-a mutat cu copilul şi soţul în Spania, la Institutul Cultural Român de acolo – şi că a fost îngropată «revista tinerilor», pe care o conducea, Literatura Nouă (revistă inventată special pentru ea de preşedintele USR, N. Manolescu, nu mă întrebaţi de ce; revista a fost editată exclusiv de USR, deşi era permanent contestată de scriitori, în cadrul Consiliului USR, care răspunde de cheltuirea banilor USR; dar preşedintele N. Manolescu a ţinut cu orice preţ să acopere USR toate cheltuielile, de la salarii la producţie).
O revistă care a tocat anual miliarde de lei vechi din banii USR fără să servească literaturii române cu nimic. Rar mi-a fost dat să citesc o revistă mai anostă, mai lipsită de sare; (…). Ce e interesant e că revista asta a tinerilor nu promova «douămiismul», ci o falangă a tinerilor prieteni Luminiţei Marcu şi lui Costi Rogozan.” (Revista Argeş nr. 5/mai 2013).
L.I. Stoiciu este reclamat de Luminiţa Marcu pentru discriminare… Altfel, LIS este considerat de către mulţi scriitori una dintre conştiinţele literare cele mai puternice şi active de la Revoluţie şi până astăzi. El vorbeşte când majoritatea condeielor preferă să tacă.
Cineva îmi spunea că 20 de scriitori care ar avea atitudinea lui LIS ar schimba în bine viaţa literară românească. Dar unde să găseşti atâţia scriitori verticali? Omerta! Nimeni nu cred să aibă curajul să scrie ce se întâmplă cu adevărat la USR: s-ar trezi peste noapte exclus din USR, cu pensia tăiată, muritor de foame, linșat de revistele lui Manolescu... Iată motivul pentru care semnez cu un pseudonim.

S. Cristescu

miercuri, 25 februarie 2015

Corneliu LEU BUGETUL PERSONAL AL SCRIITORULUI ȘI FOAMEA PE CARE VOR ALEȘII SĂ I-O TIMBREZE


Mă sună confrații agitați, confrații indignați, confrații nedumeriți de ceea ce vor aleșii lor din Uniuni, precum și aleșii aleșilor lor din Parlament cu acest timbru ; și mă acuză că stau insensibil, privind cu prea mult calm.
Mă sună, dintre cunoscuți, telespectatorii mai obiectivi și mă-ntreabă ce părere am despre ce se tot spune la televizor, că timbrul ar schimba soarta famelică a scriitorului.
Mă sună profesioniști buni care mă-ntreabă dacă avem ceva de câștigat din asta și mă sună grafomani care speră că, ieșind scandal, să-i primească și pe ei în Uniunea Scriitorilor.
Mă sună, mă sună, mă sună !..
Înainte vreme aș fi spus că telefonul meu sună-ntr-una ca la Gara de Nord ; dar cu foamea asta generală, în care nu mai sunt bani pentru biletul de tren, singura comparație e cu urgențele de la unu, unu, doi !.. Mă sună, iar eu nu pot să răspund fiindcă râd și râd și râd
Nu, nu râd de moftul lor, al celor care spun populist că fac toată această tevatură pentru mine și pentru nivelul meu de trai ; nici de rafinamentul celor care vorbesc elevat despre „condiția creatorului” !.. Nu. Fiindcă asta nu e de râs. Logica simplă îmi spune că, pentru mine, ca scriitor pe piața liberă, care depind de modul în care mi se vând cărțile, orice scumpire mă îndepărtează de cumpărător, deci mă lasă mai flămând. Eu știu clar că doar relația mea intermediată de editor, cu cititorul care mă cumpără, îmi face masa mai bogată sau mai săracă. În vreme ce relația încasărilor mele intermediată de o organizație ce le timbrează, acoperă cel mult salariile celor care o timbrează. Așa că nu mă bag în această poveste și, la fel cum cetățeanul agresat de fiscalitate se roagă la Dumnezeu să nu-l mai binecuvinteze guvernul cu vreo taxă, eu sunt mulțumit cu orice stare care nu-mi alungă sau nu-mi împuținează cititorii.
Pentru că, așa cum vedeau autorii ratatei prevederi legislative, banii pe timbru trebuie să se fure din punga autorului, lăsându-l fără cititiori și facându-i pe editori să dea banii înainte, precum știm noi unde: La casa de toleranță a guvernului fiscalist !.. De aici ar fi urmat, chipurile, să se împartă cu organizații asociative care nu-i redistribuie niciodată la toți membrii, ci numai între o mică parte a lor. Deci, beneficiari ar fi câțiva, iar perdanții sunt marea masă de creatori la care se adaugă editorii sau producătorii lor, plus cititorii cărora li se bagă mâna-n buzunar pentru o taxă de vreo șapte ori mai mare.
Și atunci, vă veți întreba, desigur : Ce naiba găsesc de râs ? !
Găsesc de râs toate argumentele caduce pe care le-au rostit aseară la un post TV niște staroști de breaslă artistică - președinți care, au și recunoscut că „Încasând timbrul, își pot plăti încălzirea pentru biroul lor”, adică un lucru care, pe mine, nu mă încălzește cu nimic… Dar găsesc de râs mai ales faptul că rizibilul nu i-a făcut să se jeneze pe parlamentarii care au luat în serios această Lege. A cărei expunere de motive, chiar dacă este semnată de doi deputați și un senator, are stilul inconfundabil al unui confrate de al nostru pe care de curând l-am văzut lăcrimând. Dar nu din grija pentru noi, ci din usturimea gazelor… furnizate la preț ieftin unui veros cavaler de industrie.
Se constată, deci, că lucrurile nu stau așa cum mă acuză unii : m-a interesat și pe mine scandalul și am vrut să mă documentez. Astfel am ajuns la elementele însoțitoare ale „Legii privind instituirea timbrului cultural” inițiată de domnii parlamentari Traian Dobrinescu, Varujan Vosganian și Gigel Sorinel Știrbu, care scriu în Expunerea de motive, adică în documentul de susținere ce trebuie să fie cel mai temeinic și mai sobru la o lege :
„Prezentul act normativ… va înlocui Legea nr 35/1994… întrucât s-a dovedit greu aplicabilă și, în consecință, ineficientă…” – text onest și la locul lui, dar, căruia, imediat, îi urmează ca o mare tiradă de teatru sforăitor, următoarea frază ce se dorește a fi argumentativă : „Cultura românească, deși este copilul inteligent și talentat al familiei, a fost trimisă la colțul străzii să se descurce. Și nu se descurcă la colțul străzii ! Timbrul cultural poate, însă rezolva problema existenței ei…” etc, etc.
Vai de mine, Domnule Deputat Dobrinescu, vai de mine Domnule Deputat Știrbu, mă emoționează sensibilitatea artistică a limbajului Dumneavoastră, dar nu pot crede că gogomănia cu copilul de la colțul străzii vă aparține !.. De ce nu se descurcă, oare, acolo, la colțul străzii, acest copil inteligent și talentat al familiei ? !
Păi, cum o să se descurce, dacă nici un ministru nu trece pe acolo ca să-i dea și lui niște gaze mai ieftine ? !.. Cum o să se desurce dacă nici un președinte sau prim-vicepreședinte de Uniune nu-i dă și lui un premiu pentru opera-omnia ? !.. Cum o să se descurce dacă, oricât s-ar încasa acest timbru, el se cheltuiește tot pentru împingerea unora spre „Nobel” ; chiar și în șoapte !.. Șoapte manipulate prin fondurile de la Copyro și mai puțin auzite de membrii de rând, pe care nu-i încălzește cu nimic timbrul !..
În vreme ce, nouă, ni se alungă bruma de cititori, prin tentativa acestor accize umflate, ca și cum cartea se vinde ca benzina și poate suporta oscilația prețurilor artificial globalizate.
Există o singură soluție legislativă pentru aceasta : Să acordăm imunitate parlamentară membrilor Uniunii Scriitorilor și să-i facem să aspire la premii literare pe parlamentari !..
Vă rog frumos, luați-mă în serios și nu râdeți de acest paradox. Eu cred că - de facto - lucrul s-a și întîmplat. Poate că nu voit legislativ ; dar din confuzia creată voit de unii, de vreme ce sunt în stare să împăneze cu asemenea formulări o prea cinstită și sobră expunere de motive. Și tocmai de asta, copilul inteligent și talentat își consumă genialitatea stând cu mâna-ntinsă la colțul străzii, ca și cum ar cere milă în plenul Senatului.
Teribilă metaforă ! Tare aș vrea s-o văd analizată și comentată sub toate aspectele valențelor ei etice și estetice, într-un studiu pe care, la despărțirea de prim-vicepreședintele său, îl va semna Nicolae Manolescu.
Pe care îl salut netimbrat, dar cu întregul meu respect colegial de cotizant la zi.


marți, 24 februarie 2015

Pentru un început de reformă a Uniunii Scriitorilor din România Scrisoare deschisă către domnul Nicolae Manolescu, preşedintele USR

 Sursa http://www.observatorcultural.ro/Pentru-un-inceput-de-reforma-a-Uniunii-Scriitorilor-din-Romania*articleID_31485-articles_details.html
Către domnul Nicolae Manolescu,Preşedintele Uniunii Scriitorilor din RomâniaDomnule Preşedinte, După cum ştiţi, Apelul semnat la sfîrşitul lunii ianuarie de mai mulţi scriitori, jurnalişti şi oameni de cultură, prilejuit de acordarea Premiului „Mihai Eminescu“ – Opera Omnia, a generat o serie de reacţii şi ecouri. Dincolo de atitudinile şi poziţiile exprimate cu privire la acest subiect, dezbaterile au scos la iveală o serie de probleme structurale legate de funcţionarea USR. Subiectul spinos al legii timbrului cultural obliga o dată în plus Uniunea Scriitorilor din România să procedeze la un dialog real, pe care aceasta a refuzat să îl poarte, cu toate părţile implicate în producerea, publicarea şi promovarea literaturii române a prezentului. Nici o dezbatere de idei, nici o decizie luată în urma unor confruntări fertile de opinii, nici o viziune coerentă, nici un proiect sistemic ce ar putea privi funcţionarea în anii următori nu vin astăzi din partea factorilor decidenţi în USR.În esenţă, credem că toate aceste probleme sînt legate de faptul că Uniunea nu a trecut pînă în momentul de faţă printr-un proces de reformă, perpetuînd o serie de sechele şi inerţii moştenite din mandatele anterioare sau chiar din perioada comunistă. Din acest motiv, fără a avea pretenţia de a acoperi toate problemele actuale ale USR, Grupul pentru Reforma USR, la care au aderat peste 70 de scriitori activi: prozatori, critici, poeţi, dramaturgi, membri şi nemembri ai Uniunii (aceştia din urmă fiind potenţiali candidaţi la statutul de membru, cu condiţia ca USR să redevină o organizaţie coerentă care îi poate reprezenta în lumea actuală), vă adresează o suită de propuneri pentru un început de reformă reală a Uniunii Scriitorilor: 1. Pentru a evita pe viitor ipostazele controversate precum acelea în care s-a aflat dl Gabriel Chifu de-a lungul ultimilor ani (în dubla sa calitate de Vicepreşedinte al USR şi de premiant constant al Uniunii), propunem includerea în Statutul USR a situaţiilor de incompatibilitate şi conflict de interese – aspecte profund nocive ale vieţii literare, care facilitează apariţia unor fenomene precum traficul de autoritate sau corupţia (mita mascată sub formă de premii, finanţări sau alte recompense). În mod concret, vă propunem ca, prin Statut, toate persoanele aflate în conducerea USR (preşedinte, vicepreşedinţi, membrii CD, membrii CUSR, preşedinţii filialelor, membrii Comitetelor de Conducere ale filialelor – ultimii fiind persoanele care numesc juriile filialelor) să fie exceptate, pe perioada desfăşurării mandatului, de la posibilitatea de a primi vreun premiu acordat fie în mod direct de către USR, fie în cadrul evenimentelor patronate de USR.2. În această ordine de idei, considerăm că este firească şi necesară o revenire la prevederea, abrogată la Întrunirea Comitetului Director al USR din 14 decembrie 2012 (http://www.uniuneascriitorilor.ro/19-12-2012-intrunirea-comitetului-director-din-14-decembrie-2012/), conform căreia un preşedinte al Uniunii Scriitorilor nu poate ocupa această funcţie decît pe parcursul a două mandate. Practica ne arată că un număr nelimitat de mandate pentru conducerea unei instituţii nu este de natură să întărească mecanismul democratic de decizie.3. După cum bine ştiţi, pe data de 3 decembrie 2014, Camera Deputaţilor a adoptat Legea pentru finanţarea revistelor de cultură reprezentative din Romînia (http://www.uniuneascriitorilor.ro/10-12-2014-legea-pentru-subventionarea-revistelor-de-cultura-fost-aprobata/), care aşteaptă acum promulgarea din partea Preşedintelui României. În varianta adoptată, legea prevede că „revistele uniunilor de creatori din România [...], precum şi alte reviste şi publicaţii culturale vor fi finanţate de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Culturii, cu suma de minimum 4500 mii lei, sumă indexabilă anual“. Întrucît e de estimat că, la fel ca în anii anteriori, Uniunii Scriitorilor din Romînia îi va reveni cea mai mare parte din suma de „minimum 4500 mii lei“ (4.500.000 de lei „noi“, adică în jur de 1.000.000 de euro), iar aceşti bani provin din fonduri publice, considerăm că sînt de maximă importanţă corectitudinea şi transparenţa modului de distribuire a acestor fonduri către revistele de cultură reprezentative. În plus, recenta apariţie pe agenda publică a polemicii legate de noua lege a timbrului literar, care a stîrnit controverse şi dezbateri aprinse şi risca să creeze un nou hiatus între scriitori, edituri şi publicul cititor, obligă Uniunea Scriitorilor să se responsabilizeze, procedînd la transparentizarea proceselor prin care banii pe care USR îi gestionează ajung să fie folosiţi ca o investiţie reală în cultura vie şi în proiecte publicistice care au legătură cu stricta actualitate literară. În acest sens, vă propunem:(a) elaborarea unei proceduri riguroase şi transparente de împărţire a fondurilor către revistele solicitante;(b) evaluarea solicitărilor pe baza unor dosare de aplicaţie (eventual, după modelul unor competiţii de tradiţie în România, precum aceea organizată de AFCN);(c) ierarhizarea cererilor de către o comisie independentă, ai cărei membri să aibă experienţă de evaluatori şi din care să nu facă parte persoanele cu funcţie de conducere în USR, angajaţi ai revistelor care solicită finanţare sau orice altă persoană cu interes patrimonial în distribuirea fondurilor. Ni s-ar părea obscen, de pildă, ca o persoană care lucrează sau colaborează constant la o revistă care apare sub egida USR să decidă ce sumă i s-ar cuveni respectivei reviste.4. Problema transparenţei se ridică şi în cazul admiterii de noi membri în Uniune. În acest sens, e simptomatică (şi, nu mai puţin,bizară) decizia Consiliului USR din data de 17 noiembrie 2014, cînd, pe lîngă cei 80 de membri validaţi la propunerea Comisiei de Validare, „au devenit membri“ ai USR nu mai puţin de 240 de stagiari (http://www.uniuneascriitorilor.ro/21-11-2014-comunicat-2/). Altfel spus, pe durata unui singur an, USR, care număra anterior aproximativ 2.400 de membri, şi-a sporit numărul de membri cu 13%! Dincolo de faptul că o asemenea inflaţie de noi membri ridică serioase semne de întrebare cu privire la nivelul profesional al Uniunii în ansamblul ei, considerăm că problema trebuie clarificată şi sub aspect procedural. Astfel, potrivit noului Statut (v. în special Anexa 2: Regulamentul Comisiei de Validare), adoptat în primăvara anului 2013, statutul de membru (titular) în USR se obţine doar pe bază de dosar şi prin decizie a Comisiei de Validare. Or, după cum au declarat mai mulţi stagiari deveniţi peste noapte membri, cei 240 au fost titularizaţi fără să fi depus un nou dosar care să solicite acest lucru. Situaţia nu ar fi fost, poate, atît de bizară dacă CUSR ar fi decis titularizarea tuturor stagiarilor. Numai că, parcurgînd cele două liste, se observă că: au existat şi stagiari care, în 2014, au devenit titulari urmînd prevederile Statutului (adică depunîndu-şi dosarul la Comisia de Validare); au existat stagiari cărora, deşi şi-au depus dosarul la Comisia de Validare, li s-a refuzat admiterea ca titulari; dintre stagiarii care nu şi-au depus dosar, titularizarea devălmaşă s-a realizat doar pentru unii, în timp ce alţii au rămas în continuare cu statutul de stagiar. Întrucît toate aceste decizii par aleatorii, dacă nu chiar discriminatorii, vă solicităm, domnule Preşedinte al USR, să lămuriţi public următoarele două probleme: (a) care a fost temeiul pentru care CUSR a decis titularizarea anumitor stagiari prin încălcarea Statutului (care prevede că admiterea ca membru titular al USR se face doar pe bază de dosar şi doar de către Comisia de Validare)? (b) care au fost criteriile după care s-a decis titularizarea doar a anumitor stagiari? Considerăm că, răspunzînd acestor întrebări, veţi contribui într-o măsură semnificativă la contracararea vocilor care prezintă USR ca pe un sistem clientelar şi discreţionar.5. În perspectivă, asemenea situaţii ar putea fi evitate într-o manieră extrem de simplă: dacă, urmînd exemplul altor instituţii democratice, USR va publica, de fiecare dată, pe site-ul său, procesele-verbale ale şedinţelor Comitetului Director şi ale Consiliului USR. Avantajele unei asemenea practici ar fi numeroase. Ajunge să enumerăm aici doar cîteva:(a) membrii Uniunii ar putea monitoriza astfel gradul de implicare al aleşilor lor şi modul în care aceştia le reprezintă interesele;(b) membrii USR ar înţelege mai bine temeiurile anumitor decizii, care altminteri le rămîn uneori opace, în condiţiile în care comunicatele transmise de conducerea Uniunii se caracterizează printr-un stil eliptic sau lipsit de claritate;(c) membrii Uniunii se vor putea convinge astfel mai bine că la nivelul conducerii asociaţiei sînt nu doar tolerate, ci chiar încurajate luările de poziţie critice, problematice şi „disidente“;(d) în general, o asemenea transparenţă va promova imaginea USR ca instituţie democratică şi în afara breslei scriitoriceşti.6. În aceeaşi ordine de idei, considerăm benefică informarea membrilor Uniunii cu privire la bugetul anual de venituri şi cheltuieli al organizaţiei din care fac parte. În condiţiile în care cea mai mare parte a membrilor USR (în prezent, peste 2600, să ne reamintim) plătesc anual o cotizaţie de 100 de lei, credem că e important ca aceştia să fie corect informaţi cu privire la modul în care se cheltuiesc nu doar banii publici, ci şi banii lor. Prin urmare, propunem ca, la sfîrşitul fiecărui an, să faceţi publice, pe site-ul USR, salariile sau indemnizaţiile membrilor din conducerea USR, sumele alocate diverselor programe sau reviste susţinute în mod direct de USR şi alte categorii de cheltuieli (deplasări etc.). Totodată, considerăm că ar fi utilă o informare mai detaliată a membrilor cu privire la oportunitatea anumitor cheltuieli, nu doar sub aspect financiar, ci şi sub aspectul rezultatelor şi al impactului pe care acestea le au în beneficiul organizaţiei. De exemplu, credem că e important să se arate că o activitate precum „Turnirul poeţilor“ facilitează stabilirea de contacte şi încheierea de parteneriate cu instituţii similare din străinătate (asociaţii, reviste, edituri etc.) şi că beneficiază de o mediatizare internaţională – că, mai exact, ea reprezintă o activitate care, înainte de toate, serveşte scopurilor USR ca breaslă şi nu rămîne un simplu pretext turistic de care conducerea Uniunii se serveşte în tentativa de a-şi fideliza anumiţi membri.7. Nu în ultimul rînd, vă propunem, domnule Preşedinte, o modalitate elegantă, democratică şi statutară de a soluţiona (cel puţin provizoriu) nemulţumirile din cadrul breslei. Nu ne iluzionăm că am putea atinge vreodată un consens deplin (care nici nu ar fi de dorit, în opinia noastră) cu privire la problemele care vizează activitatea Uniunii, dar nu credem că exagerăm nici dacă vă atragem atenţia că în primul sfert al mandatului dv. actual (al treilea) aţi provocat mai multe nemulţumiri decît în primele două mandate la un loc. Tocmai de aceea, vă propunem să convocaţi o Adunare Generală a USR, mai ales în condiţiile în care aceasta nu a avut loc în 2013, deşi era obligatorie, conform recent votatului Statut. În acest fel, vom putea discuta deschis cele mai importante probleme ale Uniunii şi vom putea solicita un vot de încredere (sau contrariul lui) pentru dv. şi pentru actuala echipă de conducere a USR. Ne veţi arăta astfel – nu doar subsemnaţilor, ci tuturor membrilor şi scriitorilor care sunt potenţiali membri ai organizaţiei – că, în ciuda tuturor luărilor de poziţie din spaţiul public care o prezintă drept o instituţie anacronică, coruptă şi solipsistă, Uniunea Scriitorilor e capabilă mereu să se reformeze şi să fie acea instituţiede interes public democratică şi deschisă la dialog pe care ne-o dorim cu toţii.
Octavian Soviany, Florin Iaru, Mariana Codruţ, Petru Ilieşu, Daniel Vighi, Ovidiu Nimigean, Cristian Teodorescu, Emilian Galaicu-Păun, Radu Aldulescu, Rita Chirian, Liviu Antonesei, Paul Vinicius, Lucian Vasilescu, Vasile Baghiu, Andrei Ţurcanu, Ionel Ciupureanu,Anca MizumschiDoina Ioanid, Dumitru Crudu, Paul Cernat, Andrei Terian, Bogdan Creţu, Nicolae Avram, Alex Goldiş, Ştefan Manasia, Dan-Mircea Cipariu, Peter Sragher, Adrian Suciu, Gelu Vlaşin, Dan Iancu, Lucian Perţa, Cosmin Perţa, Mugur Grosu, Mircea Ţuglea, Bianca Cernat, Alexandru UiuiuAmelia StănescuŞtefania Coşovei, Nicoleta Popa, Radu Părpăuţă, Alexandru Mica, Gelu Diaconu, Alexandru Petria, Nicolae Silade, Petre Rău, Tatiana Segal, Dan Mihuţ, Luminiţa AmarieValeriu Mircea Popa, Ioana Greceanu, Mihai Vieru, Darie Lăzărescu, Diana Iepure, Daniel D. Marin, Igor Ursenco, Ioan Vasiu, Daniel Vorona, Florin Hălălău, George G. Asztalos, Andrei Ruse, Bogdan Munteanu, Flori Bălănescu, Sorin Despot, Radu Niţescu, Dan Ciupureanu, Yigru Zeltil, Cristina Nemerovschi, Andrei Dósa, Bogdan-Alexandru Stănescu, Bogdan Suceavă, Radu Vancu, Claudiu Komartin

 Mă alătur aceste propuneri de reformă a organizației, asociației profesionale al cărei membru sunt de peste 35 de ani. Sunt membru cotizant al Asociației din Târgu Mureș. Îi cunosc personal doar pe câțiva dintre semnatari, situația normală devreme ce nu mai locuiesc în România, totuși cunosc activitatea multora dintre ei, am legături profesionale cu unii, ba chiar de prietenie.
Am trimis un mesaj de adeziune, din care extrag, mai jos, un pasaj. Observ că adresându-ne președinetelui responsabil de prea multe abuzuri, această propunere de reformă riscă să fie ignorată cu dezinvoltura obișnuită a înaltului funcționar, fost critic literar. Aș fi preferat să ne adresăm Consiliului Uniunii, în definitiv organul de conducere colectivă al Asociației, și să nu încurajăm personificarea instituției, deja excesivă.
Mai amintesc că am pus în circulație la vremea respectivă, adresându-mă celor implicați, conducerea Uniunii și membrii ei, observații, sper încă pertinente, privitoare la distorsiunile grave de funcționare și lipsa de transparență produse de modificarea statutului.

Iată care ar fi urgențele a căror gestionare este, pentru mine, esențială. 
  1. Regăsirea arhivei Uniunii scriitorilor din perioada anterioară lui 1989, despre care mi s-a spus oficios că ar fi dispărut, cu unul din colegi ar fi distrus-o, că a fost devastată sau vândută. Am cerut de mai multe ori oficial acces ca cercetător. Nu am primit un răsăpuns adecvat și clar. Care este adevărul?  
  2. Donarea arhivei la Arhivele Naționale pentru a fi ferită de distrugere și pentru ca să devină accesibilă cercetării științifice.
  3. Pentru perioada de imediat de după decembrie 1989, reconstituirea arhivelor ședințelor de Consiliu, cu procesele verbale privitoare la deciziile luate de Consiliu, inclusiv cele referitoare la ipotetica ștergere a unor datorii față de Fondul Literar. Această a două temă e legată de privatizarea abuzivă a Fondului, de către persoane care erau implicate în activitatea acestuia înainte de privatizare (George Bălăiță, Ugen Uricaru).
  4. Analiza gestiunii conducerilor succesive, prin contestarea quitusurilor și angajarea unui cabinet contabil indepenent.
  5. Reînființarea Fondului Literar ca instituție integrată Uniunii, de gestiune a drepturilor de autor, instituție cu caracter asociativ (nu comercial).
  6. Contestarea dreptului COPYRO de a se declara continuatoarea legală a Fondului Literar. 
  7. Reluarea continuității Societății Scriitorilor Români (din România și străinătate), posibilă devreme ce Uniunea Scriitorilor a fost continuatoare SSR în momentul înființării de după 1945. 
Dan CULCER, 24 februarie 2015




luni, 23 februarie 2015

Revoluţie Conservatoare în România? Claudio Mutti

Revoluţie Conservatoare în România?
Claudio Mutti

Sintagma „Revoluţie Conservatoare”, care după al doilea război mondial a fost făcută celebră de către Armin Mohler, s-a născut în secolul anterior; cel care i-a dat un conţinut programatic a fost însă literatul Hugo von Hoffmanstahl, în 1927: într-un discurs intitulat „Literatura ca spaţiu spiritual al naţiunii”, von Hoffmanstahl identifica, drept factori fundamentali ai Revoluţiei Conservatoare, căutarea totalităţii şi a „unităţii” ca alternativă la divizare şi sciziune.
Pe măsură ce conceptul de Revoluţie Conservatoare asumă o semnificaţie politică, rezultă clar că principiile sale se opun în manieră radicală celor care au triumfat odată cu Revoluţia Franceză. Putem spune că Revoluţiei Conservatoare îi aparţin cei care combat presupoziţiile secolului progresist, fără a dori totuşi a restaura un oarecare Ancien Régime. Revoluţia Conservatoare desemnează deci un proces politic care, aşa cum afirmă chiar Armin Mohler, nu se limitează la lumea austro-germană, ci îmbrăţişează întreaga Europă.
La noi, într-adevăr, Marcello Veneziani a putut căuta şi în istoria italiană trăsăturile de bază ale Revoluţiei Conservatoare şi a crezut că poate afirma caracteristicile ei în termenii următori: „sentiment al modernităţii, recreare a tradiţiei, respingere a concepţiei lineare şi progresive a istoriei, anti-egalitarism, vitalism şi organicism, primat al politicului şi al comunitarismului, mobiluzare „totală” a maselor, regândirea tehnicii, elogiu futuristic al oţelului, viziune estetică şi lirică a vieţii”.
Sunt de părere că noţiunea de Revoluţie Conservatoare ar putea servi, într-o oarecare măsură, pentru încadrarea şi interpretarea şi a fenomenului Mişcării Legionare române. Lucrul acesta ar putea fi confirmat printr-o scurtă trecere în revistă a poziţiilor unor intelectuali români care au militat în cadrul Mişcării Legionare sau au fost foarte de apropiaţi de ea şi au contribuit cumva la definirea identităţii ei doctrinale şi programatice.
Corneliu Codreanu însuşi, în cartea sa Pentru legionari, înscrie Mişcarea Legionară într-o arie culturală şi politică mai amplă, care se manifestă în România deja în jurul mijlocului secolului al XIX-lea. Printre cei pe care Codreanu îi citează drept precursori ai Mişcării Legionare sunt unele nume dintre cele mai ilustre ale literaturii române: deja în acest fapt găsim una dintre caracteristicile principale ale Revoluţiei Conservatoare, pentru că literatura, spiritualitatea şi naţiunea sunt coordonate fundamentale ale întregii construcţii potenţiale a revoluţiei conservatoare pe care o examinează Armin Mohler.
Aşadar, Codreanu citează printre precursorii spirituali ai Mişcării Legionare pe cel mai mare poet român, Mihai Eminescu (1850-1889). Eminescu, care în Italia este cunoscut mai mult sau mai puţin ca un soi de Giacomo Leopardi român, a fost în realitate un neobosit militant naţionalist, care a luptat cu toate puterile sale împotriva exploatării uzuriere a clasei ţărăneşti române şi contra alienării cosmopolite a claselor conducătoare. Nu degeaba fostul rabin al Bucureştiului, Moses Rosen, în vremea lui Ceauşescu, a încercat în van să împiedice publicarea articolelor de polemică politică ale poetului naţional român, declarând textual, cu un dispreţ suveran al ridicolului şi atrăgând asupra sa un protest universal, că Eminescu ar trebui să fie inclus printre responsabilii pentru Auschwitz.
Se poate spune în orice caz că intelectualitatea română în întregul său s-a aşezat conştient şi făţiş în siajul lui Eminescu. Nu numai între cele două războaie, dar, am spune, până la sfârşitul anului 1989, problema principală a românilor a constat în a defini specificitatea lor naţională şi a identifica modalităţile cele mai potrivite pentru a o proteja şi afirma pe toate planurile, încât proiectele culturale, politice, sociale şi economice elaborate de intelectualitatea română într-un secol şi jumătate au avut aproape mereu ca raţiune de a exista apărarea şi manifestarea spiritului naţional.
În perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale în particular, în România, diversele curente de gândire se diferenţiază exclusiv în raport cu alegerea mijloacelor de adoptat pentru a adapta viaţa ţării la identitatea sa naţională, în vreme ce un astfel de scop era dat drept de la sine înţeles şi împărtăşit de toţi – cu excepţia clară a săracei intelighenţe mondialiste, care de altfel reprezenta în epocă un corp străin din punct de vedere al realităţii naţionale, chiar şi din raţiuni de apartenenţă etnică.
Avem astfel, în primul rând, un naţionalism tradiţionalist şi ruralist, antioccidental şi antimodern, care derivă din reacţia antiliberală a lui Titu Liviu Maiorescu (1840-1917) şi din învăţătura conservatoare a marelui istoric Nicolae Iorga (1871-1940) şi ajunge în parte, cu Nichifor Crainic (1889-1971) la poziţii „etnocratice” puternic influenţate de spiritualitatea ortodoxă.
Avem apoi un naţionalism populist (a cărui portavoce e revista „Viaţa Românească”) care, chiar dacă reafirmă prioritatea intereselor naţionale şi comunitare faţă de cele de clasă şi reiterează importanţa fundamentală a valorilor etnice şi rurale, se declară cu toate acestea favorabil experimentării vieţii democratice parlamentare.
În fine, un naţionalism dinamic care, prin cel mai ilustru exponent al său, criticul literar Eugen Lovinescu (1881-1943), preconiza actualizarea potenţialităţilor naţionale şi naşterea unui „stil românesc” prin intermediul „sincronismului” politic şi economic al României cu restul Europei.
O altă orientare, în fine, cea mai interesantă pentru noi, se leagă de varianta naţionalistă reprezentată de aşa-numita „nouă generaţie” sau „tânără generaţie”. Acest curent, solidar în mare măsură cu Mişcarea Legionară, este cel care, sub diverse aspecte, se înscrie după părerea mea din plin în contextul mai vast al „revoluţiei conservatoare” europene. Conducătorul spiritual carismatic şi incontestabil al „noii generaţii”, filosoful şi teologul ortodox Nae Ionescu, şi discipolii săi (Mircea Eliade, Emil Cioran şi Constantin Noica sunt doar cei mai celebri) aspirau să realizeze o sinteză armonioasă între un naţionalism lipsit de tendinţe reacţionare şi o versiune a modernităţii care lasă deoparte liberalismul şi democraţia.
Să încercăm deci să punctăm caracteristicile acestei „tinere generaţii” interbelice cu ajutorul prezentării sintetice a exponenţilor săi cei mai buni, exponenţi care au avut o legătură strânsă cu Mişcarea Legionară şi care în măsuri diferite vor fi consideraţi ca fiind şi portavoci ale Mişcării Legionare înseşi şi care cumva au contribuit la definirea identităţii doctrinale a respectivei mişcări.

Nae Ionescu
Maestrul tinerei generaţii, Nae Ionescu (1890-1940), preda logica şi metafizica la Facultatea de Litere din Bucureşti. Clar revoluţionară, deoarece o rupea cu monopolul idealist şi neoidealist, învăţătura profesorului Nae Ionescu se afla în epicentrul celei mai bune linii culturale române, astfel încât cel mai faimos discipol al său, Mircea Eliade, putea spune că el era succesorul direct al marelui Nicolae Iorga.
Teolog, susţinător al unui creştinism accentuat teocentric, Nae Ionescu respingea ca „deviaţie occidentală” creştinismul umanist şi moralist care era răspândit în mediile ortodoxe ale capitalei, în aşa măsură încât criticile sale nu l-au ocolit nici pe patriarhul Miron (cel care în 1938 va fi complicele oligarhiei în asasinarea lui Corneliu Codreanu). Nae Ionescu considera, spunea Mircea Eliade, că mentalitatea scolastică, laicizantă şi protestantă „răspândită în mediile patriarhale” constituie „o intruziune a concepţiilor lumii moderne în sânul vieţii spirituale a Bisericii”.
Vehiculul cel mai eficace al acţiunii paideice pe care Nae Ionescu a dezvoltat-o în afara mediului universitar a fost cotidianul „Cuvântul”. Acest ziar, al cărui principal animator a fost filosoful, a devenit un fel de organ oficios al curţii regale în anii 1930, când acelaşi Nae Ionescu a fost la un pas de a deveni consilier regal. Dar, în special datorită ostilităţii nutrite faţă de el de către amanta lui Carol al II-lea, Elena Lupescu (care era un fel de nod de reţea al cercurilor financiare şi cosmopolite în mediul curţii regale), influenţa exercitată de profesor la Palatul regal s-a diminuat în manieră considerabilă.
Ruptura definitivă dintre Nae Ionescu şi Palat a avut loc în 1933. Întors dintr-o călătorie în Reich, unde a rămas pozitiv impresionat de revoluţia naţional-socialistă, Nae Ionescu a început să spere într-o soluţie analoagă şi pentru România, accentuând pe zi ce trece opoziţia sa faţă de politica regelui şi a oligarhiei care îl inspira pe acesta.
În momentul campaniei electorale, când acţiunea guvernului liberal s-a transformat într-o adevărată persecuţie teroristă plină de arestări arbitrare, torturi şi violenţe de tot felul şi a culminat cu decretul de dizolvare a „Grupului C.Z. Codreanu” şi arestarea a unsprezece mii de legionari, Nae Ionescu a pus propriul ziar, „Cuvântul”, la dispoziţia Mişcării Legionare, care rămăsese fără propriile organe de presă.
Însă foarte repede şi „Cuvântul” a fost constrâns să-şi suspende publicarea, în vreme ce profesorul Nae Ionescu a fost arestat şi închis la penitenciarul Jilava. Eliberat după alegeri, Nae Ionescu s-a apropiat şi mai mult de Mişcarea Legionară. Spre acest lucru era predispus conform orientării sale, pe care discipolul său Mircea Vulcănescu a încercat s-o caracterizeze punând înainte de toate în evidenţă ireductibilitatea fundamentală dintre Nae Ionescu şi liberalism: „Atent la transformările insesizabile ale revoluţiilor din lume, antiliberal deoarece i se părea că funcţia esenţială a liberalilor (…) constă în atacarea cursului natural de dezvoltare al naţiunii, Nae Ionescu era în aşteptarea cuiva care să reuşească să răspundă speranţei sale într-o nouă revoluţie, o revoluţie care nu trebuia să fie nimic altceva decât manifestarea realităţii româneşti dintotdeauna”.
De altfel teologul ortodox Nae Ionescu fundamenta pe un citat din Sfintele Scripturi credinţa după care „când regele e nevolnic, Dumnezeu scoală din mijlocul norodului un Căpitan”. Aşa s-a întâmplat în trecut, în istoria României, cu Mihai Viteazul, cu Tudor Vladimirescu, cu Avram Iancu. La fel se va întâmpla chiar în acei ani cu Corneliu Codreanu.
Mai scrie Mircea Vulcănescu: „Poziţia sa deschis antidemocratică (…) făcea din el un om de stânga în politica socială şi unul de extremă dreapta în tehnica politică”.
Însă, dacă Mircea Vulcănescu îi atribuia maestrului său apartenenţa simultană la dreapta politică şi la stânga socială, în tentativa de a defini poziţia sa în raport cu topografia politică de origine parlamentară, Nae Ionescu respinge în manieră formală şi abruptă astfel de categorii, ca fiind inadecvate, insuficiente şi nepotrivite cu caracterul multiform al realităţii: „Eu caut să gândesc asupra realităţilor politice, pentru a delimita problemele şi a găsi soluţii de conducere. Sunt de dreapta sau de stânga? Nu ştiu exact. De aceea, încetaţi să mai puneţi astfel de întrebări. Nu de alta, dar nu au niciun sens”.
Concepţii asemănătoare erau la vremea aceea exprimate de Vasile Marin, care în toamna lui 1933 intrase în redacţia „Cuvântului”. După Marin, definiţia Mişcării Legionare ca mişcare „de dreapta” distorsionează realitatea, deoarece caută „să prezinte acţiunea legionară ca pe o mişcare reacţionară”. De fapt, scrie Marin, „la fel ca şi fascismul şi naţional-socialismul, la fel şi Mişcarea Legionară luptă pentru crearea unui Stat totalitar (…). Concepţia totalitară a reformei Statului nu acordă nicio importanţă acestor noţiuni (adică noţiunilor de „dreapta” şi de „stânga”, n.a.), care pentru noi nu au înţeles. (…) nu putem fi nici la dreapta nici la stânga, pentru bunul motiv că mişcarea noastră îmbrăţişează întreaga viaţă naţională (…) Când însăşi revoluţia rusă se naţionalizează intens (…) iar cea fascistă se socializează încă şi mai profund, ce sens mai au etichetele desuete de „dreapta” sau de „stânga”, pentru a fi încă aplicate la acţiunile şi regimurile politice? Un singur sens: diversiunea!…”
Întorcându-ne la Nae Ionescu, pătrunderea sa în lumea legionarilor a comportat asumarea unei adevărate sarcini militante, care s-a tradus într-o serie de conferinţe pe tot teritoriul României. Rezultatele au apărut imediat, deoarece Mişcarea Legionară şi-a sporit considerabil numărul adepţilor.
Astfel, destinul personal al lui Nae Ionescu s-a legat de cel al Mişcării Legionare. În noaptea dintre 16 şi 17 aprilie 1938, profesorul a fost arestat împreună cu conducătorii legionari şi cu militanţii de frunte ai mişcării şi a fost internat în lagărul de la Miercurea Ciuc, în Transilvania.
Lipsit de libertate, bolnav şi suferind de o gravă disfuncţie cardiacă, lovit în activitatea profesională prin revocarea din funcţia universitară, profesorul Nae Ionescu a fost, în perioada încarcerării, un model viu de demnitate şi forţă spirituală. Astfel, graţie lui, lagărul a devenit un soi de „universitate legionară”. El le-a ţinut camarazilor de închisoare o serie de conferinţe, în care argumentele mergeau de la metafizică la „fenomenul legionar”.
În această activitate, profesorul a fost imitat de asistentul său Mircea Eliade, şi el internat în lagăr, care vorbea despre lupta de eliberare a Indiei contra colonialismului britanic.
Izolat, Nae Ionescu scrie, utilizând un sul de hârtie igienică, un studiu despre Machiavelli. În peregrinarea intelectuală a lui Machiavelli în căutarea unui Principe, Nae Ionescu vede o tentativă analoagă cu a sa. El, într-adevăr, după ce şi-a îndreptat propriile aşteptări mai întâi asupra lui Carol al II-lea şi apoi asupra lui Maniu, consideră finalmente că a găsit în Căpitanul Mişcării Legionare omul destinului românesc.
După o serie de încarcerări şi arestări succesive, la 15 martie 1940 Nae Ionescu moare în circumstanţe care nu sunt încă deocamdată clarificate. Se spune că ar fi fost otrăvit.
Mircea Eliade, care a ţinut discursul funebru şi a fost printre cei care au purtat în spate sicriul, spunea că profesorul ar fi vrut să fie înmormântat cu fotografia lui Codreanu pe care o purta mereu cu sine. Dar fotografia era sechestrată de procuratură.
Gânditorul Nae Ionescu, mai ales după adeziunea sa la Mişcarea Legionară, se încadrează perfect în mişcarea mai vastă a Revoluţiei Conservatoare europene. Dacă pe plan religios, aşa cum am văzut, el contrapune modernismului tradiţia (predania) ca o dezvoltare organizată în interiorul comunităţii spirituale ortodoxe, pe plan filosofic el combate raţionalismul occidental, individualismul, pozitivismul, scientismul, aderând la o Lebensphilosophie interpretată în sens creştin. Pe plan politic, el respinge concepţia contractualistă în numele unei concepţii organice şi se face susţinătorul unei „ a treia căi” naţional-sindicaliste dincolo de colectivismul marxist şi de capitalismul burghez.

Mircea Eliade
Am văzut că Nae Ionescu s-a apropiat de Mişcarea Legionară în cursul anului 1933. Din acelaşi an datează ceea ce intelectualii legionari au salutat drept „convertirea lui Mircea Eliade la românism”. Într-un articol de redacţie apărut în periodicul „Axa” se putea într-adevăr citi: „Se pare că Mircea Eliade, scriitor de talent, eseist faimos şi personalitate culturală demnă de admiraţie, a făcut paşi decisivi într-o direcţie care nouă ne este dragă şi care diferă de cea pe care o urmase înainte. Până acum, cariera sa de jurnalist a avut volute neaşteptate şi întoarceri pitoreşti. Mircea Eliade s-a jucat cu ideile şi luările de poziţie, a acumulat experienţă, a înconjurat lumea, a fost briliant mereu şi peste tot, dar (…) a refuzat să se ancoreze definitiv în realitatea românească. De o vreme, totuşi, Mircea Eliade a început să se schimbe. Şi, fără nicio supărare fie spus, după ce a ajuns la maturitate a început să devină serios (…) Mircea Eliade începe să vadă realitatea românească, să se integreze în ea, să se subordoneze acesteia”.
Efectiv, în 1933 Eliade este protagonistul unor intervenţii care exprimă o cauză politică naţionalistă. El scrie un articol asupra „mentalităţii masonice” în care, subliniind drept caracteristică a acestei mentalităţi folosirea unor scheme simple şi a unor criterii abstracte, credea că poate regăsi chiar în marxism („combinaţie de abstracţiuni şi grosolănie”) o marcă masonică. El dezvoltă apoi unele consideraţii asupra „renaşterii religioase”, care, chiar dacă lipsite de referinţe politice, nu puteau să nu impresioneze favorabil pe adepţii Mişcării Legionare. În fine, el se reclamă de la valorile realităţii naţional-populare şi declară că se trage din linia de gândire care pleacă de la Eminescu şi, prin Iorga, Pârvan şi Nichifor Crainic, ajunge până la Nae Ionescu.
În 1934 Eliade îşi propune să apere naţionalismul de acuzele care i se aduceau de către intelighenţia democratică. În particular, Eliade respinge acuzaţia de antisemitism şi reiterează, împotriva acuzaţiilor de intoleranţă religioasă şi rasism, faptul că problema evreiască e una politică, socială şi economică.
„Sunt indignat – scrie el – să văd douăzeci şi şase de consilieri străini în oraşul Sighetul Marmaţiei (contra a şapte români), nu pentru că sunt şovin sau antisemit, ci pentru că un simţ al justiţiei sociale, oricât de slab, e încă viu în inima mea”.
E interesant de observat cum, considerând în aceşti termeni chestiunea ebraică, Eliade îi citează pe aceiaşi autori (Eminescu în mod evident primul, apoi Vasile Conta, Bogdan Petriceicu Hasdeu şi alţii) care erau evocaţi de Corneliu Codreanu în cartea sa Pentru legionari ca precursori ai poziţiei legionare în dezbaterile problemei evreieşti.
În ce-l priveşte pe Corneliu Codreanu, Eliade vede în el moştenitorul marilor exponenţi ai naţionalismului: „Numai Bălcescu şi Heliade-Rădulescu vorbeau aşa”, scrie Eliade atunci când Codreanu proclamă necesitatea reconcilierii României cu Dumnezeu.
Mai mult, ceea ce l-a atras decisiv pe Eliade spre Mişcarea Legionară e chiar acea sinteză de naţionalism şi spiritualitate care constituie caracteristica ei particulară. În decembrie 1935 Eliade scrie, făcând aluzie la Codreanu: „Un conducător politic al tineretului a spus că scopul misiunii sale este de a ’reconcilia România cu Dumnezeu’. Aceasta este o formulă mesianică (…) deoarece o ’reconciliere a României cu Dumnezeu’ semnifică, în primul rând, o revoluţie a valorilor, un primat net al spiritualităţii, o invitaţie la creativitate şi la viaţa spirituală”.
Dar poate că dintre toate articolele scrise de Eliade în anii treizeci, ar trebui citat cel care în anii şaptezeci va fi folosit, cu nişte adaosuri potrivite şi manipulări, cu scopul de a împiedica acordarea Premiului Nobel marelui istoric al religiilor.
Acest articol, scris într-un moment în care Eliade era candidat la Cameră pe listele electorale ale partidului legionar „Totul pentru Ţară”, constituia răspunsul la întrebarea „De ce cred în biruinţa mişcării legionare?” şi apărea în revista legionară „Buna Vestire”. „Dar niciodată un neam întreg n-a trăit o revoluţie creştină cu toată fiinţa sa, (…) niciodată un neam întreg nu şi-a ales ca ideal de viaţă călugăria şi ca mireasă – moartea (…) Cred în destinul neamului românesc – de aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare. Un neam care a dovedit uriaşe puteri de creaţie, în toate nivelurile realităţii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o catastrofă civilă (…) Cred în destinul neamului nostru; cred în revoluţia creştină a omului nou; cred în libertate, în personalitate şi în dragoste. De aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare (…)”.
Dar încă şi mai interesante, pentru a arăta ce contribuţie a avut Mircea Eliade la definirea identităţii Mişcării Legionare, sunt aceste alte consideraţii, aflate în acelaşi articol: „Astăzi, lumea întreagă stă sub semnul revoluţiei. Dar, în timp ce alte popoare trăiesc această revoluţie în numele luptei de clasă şi al primatului economic (comunismul) sau al Statului (fascismul), ori al rasei (hitlerismul) – Mişcarea Legionară s-a născut sub semnul Arhanghelului Mihail şi va birui prin harul dumnezeiesc”.
Această caracterizare a revoluţiilor din secolul XX reverberează în paginile în care Julius Evola a evocat întâlnirea sa cu Codreanu, întâlnire la care a fost prezent şi Mircea Eliade. Fiind cu Evola, într-adevăr, Căpitanul i-a spus: „În orice fiinţă vie putem distinge trei aspecte (…) acela al corpului ca formă, acela al forţelor vitale, acela spiritual. Analog, (…) în Fascism se evidenţiază asupra a tot aspectul „formă”, în sensul de putere formatoare, care plăsmuieşte Statul şi civilizaţia, după marea moştenire romană. În Naţional-socialism se distinge cel mai mult elementul biologic, mitul sângelui şi al rasei, care este corespondentul elementului „vital” al oricărei fiinţe. Garda de Fier ar vrea în schimb să surprindă mişcările aspectului pur spiritual, religios şi de aici să pornească la opera sa”.
Am văzut că una dintre caracteristicile principale ale revoluţiei conservatoare înţeleasă ca fenomen european este refuzul concepţiei lineare şi progresive a istoriei. Cu alte cuvinte, concepţia ciclică a timpului e fundamentală pentru toată cultura revoluţionar-conservatoare.
Aşadar, vorbind despre acei gânditori care, ca Nietzsche, Spengler, Guénon sau Evola, au promovat în Europa contemporană o concepţie ciclică a timpului şi a istoriei şi astfel au contribuit în diverse feluri la apariţia orientării revoluţionar-conservatoare, nu putem să-l neglijăm pe Mircea Eliade, cel care nu numai că a examinat, într-o optică a istoriei religiilor, concepţia timpului tipică societăţilor „arhaice”, dar a şi încercat, pe baza datelor deduse din studiile sale ştiinţifice, să traseze liniile esenţiale ale unei filosofii a istoriei opusă doctrinelor promovate de optimismul secolului al XIX-lea.

Emil Cioran
Celălalt mare exponent al „tinerei generaţii” române interbelice care împreună cu Mircea Eliade a cunoscut o faimă mondială, Emil Cioran, a fost şi el discipolul lui Nae Ionescu.
Limbajul lui Nae Ionescu este bine reprezentat în unica lucrare a lui Cioran care are un conţinut propriu-zis politic, Schimbarea la faţă a României, din 1937: un fel de „discurs către naţiunea română” în care tema centrală, respingerea sistemului democratic, îl apropie pe Cioran de Codreanu.
Pentru Căpitanul Gărzii de Fier era vorba de „a pune capăt existenţei Statului democratic bazat pe ideologia revoluţiei franceze” (Cărticica şefului de cuib, p. 100) şi de a „elimina discuţiile „sterile şi costisitoare” ale parlamentarismului democratic, din care nu rezultă nicio lumină şi din care, mai ales, nu poate ieşi decizia eroică de a înfrunta pericolul în aceste momente dificile”.
La rândul său, Cioran nu-şi ascundea propria admiraţie pentru acele regimuri politice care în perioada interbelică reprezentau diferite alternative la democraţia parlamentară: fascismul italian, naţional-socialismul german, bolşevismul sovietic.
Mă limitez la câteva citate extrase din articolele scrise de Cioran între 1930-1936 şi din carteaSchimbarea la faţă a României.
Despre Mussolini şi fascismul italian: „Cu fascismul, Italia şi-a propus să devină o mare putere. Rezultatul: a reuşit să atragă în mod serios atenţia lumii”. „Fără fascism, Italia ar fi fost o ţară falită”. „Marele merit al lui Mussolini este de a fi descoperit forţa Italiei.” „Fascismul este o traumă fără de care Italia este un compromis asemănător cu România actuală” („Vremea”, 31 mai 1936).
Despre Hitler şi naţional-socialism: „Dacă este ceva ce îmi place în hitlerism este cultura iraţionalului, exaltarea vitalităţii ca atare, expansiunea virilă a forţei” („Vremea”, 18 decembrie 1933). Şi încă: „În lumea de astăzi nu există om politic care să îmi inspire o simpatie şi o admiraţie mai mare decât Hitler. Există ceva irezistibil în destinul acestui om, pentru care orice act de viaţă trăită este important numai prin participarea simbolică la destinul istoric al unei naţiuni. Mistica Führer-ului în Germania este deplin justificată” („Vremea”, 15 iulie 1934)
În ceea ce priveşte bolşevismul şi Uniunea Sovietică, Cioran scria: „România are multe de învăţat de la Rusia. Am impresia că, dacă nu m-aş fi ocupat măcar puţin de Revoluţia Rusă şi de nihilismul rus al secolului trecut, aş fi căzut pradă tuturor neplăcerilor unui naţionalism inspirat din Daudet şi Maurras”. Şi urmează: „Hitlerismul mi se pare că este o mişcare serioasă pentru că a ştiut să asocieze direct conştiinţei misiunii istorice a unei naţiuni problemele inerente ale justiţiei sociale. În ceea ce priveşte bolşevismul, dacă este adevărat că reprezintă o barbarie unică în lume, el este, nu mai puţin, datorită afirmării absolute a justiţiei sociale, un triumf etic unic. Nu se poate face o revoluţie naţională de mare anvergură pe baza inegalităţilor sociale”.
Încă din 1957, adresându-se lui Constantin Noica, un intelectual din generaţia sa rămas în România, Cioran îşi va reaminti vremea în care „superstiţiile despre democraţie” le displăceau ambilor şi evoca în aceşti termeni propria judecată de condamnare a parlamentarismului: „Ruşinea speciei, simbol al unei umanităţi epuizate, fără pasiuni şi convingeri, inadaptată Absolutului şi Speciei, fără viitor, limitată sub toate aspectele” (Istorie şi utopie, p. 13) ş.a.m.d. Apoi urmează, „sistemele care voiam să îl elimine (parlamentarismul democratic, n.a.) pentru a-l substitui, mi se păreau frumoase, fără excepţie, la unison cu mişcarea Vieţii, Divinitatea mea de atunci.”
Paginile din Schimbarea la faţă a României dedicate problemei evreieşti amintesc şi ele, în substanţă, aceleaşi poziţii legionare. Traduc câteva rânduri, avertizând că Cioran însuşi le-a eliminat din ediţia din 1990.
„Invazia iudaică din ultimele decenii a istoriei româneşti a făcut din antisemitism caracteristica esenţială a naţionalismului nostru. De neînţeles în altă parte, la noi acest fapt are o legitimitate, care totuşi nu trebuie exagerată (…) Un organism naţional sănătos este mereu pus la probă în lupta contra evreilor, în special când aceştia, cu numărul şi cu aroganţa lor, invadează un popor. Dar antisemitismul nu rezolvă nici problemele naţionale, nici pe cele sociale ale unui neam. El reprezintă o acţiune de purificare, nimic mai mult. Defectele constitutive ale acelui neam rămân aceleaşi. Îngustimea de vederi a naţionalismului românesc se datorează derivării sale din antisemitism. O problemă periferică devine izvor de acţiune şi de viziune”.
Mai înainte, lăsându-se atras de lirismul său caracteristic, oarecum halucinant: „Ori de câte ori un popor devine conştient de sine, intră fatalmente în conflict cu evreii. Conflictul latent care există mereu între evrei şi poporul respectiv se actualizează într-un moment istoric decisiv, la o răscruce esenţială, pentru a-i aşeza pe evrei dincolo de sfera naţională, chiar mai mult: există momente istorice care fac din evrei, în mod fatal, nişte trădători (…) Nesimţindu-se nicăieri la ei acasă, aceştia nu cunosc deloc tragedia înstrăinării. Evreii sunt unicul popor care nu se simte legat de peisaj. Nu există loc pe pământ care să le fi modelat sufletul; şi, de aceea, ei sunt mereu aceiaşi în orice ţară sau continent. Sensibilitatea cosmică le este străină (…) în orice lucru evreii sunt unici; nu au pereche în lume, constrânşi cum sunt de un blestem de care este responsabil numai Dumnezeu. Dacă aş fi evreu, m-aş sinucide imediat”.
Ceea ce este interesant de notat este că antiiudaismul lui Cioran este foarte departe de a constitui un alibi care să servească la justificarea instaurării unui „capitalism naţional”, eliberat de concurenţa evreiască. „În ce fel – scrie Cioran – capitaliştii români sunt mai buni decât capitaliştii evrei? Aceeaşi bestialitate şi la unii şi la alţii. Nu pot să concep şi refuz să cred că am putea face o revoluţie naţională care să distrugă capitaliştii evrei, înlocuindu-i cu români. O revoluţie naţională care ar vrea să salveze capitaliştii români mi s-ar părea ceva oribil.”
Şi din acest punct de vedere, deci, poziţia lui Cioran o aminteşte pe cea a lui Codreanu, cel care scrisese: „Nu vom permite ca, la adăpostul sloganurilor naţionaliste, o clasă tiranică şi uzurpatoare să oprime muncitorii din toate categoriile, spoliindu-i literalmente şi ţipând mereu: Patrie (pe care nu o iubesc), Dumnezeu (în care nu cred), Biserică (în care nu mai intră), Armată (care merge la război cu mâinile goale). Acestea sunt realităţi care nu pot constitui embleme ale înşelătoriei politice în mâinile unor profitori imorali”.
În ciuda acestor importante convergenţe cu orientarea legionarismului, vitalismul lui Cioran se determină într-o serie de luări de poziţie care se vădesc puţin compatibile cu religiozitatea caracteristică a legionarismului însuşi. Într-adevăr, din paginile Schimbării la faţă a Românieireiese o bizantofobie care neagă rădăcinile însele ale spiritualităţii române.
Opusă acestei ostilităţi faţă de Bizanţ este o adevărată superstiţie a „istoriei”, înţeleasă ca dinamism citadin, urbanizare, industrializare totală. Chiar şi sub acest aspect, poziţiile lui Cioran sunt mai degrabă îndepărtate de cele ale Gărzii de Fier, care, deşi nu respingea complet perspectiva unei industrializări pe măsura realităţii româneşti, dorea nu mai puţin conservarea caracterului fundamental rural al ţării. Legionarii nu au mai pus în discuţie valoarea satului ca celulă vitală a orgtanismului comunitar naţional, în timp ce Cioran se afla decisiv de partea oraşului şi îi critica pe susţinătorii satului şi a culturii acestuia.
„Adversitatea noastră – scrie Cioran – se datorează condiţiilor de viaţă ale oamenilor de la sat. Ritmul lor lent ar fi o fericire dacă nu ar exista evoluţia rapidă a ţărilor industriale. De o parte satul, de cealaltă oraşul. Entuziasmul pentru sat este nota comună a intelectualilor noştri dintotdeauna, este nebunia lor caracteristică. Deoarece, dacă aceşti intelectuali ar fi avut un minim de spirit politic, ar fi înţeles că satul nu reprezintă de fapt o funcţie dinamică, ci constituie un obstacol dacă vrem să devenim o mare putere. Satul este infrastructura şi baza biologică a unei naţiuni, dar nu este mesagerul şi motorul său. Un an de viaţă într-un oraş modern este mai plin şi mai activ decât un secol de viaţă într-un sat. Şi nu numai din cauza numărului mare al populaţiei, ci din cauza tipului de viaţă citadină, care accelerează ritmul propriu datorită substanţei sale interioare. Oraşul şi industrializarea trebuie să devină două obsesii pentru un popor în ascensiune”.
Este un fapt că Codreanu a citit Schimbarea la faţă a României (volumul i-a fost trimis cu omagiul autorului însuşi) şi în 9 martie 1937 i-a scris lui Cioran o scrisoare în care demonstra că a apreciat tensiunea care era la originea acelor pagini, dincolo de expresiile adesea paradoxale ale autorului lor. „Te felicit din inimă”, îi scrie Codreanu „pentru întreaga durere care pulsează în pieptul tău şi pe care ai manifestat-o într-o formă atât de înaltă. Tu vrei ca această naţiune să se lepede de obiceiul de slugă pe care-l duce de atâta vreme şi care se ascunde sub veşminte regale. Şi ea vrea acelaşi lucru. Dovada este chiar faptul că te-a plăsmuit din argila sa, pentru a scrie asta. Fiindcă noi toţi, cei care scriem sau luptăm, nu o facem din iniţiativa noastră, ci împinşi de lava românească a vulcanului care vrea să erupă, pentru a se înălţa la cer”.
După trei ani, în decembrie 1940, în scurta perioadă a guvernului naţional-legionar, Cioran l-a comemorat la radioul naţional pe Căpitanul Gărzii de Fier. „Înainte de Corneliu Codreanu – spunea Cioran în acea emisiune – România era o Sahara populată. Existenţa celor care se găseau între acel cer şi acel pământ nu aveau alt conţinut decât aşteptarea lui. Cineva trebuia să vină. (…) Căpitanul i-a dat românului un sens (…) Lângă Căpitan, nimeni nu rămânea călduţ. Peste ţară a trecut o nouă cutremurare (…) Cu excepţia lui Isus, niciun mort nu a continuat să fie prezent printre cei vii. De aici înainte, ţara va fi ghidată de un mort, îmi spunea un amic pe malurile Senei. Acest mort a răspândit un parfum de eternitate asupra clipitei noastre omeneşti şi a readus cerul asupra României”.
Aşa cum se vede, discursul lui Cioran reia cu alte cuvinte tema „reconcilierii României cu Dumnezeu”, care-l impresionase atât de mult pe Mircea Eliade.
Desigur, spre deosebire de Eliade, care a fost membru al cuibului „Axa” şi candidat la alegerile din 1937 pentru partidul legionar „Totul pentru Ţară”, Cioran nu a fost un militant al Gărzii de Fier în sensul adevărat al cuvântului, pentru că nu a fost oficial înscris în Mişcare. Dar, aşa după cum am văzut, este indiscutabil că Cioran trăia fenomenul legionar cu mare intensitate.
În cazul său avem de-a face cu unul dintre acei intelectuali români care, chiar dacă şi-au menţinut propria autonomie de gândire şi de acţiune şi fără a adera formal la Mişcarea Legionară, au susţinut şi însoţit îndeaproape acţiunea acesteia.
Orice ar fi, este evident că în vitalismul exasperat al lui Cioran, în aspiraţia sa de putere, în ideea sa a necesităţii unei „mobilizări totale” a maselor, în raportul său vag „futurist” cu modernitatea se manifestă unele dintre acele caracteristici pe care le-am indicat ca tipice revoluţiei conservatoare.

Constantin Noica
La gruparea naţionalistă a „tinerei generaţii” interbelice române se adaugă şi gândirea filosofului Constantin Noica, care se caracterizează în manieră particulară prin tentativa de a respinge alternativa conservatori – liberal-democraţi: primii, după Noica, condamnă poporul român la destinul obscur şi anonim al unei existenţe etnografice la periferia Europei, în timp ce ceilalţi îl expun la riscul omogenizării mondialiste şi al pierderii de identitate. Dilemei tradiţie-modernitate (adică rural-urban, Orient-Occident, bizantinism-latinism etc.) Noica îi opune o „Românie actuală”.
Într-o conferinţă ţinută la Berlin în iunie 1943, Constantin Noica spunea: „Noi ştim că suntem ceea ce se cheamă ’o cultură minoră’. Ştim şi că aceasta nu înseamnă de fapt inferioritate calitativă. Cultura noastră populară, chiar dacă minoră, are realizări calitative comparabile cu cele ale marilor culturi. Şi ştim că avem, în această cultură populară, o continuitate pe care marile culturi nu o au (…). Dar astăzi chiar acest lucru nu este mulţumitor: faptul că am fost şi suntem „în ceea ce este cel mai bun în noi” oameni ai satului. Nu mai vrem să fim eternii ţărani ai istoriei. Această tensiune, „agravată nu numai de faptul că suntem conştienţi, dar şi de convingerea că „a fi conştienţi” poate reprezenta un semn de sterilitate, constituie drama generaţiei de astăzi. Din punct de vedere economic şi politic, cultural şi spiritual, simţim că în nicun caz nu mai putem trăi într-o Românie patriarhală, rurală, anistorică. Nu ne mai place România eternă: dorim o Românie actuală”.
Dar în acest punct lui Noica i se arată o dilemă: dacă a rămâne în eternitate echivalează cu a rămâne o cultură anonimă şi minoră, a apuca pe drumul „actualităţii” semnifică a intra în competiţie cu marile culturi şi a fi inevitabil depăşiţi.
Dilema pare insolubilă; totuşi, este un dat că poporul român este pe drumul de la eternitate spre istorie.
Cu toate acestea, dacă intrarea în istorie este inevitabilă, nu este inevitabil a adera la programele modernismului liberal şi democratic. Dimpotrivă, ca alternativă fie la opţiunea conservatoare fie la cea liberal-democratică, Noica indică o a treia cale, acea a treia cale care este de altfel implicită în poziţiile intelectualilor secolului XX românesc, cum ar fi de exemplu istoricul Vasile Pârvan, poetul Lucian Blaga şi, aşa cum am văzut, Cioran cel din Schimbarea la faţă a României, trei autori, pe care Noica îi citează expres ca sprijin al propriei sale poziţii.
Refuzul simultan al conservatorismului şi al modernismului liberal-democratic se adaugă, la Noica, unei critici a modernităţii pe care el continuă s-o dezvolte mult dincolo de sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Putem să ne facem o idee, dacă nu ştim limba română, citind unul dintre micile studii ale acestui filosof care au fost traduse în italiană. Studiul Sei malattie dello spirito contemporaneo, o carte publicată în 1978 (în plină epocă Ceauşescu) în care sunt examinate dezechilibrele fiinţei („maladii ontice”) care se reflectă asupra oamenilor, popoarelor şi chiar asupra zeilor.
Printre aceste maladii, două sunt în mod special semnificative în relaţie cu discursul asupra modernităţii şi pentru linia de gândire a revoluţiei conservatoare: „acatolia” (refuzul universalului, katholou) şi „atodetia” (refuzul individualului, tode ti). „Acatolia”, explică Noica, e maladia omului sclav care a uitat de orice stăpân, inclusiv cel interior, este maladia care a început să afecteze Europa la sfârşitul epocii Luminilor şi, prin intermediul anglo-saxonilor, a cucerit lumea occidentală şi acea parte a planetei care este sub influenţa sa.
Dacă mi se permite o observaţie, sunt concepte care amintesc acele expresii ale lui Drieu La Rochelle din jurnalul său din data de 2 septembrie 1943: „În lipsa fascismului, numai comunismul poate pune realmente omul cu spatele la zid, constrângându-l să admită din nou, cum nu s-a mai întâmplat din Evul Mediu, că are stăpâni. Stalin, mai mult decât Hitler, este expresia legii supreme”.
Întorcându-ne la Noica, acea altă maladie pe care el o numeşte „atodetia” constă în schimb în aservirea persoanei la ceea ce Noica însuşi numea „tirania puterilor anonime”: Istoria, Societatea, Ştiinţa etc., înţelese în mod superstiţios ca tot atâtea divinităţi ale lumii moderne.
Referindu-se la Spengler, Noica vede în „acatolie” o infirmitate tipică a Zivilisation, şi în „atodetie” infirmitatea Kultur-ei.
În ce priveşte „acatolia” democratică, ea se manifestă într-o lume atomizată şi dominată de dorinţa de a avea, unde totul are ca scop suprem creşterea bunăstării materiale. AceastăZivilisation în care se exprimă homo democraticus a fost caracterizată nemilos de către Noica într-un alt studiu tradus în italiană, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru. Să ne referim doar la câteva rânduri: „Lăsaţi-mă în pace, voi divinităţi, voi doctrine filosofice, biserică sau tradiţii. Eu ştiu mai bine decât voi ce mi se întâmplă”. Din secolul al XVIII-lea până azi, individul a cucerit drepturi cum nu mai avusese niciodată în istorie. Totalitarismele ce supravieţuiesc stau ruşinate de îndrăzneala pe care şi-au luat-o, o clipă, faţă de individ, nu numai oprimându- l direct, dar şi transformându-l în obiect, cum vroiseră (…) Fratele EU a învins; (…) Individul a reuşit să fie şi este în continuare (până la întâlnirea cu asiaticii, lipsiţi de sentimentul individualităţii) cel pentru care se face totul. (…) Şi iată că, finalmente, oamenii nu se simt fericiţi (…)
Rugaţi-vă pentru omul modern care trăieşte în bunăstare …El are, în societatea sa de consum, ceva din psihologia doamnei care trăieşte monden: „Nu-mi place această şampanie, fă ceva ca să mă distrezi… (…) Acest individ încercuit… pentru care cerinţa de a se cunoaşte pe sine însuşi are abia o umbră de sens… a câştigat partida. Micul imbecil este la volanul maşinii sale şi pleacă, după plictiseala unor zile de lucru, spre plictiseala unui week-end. Rugaţi-vă pentru el”.
Acest mic imbecil este prototipul acelei umanităţi democratice care „este deja o masă informă”, cum spune acelaşi Noica în De dignitate Europae, o carte apărută în 1988 (un an după moartea sa şi un an înainte de căderea lui Ceauşescu). Această masă informă „se afundă în zoologie”, pentru că nu se poate gândi o altă soartă pentru „o lume care nu are nimic sănătos în sine, ci îl lasă pe fiecare în pace”, o lume lipsită de orice autentică legătură interioară, în care, spune din nou Noica, „omul se îndepărtează respectuos de om”, încât „bye-bye ar putea fi poate numele său mai adecvat”.
Societatea democratică e într-adevăr o „societate bye-bye”, în sensul în care supunerea tehnicii la finalitatea consumeristă provoacă o creştere continuă a distanţelor dintre un om şi altul, dintre om şi lume. Mai mult decât să comunice între ei, hominizii democratici se raportează la instrumentele aşa-zisei comunicări (ziarul, radioul, televizorul etc.); viteza însăşi, observă Noica, „nu creează poduri, ci rupe rădăcinile”. Izolarea aşadar nu a fost niciodată mai mare ca în „satul global”.
Dacă democraţia oocidentală este fructul unei maladii a spiritului contemporan („acatolia”), totalitarismul, am accentuat deja, este fructul unei alte maladii („atodetia”).
După Noica, totuşi, nu există, între răul democratic şi cel totalitar, o echivalenţă care ar permite ca ele să fie puse pe acelaşi plan: trebuie cel puţin să ţinem cont de diversitatea originilor lor, primul fiind o afecţiune a Zivilisation, iar al doilea al Kultur.
De altfel, argumentează Noica, pe planul efectelor practice, totalitarismul (chiar şi în varianta sa comunistă) e mai puţin dăunător decât democraţia liberală; în plus, el posedă, independent de voinţa sa şi de proiectele sale, virtuţi obiective. În special între conformismul democratic şi înregimentarea totalitară există o diferenţă apreciabilă, care se traduce în avantaj de partea totalitarismului, fiindcă în acesta controlul şi dominaţia sunt practicate într-o manieră deschisă, fără înşelăciuni şi fără multă ipocrizie.
Dar mai sunt şi altele. Între anii şaptezeci şi optzeci Noica nota în jurnalul său reflecţia că în comunism „ceea ce este esenţial omului” supravieţuieşte. „Înainte, pentru om era simplu: se definea prin intermediul lui a avea. Acum trebuie să se definească prin intermediul lui a fi”. Cu alte cuvinte, totalitarismul comunist îi pusese pe mulţi oameni în faţa propriei responsabilităţi, oferindu-le, paradoxal, posibilitatea unei existenţe mai autentice.
Tot în raport cu relaţia dintre democraţia occidentală şi „socialismul real”, există o altă consideraţie a lui Noica ce merită a fi citată: aceea după care aspectul internaţionalist este de departe mai accentuat în Vest decât în Est. E adevărat că teoria marxist-leninistă s-a manifestat cu ajutorul unor fraze retorice de tipul „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, dar realitatea „vagabondajului planetar” (altă expresie tipică a lui Noica) este indiscutabil o condiţie existenţială caracteristică Occidentului democratic şi nu ţărilor socialismului real.
Oricum ar fi, matricea oricărui cosmopolitism şi internaţionalism manifestate în secolul XX e acel „universal generic” căruia Noica îi opune o filosofie a inspiraţiei tradiţionale şi a identităţii comunitare.
Aceasta este o replică ce nu putea să nu lase şocată intelighenţia neoiluministă a Europei occidentale, cea care a început câţia ani în urmă să-l supună pe Noica unui proces postum (ca, de altfel, cum s-a întâmplat şi cu Eliade şi cu Cioran), acuzându-l că ar fi cedat „tentaţiei fasciste” prin colaborarea „obiectivă” cu regimul naţional-comunist al lui Ceauşescu.

Concluzii
Făcând un bilanţ, pare legitim să conchidem că noţiunea de „Revoluţie Conservatoare” poate fi extinsă şi la România şi la Mişcarea Legionară în particular.
Din punct de vedere cronologic, totuşi, în timp ce în aria austro-germană limitele luiKonservative Revolution sunt 1918 şi 1932 (deoarece venirea la putere a NSDAP înseamnă în acelaşi timp încoronarea dar şi sfârşitul acestei Konservative Revolution), în România, în schimb, fenomenul revoluţionar-conservator ajunge până în anii celui de-al doilea război mondial.
Nu numai atât: unii exponenţi ai revoluţiei conservatoare române, după ce au sprijinit Mişcarea Legionară, şi-au continuat activitatea în anii de după al doilea război mondial, unii în exil iar alţii în patrie. Eliade a publicat ediţia franceză a Mitului eternei reîntoarceri în 1949, în timp ce Constantin Noica a cunoscut o activitate intensă în patrie în perioada naţional-comunistă; mai întâi într-o instituţie oficială ca Centrul de logică al Academiei Române şi apoi în refugiul carpatic de la Păltiniş, care a devenit destinaţia neîntreruptă a numeroşi tineri şi, dacă vrem să-l cităm pe Cioran, „centrul spiritual al României”.
Putem spune că cineva a adunat moşteniea lor? Chi vivrà vedrà.


Traducere Cristi Pantelimon