sâmbătă, 31 mai 2014

APEL: Tragedia Basarabiei si Bucovinei

APEL
Tragedia Basarabiei si Bucovinei


Romance din Basarabia deportate de URSS in Siberia si obligate sa taie lemne pentru ruși, fotografie originala de epoca, in jur de 1950


In stadiu avansat de redactare la Mitropolia Ortodoxă a Ardealului din Sibiu (unde in anii triști ai c​omunismului mitropolit a fost IPS Antonie Plămădeală, basarabean) se află volumul "Salvarea basarabenilor si bucovinenilor din Romania, 1944-1947". Autorul, Liviu Valenas, adresează un apel tuturor basarabenilor și bucovinenilor (și nu numai acestora) din România, Republica Moldova (Basarabia), Ucraina, Federația Rusiei și oriunde s-ar afla in lume, de a contribui cu orice marturie, document de epoca sau fotografie privind trista perioadă.
Datele de contact:
Liviu Valenas, Lenau Str. 16, D - 90431 Nürnberg, Germany - D,
Tel. 0049-911-8014898, 0049-174-7872, E-Mail: liviu.valenas@gmail.com

vineri, 30 mai 2014

Liviu Valenas. Istoria submarinelor romanesti, 1912-2014

Istoria submarinelor romanesti, 1912-2014

Primul submarin "Delfinul"
De-a lungul anilor mai multi analisti militari navali au descris submarinul ca "arma saracilor", in realitate a fost si este o arma complexa, teribil de eficienta si, normal, foarte costisitoare. Nu e de mirare ca putine tari din lume si-au permis si-si permit sa posede submarine. Iar printre aceste tari a fost si este si Romania. O marina militara serioasa fara submarine este de neconceput in ziua de astazi.
Romania a comandat primul submarin, probabil deja in 1912 (datele precise, in acte, au disparut) un submarin costier, in Italia, inainte de Primul Razboi Mondial. El trebuia preluat in 1915, dar in acelasi an Italia a declarat razboi fostului aliat, Austria-Ungaria si drept urmare a rechizitionat, abuziv, submarinul pentru flota ei. In 1920 statul roman a fost cel care a renuntat, din motive financiare, la achizitionarea unui alt submarin costier, de 350 tone deplasament, contractat firmei franceze Schneider-Creussot.

Peste numai cativa ani a fost comandat un submarin mult mai mare, de "mare larga", santierului naval italian Quarnaro din Fiume (Rijeka de astazi - Croatia). In 1926 santierul a inceput lucrarile la submarin, insa din cauza lipsei totale de experienta in constructia de submarine, terminarea lucrarilor a intarziat enorm (cu nenumarate proteste din partea Romaniei, inclusiv actiuni in justitie) si abia in anul 1935 submarinul a fost lansat la apa, peste inca un an, in 1936, a intrat oficial in serviciu, fiind prezentat festiv publicului romanesc si strain la Constanta, in prezenta regelui Carol al II-lea, cu ocazia Zilei Marinei, la 15 august 1936. Fiind primul submarin romanesc scopul lui initial a fost de "nava-scoala" pentru submarinisti, mai ales ca urmau sa intre in dotarea MRR (Marina Regala Romana) alte submarine (Planul Naval din 1929, dus la indeplinire decat foarte partial, prevedea printre cele 180 de nave militare noi si 12
submarine), mai moderne, partial construite in tara, la Galati. Intre timp fusese livrata Romaniei, tot de catre santierul naval din Fiume, si nava baza de submarine "Constanta".
Declansarea razboiului contra URSS la 22 iunie 1941 a facut ca submarinul "Delfinul" sa ia parte din prima zi la ostilitati. Peste putin timp, impreuna cu alte nave romanesti, printre care distrugatoarele Marasesti si Regina Maria, a respins, in dreptul capului Midia, puternica flota de invazie a Uniunii Sovietice. URSS a pierdut atunci doua submarine si 
puternicul crucisator "Moskva", iar crucisatoarele usoare "Harkov" si "Vorosilov", avariate, au trebuit sa se retraga. Pe urma "Delfinul" a luat parte la luptele navale din preajma Crimeei si a reusit in noiembrie 1941 sa scufunde transportorul de trupe "Uraletsk" (2.000 t DW). Cea mai periculoasa misiune a „Delfinului“ a avut insa loc intre 25 iunie si 3 iulie 1942 cand a fost reperat de distrugatoarele care escortau un convoi sovietic la est de Yalta. Timp de aproape patru zile a fost supus incontinuu unui bombardament cu sute de bombe si grenade antisubmarin, a fost atacat si din aer. Pentru a scapa comandantul submarinului (a carei deviza de lupta era: „Hotarati ca leul, vicleni ca vulpea, prudenti ca pisica“) a ordonat golirea rezervorului de ulei si aruncarea peste bord, intr-o noapte, a tot ce nu era necesar navei. Sovieticii, observand pata de ulei si aceste resturi, au si anuntat prin radio Moscova, in limba romana, scufundarea lui. Cu o viteza de melc, serios avariat, inclusiv cu carma pe jumatate scoasa din uz, „Delfinul“ a ajuns insa dupa 10 zile la Constanta, spre stupefactia tuturor, inclusiv a familiilor indoliate prematur ale marinarilor declarati morti. A fost apoi remorcat pana la Galati si a intrat in reparatii. La 24 august 1944, pentru a nu fi confiscat de sovietici, a fost din nou remorcat, pe Dunare in sus, pana la Islaz. Degeaba, la 15 septembrie 1944 rusii l-au confiscat, impreuna cu restul navelor militare si civile romanesti. In 1951 URSS l-a inapoiat Romaniei, in stare de "epava-plutitoare", spre surprinderea "restituitorilor" romanii au reusit sa-l repare si in 1954 a devenit din nou operational, insa, in principal, nu pentru Marina Militara a RPR, ci pentru Institutul Roman pentru Cercetari Marine (IRCM) din Constanta si, desigur, a servit in continuare ca nava-scoala pentru submarinistii militari. In 1970 a fost scos definitiv din serviciu si casat, ce se mai pastreaza din acest prim submarin romanesc, la Muzeul Marinei din Constanta si la muzeul Ferdinand I din Bucuresti, sunt cele doua motoare Krupp, tunul Bofors si manometrul de adancime. Seful statului major al Marinei Militare, Victor Bogdan, a incercat tot ce era posibil ca sa salveze submarinul, ca nava istorica, insa autoritatile comuniste ale epocii au ramas impasibile. Este trist ca Ceausescu nu a avut inspiratia, nu a realizat momentul, in 1970, sa pastreze nava, pentru posteritatea romaneasca.

Submarinul "Delfinul" la sosirea in tara de la Fiume-Italia, iulie 1936
Datele tehnice ale submarinului „Delfinul“
Produs intre 1926-1935 la santierul naval Quarnaro, Fiume, Italia. Probele de mare, cu echipaj romanesc: 1935, intrat in serviciu la 17 iulie 1936, casat in 1970. Deplasament: 650 t la suprafata, 900 t in imersiune. Lungime: 68,0 m, latime maxima: 5,90 m, pescaj, 3,60 m. Echipat cu doua motoare diesel Krupp de 800 CP fiecare, iar pentru imersiune electromotoare. Viteza maxima: 14 noduri la suprafata (25,80 km/h), 9 noduri in imersiune (17 km/h), autonomie: 2.000 de mile maritime (3.680 km), dupa alte date o autonomie mult mai mare, de 10.000 de mile maritime. Echipaj: 40 de militari. Armament: un ton Bofors (de productie suedeza) de 101,60 mm si 2 tuburi lanstorpile pentru 6 torpile in total (de 533 mm).
Submarinele Rechinul si Marsuinul
In 1929 Guvernul Regal al Romaniei a aprobat, in fine, Planul Naval. Conform acestui act Marina Regala a Romaniei (MRR), sau MMS - Marina Majestati Sale, trebuia dotata cu 180 de noi nave militare. Planul prevedea, pentru anii 1930-1940: 2 crucisatoare usoare, 8 distrugatoare, 2 puitoare de mine, un portavion si 12 submarine. Pentru marina militara fluviala era un alt program, de asemenea foarte costisitor. Atat Consiliul de Regenta, cat si Guvernul, isi dadeau foarte bine seama de dificultatea extrema de a apara un litoral lung de peste 500 km, plus 1.050 km de Dunare, contra a doi adversari declarati: URSS si Bulgaria. Ultima tara era extrem de slab dotata fata de Romania (in prezent este, aproximativ, in aceasi situatie), in schimb Uniunea Sovietica avea peste 300 de nave lupta operationale in Marea Neagra, inclusiv un cuirasat („Comuna din Paris“), inclusiv 47 de submarine (o paranteza: 27 dintre ele aveau sa fie scufundate de Marina Regala Romana, de marina germana si cea italiana, intre 1941-1944).
Criza economica mondiala, izbucnita numai "local" la bursa din New York, intr-o zi de vineri ("Vinerea Neagra") din noiembrie 1929 , avea sa loveasca din plin si Romania, este drept, abia din anul 1930, oricum PLANUL NAVAL a ramas, in buna parte, doar pe hartie.
Din cele 12 submarine preconizate, numai unul a intrat in serviciu, in 1936: "Delfinul". Ironia istoriei: fusese anterior livrata (de Italia) Romaniei moderna nava-baza de submarine "Constanta", care ar fi urmat sa asigure singura logistica celor 12 submarine, conform Planului Naval /1929.
Intre 1937-1938 Romania, prin regele Carol al II-ea, a cerut Germaniei livrarea de submarine, in contrapartida cu produsele traditionale de export ale tarii: petrol, grane, aur etc. Germania, care sub Hitler, considera Romania o tara „ostila“, nu a raspuns la inceputacestor cereri. Partea romana a venit, in aceasta situatie, cu o propunere surprinzatoare: avea nevoie doar de planurile submarinelor olandeze, si bineinteles de motoare si echipament de lupta, constructia submarinelor avea sa fie facuta la Galati. In 1940 cele mai moderne submarine din lume nu erau nici cele germane, nici cele americane, nici cele japoneze: erau submarinele olandeze, toate au reusit sa fuga in mai 1940 in Anglia, iar de acolo in Indiile Olandeze (Indonezia de astazi). Insa planurile submarinelor olandezilor au fost capturate in luna mai 1940 de armata germana, plus un oarecare numar de submarine aflate in constructie.
La Bucuresti "stapanul" situatiei devenise intre timp generalul Ion Antonescu, care a reluat cererea. S-a ajuns la un acord: Germania s-a angajat sa livreze planurile submarinelor olandeze Romaniei si de asemenea partile sensibile ale armei (motoare, armament etc.), Ion Antonescu garantase in schimb ca, Romania, are capacitatea tehnologica de a ansambla (chiar de a produce singura, daca este nevoita) submarine.
Nu era o vorba in vant: in 1939 Romania a lansat la apa o nava militara moderna, de conceptie si tehnologie 100 % romaneasca: puitorul de mine "Amiral Murgescu" (erou naval al razboiului de Independenta de la 1877-1878): constructor santierul naval Galati.
Pe calea ferata au fost transportate in 1940-1941 toate toate piesele detasate a doua submarine de conceptie olandeza. Navalistii de la Galati au reusit performanta sa ansambleze submarinele in timp record si in 1941 au fost lansate la apa. In baza „traditiei“ „animaliere“ (submarinul „Delfinul“) au fost botezate „Marsuinul“ si „Rechinul“. Lansate la apa in 1941 (spre surprinderea specialistilor germani, care nu credeau ca santierul naval de la Galati este capabil de o astfel de performanta tehnica si inginereasca), probele de mars si armarea navelor au mai durat trei ani de zile. Nu avem nici o dovada in acest sens, insa banuim ca maresalul Ion Antonescu a dat un ordin secret, ca sa se intarzie cat mai mult punerea lor in serviciu, in ideea sa nu fie pierdute in actiuni ofensive fara rost si sa fie pastrate, impreuna cu restul flotei militare, pentru a asigura apararea litoralului romanesc in 1944-1946 impotriva oricaror tentative de debarcare sovietica. La 23 august 1944 intreaga flota militara a Romaniei era practic intacta, o performanta unica in istorie, insa fara nici o consecinta pozitiva pentru tara, fiindca intre 24 august si 13 septembrie 1944 sovieticii au confiscat toata navele, inclusiv cele comerciale.
Submarinele „Marsuinul“ si "Rechinul" au devenit operationale in primavara anului 1944. „Rechinul“ a luat parte, partial, la Operatiunea "60.000", adica evacuarea soldatilor romani, germani, rusi 1) si slovaci din Crimeea, desfasurata pe parcursul unei luni de zile (12 aprilie-14 mai 1944). Hitler se incapatanase se mentina cu orice pret Crimeea (voise sa o anexeze direct la Reichul german, sub numele de Gotland, fiindca cancelarul german aflase ca odata traisera si goti in Crimeea...). Pana la urma Ion Antonescu, dar si generalii germani, l-au convins sa evacueze, in ceasul al 12-lea peninsula, in conditii foarte dificile, sub atacul incontinuu al artileriei, aviatiei si marinei sovietice. Dupa Operatiunea "Dynamo" (evacuarea de catre Anglia a trupelor aliate incercuite la Dunkerque, iunie 1940) a fost cea mai mare operatiune de evacuare din al Doilea Razboi Mondial, un mare succes: majoritatea soldatilor aliati au reusit sa ajunga nevatamati la Constanta, trupele au fost transportate in principal de nave civile romanesti 2), escortate de nave militare romane si germane.
„ Rechinul“ a efectuat apoi un raid indepartat de recunoastere, de o luna si jumatate (15 iunie – 29 iulie 1944) in portul sovietic Novorosiysk, cea mai lunga misiune a unui submarin romanesc executata vreodata. Atat "Marsuinul" cat si "Rechinul" au fost intens atacate in 1944 de catre sovietici cu bombe si grenade antisubmarine, insa au reusit sa scape absolut fara nici o avarie. Mentionam de asemenea faptul ca „Marsuinul“ a fost atacat timp de doua zile, fara succes, si de marina si aviatia germana, care l-au confundat cu un submarin sovietic.
La 5 septembrie1944 cele doua submarine au fost confiscate de Uniunea Sovietica, impreuna cu restul navelor stationate la Constanta. In data de 20 februarie 1945 la bordul "Marsuinului", stationat la Poti, in URSS, a avut loc explozia unei torpile. Sovieticii l-au reparat insa, in 1944-1945 era unul din cele mai moderne submarine din lume, insa in 1950 a fost casat, dupa ce i-a fost copiata toata tehnologia de fabricatie olandezo-romana. "Rechinul" in schimb a fost folosit ca "depozit plutitor pentru piese de schimb pentru submarinele sovietice" si apoi returnat Romaniei, in 1951, in stare de carcasa demna de fier vechi. Nu a mai putut fi repus in functie, fiind casat in 1957 (dupa alte date, in 1959), dupa toate probabilitatile la Mangalia.
Mentionam de asemenea si faptul ca, la Conferinta de Pace de la Paris, la 10 februarie 1947, Romania fiind considerata tara invinsa, i s-a interzis ca pe viitor sa mai posede submarine. Intrand insa din 1947 in sfera de influenta sovietica si in plin Razboi Rece, prevederea a ramas caduca.
Istoricii navali straini nu stiu nici pana in ziua de astazi ce paternitate sa acorde submarinelor "Marsuinul" 3) si "Rechinul". Au fost submarine olandeze, germane, romanesti sau o "coproductie"? Insa, cum la un avion nu conteaza cine a livrat motoarele si electronica, ci cine a proiectat ansamblul si l-a construit, atunci putem considera cele doua submarine de productie romaneasca, desigur realizate in cadrul unei colaborari internationale.
De mentionat ca submarinele romanesti „Delfinul“, „Marsuinul“ si „Rechinul“ au servit in Marina Regala a Romaniei (MRR) sub deviza „Audaces fortuna juvat“ (Vergiliu).



Submarinele "Rechinul" (dreapta imaginii) si "Marsuinul" (centru), Constanta, august 1944

Datele tehnice ale submarinului „Marsuinul“
Lansat la apa la Galati in 1941, operational in 1944, confiscat de sovietici in 1944, casat in 1950. Initial proiectat ca puitor de mine, reproiectat ca submarin de atac. Lungime: 68,70 m, latime maxima: 6,50 m, pescaj, 3,60 m. Deplasament 508 tone, in imersiune 630 tone. Echipat cu doua motoare diesel, respectiv 2 electromotoare, viteza maxima la suprafata: 16 noduri (30 km/h), in imersiune: 9 noduri. Raza de actiune: 8.000 mile maritime (14.720 km). Echipaj: 45 militari. Armament: 1 tun naval de 88 mm, un tun antiaerian automat Oerlikon (Elvetia) de 20 mm, 2 tuburi lanstorpile electrice de 533,4 mm, rezerva torpile: 6 buc.
Datele tehnice ale submarinului „Rechinul“
Lansat la apa la Galati in 1941, operational in 1944, confiscat de sovietici in 1944, casat in 1957. Lungime: 69,80 m, latime maxima, 6,60 m, pescaj 3,60 m. Echipat cu doua motoare diesel de 800 CP fiecare si doua electromotoare de 600 CP, care ii asigurau o viteza maxima la suprafata de 14 noduri, in imersiune 9 noduri. Autonomia: 7.000 mile maritime (12.880 km), restul datelor tehnice, inclusiv armamentul, sunt identice cu submarinul "Marsuinul".
Submarinele de buzunar din clasa CB
In 1940 Italia a luat decizia ca, pe baza micilor submarine CA (exista o confuzie permanenta intre submarinele "mici", "pitice" sau de „buzunar“- diferenta este legata doar de tonaj) sa fie produse 72 de submarine mult mai performante, din noua clasa CB, cu un deplasament, in imersiune, de 45 tone. Lucrarea a fost incredintata santierelor Caproni (cel care a lucrat impreuna cu Henri Coanda la proiectarea primului avion cu reactie din lume: Coanda 1910) si Major Signelli din Milano. Din cauza multiplelor dificultati cu care s-a confruntat Italia in cel de al Doilea Razboi Mondial, dificultati tehnice, de aprovizionare cu materiale, cu personal uman etc., pana la urma au fost produse doar 22 de unitati.
Primele submarine CB lansate la apa au fost deplasate, pe calea ferata, in 1942, la Constanta si dupa putin timp la Yalta, in Crimeea. Au luat parte, din prima zi, cu mare succes, la operatiunile impotriva submarinelor sovietice, trei dintre ele, mult mai mari, SC 208, SC 207 si respectiv SC 214, au fost scufundate, impreuna cu intregul echipaj, de micile submarine italiene. Nici un submersibil din clasa CB nu a fost dedectat de marina sovietica, doar CB 5 a fost distrus la chei, in Yalta, de bombardiere sovietice.
La 3 septembrie 1943 Italia, prin maresalul Pietro Badoglio, a semnat la Casablanca, Armistitiul cu Aliatii, armistitiu, din ratiuni tactice, facut public abia pe 8 septembrie 1943. Imediat Germania s-a considerat in stare de razboi cu Guvernul Regal al Italiei. Consecinta: toate navele italiene trebuiau confiscate, cu forta la nevoie, de Germania. Submarinistii italieni, stationati in Crimeea, pentru a nu pierde navele si pentru a nu intra (marinarii) in prizonieratul german, intr-o actiune bine pusa la punct, care a surprins total Comandamentul German din Crimeea /Sevastopol, au fugit ulterior cu toate cele 3 submarine valide la Constanta. Celelalte doua, usor avariate, fusesera deja anterior remorcate la Constanta, de puitorul de mine „Amiral Murgescu“, pentru a fi reparate. Comandorul italian Alberto Torri, comandantul fortei maritime italiene din Marea Neagra, s-a prezentat imediat amiralului Horia Macellariu, comandantul Marinei Regale Romane si a declarat ca refuza sa lupte in continuare alaturi de Germania si pune la dispozitia marinei romane toate navele si tot personalul. Submarinele din clasa CB au format „escadrila nr. 2 de submarine“ (romanesti), puse sub comanda Lt. Virgil Bucur.
Hitler a cerut imediat, sigur, in termeni foarte politicosi, maresalului Ion Antonescu, sa rupa relatiile diplomatice cu Guvernul Regal al Italiei, mai mult chiar, sa declare razboi Italiei, ceea ce Ion Antonescu a refuzat categoric. Ca sa-i faca oarecum pe plac lui Hitler Antonescu a incuviintat doar ca, absolutpro forma, Romania sa intretina relatii "diplomatice" si cu "Republica Sociala Italiana" (RSI) a lui Mussolini, un stat absolut fantoma, in care nici macar Hitler nu mai credea. Romania ajunsese in situatia paradoxala, unica in cel de al Doilea Razboi Mondial, de a intretine relatii diplomatice cu doua state italiene, care aveau doua legatii la Bucuresti...
Submarinistii italieni au fost primiti in Romania ca adevarati eroi (si erau!), tratati ca atare. In ceea ce priveste submarinele de buzunar CB, intrate in proprietatea statului roman, ele nu au participat ulterior la nici o actiune ofensiva (doua submarine CB au luat parte doar la o misiune de recunoastere cu echipaj romanesc), dintr-un simplu motiv: strategia navala de razboi a Romaniei in 1943-1944 era exclusiv defensiva, aceste 5 submarine de buzunar trebuiau pastrate cu orice pret intacte, pentru viitoarea aparare a litoralului romanesc!
La 5 septembrie 1944 toate cele cinci submarine de buzunar (CB 1-4 si CB 6) au fost confiscate de Marina Sovietica, iar in 1945 au fost demontate pentru piese de schimb. 4)
Istoricii militari navali straini sunt unanimi astazi: Romania a fost singura tara din lume, angrenata din plin in al Doilea Razboi Mondial in batalii navale, care nu a pierdut nici un submarin. nici un submarinist!O performanta unica, in mod sigur, nu va mai fi egalata niciodata. O pagina glorioasa din istoria Marinei Militare a Romaniei.
Micile submarine de productie italiana din clasa CB au fost, de departe, cele mai bune din lume. Pentru memorie: toate cele 5 submarine de buzunar japoneze, care au atacat in 1941 Pearl Harbour au fost pierdute integral, inclusiv echipajele: rezultatul: nul. Idem toate submarinele pitice englezesti care au vrut sa scufunde in 1942 in Norvegia cuirasatul german Tirpitz (este drept ca si nava germana a fost scoasa din uz pentru un an de zile), iar submarinele de buzunar germane, produse, din disperare, abia din vara-toamna anului 1944, si-au dovedit totala vulnerabilitate, majoritatea fiind pierdute la prima lor operatiune. Marinarii germani le-au denumit, desigur discret. "sicrie submersibile".
In 1945 Iugoslavia, in cadrul asa numitelor "despagubiri de razboi", a primit din partea Italiei 3 submarine din clasa CB. CB 20 se afla in prezent in Muzeul Tehnic din Zagreb, se pare ca este singurul submarin de buzunar CB pastrat intact.

Submarin de buzunar din clasa CB, Muzeul Tehnic din Zagreb
Datele tehnice ale submarinelor de buzunar din clasa CB
Lungime: 15,0 m, latime maxima: 3,0 m, pescaj: 2,1 m, deplasament: 36 t, in imersiune: 45 t. Motorizare: 1 motor diesel Bota-Franschini de 90 CP (66 kW), respectiv un electromotor Brown & Boveri (Elvetia) de 100 CP (74 kW), care antrenau o singura elice. Viteza maxima: 7,5 noduri (14 km/h) la suprafata si 7 noduri in imersiune (13 km/h). Raza de actiune la 5 noduri viteza de croaziera: 1.400 mile maritime (2.576 km), adancimea maxima permisa: 55 m. Echipaj: 4 militari. Armament: 2 tuburi exterioare lanstorpila de 55 cm, rezerva torpile: 2 buc.

Nava baza de submarine "Constanta"
Romania a comandat in 1926 santierului naval Quarnaro din Fiume, Italia, astazi Rijeka in Croatia, o nava baza de submarine si un submarin ("Delfinul"). Nava baza a fost construita in timp record (spre deosebire de submarin) intre 1927-1928 si in 1931 a fost preluata de Marina Regala a Romaniei (MRR), cu numele de NMS (Nava Majestatii Sale) "Constanta". In 1936 s-a deplasat la Fiume, pentru a escorta, in drumul spre tara, submarinul "Delfinul", care fusese intre timp terminat si preluat de un echipaj romanesc.
Nava baza de submarine "Constanta" trebuia sa asigure singura, pe mare, logistica celor 12 submarine, ce urmau sa fie achizitionate /construite in perioada 1930-1940 (Planul Naval din 1929), din motive financiare aveau sa intre in componenta MRR doar 8 unitati, trei submarine de "mare larga" si foarte tarziu si cinci pitice, de buzunar, din clasa CB.
NMS "Constanta" era proiectata sa asigure incarcarea bateriilor de pe submarine, depozitarea torpilelor, avea un atelier mobil de reparatii, de asemenea era dotata cu un echipament de salvare al submersibilelor etc.
Din 1940 a facut parte din "Grupul de submarine si vedete torpiloare", impreuna cu submarinul "Delfinul" si vedetele torpiloare "Viscolul", "Vijelia" si "Viforul". Intre 13-18 iunie 1941 a luat parte la operatiunile de minare din largul portului Constanta. La 3 august 1941 a doborat un avion sovietic, cu unul din tunurile AA de 76 mm cu care era dotata, iar in 1942, impreuna cu puitorul de mine "Amiral Murgescu" si "Dacia", a participat la exercitii de debarcare.
La 23 august 1944 NMS "Constanta", intacta, era stationata in portul cu acelasi nume, iar la 5 septembrie 1944 a fost confiscata (impreuna cu restul navelor romanesti aflate in portul Constanta) de Marina Sovietica. In URSS a intrat in serviciul activ al flotei Marii Negre, cu noul nume-indicativ PKZ 87, fiind stationata la Sevastopol. Nu a mai fost niciodata returnata Romaniei, nu cunoastem anul cand a fost casata.

NMS "Constanta", anii 1930​
Datele tehnice ale navei „Constanta“
Lansata la apa in 1928, operationala in 1931, confiscata de URSS in 1944. Lungime: 78 m, latime: 11 m, pescaj: 4,0 m, deplasament: 1609 tone DW. Echipata cu doua motoare diesel fiecare de 1.000 CP, viteza maxima: 13 noduri (24 km/h), raza de actiune: 12.000 mile maritime (22.080 km). Armament: initial doua tunuri Bofors din Suedia de 102 mm (identice cu tunul naval de pe "Delfinul"). In primavara anului 1941 a cedat tunurile Bofors puitorului de mine "Amiral Murgescu", fiind inlocuite cu doua tunuri de 76 mm Vickers. Armamentul i-a mai fost completat cu doua mitraliere automate AA Oerlikon din Elvetia de 20 mm si doua mitraliere duble AA Hotchkiss de 13,2 mm.
Noul submarin „Delfinul“
Dupa casarea primului submarin "Delfinul", in 1970, Romania nu a mai dispus de nici un submersibil militar. Nicolae Ceausescu era ferm decis sa remedieze situatia, industria navala militara romaneasca neavand insa capacitatea tehnologica de a produce propriul submarin, Ceausescu a luat decizia trista (pentru el) de a-l comanda in URSS. Era vorba din unul cele mai moderne submarine din lume la data respectiva (a ramas si acum), din noua clasa Kilo. Prima nava de acest tip a fost lansata la apa in 1980 si a intrat in serviciu, in marina militara a URSS, Flota de Marea Neagra, in 1982. Romania a facut imediat comanda pentru trei astfel de submarine, care trebuiau livrate esalonat, in perioada 1985-2000, un submarin la fiecare 5 ani. Primul (cost: 61,5 milioane dolari SUA) a ajuns in portul Constanta in noiembrie 1985, adus de un echipaj exclusiv romanesc, scolit insa, pentru acest tip de submarin ultramodern, la Poti si Odessa, in URSS, mai bine de un an de zile. Ceausescu a interzis categoric orice ceremonie festiva sau vreo publicitate legata de livrarea acestui submersibil - era prea mare ofensa pentru el ca a fost nevoit sa importe un submarin de conceptie si productie sovietica - cand dorea clar ca tot armamentul necesar Romaniei sa fie produs in tara. Ca sa se razbune oarecum pe sovietici, l-a botezat "Delfinul", in memoria si in onoarea primului submarin romanesc, cu acelasi nume, din Marina Regala a Romaniei si care crease nenumarate probleme marinei sovietice intre 1941-1942 - devenise pentru rusi o obsesie scufundarea lui si in final o mare rusine, pentru ca nu au reusit acest lucru.
De mentionat ca Romania, impreuna cu Polonia (care importase si ea un exemplar, botezat "Orzel", numele unui legendar submarin polonez din al Doilea Razboi Mondial, pierit in adancuri cu tot echipajul) au fost singurele tari din Pactul de la Varsovia care au primit acest tip de nava de lupta.
Nu este clar care ar fi fost ideile lui Ceausescu cu aceste trei unitati din clasa Kilo, probabil ar fi ordonat ca inginerii romani sa incerce sa copieze nava si sa produca, din nou, submarine de conceptie romaneasca. Este o supozitie logica. Ceausescu a inceput si tatonarile pe langa Peking pentru a cumpara si licenta unor submarine mai mici, costiere, de 350 de tone. Rasturnarea dictatorului de la Bucuresti, la 22 decembrie 1989, a facut ca acest nou proiect sa cada, in plus, noile autoritati romanesti nu au mai fost interesate sa importe si restul de doua bucati pre-comandate in URSS de Romania - o mare greseala, care se resimte extrem acum, in noua situatie militara din Marea Neagra.
Submarinul "Delfinul" a participat la diferite exercitii de lupta, inclusiv cu scufundarea la adancimea maxim permisa, 300 m 5), pana in 1996. Cu putin timp inainte de 1996, la un exercitiu comun cu marina americana in Marea Neagra, spre stupefactia militarilor americani, nu a putut fi dedectat de avioanele si navele americane. La fel s-a intamplat si cu trei submarine iraniene, de acelasi tip, in primul razboi din Golf, in 1991.
In 1996 submarinul a fost tras la chei in portul Constanta si nu a mai fost apt pentru nici o misiune in larg, motivul: bateriile erau epuizate si trebuiau cumparate altele, din Federatia Rusiei. Guvernele "luminatului" neregretat presedinte Emil Constantinescu, dintr-o crasa indolenta, nu s-au preocupat de acest lucru, idem toate guvernarile ulterioare. Sigur, "Delfinul" nu a devenit piesa de muzeu, permanent sunt pornite motoarele diesel si au loc exercitii periodice de lupta, toate acestea insa la chei.
In noua situatie militara, exploziva, din Marea Neagra, repunerea in serviciu a submarinului "Delfinul" reprezinta astazi o prioritate absoluta pentru MApN. Inca de anul trecut, 2013, ministrul apararii, Mircea Dusa, a anuntat ca va fi alocat un fond de 20 de milioane de dolari SUA, pentru achizitionarea unor baterii electrice noi, desigur din Occident, probabil Olanda. Cam tot atata va costa si revizia totala, tot in Olanda, a submersibilului, ultimii 20 de milioane de dolari SUA imputabili integral nepasarii tuturor guvernelor de dupa 1996. Pana acum nu s-a miscat nimic, insa de data aceasta, credem cel putin, ceva, ceva se va intampla, probabil la presiunile americane si ale NATO si in 2015-2016 "Delfinul" se va trezi la a doua viata.
Au aparut si date in presa romaneasca ca, dupa anul 2000, cel putin un guvern al Romaniei a incercat sa achizitioneze un submarin atomic (?!) american folosit, dand la schimb "Delfinul" si platind o oarecare suma de bani in plus. Desi de la noii guvernanti ai Romaniei te poti astepta la orice, ne indoim profund, pana la proba contrarie, ca ar fi existat o astfel de idee absurda.
Submarinul "Delfinul" este incadrat la categoria "vanator de submarine", inclusiv atomice, este cel mai performant la clasa lui, totodata cel mai mare submarin actual din lume cu motoare clasice (diesel + electrice). A fost proiectat de academicianul sovietic Karmelitzin (Proiect 877, biroul de proiectare „Rubin“), la sfarsitul anilor 1970. Este dotat cu cele mai moderne arme ofensive, are o perfecta forma hidrodinamica ("picatura de apa alungita"), extrem de silentios in imersiune, invelit integral intr-un strat de cauciuc, este aproape imposibil de dedectat. Cu exceptia Poloniei (unde submarinul "Orzel" este activ in continuare) si a Romaniei, celelalte tari din NATO nu dispun de ceva asemanator.
In total URSS /Federatia Rusiei a produs 55 de unitati, 31 au fost exportate (Romania, Polonia, China, India, Iran, Algeria etc. ), in functie de cererea la export submersibilul se produce in continuare. Din cele 24 de submarine comandate de marina sovietica /rusa, 16-17 sunt inca in serviciu, in flota Marii Negre, a Marii Baltice, in flota de Nord si in cea a Pacificului.
Noul submarin "Delfinul", Constanta, 2013

Datele tehnice ale submarinului „Delfinul“ - clasa Kilo
Lansare la apa: 1984, intrat in serviciu: 1985. Lungime: 72,60 m, latime: 9,90 m, pescaj: 6,60 m. Deplasament: 2.300 t, in imersiune: 3.076 t. Motorizare: 2 motoare diesel de 5.370 CP + electromotoare. Viteza maxima la suprafata: 10 noduri (19 km/h), in imersiune: 17 noduri (31 km/h), dupa alte date 24 de noduri (45 km/h), raza de actiune: 6.000 mile maritime (11.112 km). Armament: 6 tuburi lanstorpile automatizate la prova de 533 mm, rezerva torpile: 18 buc. Torpilele sunt de 7 categorii, inclusiv ghidate prin fir (tipul Tiger fish). De asemenea „Delfinul“ dispune de un sistem de rachete AA IGLA 1. Submarinul poate lua la bord si 24 de mine speciale. Nava are un sistem hidroacustic GAS, cu 7 statii de ascultare (care pot dedecta orice nava pe o raza de 200 km), plus sisteme electronice de bruiaj si protectie. Computerul de bord asigura urmarirea a doua tinte diferite pana la o distanta de 50 de mile maritime. Echipaj: 55-60 militari. Submarinul este complet autonom cel putin 45 de zile.
ANEXA
Submarinele germane in Marea Neagra, 1942-1944
Transportul, operatiunile de lupta si sfarsitul lor
Un episod foarte putin cunoscut, desi este aproape senzational, din toate punctele de vedere, este prezenta submarinelor germane in Marea Neagra in al Doilea Razboi Mondial, un subiect care are legatura directa cu Marina Regala a Romaniei.
In 1941, la numai 4 luni de la declansarea razboiului contra URSS, Hitler a constatat teribil de iritat ca nu are o marina care sa se opuna URSS in Marea Neagra! Din aceasta cauza rusii au putut sparge blocada Odessei, executata de Armata Romana si intr-o singura noapte, in 16 octombrie 1941, au evacuat pe mare 80.000 de militari ai Armatei Rosii. Mai grav, operatiunile prevazute pentru anul 1942, cucerirea Crimeei, a Caucazului si a Stalingrad-Astrahanului, erau in pericol in caz ca Germania si aliatul ei, Romania, nu ar fi putut tine sub control marina sovietica (refugiata in principal la Poti si Batumi, in actuala Georgie). Istoricii germani sunt astazi unanimi: Hitler a dat dovada de mare diletantism in 1941, a pornit razboiul contra URSS fara sa aiba nici o marina in Marea Neagra! Desi transportul ulterior al submarinelor si al altor nave militare pe uscat si apoi pe Dunare spre Marea Neagra, a fost, incontestabil, o mare performanta tehnica, o idee mult mai buna ar fi fost ca Germania, inca din 1940, sa construiasca unul sau doua santiere navale moderne, de mare capacitate, pentru nave militare, in Romania – insa nu s-a facut absolut nimic in acest sens.
Hitler a fost ferm decis sa remedieze ce se mai putea remedia: a deplasat mai intai o mica flota militara de suprafata, vedete rapide, torpiloare si puitoare de mine, pe Dunare in jos, atat cat permitea, ca tonaj, adancimea redusa a fluviului. Insa era evident prea putin, trebuiau neaparat si submarine. Stramtorile, Dardanele si Bosfor, erau inchise, in disperare de cauza Amiralitatea Germana a incercat sa trateze cu Turcia cumpararea unor submarine turcesti. Turcii, aflati in al Doilea Razboi Mondial, cu "fundul in doua luntrii", au refuzat, nevoind sa rupa relatiile cu Sovietele.
In aceasta situatie, aparent fara iesire, Amiralitatea Germana l-a convins pe Hitler ca, singura solutie era transportul unor submarine costiere de 324 tone pe uscat si apoi pe Dunare, in total peste 3.000 de km!
Trebuie insa sa subliniem ca Germania nu era la prima performanta de acest gen. In 1913 a deplasat un vapor de 1.200 tone deplasament 1.500 de km pe uscat (!), pana in lacul Tanganika din Africa, pe atunci, pe jumatate, mare interioara germana.
Submarinele alese pentru a fi transportate erau primele construite de Germania dupa Primul Razboi Mondial, mai precis dupa semnarea Acordului Naval cu Anglia din 1935. Navele din clasa II erau submarine costiere de 303, respectiv la tipul II B, de 324 tone deplasament in imersiune. Dupa declansarea celui de al Doilea Razboi Mondial au fost stationate in actuala Polonie si serveau exclusiv ca nave-scoala. Hitler a dat lumina verde, la inceputul anului 1942, ca toate cele 6 submarine din clasa II B sa fie transportate, egal cum, spre Marea Neagra. 
      Submarin german din clasa II B, transportat pe o autostrada germana, in directia Romania, iulie 1942
Prima etapa a fost cea mai usoara: navele au navigat de la Gotenhafen (Gdynia) prin Marea Baltica, total sub controlul Marinei Germane, apoi prin canalul Wilhelm (intre Baltica si Marea Nordului), iar de la Hamburg au urmat cursul Elbei in amonte, pana la Dresda-Neustadt. Aici au fost in parte dezmembrate si urcate pe remorci uriase, lungi de aproape 50 m, remorcate 300 km de autotractoare MAN pe autostrazile germane (inchise complet cu acest prilej) si tarate cu o viteza medie de numai 7 km/h. Corpul principal al submarinelor era camuflat sub prelate, toata operatiunea fiind strict secreta. Convoaiele au ajuns la Ingolstadt, iar de aici pe un fel de bacuri plutitoare, trase de remorchere, au urmat Dunarea in aval. De remarcat ca fluviul de la Ingolstadt in jos nu era (si nu este nici acum) navigabil, devine accesibil navelor fluviale abia de la Regensburg. Dificultatea cea mai mare a fost strabaterea defileului stramt in calcare al Dunarii de la manastirea Weltenburg si apoi trecerea pe sub foartele jos pod istoric din Regensburg. Pana la urma toate convoaiele au ajuns cu bine la Linz, in actuala Austrie, unde submarinele au fost, partial, reansamblate si o parte, prin propriile forte si-au continuat drumul pana la Galati, altele remorcate. In santierul naval romanesc a urmat definitiva reansamblare /finisare si apoi ultimul drum, pana la Constanta.
Primul submarin german a devenit operational la 27 octombrie 1942, urmat la scurt timp de celelalte cinci.
Baza operationala a submarinelor germane si romanesti a fost tot timpul Constanta, spre deosebire de submarinele mici italiene din clasa CB, care au stationat la Yalta, in Crimeea (pana in 1943, an cand au fost preluate de Marina Regala Romana - MRR).
Submarinele germane au desfasurat operatiuni extrem de ofensive pe intreaga Mare Neagra, scufundand peste 25 de nave sovietice, inclusiv submarine, cu un tonaj total de 45.426 tone DW. In 1944, lunile aprilie-mai, au luat parte, impreuna cu MRR la evacuarea soldatilor germani, romani, rusi si slovaci din Crimeea, operatiune extrem de dificila, sub continuu foc sovietic.
In seara zilei de 23 august 1944 marinarii germani stationati la Constanta au fost informati de Proclamatia regelui Mihai I: oficial Romania nu mai era in razboi cu Aliatii, in primul rand cu URSS, idem nici cu Germania! Insa pentru comandantul flotei germane din Marea Neagra, amiralul Helmuth Brinkmann, lucrurile erau deosebit de evidente: navele germane, inclusiv submarinele, erau captive intr-o mare inchisa! Pentru flota germana Marea Neagra devenise chiar neagra.
Ajunsi la acest punct, trebuie sa analizam putin Actul de la 23 August 1944. In general, chiar si astazi in Germania Federala, se considera acest act, un "act de tradare" din partea Romaniei. Asertiunea nu are nici o baza juridica sau istorica, este o simpla reactie emotionala. Romania nu avea nici un tratat militar de alianta, pe hartie, incheiat cu Germania (Hitler, dar nici Antonescu, nu au dorit acest lucru) au purtat doar un razboi comun, cot la cot, contra URSS, care in curand, a devenit, pentru ambele tari, un razboi pe cont propriu, contra unui inamic comun. Numai si din acest punct de vedere "defectarea" Romaniei nu poate fi considerata "tradare". In Proclamatia Regelui din seara zilei de 23 august 1944 s-a evitat, cu multa precautie, vreo declaratie de razboi contra Germaniei - se spera de noul guvern roman, condus de generalul Sanatescu, ca trupele germane se vor retrage pasnic, in maximum 15 zile, de pe intreg teritoriul Romaniei, asa cum se intamplase si in Primul Razboi Mondial. Ar fi fost cea mai buna solutie pentru Germania si Armata Germana, care s-ar fi putut regrupa in liniste, fara pierderi inutile, pe o noua linie de aparare in Ungaria. Foarte multi istorici germani sunt astazi de parere ca Hitler a luat o decizie nesabuita, cerand imediat putinelor trupe germane aflate la dispozitie sa atace Bucurestiul si sa "inabuse puciul". La 24 August Romania s-a trezit atacata de Germania si nu invers, consecinta directa a fost starea de beligeranta declarata intre cele doua tari. Mai putem mentiona ca si germanii au avut cu o luna inainte un "23 August" al lor - atentatul contra lui Hitler de la 20 iulie 1944, executat de o parte a armatei germane, nereusit insa, iar Ungaria incercase ceva asemanator inca din martie 1944.
Directiva de lupta a lui Hitler a cuprins toate unitatile germane din Romania, inclusiv flota germana din Marea Neagra, inclusiv cele trei submarine germane care mai erau operationale (U 20, U 23 si U 19). Amiralul german al Marii Negre, Helmuth Brinkmann, desi stia ca ordinul lui Hitler, cel putin privind flota de Marea Neagra, era total absurd, neavand ce face, l-a executat. Submarinul U 23 a deschis focul pe data de 24 august 1944, lansand trei torpile de 533 mm asupra cheiului portului Constanta, pagubele au fost minime, apoi, la 1 septembrie 1944, a fost scufundat primul transportor de trupe sovietic care voia sa intre in rada portului 6). O paranteza: sovieticii, foarte nervosi, i-au considerat direct pe romani vinovati de acest incident, pentru ca nu au luat nici o masura contra navelor germane si a mai fost un motiv ca sa confiste imediat toata flota militara romana (restituita, numai partial, cativa ani mai tarziu).
Adevarul este ca romanii au avut atunci capacitatea sa distruga flota germana, pana la ultimul bastiment, prin bateriile de coasta si mai ales prin navele de suprafata, net superioare, ca tonaj si putere de foc, celor germane, plus, prin cele 8 submarine operationale, fata de numai 3 ale Germaniei. Insa nu au facut acest lucru, pentru ca in marina camaraderia de arme este o traditie sfanta - mai putin, la 24 august 1944, pentru cea germana.
Submarin german din clasa II B​ reintors din misiune in portul-baza Constanta, 1944
Amiralului Helmuth Brinkmann ii era deosebit de clar ca situatia flotei germane din Marea Neagra era fara de iesire, captiva intr-o mare inchisa! O parte din flota de suprafata a incercat sa fuga spre Germania pe Dunare in sus. Cateva nave au fost stopate de puternicele monitoare romanesti de Dunare, o parte au "scapat", sub privirile binevoitoare ale marinarilor romani si au ajuns pana pe teritoriul Serbiei, unde le-a fost definitivul sfarsit. Dupa 55 de ani, in 1999 bombardamentele americane au rascolit si Dunarea in apropiere de Belgrad si la suprafata au aparut niste epave ciudate - erau ultimele resturi ale "Flotei germane de Marea Neagra" - navele au fost sabordate de propriile echipaje, ca sa nu cada in mana lui Tito.
Pentru restul flotei amiralul Brinkmann a ordonat "cap Sud". Dintre submarinele germane, unul, U 9, fusese deja scufundat la chei, in portul Constanta, in urma atacului unui bombardier sovietic, alte doua, U 18 si U 24, serios avariate de minele si bombele anti-submarin lansate de marina sovietica, care reusisera anterior datei de 23 august 1944 sa se tarasca pana la Constanta, nefiind in stare de functionare, au fost imediat, pe data de 24 august 1944, sabordate de militarii germani. Au fost la scurt timp ranfluate de sovietici si utilizate ca „banca de date“ si nave-scoala la chei. Neputand fi repuse in serviciu, au fost ulterior folosite ca „nave-tinta“ si scufundate in Marea Neagra. Despre celelalt submarin scufundat in rada Constantei, U 9, nu stim ce s-a mai intamplat cu el, e posibil sa fi fost si el ranfluat.
Doua submarine de tip II B, U 20 si U 23 erau intacte, alt submarin de tip II B, U 19, avariat, in stare de functionare limitata. Au luat si ele, impreuna cu ce mai ramasese din mica flota de suprafata, directia Sud. Imediat s-a dovedit ca Bulgaria nu doreste deloc aceste nave in porturile ei, peste cateva zile avea sa declare si ea razboi Germaniei, dar si URSS! A fost singura tara din lume aflata, oficial, in razboi, concomitent, cu ambele tari, este drept, cu URSS, numai pentru o singura zi.
Mai ramanea pentru submarinele germane o singura destinatie: Turcia. Ideea era ca aceasta tara sa cumpere, cum facuse si in 1914 cu cuirasatul Goeben si cu crucisatorul Breslau, toate cele trei submarine. Ar fi fost o solutie onorabila pentru Marina Germana, numai ca de data aceasta, presata si de Statele Unite, dar si de URSS, Turcia a refuzat categoric. In aceasta situatie comndantul submarinului U 23, Rudolf Arendt (ulterior contra-amiral in Marina Federala a RFG) i-a cerut marelui amiral Karl Dönitz, comandantul-sef al Marinei de Razboi Germane, permisiunea sa forteze, cu toate submarinele ramase, stramtorile Bosfor si Dardanele in imersiune! Dönitz s-a opus imediat, Hitler nu voia sa oblige Turcia sa iasa din neutralitate. In plus actiunea era extrem de riscanta, mai ales fuga prin stramtoarea Bosfor, putin adanca, lata de numai 700 de metri si cu curenti foarte puternici. Cu toate acestea, felul aproape incredibil in care au fost transportate, pe uscat si pe Dunare submarinele in 1942, probabil ca, tot asa, ar fi reusit sa evadeze din Marea Neagra.
Nemaivand nici o solutie la indemana marinarii germanii si-au scufundat propriile submarine la 2 mile (3,7 km) in fata oraselor turcesti Agva (U 23), Karasu (U 20) si Akcakoca (U 19), la sud de Bulgaria. Epava lui U 20 a fost reperata recent, la numai 22 m adancime, starnind si o mica dezbatere, daca ar fi bine sa fie scos la suprafata si restaurat sau lasat pe loc. Si la ora actuala toate submarinele germane din clasa II B sunt tot pe fundul Marii Negre.
Karl Dönitz a ordonat in acelasi timp ca marinarii sa incerce sa fuga, pe jos, prin Turcia, pana in Grecia, care inca mai era sub control german, insa toti, fara exceptie, au fost arestati, fie de armata turca, fie de politie .Submarinistii germani au fost "internati" intr-un hotel de lux din Agva (aici au aflat cu stupefactie, ca turcii ar fi vrut pana la urma sa cumpere submarinele, dar era prea tarziu...), unde s-au bucurat de cea mai buna tratatie posibila si in vara lui 1946 s-au repatriat toti, sanatosi, in Germania.
In final, desi acest lucru nici nu a fost banuit la inceput, mica flotila de submarine germane din Marea Neagra s-a acoperit de glorie. Pe impresionantul monument din Kiel in memoria marinarilor germani de pe submarine, morti in al Doilea Razboi Mondial, sunt inscrise 30.000 de nume, insa printre ele nu figureaza nici unul din flotila X-ea de submarine de Marea Neagra! Poate aceasta este cea mai mare fapta de glorie a acestor marinari.
Datele tehnice ale submarinelor costiere de tip II B
Lansate la apa: 1935-1936, operationale un an mai tarziu. Lungime: 42,70 m, latime: 4,00 m, pescaj: 3,83 m. Deplasament: 279 t, in imersiune: 328 t. Un motor diesel de 700 CP + un electromotor, viteza maxima la suprafata: 13 noduri (24 km/h), in imersiune: 7 noduri (13 km/h), raza de actiune: 3.100 mile maritime (5.700 km), adancimea maxima de scufundare:150 m. Armament: 3 tuburi lanstorpile de 533 mm, rezerva torpile: 6 buc. Submarinul nu dispunea de un tun naval, doar un tun automat AA de 20 mm. Echipaj: 3 ofiteri + 22 marinari.
Scufundarea crucisatorului "Moskva" 
Crucisatorul usor (dupa alte clasificari: distrugator - "lider" de flotila) "Moskva" era o nava moderna sovietica, lansata la apa, la santierele navale din Nikolaev, Ucraina - URSS, in 1934. In noaptea de 25 spre 26 iunie 1941 a facut parte dintr-o puternica escadra sovietica, care trebuia sa distruga Constanta si, daca operatiunea s-ar fi desfasurat conform previziunilor, ar fi pregatit debarcarea unui desant sovietic, care ar fi urmat sa atace Armata Romana din spate, din Dobrogea. Escadra a fost insa reperata la 60 mile maritime de coasta de submarinul romanesc "Delfinul", care a alarmat restul flotei romanesti. In batalia navala care a avut loc, in primele ore ale ale zilei de 26 iunie 1941, in dreptul capului Tuzla, crucisatorul "Moskva" a fost avariat usor de distrugatorul "Regina Maria", s-a retras in panica si a calcat pe o mina din cadrul barajului care apara Constanta. Intr-o explozie gigantica s-a rupt in doua si a disparut rapid in adancurile Marii Negre. Din cei 344 de marinari sovietici, au fost salvati de Marina Regala Romana doar 69, restul s-au scufundat pe loc, impreuna cu "Moskva". Printre cei salvati a fost si capitanul navei, A. B. Tuhov. Acesta a reusit sa evadeze ulterior din lagarele de prizonieri sovietici din Romania, a ajuns, dupa un periplu aventuros, in Crimeea, la Simferopol. Aici insa a fost executat de NKVD, in 1944, pentru "inalta tradare" (pierderea navei "Moskva"). Dovezi scriptice in acest sens nu exista, insa faptul pare credibil. 
In batalia din dreptul capului Tuzla au mai fost avariate crucisatoarele sovietice "Harkov" si "Vorosilov" si scoase definitiv din lupta si doua submarine, unul din ele, SC-206, scufundat in cursul retragerii precipitate. Marina Regala a Romaniei nu a inregistrat pierderi. Dupa aceasta infrangere catastrofala Marina Sovietica nu a mai incercat, pana in 1944, sa mai atace Constanta.
Relativ recent epava crucisatorului „Moskva“ a fost descoperita de scafandrii romani si straini, in dreptul capului Tuzla, in apele teritoriale ale Romaniei, la 40 m adancime.
Epava crucisatorului usor "Moskva", la 40 m adancime, in dreptul capului Tuzla
Datele tehnice ale crucisatorului usor „Moskva“
Lansat la apa: 1934, intrat in serviciu in 1938, scufundat la 26 iunie 1941. Deplasament: 2.693 t DW, lungime: 127,5 m, latime: 11,7 m, pescaj: 4,2 m. Motorizat cu trei turbine cu abur, cu o putere totala de 66.000 CP, viteza maxima: 34 noduri (62 km/h), dupa alte date 40 de noduri (74 km/h). Raza de actiune: 2.100 mile maritime (3.860 km) la o viteza de croaziera de 20 de noduri. Armament: 5 tunuri de 130 mm, 6 tunuri AA, 6 mitraliere AA de 7,62 mm, echipament hidrofonic pentru lupta antisubmarin, 2 tuburi lanstorpila, torpile: 8 buc. de 533 mm. Mine: 76 buc. Echipaj: 344 militari.
Liviu Valenas

NOTE
  1. Este vorba de militarii rusi care luptau alaturi de Axa impotriva Armatei Rosii, multi dintre ei, tatari din Crimeea. Drept razbunare, in 1944 Stalin a deportat absolut pe toti tatarii din Crimeea in Siberia sau in zona Kazan, pe Volga. In total au fost evacuati din Crimeea, pe parcursul unei luni de zile, sub continuu foc sovietic 15.391 militari rusi, 36.537 militari romani, 58.486 militari germani, 723 militari slovaci, 7.115 civili si 2.581 prizonieri sovietici.
  2. La evacuare au luat parte si nave germane, maghiare si slovace, printre care cargourile maghiare Kassa, Budapesta, Lola si Tisza. Grosul navelor de transport au fost insa romanesti.
  3. La „Marsuinul“ designul chioscului demonstreaza fara dubii originea olandeza a proiectului.
  4. Dupa „Anonymus“, in „Precizare“ la „10 lucruri de stiut despre ...submarinele romanesti, Historia. Ro, 2013, cele 5 submarine de buzunar CB au fost urcate pe uscat in 1943 pentru a fi reparate, 2 dintre ele au fost repuse la apa in bazinul Salvamarului din Constanta si scufundate la 20 august 1944 de puternicul bombardament sovietic. Desigur, fara echipaje la bord. Restul de trei unitati au fost confiscate de sovietici si transportate in 1944 in URSS.
  5. Mai exact 302,5 m!
  6. Heinz Käsinger afirma in articolul lui, „Deutsche U-Boote im Schwarzen Krieg“, 2014, ca, in aceasi perioada, submarinele germane ar fi scufundat o nava civila si un distrugator romanesc. Nu avem nici o data privind scufundarea unei nave civile romanesti, insa, in mod absolut sigur, asertiunea ca ar fi fost scufundat si un distrugator, este total falsa. Romania avea in dotare, in 1944, patru distrugatoare („Regina Maria“, „Regele Ferdinand“, „Marasti“ si „Marasesti“), toate au supravietuit intacte razboiului, la 5 septembrie 1944 au fost rechizitionate de URSS si returnate RPR in 1951.

BIBLIOGRAFIE

Anonimus“, „Precizare /10 lucruri de stiut despre ...submarinele romanesti“,www.historia.ro/exclusiv, Bucuresti, 2014
Bot, Adrian, „Marina Romana a avut si submarine: povestea Delfinului, Marsuinului si Rechinului, „Viata Libera“, 2013
Croitoru, Andreea, „Marina militara romana – Scurt istoric“, Ro.files, 2011
Jackson, Robert, „Deutsche Kriegsschiffe im 2.Weltkrieg“, Godrom Verlag GmbH, Bindlach, 1999
Jackson, Robert, „Unterseeboote“, Godrom Verlag GmbH, Bindlach, 2001
Käsinger, Heinz, „Deutsche U-Boote im Schwarzen Meer“, „Atlantis, Magazin für Divestyle“, 2014
Kloth, Hans Michael, „Zweiter Welt Krieg – U-Boot auf der Autobahn“, Spiegel Online, 2008
Koslinski, N., Stanescu, R., „Marina romana in al Doilea Razboi Mondial, 1939- 1945“, editura Fat Frumos, Bucuresti, 1997
Martinescu, Darius, „Delfinul, submarinul inutil“, „Romania Libera“, nr. din 16 ianuarie 2014, Bucuresti, 2014
Sabou, Cornel, „Submarinul Delfinul“, blog Tehnica Militara, 2013
Vaideanu, Cosmin, „Una din fregate si submarinul Delfinul vor intra intr-un proces de modernizare“, Media Fax.ro, Bucuresti, 2014
Valenas, Liviu, „Submarinele romanesti – primul submarin Delfinul“, portalulonline Neodacii, Strasbourg, 2014
Valenas, Liviu, „Submarinele romanesti – submarinele Rechinul si Marsuinul“, portalul online Neodacii, Strasbourg, 2014
Valenas, Liviu, „Submarinele romanesti – micile submarine CB“, portalul onlineNeodacii, Strasbourg, 2014
Valenas, Liviu, „Submarinele germane in Marea Neagra, 1942-1944“, portalulonline Neodacii, Strasbourg, 2014
Valenas, Liviu, „Scufundarea crucisatorului Moskva“, portalul online Neodacii, Strasbourg, 2014
Valenas, Liviu, „Sfarsitul submarinelor germane in Marea Neagra – 1944“, portalul online Neodacii, Strasbourg, 2014
Valenas, Liviu, „Submarinele romanesti – noul submarin Delfinul“, portalulonline Neodacii, Strasbourg, 2014
Valenas, Liviu, „File de istorie – NMS Constanta“, portalul online Neodacii, Strasbourg, 2014
------ „Epava crucisatorului Moskva“, Forumul pasionatilor de scufundari,www.scubaboard.ro, 2011
------ „Submarinul Delfinul – Ce a fost si nu mai este“, Romania Military, online, Bucuresti, 2011
------ „Marina romana vs marina bulgara“, Resboiu – military & co, Bucuresti, 2011
------ „Povestea trista a submarinului Delfinul“, romanialibera.ro, Bucuresti, 2013
------ „Delfinul, primul submarin romanesc, care i-a pus in incurcatura pe sovietici“, Bucharest Herald, Bucuresti, 2014
------ „Delfinul – Cu submarinul la reparat“, jurnalul.ro, Bucuresti, 2014
------ „Armata romana in al Doilea Razboi Mondial - Operatiunea 60.000 – 1944“, WorldWar2.ro, 2014
------- „Armata romana in al Doilea Razboi Mondial – NMS Rechinul“, WorldWar2.ro, 2014
------ „Armata romana in al Doilea Razboi Mondial – NMS Constanta“, WorldWar2.ro, 2014
------ „U-Boote-Krieg“, Wikipedia, 2014
------ „Lista de nave militare romane“, Wikipedia, 2014
------ „Fortele navale romane“, Wikipedia, 2014
------ „NMS Delfinul“, Wikipedia, 2014
------ „NMS Constanta“, Wikipedia, 2014
------ „NMS Marsuinul“, Wikipedia, 2014
------ „NMS Rechinul“, Wikipedia, 2014
------ „Projekt 877“, Wikipedia, 2014
------ „Leningrad – class destroyer leader“, Wikipedia, 2014
------ „10 lucruri de stiut despre ...submarinele romanesti“. Historia.ro, Bucuresti, 2014
------ „Secretele singurului submarin romanesc“, stiintasitehnica.com, 2014
------ „Singurul submarin romanesc va fi modernizat anul acesta“, Realitatea.net, Bucuresti, 2014
------ Colectia revistei „Modelism“, Bucuresti

Prof. dr. Ioan Bolovan "Este regretabil că maghiarii nu pot să vadă şi partea plină a Tratatului de la Trianon"

Un interviu cu Prof. dr. Ioan Bolovan


„Celor mai mulți lideri politici şi elitei culturale maghiare nu le pasă prea mult de sensibilităţile populaţiei românești, majoritare”  

  • Am văzut recent la Londra, dar și pe străzi din orașe românești, o inscripție: „Moarte Trianonului”. Ar fi posibil să se rescrie istoria, ținând seama că a existat totuși o încercare parțial reușită: Diktatul de la Viena, din 1940? Ne putem aștepta la un nou diktat, de data asta mai blând, „de catifea”?
  • Este regretabil, pe de o parte, faptul că nici azi, după mai bine de nouă decenii, maghiarii nu pot să vadă şi partea plină a Tratatului de la Trianon: restabilirea unui stat naţional maghiar independent, ceea ce nu mai avuseră maghiarii de la prăbuşirea regatului Ungaria la 1526. Apoi, este regretabil, pe de altă parte, că majoritatea maghiarilor „euro-atlantici” de azi, care clamează dreptul la identitate naţională şi chiar autonomia deplină pe criterii etnice, nu pot să accepte că, la 1918, popoarele asuprite din Austro-Ungaria, care din punct de vedere statistic erau mai numeroase decât germanii şi ungurii, au cerut şi şi-au câştigat aceste drepturi prin aplicarea celebrelor puncte wilsoniene, între care şi dreptul la autodeterminare lansat de preşedintele SUA, Woodrow Wilson. Personal nu cred că, din punctul de vedere al dreptului şi relaţiilor internaționale, azi ar mai fi posibil un nou Dictat de la Viena, cu toate consecinţele funeste pe care acesta le-a avut. Eu mă tem însă de altceva: de lipsa de viziune şi de responsabilitate din partea clasei politice din România, în special a celei aflate acum la conducerea ţării, care ar putea antrena în viitor efecte care să însemne pentru mulţi români o „reeditare” simbolică a nefastului Dictat.
  • Sunt 20 de ani de când politicienii români de toate culorile joacă „la nemurire” ceardașul „pe date și pe luate”, lucru care a făcut din România țara cea mai liberală din UE în materie de minorități etnice. Cu ce consecințe?
  • Sunt de acord că, de 20 de ani, România a făcut progrese mari pe calea acordării de drepturi minorităţilor naţionale, cum nicăieri nu se regăsesc în UE (de la reprezentarea politică, până la păstrarea indentităţii culturale), uneori cu „alocări” bugetare care depăşesc contribuţia financiară a acestor minorităţi la bugetul ţării, şi nu trebuie să regretăm deloc că am fost toleranţi. Un exemplu minor: dacă vă uitaţi peste lista editurilor, revistelor şi a cărţilor finanţate cu bani publici de către Ministerul Culturii în ultimii ani, veţi observa lesne că editurile şi titlurile subvenţionate, aparţinând comunităţii maghiare, au o pondere de circa 5-6 ori mai mare decât ponderea maghiarilor în ansamblul populaţiei României! Aceasta înseamnă, printre altele, că editurile şi cărţile româneşti au fost vizibil subfinanţate. Să fie la mijloc slaba calitate a editurilor şi lucrărilor româneşti propuse spre finanţare? Am mari rezerve! Aceste aspecte sunt doar o consecinţă parţială a faptului că UDMR s-a aflat la guvernare atât de mulţi ani!
„Dacă am avea un sistem politic cu două partide şi un parlament bicameral, cu maximum 250 de deputaţi şi senatori, nu ar mai fi nevoie de voturile UDMR pentru a trece o lege sau alta!” 
  • Liderii maghiari așa-zis „moderați” au înaintat pas cu pas spre țelul lor suprem: autonomia teritorială  pe criterii etnice. Este un avans pe care maghiarii din Slovacia, de exemplu, nici nu-l visează. De ce credeți că  au închis ochii politicienii români, deși li s-a atras deseori atenția asupra riscurilor?
  • Cred că aici putem vorbi de sindromul „Mioriţa”. Politicienii români au fost conştienţi de ceea ce ni se va întâmpla, dar au au preferat să adopte resemnarea faţă de această tactică a „paşilor mărunţi” (dar siguri şi constanţi), pe care majoritatea liderilor maghiari au promovat-o. De ce s-au complăcut în această „moarte mioritică sigură” politicienii noştri, indiferent de culoarea politică? Din dorinţa de a se afla şi ei la putere pentru un ciclu electoral sau din neputinţa de a obţine o majoritate parlamentară. Aici văd eu vulnerabilitatea clasei politice româneşti postdecembriste, fripturismul multor lideri politici. Dacă am avea un sistem politic bipartidist (un partid mare de stânga, altul mare de dreapta), precum şi un parlament bicameral cu maximum 250 de deputaţi şi senatori – dincolo de efectele economice benefice – nu ar mai fi nevoie de şantajul, sau, mai direct spus, de voturile UDMR pentru a trece o lege sau alta!
  • Nu-i de mirare că asistăm acum la decontul politicii românești laxe și lașe. Credeți că politicienii interbelici ar fi fost mai performanți, dacă ar fi fost puși în postura celor din ultimii 20 de ani?
  • Politicienii din perioada interbelică, ajutaţi de regele Carol al II-lea, au asistat neputincioşi la prăbuşirea României Mari, realitate statală creată cu atâtea sacrificii de generaţia de politicieni cu adevărat mari de până la 1918. Prin comparație, și politicienii de după 1989 s-au jucat cu viitorul României și al românilor. S-a mai întâmplat acest lucru și ne gândim cu rușine la împrejurările în care alte instituții ale României interbelice, pe care par a le copia cele de azi, se retrăgeau din teritorii românești cu coada între picioare, lăsând pradă criminalilor hortiști și sovietici milioane de români.
  • Împărțirea administrativă susținută de UDMR amintește dureros de pumnalul înfipt în inima Transilvaniei, în 1940. De ce credeți că nu și-au pus această problemă liderii maghiari? Nu le pasă de sensibilitățile românilor?
  • Înclin să cred (având în vedere şi ce s-a întâmplat recent la Cluj-Napoca, în legătură cu plăcuţa de pe statuia regelui Matei Corvin, conţinând citatul marelui istoric Nicolae Iorga) că liderilor politici şi elitei culturale maghiare nu le pasă prea mult de sensibilităţile populaţiei majoritare. Le ignoră deliberat sau, poate, uneori chiar doresc să le provoace. În secolul în care trăim, în România, dar nu numai, este urgent necesar să asigurăm o deplasare a accentului conceptului de toleranţă dinspre social-politic, spre sfera relaţiilor interumane, pentru că în secolul al XXI-lea conceptul de toleranţă se dovedeşte insuficient, limitat. Astfel, e nevoie de o trecere de la coexistenţa tolerantă a majorităţii cu minorităţile, inclusiv cu magharii, la o colaborare activă (mutaţia cea mai semnificativă trebuie să fie înlocuirea expresiei “Eu tolerez...” cu cea “Eu respect”).
    „Legea Minorităților nu trebuie să fie adoptată” 
  • Cum privesc ardelenii aceste mișcări de pe scena politică  dâmbovițeană?
  • În discuţiile private, nu am putut să nu remarc, mai cu seamă la persoanele vârstnice, o oarecare îngrijorare faţă de subiectul reorganizării administrative a României, în strânsă legătură cu posibile conotaţii etnice ale trasării viitoarelor limite ale unităţilor administrative. Chiar între membrii familiei mele există persoane care au cunoscut tragedia refugierii din Cluj după dictatul de la Viena. Pentru ei mai sunt proaspete unele amintiri dureroase şi nu pot să nu aibă teamă faţă de ceea ce poate face o reorganizare administrativă pripită, făcută şi sub ameninţarea şantajului...
  • Politica revizionistă maghiară se duce pe multiple planuri: prin instrumentele Budapestei, prin punerea în paranteze a statului român în centrul țării, prin liderii UDMR din guvern și din județe etc. Credeți că au politicienii români cunoștință de toate aceste sabotaje ale statului național?
  • Am convingerea că politicienii români (indiferent cărui partid aparţin), cei puţini la număr care pot lua sau influenţa deciziile, au şi au avut cunoştinţă de toate acestea. Nu au vrut sau nu au putut să acţioneze, în sensul îndreptării acestor lucruri de care pomeniţi, din motive ce ţin fie de propria slăbiciune, individuală sau mioritică, fie de faptul că interesele personale, economice de regulă, sunt transpartinice (corb la corb nu-și scoate ochii, ziceau parcă bătrânii noştri!).
  • Guvernul este gata să-și asume răspunderea pentru Legea Minorităților, în speranța că-i va îmblânzi pe liderii UDMR, și nu se vor retrage de la guvernare. Cât de periculoasă pentru stat este această lege?
  • Nu cred că mai avem nevoie de o nouă lege, aplicarea legislaţiei în vigoare este suficientă pentru oricare minoritate, inclusiv cea maghiară, să-şi exprime şi să-şi păstreze identitatea culturală. Pe de altă parte, noi, românii, avem obiceiul să scoatem repede o lege, să facem uşor un comitet, şi aşa să îngropăm definitiv un subiect, ducându-l în derizoriu prin regulamente și metodologii de aplicare care se bat cap în cap cu legea. Dar mă tem că actualul act normativ, Legea Minorităților, nu ar avea aceeaşi soartă, de aceea spun că nu trebuie să fie adoptată. Majoritatea oficialilor UE, care au vizitat România de 20 de ani încoace, dar mai ales actele oficiale ale instituţiilor europene au remarcat pozitiv ceea ce s-a făcut în ţara noastră în materie de minorităţi şi nu ne impun nici o lege nouă!
„Dacă ies în stradă patru-cinci sute de mii de maghiari, poate vor învăţa și românii că trebuie să iasă  şi ei în stradă și să meargă la vot”
  • Extremistul Tamas Sandor, groful șef pe județul Covasna, la unison cu Kelemen Hunor, șeful său de partid, a declarat că maghiarimea va ieși în stradă, dacă PDL nu acceptă așa-zisul „Ținut secuiesc”. Tot el a strâns semnături pentru evacuarea poligonului de trageri și implicit a unității Armatei Române din Sfântu Gheorghe... Cum comentați?
  • Pretenţia domnului Tamas Sándor privind evacuarea armatei este una deplasată şi cred că nici etnicii maghiari de acolo, încadraţi în armata română şi care trebuie să-şi întreţină cu un venit familiile lor, nu sunt foarte încântaţi de această solicitare fantezistă. Cât priveşte „ameninţarea” că se va ieşi în stradă, abia aştept şi eu să mai văd în stradă câteva sute de mii de demonstranţi, fiindcă bravii lideri de sindicat din toată România nu au reuşit să adune în Bucureşti, pe străzi, o sută de mii de nemulţumiţi de măsurile de austeritate luate în ultimii ani de guvernanţi (între care se află şi udemerişti). Dacă ies în stradă patru-cinci sute de mii de maghiari, poate vor învăţa și românii, în anii următori, că trebuie să iasă şi ei în stradă, să meargă la vot şi să aleagă pe cine cred că este mai potrivit să le reprezinte interesele, sau să-i sancţioneze pe cei care i-au minţit sau trădat.
  • Sunt comentatori care avertizează că statul român este într-un mare pericol, cum n-a mai fost după 1989. Cum răspundeți?
  • Este adevărat că, pentru a rămâne la putere, guvernanţii sunt gata să facă concesii periculoase. Personal cred că statul român e pe marginea prăpastiei nu numai din cauza UDMR şi a Budapestei, dar şi din cauza corupţiei care a ajuns la cote nemaiîntâlnite în istoria românilor (nici măcar pe vremea fanarioţilor!). Corupţia a ajuns să fie percepută de mai toţi românii ca o plagă extinsă la nivelul tuturor structurilor politico-administrative. Se extinde şi ne subminează siguranţa naţională. Pentru cei din afară, care ne doresc colapsul, va fi floare la ureche să pună doar degetul şi să împingă în prăpastie statul român, subminat în primul rând din interior, de către ai noştri!(Preluare din revista Formula AS)

Profesorul Ion Bolovan  este profesor universitar la Facultatea de Istorie-Filosofie, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca si îi puteți scrie la email: bolovani@yahoo.com

Accesări: 2910
Ion Longin Popescu
Publicat Luni, 27 iunie 2011

Ion Nete. AŞTEPTÂND(U-NE) ÎN LINIŞTE: la plecarea scriitorului Mihai Sin

AŞTEPTÂND(U-NE) ÎN LINIŞTE


Mă bate gândul să cred că MIHAI SIN, prin alegerea neprevăzutei petreceri spre DINCOLO, a găsit de cuviinţă să îmi aducă aminte că îi rămăsesem dator cu nişte cuvinte de mulţumire…
Regret că nu i le-am spus, pe vremuri, la momentul oportun, dar oricât am tărăgănat, n-am făcut-o pentru că îmi doream să se întâmple, cum nici măcar prin închipuire nu mi-a trecut, să o fac tocmai după ce EL are să fie chemat la cele veşnice.
Posibil, să fi cântărit mult, în efectuarea acestui pas cutezător, că se număra printre cei aleşi, fapt asupra căruia, personal, nu aveam, demult, nicio îndoială ... Am în vedere prestanţa, care îi da la iveală fibra lui de scriitor, în speţă, prozator, dar cine ar fi putut să creadă că, atributul unicităţii sale, includea şi o anume prioritate în alegerea ceasului despărţirii de cele pământeşti .
De fapt, ca să fiu sincer, toate cele spuse mai înainte, mi se învălmăşesc abia acum, în mintea tulburată de vestea cutremurătoare pe care mi-a transmis-o, sec, prietenul Dan Culcer: A murit azi Mihai Sin …  Era 6 mai 2014!
Oricât de rare ne-au fost întâlnirile, mi-au impus întipărirea în minte, aşa cum îl păstrez şi azi, a unui chip luminos, prin scânteierea ochilor, un chip configurat în aşa fel încât să-ţi dea de înţeles că ai de a face cu un OM care a VĂZUT ŞI SE AFLĂ ÎN POSESIA TAINEI! Vorbele sale apăsate, rostite cu siguranţă de bisturiu, însoţite de vibrarea glasului, îţi creau impresia unui flux de etichete, una mai potrivită decât alta comunicării cu miez, asupra căruia ţi se impunea să cugeţi! Fiind stăpân pe ceea ce vroia să spună, părerea sa nu se rezuma la o convenţională întreţinere a dialogului ci, dându-i sens şi jaloane, îl îndreptare spre o ţintă precisă! Îndrăznesc să presupun, acum, când el nu mă mai poate confirma şi nici infirma că Mihai Sin trăise, de foarte tânăr, acte de cataliză substanţială şi sufletească ale căror urmări se arătau mai importante decât lecturi din biblioteci întregi. Altfel spus, Mihai Sin, aflat pe pragul intrării în viaţa literare, ştia deja că are de spus CEVA! Citez din prima sa carte, Aşteptând în linişte: Mi-ar fi plăcut, totuşi, să rostesc un mare adevăr . Un adevăr unic. Se vede că nu am har, că nu am menirea asta. Ar fi fost totuşi frumos să-ţi spun un mare adevăr, apoi să-l spui lumii…” Parcă asişti la confesiunea prozatorului. Mărturisind cât de mult îşi dorea, încă, de la întâia sa carte, pe care o trimitea în lume, să-i poarte ADEVĂRUL UNIC. Adevăr prin care, poate că nu bănuia pe atunci, avea să intre în atenţia teroarei istorie… Nu este exclus să greşesc şi Mihai Sin să fi avut premoniţia a ceea ce urma să-i aducă scrisul său, de unde şi fermitatea cu care şi-a susţinut crezul!
Prima impresie, cu care am rămas după ce l-am văzut, a prins tot mai multă consistenţă, după fiecare dintre fugarele noastre întâlniri. Din păcate, timpul a făcut în aşa fel încât să nu avem parte măcar de ceasuri dacă nu o vreme mai îndelungată afectată taifasurilor. Acum, când e prea târziu, ştiu că Mihai Sin era omul de la care, ca să-l parafrazez pe Tolstoi, puteam afla răspunsuri la multe dintre întrebările care mă frământau şi pe mine…
Cunoaşterea noastră a fost intermediată, dacă pot spune astfel, de un eveniment spiritual de excepţie: înfiinţarea revistei VATRA, în noua serie! Modesta mea semnătură, aflându-se între ale acelora care, susţinând ideea nucleului constituit în jurul lui Romulus Guga, la Tg. Mureş, au pledat pentru necesitatea unei REVISTE literare în această zonă, rămasă de izbelişte.
Între timp, ideea devine fapt, şi REVISTA VATRA îşi deschide ferestrele paginilor către iubitorii de cultură, prin cuprinderea lor, ajungând, în scurt timp, reper al vieţii spirituale, la nivelul ţării.
În luna mai 1971, apare nr. 2, în care am surpriza să mă regăsesc la Rubrica „Vatra vă propune un prozator”, sub genericul căreia mi se publică proza CERC DOMOL, înaintată de mine către redacţie sub alt titlul, FUGA, pare-mi-se.
De fapt, a fost un lanţ de surprize, de unde şi buimăceala care m-a făcut să uit de datoria morală pe care o aveam de a-i mulţumi lui Mihai Sin.
Luându-le într-o ordine arbitrară, prima surpriză ar fi publicarea prozei mele în chiar nr. 2 al revistei. Personal, am considerat-o o performanţă.
Apoi, ar veni succinta prezentare pe care mi-a făcut-o MIHAI SIN.
Iat-o: „ În contrast cu fragilitatea fizică, un talent epic robust, o existenţă tumultuoasă, deloc comodă, îl caracterizează pe Ion Nete, ziarist la Miercurea Ciuc. A debutat în Amfiteatru (1968), publicând apoi schiţe şi povestiri în Luceafărul.”
În al treilea rând, titlul prozei, CERC DOMOL, ce părea mult mai aproape de ceea ce gândisem, numai că puterea minţii nu mă ajutase să-l „ghicesc”. Drept pentru care am simţit că-l invidiez pe cel ce o botezase!
Sigur, mi-a căzut la suflet publicarea, la fel şi titlul adoptiv, dar nu m-am putut împăca nicicum cu prezentarea. Debutând eu sub girul prozatorului Fănuş Neagu, mi se părea că fusesem, oarecum, expediat, în plus, consemnarea acelei fragilităţi fizice mi-a adus aminte peripeţiile prin care am trecut odată cu vizita medicală pe care am făcut-o la admiterea în liceu când, în dreptul numelui meu, a fost stipulat: debilitate fizică, nu ştiam ce înseamnă, dar presimţirea îmi spunea că nu poate să fie de bine!
Am tălmăcit şi răstălmăcit puţinele cuvinte, menite să-mi definească perspectiva de scriitor, şi în cele din urmă le-am lăsat în plata Domnului.
Cât m-am înşelat, aveam să-mi dau seama, pe măsura publicării cărţilor, dat fiind că referirile critice, atâtea câte s-au scris, aveau, în esenţă, ca numitor comun, exact ce detectase Mihai Sin, la citirea primei mele proze. Timpul, apoi, a fost darnic în prilejuri care să mă convingă de acuitatea simţului său, întărindu-mi convingerea că Mihai Sin era bine aşezat într-un rost al său, ca urmare, înclin, totuşi, să cred, a trăirii unor acte de cataliză substanţială şi sufletească.
Îmi răsare în aminte, o explozie de entuziasm a sa. Venise la Miercurea Ciuc, simţind nevoia de aer proaspăt pentru revigorare, după ce dusese la bun sfârşit, respectiv obţinerea BD-ului ( bun de difuzare) un nou număr al revistei. Eram într-o cameră, la etajul IV şi ne pregăteam să ieşim în oraş, când m-am pomenit, la un moment dat, că-l văd pe Mihai Sin sărind cât a putut de sus. A lovind cu mâna un braţ al lustrei, pare-se că obiectul a suferit chiar o fractură iremediabilă.. Pe loc, nu am găsit nicio explicaţie gestului, şi cu atât mai mult nu am crezut că putea fi motivat de obţinerea invocatului BD! Nu mi se părea potrivit, câtă vreme noi ajungeam, cu ziarul INFORMŢIA HARGHITEI, la BD, în fiecare noapte! Comparaţia, fiind, evident, superficială, pentru că, în ziarul nostru, nu am văzut poezii de Ion Caraion, nici banderole, pe prima pagină, cu înscrisul IMPOSIBILA ÎNTOARCERE, titlul cărţii, în vogă, a lui Marin Preda fiind preluat ca un bumerang împotriva politicii care îşi promova restricţiile…
Dar, nu sunt eu cel potrivit pentru a vorbi despre miza revistei, despre creuzetul şi alchimia prin colectivul său de redacţie i-a impus acel specific inconfundabil, de repere al peisajului revuistic al ţării….          
Despre personalitatea prozatorului Mihai Sin avea să dea seamă chiar prima sa carte, AŞTEPTÂND ÎN LINIŞTE, titlu pentru care, bineînţeles, iarăşi, l-am invidiat. Aşa cum aveam s-o fac, apoi, aproape pentru toate cărţile, câte i-au purtat semnătura. (Bate şi ţi se va deschide, Ierarhii, Schimbarea la faţă, Quo vadis, Domine? ...) 
Răsfoindu-i prima carte, observ că Mihai Sin era bine ancorat în tema morţii, nu cocheta cu ea, suspectând-o pentru alunecarea în spectacol pe când el îşi dorea ca acele ultime secunde să-i consacre MARELE ADEVĂR, altfel, SPUSEI sale nu-i rămânea decât să se întoarcă în el…

Cărţile nu tac ci îi mărturisesc crezul său, pentru cine are urechi de auzit, astfel, încât, Mihai Sin, ajuns acolo unde a ajuns are să-şi vadă de ale lui noi rosturi, AŞTEPTÂND(U-NE) ÎN LINIŞTE !      

Istorii uitate, istorii cenzurate despre românii și aromânii sud–dunăreni

Istorii uitate, istorii cenzurate despre românii și aromânii sud–dunăreni

De cele mai multe ori chiar, unii intelectuali se arată surprinși aflând originile aromânești a unor perso­nalități ca Andrei Șaguna, marele mitropolit al Ardealului sau ale mecenatului Emanoil Gojdu.
Cutremură­torul „Părintească Dimândare” cu versurile-i de neegalat ale lui C. Belemace din Moluviștea Macedoniei a devenit, oarecum recent, accesibil datorită Internetului. Ani îndelungați, imnul, la noi, a fost pus sub un obscur obroc pentru unii de înțeles, pentru alții inacceptabil. Fonetic, în multe cazuri, se ajunge la originile balcanice ale altor personalități din trecut ca Teodor Cavaliotti, George Rosa, Pericle Papahagi, N. Zervuli, George Murnu, Constantin Papanace sau la unii membri ai neamurilor Mocioni, Dumba, Sina etc. Mai nou, se poate veni cu figura regretatei academician Matilda Caragiu Marioțeanu (1927-2009), distins filolog care ne-a lăsat, între altele, și Compendiul de dialectologie română.
Istorii uitate, istorii cenzurate
În trecutul mai vechi sau mai nou, ramura românilor balcanici a fost lovită cu furie și deosebită insistență de toate regimurile politice balcanice într-un naționalism îngust și feroce, cu rădăcini spre sfârșitul de secol XIX și într-o disperată goană după o legitimitate greu tarată de istorie, dar și de un factor important, cel demografic.
Contribuții rare și îndepărtate s-au adus în domeniul cunoașterii fraților sud-dunăreni: un Tache Papahagi - Macedo-românii sau aromânii, Leca Morariu–Istro-românii, Sextil Pușcariu–Studii istro – române, Goșu Papacostea Goga – În zilele redeșteptării macedo-române. Jenant, dar străinii vor fi cei care vor lua problema aromânească în studiu și cazurile Dușan Popovici sau Peyfuss sunt ilustrative.
Pe de altă parte, câți dintre intelectualii de astăzi știu că la baza ridicării Muntenegrului a stat, după 1262, marea familie aromânească Balșa, ce a dat figuri rare ca Negru Balșa, de unde sârbizarea și ajungerea la forma de Cernoievici. De aici a venit marele tipograf Macarie, ce a produs prima nestemată din coroana culturii române, la 1508, prin faimosul Liturghier. Au mai sosit cei din Muntenegru, sub prigoana otomană, aici, în țara Românească și  Moldova, unde se aflau și vlăstarele căsătorite pe meleagurile noastre. Trebuie amintit că în actele oficiale ale imperiului Bizantin, de la începutul mileniului trecut, se va veni, sub domnia împăratului Vasile II Bulga­roctonul (976-1025), cu înființarea Episcopiei Vlahilor. Astfel, patriarhia de Orhida ajungea să aibă această structură sub oblăduire din anii 1019-1020.
Rădăcini vechi
Trecând peste paginile luminoase ale primelor două imperii româno-bulgare, ar fi de menționatcăsătoria Tudorei, fiica lui Basarab I, cu Ioan Alexandru Țarul de Târnovo, dintre 1331-1371. Alianța matrimonială a permis acestuia urcarea Tu Scamnu (pe tron, în scaun) cum spuneau aromânii, după bătălia de la Velbujd din 1330 unde bulgarii lui Mihail Șișman au luptat alături de români împotriva sârbilor lui Ștefan II Uroș (1282-1321) din familia Nemania, care plecase și ea din Zeta muntenegrină.
Deși extrem de numeroasele danii ale voievozilor noștri – considerați urmașii împăraților bizantini -, danii făcute de-a lungul a mai bine de cinci secole, pentru lăcașele sârbești, bulgare sau pentru Athos și Arhilepeag, ne-ar fi asigurat recunoștința beneficiarilor și un regim cel puțin de egalitate pentru aromâni, trecătoarele autorități balcanice au înțeles să se comporte sângeros. Invidia și neputința, ura viscerală față de o concurență economică echitabilă vor duce la distrugerea Academiei noastre din Moscopole (Hellenikon Frontisterion), fondată în 1744, și la un carnaj teribil declanșat de pașa din Ianina, în 1788, la insistențele interesate ale reprezentanților unor etnii, pentru distrugerea negustorilor aromâni.
Românii din Marginea (Craina)
Prima atestare documentară despre românii dinspre părțile actuale ale Serbiei datează din vremea regelui Ștefan IV Dușan (1331-1355) – împărat, din 1346, al sârbilor, grecilor, albanezilor și bulgarilor - după care se poate veni cu vechile toponime ale locului ca Vlaski-Dol, Vlașcopolie, Periș, Vlașcoselo etc. Înspre epoca modernă, frântura de neam dintre Timocul Alb și cel Negru se va vedea implicată în războaiele sârbo-turce, de unde și mesajul din 1809 al lui Gh. P. Karagheorghe (1768-1817), fondatorul dinastiei, către ei. În clătinarea oarecum vizibilă a Imperiului Otoman, în părțile noastre se venea și cu cererile sârbești de la 1815 ca granița dinspre bulgari să fie la Timoc, astfel că românii din Craina se vedeau iarăși în pericol. Profitând de ajutorul rusesc și invocând un hatișerif, la 1833 sârbii ocupau nahiile Craina, Timoc, Șerna, Reka, Krușevaș, Ujițe, Podrinie și Ceaceac. Astfel, Serbia lui Miloș Obrenovici (1780-1880), domnitor în 1817-1839 și 1858-1860, sporea cu peste o treime ajungând la Dunăre. Regimul abuziv al acestuia ducea la revolta districtelor care se alăturau altora din Serbia ajungându-se la răscoala aproape generală a lui Mileta și la Constituția de la Sretenje (1835). Este momentul în care mulți români vor trece în sudul Olteniei așteptând vremuri mai bune deoarece însuși mitropolitul sârb va începe îndepărtarea preoților noștri și va trece la slavizarea forțată a numelor copiilor botezați de noii preoți sârbi. Ridicolă pare a fi astăzi poziția noastră de a permite achiziționarea de moșii de către principii Caragheorghe sau Obrenovici la noi când aceștia asupreau elementul românesc din Serbia. Dincolo de vechile alianțe matrimoniale se poate veni și cu figura unui domnitor regulamentar nevolnic – Al. D. Ghica (1834-1842) - mai mereu falit și inteligent speculat de sârbi care, în particular, aveau epitete greu de reprodus asupra țiganul valah.
 ,N-avem neam de risipit nimănui și niciodată”
În ruine vor cădea bisericile ridicate de voievozii noștri (exempli gratia Lopușnia, 1501), iar episcopia de Râmnic se va vedea exclusă de la asistarea spirituală a românilor, așa cum se întâmplase până atunci. Presiunea asupra timocenilor se va accentua și sub regele Milan I Obrenovici (1868-1889), cel născut la Mărășești în 22 august 1854, de Elena Maria Obrenovici - viitoarea amantă a lui Al. I. Cuza  - fiica vel logofătului C. Catargiu și a Smarandei Balș (urmașa familiei muntenegrene Balșa).
Ca o paranteză trebuie spus că și cea de a doua soție a lui, din 1875, va fi tot moldoveancă, vara sa, frumoasa fiică a Pulcheriei Sturdza și a colonelului basarabean Petre Cheșco (Cazacu) - Natalia (15.05.1859-08.05.1941) -, viitoarea mamă a regelui sârb Alexandru I al Serbiei asasinat în 11 iunie 1903 în urma loviturii de stat inițiată de Mâna Neagră prin Apis (col. Dragutin Dimitrievici) cel care va da foc lumii la Sarajevo în 28 iunie 1914.
Milan I era oarecum încrâncenat față de opoziția sârbă – vezi atacurile joase ale lui Stoian Protici, de la radicalii populari, față de mama sa Maria Obrenovici care se sinucisese în 4/16 iulie 1876 la Dresda -, dar și de refuzul României lui Carol I de a participa la un atac asupra Bulgariei. Înfrângerea de la Slivnița din noiembrie 1885 a fost total neașteptată pentru partea sârbă care avea contingente duble față de cele bulgare astfel că se ajungea la al doilea tratat de pace de la București din februarie/martie 1886. Născut cu un an mai devreme George Vâlsan scria, mult mai târziu, că „Românul din Craina și Timoc, care a fost silit să uite până și pe <<Tatăl nostru>> în limba lui, vrea să se poată ruga iarăși lui Dumnezeu pe care-l înțelege și să poată asculta iarăși preot citindu-i românește. N-avem neam de risipit nimănui și niciodată”.
Profesorul I. Petrovici asista încremenit în curtea școlilor sârbești la joaca mută a copiilor de români cărora li se interzise categoric să vorbească românește.
În vâltoarea ultimului Război Mondial
O interesantă, dar obturată pagină de istorie ajungea să se producă odată cu izbucnirea celei de a doua conflagrații mondiale și prin sosirea prizonierilor sârbi lângă Craiova. Mulți dintre aceștia erau români timoceni care, acum, se adresau Bucureștilor, sperând că acesta va trece la eliberarea zonei de pe Timoc, Vardar spre Salonic, așa cum germanii ne propuseseră. In document se arăta „de sute de ani n-am avut școli, nici biserici decât în limba sârbă, ne păstrăm limba, portul și obiceiurile, ca și frații noștri Olteni. Am suferit veacuri de-a rândul, pentru ca acum să cerem alipirea Timocului la Patria Mamă”. Memorandul lui Antonescu din aprilie 1941 se va reduce însă la revendicarea Banatului sârbesc pe care, după 1918, îl cedasem din prea mare înțelegere față de poziția Belgradului, ce ar fi ajuns, din nou, capitală pe graniță. Se mai avea în vedere, în viziunea celor de pe Dâmbovița, crearea unui stat Macedonean independent și în care drepturile aromânilor să fie respectate, iar cei de pe Timoc și Vardar să aibă autonomie.
O dureroasă fractură se va produce în blocul timocean în anii acestui sângeros război. O parte va opta pentru colonelul Draja Mihailovici (1893-1946) reprezentantul curentului naționalist și regal (cetnicii), executat la Belgrad de comuniști, iar alta pentru comuniștii internaționaliști ai lui Iosif Broz Tito (Weiss). Este perioada în care C. Sandu-Timoc scria: „Românii timoceni nu au profesori de istorie și învățători, dar își cântă trecutul prin lăutarii lor, făclieri permanenți ai obiditului suflet timocean”.
Este deosebit de dureros când turiștii români, ajunși în Serbia sau Muntenegru, nu aud istoriile adevărate și triste din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat legate de români sau aromâni -vezi Republica Pindului, Principatul aromân din Pind, Voievodatul Macedonean etc.- de la ghizii lor mare majoritate diplomați - semidocți, dar cu pretenții.
Iarăși puțini au fost cei care au realizat că s-a auzit glasul sângelui atunci când muntenegrinii au sărit ca unul la podul de la Gâtul (Grlo), locul accidentului cu autocarul românesc din 23 iunie 2013. Oare câți vor fi aflat de decorarea de către români a 12 dintre salvatorii din defileul Moracea de lângă Podgorița?