duminică, 21 august 2016

Dr. Larry Watts. Planurile de apărare a României în faţa invaziei U.R.S.S., Ungariei şi Bulgariei Denunţarea invaziei

21-30 August 1968 - „Aliaţi au vrut, aliaţi au găsit” (1)

PDF Imprimare Email
Dr. Larry Watts   
Duminică, 21 August 2016 17:35
Larry Watts-Fereste-ma-doamne-de-prieteni 28 august 1968Planurile de apărare a României în faţa invaziei U.R.S.S., Ungariei şi Bulgariei
Denunţarea invaziei
Continuarea acţiunilor trupelor sovietice şi ale membrilor Tratatului la frontierele române au făcut ca paradei militare, programate pentru 23 august, să cuprindă şi modificări prin includerea unităţilor Gărzilor Patriotice, ceea ce indica intenţia clară a guvernului român de a opune rezistenţă. Dupa o constatare explicita că nu exista nici o posibilă justificare pentru invadarea militară a unui stat socialist şi că, printr-o astfel de acţiune, URSS şi aliaţii săi „încălcau flagrant independenţa şi integritatea altui stat", constituindu-se într-o „gravă ameninţare la adresa păcii în Europa" şi a „socialismului mondial", Ceauşescu a făcut următoarea declaraţie: „S-a spus că în Cehoslovacia există pericolul unei contrarevoluţii. Probabil că mâine cineva va afirma că această întrunire are tendinţe contrarevoluţionare. Dacă se va întâmpla aşa, avertizăm pe oricine că poporul român nu va permite niciodată, nici unei forţe străine, să ne ocupe ţara... începând de astăzi, am hotărât să înfiinţăm gărzile patriotice armate, formate din muncitori, ţărani şi intelectuali a căror menire este aceea de a apăra independenţa patriei noastre socialiste"[1].
Agenţii sovietici din ţară şi din afara ei au început să propage zvonuri şi informaţii care negau hotărârea României de a rezista şi, în schimb, insistând că Ceauşescu „s-a lăsat dus de val" şi a devenit „iraţional" în luările sale de poziţie[2]. În contrast cu o astfel de imagine, spionajul american a evaluat performanta lui total diferit, raportând că după ce îşi exprimase „totala solidaritate cu poporul cehoslovac şi cu partidul comunist cehoslovac" şi a declarat limpede că „nimic nu poate justifica intervenţia armată" şi „violarea flagrantă a suveranităţii naţionale", „Ceauşescu a apelat la populaţie să fie calmă dar fermă şi vigilentă şi gata să apere în orice moment patria socialistă, România", după care a anunţat înfiinţarea „Gărzilor patriotice"[3]. Este interesant că, deşi a îndeplinit întocmai instrucţiunile lui Ceauşescu referitoare la angajamentul României de a se apăra, Ion Gheorghe Maurer, care nu luase parte la şedinţa Comitetului Executiva al P.C.R., a fost puternic afectat de fermitatea declaraţiilor şi, ulterior, a afirmat că o asemenea atitudine violentă era pur şi simplu o provocare inutilă. Printre altele, i-a ameninţat pe ruşi că, dacă vor intra în ţară, întreaga populaţie se va ridica împotriva lor. Asta a fost pur şi simplu o invitaţie la invazie, cu o opoziţie care oricum nu avea nici o şansă de succes! Prin ceea ce a făcut Ceauşescu a creat doar un risc enorm pentru ţară. Ar fi putut să condamne invadarea Cehoslovaciei, dar în nişte termeni mult mai diplomatici şi raţionali[4].
Dezinformarea intenţionată a fost sprijinită de diplomaţii români care au perceput enormele riscuri, dar nu au înţeles nici mecanismele de descurajare sau importanţa „semnalelor" transmise în politica internațională. Unii dintre aceşti diplomaţi, fie din teamă, fie din alte motive au încercat chiar să amelioreze pe cont propriu ceea ce ei considerau a fi o gravă eroare[5]. În consecinţă, dezinformarea că Ceauşescu realizase cât de mare era eroarea făcută şi bătea în retragere a fost sprijinită de iniţiativele oficialilor români şi a devenit curând un truism al interpretărilor occidentale[6]. În realitate, aprecierile lui Ceauşescu erau mult mai moderate decât cele ale Comitetului Executiv. Ele nu conţineau nimic care să nu fi fost deja susţinut în perioada lui Gheorghiu-Dej şi au fost prezentată oficial în publicaţiile partidului, pe tot parcursul anului 1968 şi 1969. Opinia publică a coincis cu linia partidului, ceea ce sugera că organele de partid promovau o politică cu adevărat românească. Dezinformarea concertată deforma ceea ce reprezenta un indiciu clar al determinării şi obiectivele comune ale conducerii şi ale poporului român, indicând că era vorba de o „isterie" a lui Ceauşescu, mai degrabă ridicolă decât demnă de admiraţie.
Participanţii la invazie erau furioşi din cauza faptului că, în loc să fie copleşit de demonstraţia forţei lor militare, regimul de la Bucureşti condamna public acţiunea, atât în presa română, cât şi în forumurile internaţionale. La plenara comună a Comitetului Central al Partidului Socialist Muncitoresc Ungar (P.S.M.U.) şi a guvernului ungar din 23 august, reacţia partidului a instituit ceea ce va reprezenta elementul central al unei campanii de dezinformare pe termen lung: „Comitetul Central al Partidului Comunist Român a publicat o declaraţie prin care condamnă această acţiune. La Bucureşti, în faţa a peste 80.000 de oameni, Ceauşescu a protestat vehement şi pe un ton isteric. El a anunţat înfiinţarea armatei unite a muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor, care va apăra patria şi socialismul. În această privinţă, ne întrebăm: să le apere de ce?"[7]. Stasi-ul est-german a fost mai puţin aluziv, declarând făţiş că regimul de la Bucureşti „a înfiinţat imediat aşa-numitele miliţii, formate din muncitori, ţărani şi intelectuali, constituite în mod clar sub forma unor trupe de luptă, cu scopul evident de a se opune oricăror măsuri întreprinse de ţările socialiste"[8]
China se alătură
Pentru a rezista presiunilor militare exercitate de sovietici şi membrii Tratatului, era nevoie de aliaţi. Este relevant faptul că regimul de la Bucureşti a abordat în primul rând Republica Populară Chineză, de fapt, singura putere căreia guvernul român i-a cerut în mod direct sprijinul: „În seara zilei de 21 august 1968 - menţiona un fost ambasador chinez - Bodnăraş i-a solicitat însărcinatului cu afaceri chinez o întrevedere urgentă, în cadrul căreia ne-a informat că trupele sovietice invadaseră Cehoslovacia şi că România se afla în faţa unei forţe sovietice enorme. Românii credeau că un război era iminent şi erau hotărâţi să reziste până la sfârşit. Astfel că ei doreau să ştie dacă se pot baza pe sprijinul guvernului chinez sau nu"[9]. Ambasadorul României la Beijing a continuat discuţiile mai detaliate privitoare la „sprijinul chinez", cu premierul Zhou Enlai, iar conducerea chineză a acceptat să acorde sprijin României, sprijin pe care românii îl considerau vital pentru o „viitoare poziţie a României faţă de evenimentele din Cehoslovacia şi relaţiile cu Uniunea Sovietică"[10]. Curând, guvernul de la Bucureşti a simţit nevoia unui sprijin şi mai direct, întrucât trupele sovietice, bulgare şi ungare începeau să se concentreze şi se pregăteau ostentativ pentru acţiuni ofensive, la graniţele României. Moscova controla mai mult de patru cincimi din frontiera de 3.150 km a României, fie direct - frontiera sovieto-română de 1.330 km şi coasta Mării Negre de 193 km controlată de sovietici, fie indirect - prin forţele militare subordonate Moscovei din Ungaria si Bulgaria, la graniţa comuna cu România de 1.079 km.[11]. După cum observa şeful de atunci al statului major, Ion Gheorghe, nu numai că armata română era depăşită numeric şi împresurată, dar „adversarii prezumtivi ne cunoşteau bine forţa şi dispersarea forţelor armate"[12]. Serviciile de informaţii elveţiene i-au contactat urgent pe omologii lor de la Bucureşti, confirmându-le ceea ce armata română deja ştia, şi anume că 14-15 divizii sovietice, 2-3 divizii ungare şi 4-5 divizii bulgare au fost mobilizate la frontierele române[13].
Imediat după parada din 23 august, Bodnăraş l-a contactat pe ambasadorul chinez la Bucureşti, solicitând o declaraţie publică privind sprijinul guvernului chinez, cu scopul de a domoli presiunile militare tot mai mari ale sovieticilor. În acelaşi scop, ambasadorul român la Bejing i-a solicitat urgent lui Zhou Enlai o întrevedere. Deşi vicepreşedintele Congresului Poporul Chinez urma să participe la celebrarea zilei naţionale a României, organizată la ambasada română din Beijing, Mao a decis să îl trimită pe Zhou. Potrivit unui diplomat chinez care a activat în regiune: „După consultări cu preşedintele Mao, premierul Zhou Enlai a decis să participe la recepţia organizată de ambasada română cu ocazia zilei naţionale a României. La recepţie, Zhou a condamnat Uniunea Sovietică şi a exprimat ferm sprijinul Chinei pentru lupta dreaptă a poporului cehoslovac. Totodată, el a subliniat faptul că România se confruntă cu pericolul unei intervenţii şi agresiuni străine şi că poporul chinez este ferm hotărât să sprijine lupta dreaptă a poporului român"[14].
Paradoxul relaţiilor româno-iugoslave
La şedinţa Comitetului Executiv din 21 august, câţiva participanţi au cerut insistent iniţierea unui contact cu Belgradul, în scopul coordonării reacţiei lor la potenţiala ameninţare militară sovietică. Deşi era ezitant, Ceauşescu a fost de acord. Aceste ezitări erau dublu motivate. Întrucât guvernul român a negat public „rolul de lider" şi autoritatea supra-naţională a U.R.S.S., Belgradul a perceput această acţiune ca fiind cea a unui concurent egal în ceea ce priveşte relaţiile cu lumea nealiniata si, in special, cu S.U.A., pe care guvernul iugoslav le considera ca fiind cruciale pentru propria sa politică independentă[15]. Iugoslavii îşi făceau griji justificate, mai ales că influenţi observatori politici americani deja considerau că Bucureştiul este „în mod clar cel putin la fel de independent de Moscova ca şi Belgradul," şi că va depăşi Belgradul foarte curând din punct de vedere al distanţării pe plan militar[16]. În iulie 1964, Comitetul Executiv Federal al lui Tito a constatat că „S.U.A. începea să dezvolte contacte intensive cu ţările din estul Europei", în timp ce relaţiile dintre Belgrad şi Washington coborâseră chiar sub nivelul existent înainte de deténte. Guvernul american devine tot mai dezinteresat de Iugoslavia, în primul rând datorită independenţei crescânde a unor ţări est europene, România fiind prima dintre ele, cu care SUA a iniţiat „numeroase şi fructuoase contacte" [17]. Comitetul a concluzionat că Iugoslavia nu-şi putea permite să fie înlocuita în aprecierile americane din cauza faptului că „succesul relaţiilor cu S.U.A." era vital pentru „poziţionarea sa internaţională, ca stat independent" şi „într-o mare măsură", responsabil pentru prestigiul si influenţa Iugoslaviei faţă de „Uniunea Sovietică şi alte state est-europene".
Lui Tito i s-a amintit că relaţiile Belgradului cu U.R.S.S. erau „în principal, relaţii de dependenţă" şi nu se refereau la „sinceritatea comună în efortul de construire a socialismului", ci la „forţa poziţiei internaţionale" a Iugoslaviei. De aceea, era absolut necesar ca Belgradul să-şi menţină „avantajul" în relaţiile cu Washingtonul, „mai ales" într-o perioadă în care alte state socialiste „iniţiau eforturi deloc discrete pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu S.U.A.". Altfel spus, în pofida sentimentelor prieteneşti ale Iugoslaviei faţă de România, România era mai mult o ţară problemă, decât un partener. Riscul ca România să ia locul Iugoslaviei, de partener privilegiat al Washingtonului era real. Iată ce se menţiona într-un raport pentru Directorul C.I.A. elaborat cu câteva săptămâni înainte: „Dată fiind intensificarea relaţiilor România-S.U.A., înrăutăţirea relaţiilor româno-sovietice şi renaşterea cu vigoare a naţionalismului românesc, sprijinit de guvern, Statele Unite trebuie să fie precaute pentru a se evitaaugust-1968 cazul în care iniţiativele americane şi răspunsul Bucureştiului vor depăşi limitele tolerate de blocul sovietic... Problema în privinţa relaţiilor S.U.A.-Iugoslavia nu este cea de construire a punţilor de comunicare, ci de a le reface pe cele subminate de Congresul S.U.A., în ultimii patru ani, ca reacţie la neutralitatea pro-sovietică a Belgradului"[18].
La rândul său, Ceauşescu manifesta reticenţă faţă de ţara vecină, de altfel, prietenă, datorită faptului că Iugoslavia avea un cu totul alt tip de relaţie cu Moscova. Moştenirea comună slavă şi o istorie bogată în ceea ce priveşte sprijinul masiv acordat de Rusia împotriva Otomanilor au influenţat relaţiile Moscova-Belgrad, uneori în mod deschis, alteori în mod subtil. Tito se temea cu adevărat de Moscova, mai ales în urma experienţelor din 1948-1951. În acelaşi timp, el simţea că are o legătură adevărată cu ruşii, ceea ce contrabalansa sentimentul de frică. Fără să aibă astfel de legături etnice sau istorice, românii aveau mai multe motive să se teamă de Moscova. În mod paradoxal, în chestiuni de securitate şi politică externă, Iugoslavia independentă a lui Tito era mult mai apropiată de U.R.S.S., decât România[19]. Aşa cum remarca C.I.A., după decesul lui Stalin, Tito se alinia cu Moscova împotriva Washingtonului referitor la „aproape orice problemă de politică externă"[20]. De asemenea, Departamentul de Stat se plângea de „atitudinea tot mai ostilă a Belgradului" faţă de Washington referitor la „aproape orice problemă internaţională care implica interesele naţionale ale S.U.A."[21]. În chestiuni de importanţă vitală pentru Moscova şi Washington, cum erau relaţiile cu China, războiul din Vietnam, Orientul Mijlociu, Tito era de partea U.R.S.S., în timp ce Ceauşescu era de partea Statelor Unite.
Un paradox şi mai mare este faptul că legăturile Iugoslaviei cu Moscova în domeniul cooperării militare erau mult mai strânse, deşi, formal, România era aliatul militar al U.R.S.S., iar Iugoslavia nu. În 1962, la mai puţin de un an de când Romania pusese capăt practicii de a trimite ofiţeri români la Moscova pentru stagii de instruire pe probleme militare şi de securitate, Iugoslavia a început să-şi trimită ofiţerii la instruire în U.R.S.S.[22]. În 1965, Belgradul nu achiziţiona şi nici nu primea arme de la guvernul american - o schimbare radicală faţă de situaţia existentă în urmă cu un deceniu - în timp ce Moscova devenise singurul furnizor de echipamente militare moderne al Iugoslaviei[23]. Între timp, Bucureştiul îşi lansa propria industrie de armament şi îşi diversifica sursele de aprovizionare, cu scopul de a-şi reduce dependenţa de U.R.S.S. (şi, curând, va solicita arme de la S.U.A.). M.A.A.G., grupul de asistenţă militară al S.U.A., a avut o influenţă predominantă la Belgrad în perioada rupturii dintre Tito şi Stalin. Acum, serviciile de informaţii americane raportau o înmulţire a misiunilor de pregătire ale sovieticilor, în timp ce România a refuzat categoric instruirea sovieticilor pe teritoriul său (sau în altă parte) [24]. Astfel, în timp ce Bucureştiul nu a permis aliatului său sovietic să utilizeze facilităţile portuare de la Marea Neagră (ceea ce nu era o pierdere prea mare, dat fiind că sovieticii aveau facilităţi în vecinătate), Belgradul a acordat, în mod generos, navelor sovietice drepturi şi servicii portuare[25]. După ce i-a declarat lui Kennedy în 1963 că România nu se va alătura U.R.S.S. în nici un război provocat de aceasta şi după ce a fost lăsată în afara planurilor de război ale Tratatului de la Varşovia în 1965, este limpede că guvernul de la Bucureşti considera U.R.S.S. ca pe un agresor periculos.
- Va urma -
Notă: Textul face parte din volumul istoricului american Larry Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Bucureşti, Ed. RAO, 2012, cap. 15, p.385-392.

O SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE PREȘEDINTELE KLAUS WERNER IOHANNIS! UN ROMÂN ADEVĂRAT ÎI CERE SĂ FIE ARESTAT PE BAZA LEGII WIESEL NR. 217 DIN 2015…

O SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE PREȘEDINTELE KLAUS WERNER IOHANNIS! UN ROMÂN ADEVĂRAT ÎI CERE SĂ FIE ARESTAT PE BAZA LEGII WIESEL NR. 217 DIN 2015…

Iohannis.jpg

         DOMNULE KLAUS IOHANNIS, CÂTE LOCURI AȚI PREGĂTIT ÎN ÎNCHISORI PENTRU PATRIOȚII ROMÂNI?
         V-am votat. Nu pentru că aș fi avut încredere în dvs., dar alegerea lui Victor Ponta ar fi fost o nenorocire pentru România. Ponta, care are o “calitate” pe care nu am mai întâlnit-o la nimeni (el minte dinainte de a deschide gura; adică, înainte să apuce să vorbească, citești în ochii lui că va minți), deja începuse trădarea țării. Acest lucru mi-a fost clar când duminică 6 aprilie 2014 s-a urcat în avion și a plecat la Ierusalim să ia dejunul cu președintele Shimon Peres, iar marți 24 iunie a urcat tot în avionul de Ierusalim și guvernul României – nu pentru sărbătoarea nașterii Sf. Ioan Botezătorul, ci pentru o ședință comună cu guvernul israelian. Toate acestea, cu speranța ca Israelul îl va face președinte al României.
          Ați fost ales președinte. Ne-am bucurat. Ați declarat că “ne-am luat țara înapoi” – dar nu ați precizat cine. Sionul, oricum, nu pierduse România – dimpotrivă, de la un președinte la altul, de la un prim-ministru la altul, dictatura sionistă se accentua. Duminica 11 ian. 2015 ați plecat la Paris la cel mai penibil și mai fariseistic miting pentru apărarea libertății de exprimare – în centrul manifestanților se aflau Francois Hollande și Angela Merkel, exact liderii țărilor care și-au trimis în închisoare cei mai mulți cetățeni pentru faptul că aceștia, crezând în libertatea de exprimare, fără să nege suferințele suferite de evrei în perioada nazistă, au criticat exagerările impuse de sioniști ca literă de lege și acceptate de slugile lor. Apoi, dvs., militant la Paris pentru libertatea de exprimare, ați promulgat legea 217. Am fost convins că este imposibil să o promulgați, dar ați făcut-o fără ezitări, fără remușcări.


        Domnule Iohannis, poate că dvs., ca etnic german vă simțiți vinovat de ororile săvârșite de naziști împotriva evreilor. Dar vă rog să nu vă liniștiți conștiința împărțind această grea povară cu românii. În România NU a existat nici un holocaust împotriva evreilor. Nu o spun eu, ci au spus-o evrei de marcă trăitori ai acelor timpuri: Wilhelm Filderman, președintele evreilor români în timpul războiului, Alexandru Șafran, șef rabinul României, scriitorul Oliver Lustig, Moshe Carmilly-Weinberger, rabinul șef al Clujului, scriitorul Alfred Harlaoanu, istoricul Nicolae Minei- Grunberg. Și pot să vă mai dau și alte nume. De ce îi credeți pe Elie Wiesel, pe Radu Ioanid și pe Alexandru Florian, cei care câștigă bani mulți din denigrarea și demonizarea poporului român, și nu îi credeți pe evreii de bună credință care au trăit în România în timpul războiului? Puneți-vă consilierii (bine plătiți de la buget) să caute adevărul, spălați noroiul aruncat nemeritat asupra poporului român.
         Este adevărat că Ion Antonescu, constrâns de aliații din acel moment, a fost nevoit să adopte o legislație antisemită – dar în România nu a existat holocaust. De altfel, bănuiesc că știți că termenul originar de “holocaust” reprezenta o practică păgână a evreilor (înainte de monoteism) și a altor popoare idolatre de a aduce ca jertfă animale și oameni arși de vii. Evreii nu folosesc termenul de “holocaust”, ci pe cel de “shoah”. Da, în timpul lui Ion Antonescu au avut de suferit și multi evrei (nu toți) și mulți țigani (nu toți). Însă dacă vreți să recunosc că în România a existat un holocaust împotriva acestor nații, dați-mi un exemplu de evreu ars și un exemplu de țigan ars ca urmare a politicii oficiale. Dacă nu, nu! Este indiscutabil, nimeni nu poate nega acest fapt, în timpul nazismului evreii au suferit mult, greu și nemeritat (ceea ce în mod greșit, socotesc eu, este numit holocaust). Legea 217 trimite la închisoare pe cei care minimalizează efectele holocaustului. Dar cine a stabilit limita sub care efectele sunt minimalizate? Iahve cumva? De ce nu sunt trimiși la închisoare și cei care cu rea credință, în mod mincinos, exacerbează aceste urmări?

         În copilărie, știam ca naziștii au făcut din evrei săpun. La procesul de la Nurnberg, Sigmund Mazur recunoștea că a participat la fabricarea a 25 kg. săpun din 40 de cadavre. Minciuna a ajuns în 1955 subiect de film documentar, pe baza declarațiilor unor evrei foști deținuți în lagăr, a ajuns subiect de cărți. Apoi, analizele făcute la Tel Aviv în 1990 au demontat minciuna: bucățile de săpun pretins a fi fost făcute din evrei, nu conțineau urme umane. Și cu toate acestea, în anul 2011, în România, ziarul Adevărul publica un articol despre evreii transformați în săpun în lagărele naziste! Acum știm că din evrei nu s-a făcut săpun, iar declarația lui Mazur, în urma căreia probabil că cineva a primit ștreangul, a fost o minciună. Câtă încredere mai putem avea în declarațiile date la Nurnberg? Răspunde cineva pentru minciuna cu evreii făcuți săpun?
         Pe placa comemorativă aflată la Auschwitz între 1948 și 1989, era menționat un număr de 4 milioane de victime. Astăzi, pe noua placă, se menționează 1,5 milioane de victime, majoritatea evrei. De ce a fost nevoie de aceasta minciună? Pentru ca sioniștii să smulgă mai multe despăgubiri bănești Germaniei? Dacă Lech Walesa ar veni în România, îl arestați pentru minimalizarea efectelor holocaustului? În anul 1986, Robert Faurisson a publicat lucrarea „Elie Wiesel – un mare martor fals”. În această lucrare, Faurisson arăta că multe dintre miturile legate de lagărele de concentrare au fost demontate. Nu pot să mă pronunț, întrucât la noi niciodată nu se vorbește despre așa ceva (dimpotrivă, se scrie în continuare despre evreii făcuți săpun). Dar de ce să îl credem întotdeauna pe Elie Wiesel, acuzat în ultimul timp chiar de evrei internați în lagăr, că nu a fost cu ei? Poate vă puneți consilierii să cerceteze.
         Deci domnule Iohannis, legea nr. 217 ne obligă, sub sancțiunea închisorii, să-l credem pe Elie Wiesel?
         În România, așa cum am scris mai înainte, evreii au suportat consecințele unor legi antisemite. Dar evreii nu au fost victimele unui genocid, care, în sensul originar, presupune intenția de a ucide – în România, nimeni nu a avut intenția de a extermina evreii. Acum, se trage de acest termen ca de elastic – sioniștii nu-și dau seama că tot extinzând definiția, într-o zi vor putea ajunge acuzați de genocidul împotriva palestinienilor.
         Shimon Peres a mulțumit României pentru faptul în perioada nazista a salvat viața a 400.000 de evrei. Nu România i-a salvat pe acești evrei, ci Ion Antonescu și demnitari ai statului român; chiar și inițiativele personale ale unor cetățeni români de a salva cât mai mulți evrei, au beneficiat de ajutorul statului. Ion Antonescu a refuzat deportarea evreilor în lagărele naziste, el a organizat plecarea evreilor în Palestina. Sunt declarațiile celor mai importanți evrei din țară în acea perioadă. Și atunci, de ce atâta ură din partea sioniștilor împotriva lui Ion Antonescu, încât să nu poată avea o statuie? În Israel, teroriștii David Ben Gurion și Menachem Begin sunt eroi naționali. Mă deranjează asta (tot așa cum mă deranjează faptul că masacrarea a zeci de mii de perși nevinovați, de acum două milenii și jumătate, Purimul, este o mare sărbătoare, o sărbătoare a bucuriei), dar nu am ce face – acolo, nu este țara mea. Și atunci sioniștii de ce se amestecă în țara mea să-mi spună pe cine să apreciez și pe cine nu? Domnule Iohannis, sfidând legea pe care ați promulgat-o, eu vă declar că Mareșalul Ion Antonescu, cu toate umbrele lui, a fost un mare patriot, un luptător împotriva corupției și un bun creștin (sau poate că tocmai aceste calități nu sunt pe placul sioniștilor?). Mareșalul ar merita statui și străzi care să îi poarte numele în întreaga țară.

         În ce privește legionarii, de ce nimeni nu vrea să vadă tabloul complet? Între 1924 și 1939, legionarii au omorât 4 persoane: prefectul Manciu, ucis în legitimă apărare (așa a stabilit instanța de judecată) de către Căpitan, I.G. Duca ucis fiindcă declanșase prigoana antilegionară (soldată cu legionari uciși nevinovați), Mihai Stelescu ucis întrucât se lăsase convins de siguranță să-l omoare pe Căpitan, precum și criminalul de serviciu al lui Carol al II-lea, Armand Călinescu, din ordinul căruia au fost ștrangulați Căpitanul, Nicadorii și Decemvirii. În aceeași perioadă de timp, autoritățile au ucis, fără vreo hotărâre judecătorească, cca. 400 de legionari. Despre asta de ce nu se vorbește? Se vorbește despre antisemitismul legionarilor. Antisemitismul înseamnă ura față de evrei (să nu uităm că în cele 4 luni de guvernare legionară, sub Radu Gyr, a fost înființat Baraseumul). Am citit materiale foarte contradictorii, așa că nu intru în amănunte. Ce este cert, este faptul că legionarii au fost deranjați de faptul că evreii îi jefuiau pe români, și atunci au înființat ateliere legionare, magazine legionare, restaurante legionare, etc, unde totul era mult mai ieftin decât la evrei. Evreii au fost loviți unde îi durea mai tare: la afaceri. De aici, nu ura legionarilor față de evrei, ci ura evreilor față de legionari.
         Eu nu cred în antisemitismul legionarilor. Oare legionarii căsătoriți cu evreice, își urau soțiile? Cel mai cunoscut caz este cel al comandantului legionar Vasile Marin (căzut la Majadahonda), a cărei soție, Ana Maria, era, după mamă, evreică (și membră a Mișcării Legionare). Oare legionarii români pur sânge îi urau pe legionarii evrei? Fiindcă au fost și evrei care s-au înscris în Mișcare, printre aceștia medicul Vasile Noveanu (fost ministru) și frații săi. Oare din ura s-au împrietenit filozofii legionari cu Iosif Hechter (Mihail Sebastian), din ura l-au convertit în închisoare la creștinism pe Nicolae Steinhardt și tot din ura legionarul Valeriu Gafencu i-a cedat în lagărul de la Tg. Ocna evreului Richard Wurmbrandt streptomicina pe care o primise, salvând viața acestuia cu prețul propriei vieți? Oare evreii și evreicele care au fost membrii sau simpatizanți ai Mișcării Legionare, erau și ei antisemiți? Dar chiar și așa, dacă legionarii ar fi fost antisemiți, i-ar fi primit pe evrei în mijlocul lor?
CZC-tatal-IZC-si-I-Mota-fila-193-G_-Buzatu-V_Roncea-Arhiva-Corneliu-Zelea-Codreanu-818x1024
          Sioniștilor, dragostea creștină față de toți oamenii le este străină, astfel încât ei nu pot înțelege vorbele lui Ioan Ianolide, care a făcut 23 de ani de închisoare pentru faptul că a fost membru în Frățiile de Cruce și care spunea că noi, în calitate de creștini, nu putem să-i urâm pe evrei. Dimpotrivă, trebuie să-i iubim și să ne rugăm pentru ei la Dumnezeu sa îi aducă pe calea dreaptă, la credința adevărată. Să ajungem la evreii uciși între 21-23 ian. 1941. Aberațiile merg prea departe: am citit un „studiu” în care erau menționați 3.000 de evrei uciși de legionari! Oficial, se susține că în perioada rebeliunii au fost uciși cca. 130 de evrei (în cartierul evreiesc, la abator și în pădurea Jilava). Nu contest cifra, dar cine i-a ucis? Domnule Iohannis, eu nu am acces la documentele secrete (în timp ce agenții israelieni au acces liber la toate arhivele secrete din România), așa că vă propun să vă puneți consilierii la muncă, să-și merite salariile: în zilele rebeliunii, legionarii erau asediați în centrele lor de comandă de către armată, astfel încât este greu de crezut că în acest timp umblau prin oraș să ucidă evrei. Consilierii dvs. să verifice dacă:
       1) nu cumva evreii uciși în cartierul evreiesc au fost victimele „Haiducilor lui Cotovschi”, banda anarhistă bolșevică, dușmani ai legionarilor;
       2) nu cumva „evreii” uciși la abator nu erau evrei ci sub hainele groase de iarnă, aveau cămașa verde cu diagonală, adică erau legionari morți în luptele cu armata;
       3) nu cumva evreii de la pădurea Jilava au fost uciși din ordinul lui Eugen Cristescu, șeful SSI (dușman al legionarilor, ca și Mihail Moruzov), pentru a acutiza conflictul între Mareșal și Mișcarea Legionară (așa cum ar fi declarat acesta în închisoare unor colegi de celulă legionari).
        Am citit și aceste variante, chiar argumentate. Eu nu spun că așa este, dar întreb: dacă este așa? Domnule Iohannis, legionarii au fost cei mai buni dintre români și nu îi văd în stare de crime nejustificate (desigur, sunt două cazuri scandaloase și oribile: Iorga și Madgearu; acestea au fost excepțiile, dar s-a scris destul despre faptul că au fost săvârșite fără acordul conducerii legionare de către Traian Boieru care imediat a fugit în Germania și care este bănuit a fi fost agent străin infiltrat în Mișcare). Să-i numiți fără  verificări obiective, pe baza unor susțineri sioniste pe legionari ca fiind criminali, este mult mai mult decât un păcat. Deviza legionarilor era “Dumnezeu și Patria” – oare legea dvs. îi trimite în închisoare pe cei care îl iubesc pe Dumnezeu și își iubesc Patria? Ridic aceasta problemă întrucât, să-L iubești pe Dumnezeu și să-ți iubești Patria, poate fi interpretat de unii judecători ca doctrină legionară.
        Legea interzice ideile, doctrinele sau concepțiile legionare. Dar vă rog să explicați poporului român, să știe și să se păzească, oare care este ideologia legionară? Despre aceasta, eu nu știu decât două lucruri: în afară de “Dumnezeu și Patria”, mai știu doar “omul și pogonul” – este ceva greșit aici? Din textul art. 6, nu prea înțeleg (legea este imbecilă nu numai ca idee ci și ca tehnică legislativă, lăsând un câmp imens interpretărilor) dacă, de pildă, justificarea asasinării lui Armand Călinescu te trimite sau nu la închisoare. Teoretic, nu – practic, s-ar putea ca Institutul Elie Wiesel să trimită tuturor instanțelor o circulară prin care să decreteze ca asasinarea lui A. Călinescu este asimilată holocaustului (nu vă dați seama câte portițe nemernice deschide această lege în favoarea dușmanilor României!).
        O să îmi asum riscul și o să dau o justificare pentru asasinarea lui A. Călinescu. La începutul anului 1933, muncitorii de la uzinele Grivița, loviți de marea criza și exploatați la sânge, s-au trezit și cu salariile reduse! Muncitorii au intrat în grevă; frații Goldberg, patronii uzinelor, s-au plâns că stagnează profitul; subsecretarul de stat de la ministerul de interne A. Călinescu trimite jandarmii; 7 greviști au fost uciși – uciși pentru că au cerut ca pentru munca lor, să fie plătiți cât să poată trăi ei și familiile lor; tot pentru aceasta, mulți alții sunt arestați și condamnați la pedepse mari cu închisoarea; singurii care au luat apărarea greviștilor, au fost un deputat legionar (Corneliu Zelea Codreanu) în parlament și un avocat comunist (Scarlat Callimachi, zis “Prințul Roșu”) în instanță; frații Goldberg sunt mulțumiți, afacerile merg din nou bine, profitul crește și el din nou; și regele e mulțumit, azi noapte, la pocher a câștigat câteva poturi senzaționale; regele este mulțumit și de A. Călinescu – băiat bun, eficient!; greviștii uciși, au început deja să putrezească în pământ; A. Călinescu este avansat ministru de interne. În noaptea de 29/30 nov. 1938, ascultând porunca mârșavă a regelui, A. Călinescu dă ordin că cei 14 legionari de frunte aflați sub arest, să fie ștrangulați. După această nouă crimă, regele este din nou mulțumit: A. Călinescu, băiat bun, eficient, este din nou avansat – ajunge prim-ministru; legionarii uciși putrezesc în pământ. Eram într-o Românie condusă de un rege corupt și criminal, cu un prim-ministru criminal, cu un aparat de justiție aservit – când justiția nu funcționează, poporul are nu numai dreptul ci și obligația de a face dreptate. Cum nu putea să facă dreptate tot poporul, au făcut-o 9 legionari. Domnule Iohannis, dvs. nu cunoașteți drept (dacă ați fi cunoscut, ați fi returnat legea la parlament pentru mai multe motive decât numărul articolelor care sunt în ea). O să îmi permit să vă aduc la cunoștință un principiu al dreptului roman: “Salus patriae, lex suprema” (adică “Salvarea patriei este legea supremă”). Pedepsirea de către legionari a criminalului A. Călinescu, gata oricând să comită crime din ordinul regelui dar apărat de oamenii legii, este, din punctul meu de vedere justificată.
         Domnule Iohannis, legionarii au fost foarte buni creștini (un alt motiv de ură din partea sioniștilor). Îi mai aud (sau citesc) pe unii care declamă patetic: cum să fie buni creștini, când au ucis? Cei care declară asta, sunt unii care poate au auzit de Sfânta Biblie, dar când au văzut că nu are poze, au închis-o la loc. Unul din puținele momente din viața Mântuitorului prezentat în toate cele 4 Evanghelii este ultima sa seară petrecută în grădina Ghetsimani, când Și-a trimis ucenicii care Îl însoțeau (Petru și frații Ioan și Iacov Zevedeu) să caute arme. De ce a făcut aceasta? Ne-a învățat astfel nu să atacăm, dar să ne înarmăm pentru a ne apăra când suntem atacați. Pe vremea Mișcării, era o perioadă în care un rege criminal și corupt și o clasă politică la fel de coruptă ca cea de azi deveniseră un pericol pentru România. Comandantul legionar Constantin Papanace a dat, într-una din cărțile sale, o explicație magistrală asupra asasinatelor comise, arătând că în istoria Mișcarii Legionare au existat momente în care aceasta a fost nevoită să aleagă între a asista la distrugerea țării sau a-i ucide pe dușmanii acesteia – a ales să-i ucidă pe dușmani. Dușmanii nu erau evreii, ci conducătorii țării și clasa politică. Nu uitați, domnule Iohannis, “salus patriae, lex suprema”.
         Domnule Johannis, nu am citit Talmudul, însă am primit un slide-show cu citate care se pretinde că ar fi din el. Dacă aceste citate ar fi adevărate, mi-e teamă că pe teritoriul României, conform legii pe care ați promulgat-o, iudaismul ar trebui interzis, întrucât este o religie care, prin denaturările din Talmud, a ajuns să aibe la bază o ideologie de tip fascist, rasistă și anticreștină, care instigă la crimă și la jefuirea creștinilor. Eu nu spun că așa este, dar poate ar fi bine să solicitați consilierilor dvs. să studieze Talmudul.
         Dacă tot v-ați angajat consilieri, vă recomand să găsiți unul dintre aceștia, cu mintea ageră, cu dorința de adevăr, cu sentimente patriotice și cu curaj, care să citească “Codul lui Lucifer”, cartea mea postată pe internet. O să aflați răul făcut românilor de cămătarii, arendașii și cârciumarii evrei până la al doilea război mondial, de evreii bolșevici după al doilea război mondial și de evreii sioniști după 1989. Și o să aflați un număr imens de evrei din toată lumea care luptă împotriva “iudeo-nazismului”, adică politica purtată de sioniștii de la Ierusalim. Și să mai citească măcar articolele politice ale lui Mihail Eminescu (acelea la care Moses Rosen s-a opus să fie tipărite) și cărtile dr. Nicolae Paulescu (nu cele de medicină). În legea pe care ați promulgat-o, la art. 1, se spune că previne și combate incitarea la ură. Oare chiar nu vă dați seama că această lege abjectă, antiromânească, va duce la creșterea antisemitismului într-o țară în care acesta se afla la cote minime? Sau aceasta s-a voit? Poate că dacă găsiți un consilier nesurmenat, acesta să urmăreasca interviul dat de rabinul Eli Kaufman. Și o să înțelegeți poate că de la bugetul de stat noi suportăm o instituție a cărei singură menire este să ne calomnieze, fiindcă așa cei de acolo primesc mult mai multi alți bani, din SUA.
         Domnule Iohannis, pentru consolidarea cărei societăți mondiale puneți umărul? Eu resping această societate în care prietenii dvs. (SUA, UE și Israel) promovează minciuna, ura, crima, violența, încălcarea drepturilor naturale ale omului, cotropirea altor țări independente. Ce societate este aceasta în care există dublu standard, în care criminalilor de război evrei, refugiați în Israel, li se refuză extrădarea și nimeni nu zice nimic? În care Israelul încalcă rezoluțiile ONU și nimeni nu zice nimic? În care Israelul refuză să dea socoteală pentru arsenalul său nuclear și nimeni nu zice nimic? În care Israelul practică apartheid-ul și nimeni nu spune nimic? Ca să nu spuneți că nu știți de criminalii de război evrei, vă dau eu doua exemple. În timpul războiului, partizanii evrei au săvârșit masacre în multe localități din Polonia cotropită de bolșevici, cele mai cunoscute fiind cele de la Naliboko si Koniuchy; conducătorii bandelor de criminali evrei au murit între timp, astfel încât în 2007 dintre foștii membrii, mai era în viață doar Yitzak Arad – între timp, acesta, fugit în Israel, a ajuns general de brigadă, istoric al holocaustului și director la Yad Vashem – Israelul a refuzat extrădarea lui. Fostul lagăr nazist de la Zgoda, după eliberare, a fost transformat în lagăr de concentrare pentru polonezi, silezieni și germani, la conducere fiind pus evreul Salomon Morel; aici, în mai puțin de un an, au murit o treime din cei internați, cadavrele fiind aruncate in gropi comune; în anul 1994, Morel a fugit în Israel, care a refuzat să-l extrădeze.
         Domnule Iohannis, ați deschis cutia Pandorei. Ați uitat că românii v-au ales președintele Republicii România, stat independent, fost stat suveran până în 2003 – și v-au ales pentru binele și interesele lor, nu ale altora. Vă comportați ca un guvernator numit de Ierusalim în noua provincie iudaică România Victa (necunoscând termenul ebraic, îl folosesc pe cel latin). Dacă în România va crește antisemitismul, nu este numai vina lui Wiesel și Florian, a lui Antonescu (Crin) și a parlamentului, va fi și vina dvs.
         Domnule Iohannis, în România slava Domnului, mai sunt mulți cei care simt și gândesc românește, asumându-și aceasta. Pușcăriile de la noi nu au locuri suficiente pentru toți. Și atunci, aveți două variante: ori grațiați demnitarii corupți, devalizatorii de bănci, criminalii, violatorii și ceilalți prieteni ai parlamentarilor, ori ne duceți în grupuri în pădurea de la Tâncăbești, unde din ordinul criminalului Armand Călinescu au fost ștrangulați legionarii de frunte, aspect asupra căruia se păstrează în continuare tăcerea (mai ales când se pune problema cine și cum l-a convins pe Carol al II-lea să-i comande lui Armand Călinescu aceasta crimă).
         Domnule Iohannis, am luptat în revoluție (acum, a ajuns să-mi fie jenă să recunosc de teamă ca nu cumva un tânăr zeflemitor să mă întrebe câți bani mi-a dat Mossadul să mă duc la revoluție). Acum un timp, am auzit la TV un idiot (îmi cer scuze, dar nu găsesc un termen mai potrivit), fost ministru PSD, declarând cu emfază că o dată cu primirea României în NATO, a fost îndeplinit și ultimul obiectiv al revoluției din 1989. Am rămas perplex! Idiotul știa mai bine decât mine de ce m-am dus la revoluție! Ei bine, domnule Iohannis, eu nu m-am dus la revoluție pentru ca România să adere, fără referendum, la această organizație teroristă de tip fascist, nici pentru că muream de foame (de abia acum îmi este greu, când, în doar câțiva ani, rând pe rând, Emil Boc, Victor Ponta și Mugur Isărescu, mi-au redus venitul la un sfert), nici pentru ca țara să ajungă în halul acesta, jefuită de “prieteni” (UE, SUA și Israel), nici să ne pierdem suveranitatea, nici să ne pierdem dreptul la asigurarea gratuită a sănătății și alte drepturi. M-am dus pentru ca românii să câștige curajul de a spune adevărul. Nu dreptul, fiindcă dreptul îl aveau – curajul. Ați venit dvs. și ne-ați tăiat acest drept. Poate că mulți care au murit la revoluție, au venit din același motiv. Ați batjocorit jertfa lor, v-ați bătut joc de noi, cei care am acceptat să fim “carne de tun” pentru ca niște vânzători de țară să ajungă să conducă România.
         Am făcut o ”revoluție” În urma căreia fantomele bolșevice ne bântuie în continuare. Ne bântuie prin fiii lor. Ne-am trezit ca prim-ministru cu fiul lui Walter Roman (Neulander) care, când în strada încă se mai trăgea (nu o să aflăm niciodată cine trăgea), iniția deja distrugerea economiei românești. Apoi, rând pe rând, s-au ridicat deasupra, ca pleava, fiul lui Tisminețki, fiul lui Patapievici, fiul lui Florian, nepotul Ghizelei Vass – mai toți, cu gânduri, purtări și acte antiromânești (foarte bine plătite și de la bugetul de stat, dar mai ales din afară). Și totuși, două gânduri nu-mi dau pace. Primul, de ce sionul a forțat într-un mod atât de grav, inadmisibil, nota? Să testeze limita de suportabilitate a poporului român? Să testeze gradul de imbecilizare a poporului român? Să bage spaima în oasele românilor, ca să nu protesteze la legile care vor urma (de pilda legea bail-in-ului, impusă de UE, prin care bancherii pot să-i lase pe cetățenii europeni fără depozitele lor bancare)? Sau pur și simplu să provoace în popor o rumoare pe care să o prezinte la Washington ca fiind un nou val de antisemitism în România, motiv să primească de acolo mai mulți bani?
        A doua întrebare este: de ce ați promulgat fără să clipiți această lege? Oare, din remușcare, ca etnic german, ați încercat să mai spălați din păcatele naziste? Oare ați făcut promisiuni mai mari decât cele făcute de Ponta (așa cum, se pare, în 2004, Băsescu a făcut promisiuni mai mari decât Năstase)? Sau mai vreți încă un mandat? În acest ultim caz, poate ar fi bine să învățați ceva din experiențele altora. Au mai trădat și altii țara mizând pe sprijinul Ierusalimului: Năstase, Geoană, Antonescu (Crin, nu Ion), Ponta. Cu toții râvneau la tronul de la Cotroceni, dar nu l-au primit. Așa că nu este sigur că dvs. îl veți primi pentru a doua oară. Oricum, nu trebuie să mai faceți nimic: ați intrat deja în istoria noastră.
        Domnule Johannis, jurământul depus ca președinte nu este doar chestia aceea după care se bea șampanie. Este mult mai mult, iar șampania nici nu contează. Este un angajament față de țară. Iar dvs., mi-e teamă, ați luat-o pe drumul ultimilor trei președinți: al trădării țării și poporului, al istoriei noastre și al adevărului, al dreptului pentru care v-ați dus să vă plimbați la Paris.
        Și totuși, vreau să știți că îi mulțumesc lui Alexandru Florian. Până acum câteva zile eram un bătrân obosit și bolnav, care simțeam că trăiesc fără nici un rost. Iată cum un fiu de bolșevic m-a trezit din letargie, mi-a reamintit că sunt român și, mai mult decât atât, că sunt aromân. Mi-a adus aminte că bunicul meu, născut în Crușova, a trăit în anul 1903 proclamarea Republicii Crușova, moment după care, la câteva zile, la apropierea unei armate turcești de 15.000 de oameni, Pitu Guli, conducătorul, le-a spus celor 300 de luptători ai săi: “Sunt prea mulți, or să ne omoare pe toți. Măcar să luăm cu noi cât mai mulți dintre ei.” Acesta era spiritul aromânilor și din aceasta cauză evreii bolșevici s-au grăbit să-i închidă în temnițe sau să-i ducă la Canal. Mi-am regăsit rostul în viață: să lupt din nou pentru țara mea – acum, cu armele bătrâneții: scrisul. Și aș vrea să se rețină: în familia mea nu a fost nici un legionar, iar adevărul despre legionari eu l-am aflat după 1990, când am putut afla multe lucruri ascunse până atunci.
        În Evanghelia după Ioan (8.44), Mântuitorul le spunea fariseilor: “Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” Fără îndoială, sioniștii de astăzi sunt urmașii fariseilor de acum doua milenii, ei sunt copiii diavolului și nu se pricep decât la crimă și la minciuna. Și ambele, aduc bani mulți.
        V-ați ales greșit prietenii, domnule Iohannis.
        În orice caz, iată că v-am oferit minim 5 temeiuri pentru a cere arestarea mea. Desigur, un procuror zelos ar mai putea găsi și altele. De 43 de ani tot spun în această țară marile adevăruri, pe care alții se temeau până și să le audă. S-a încercat de multe ori să mi se închidă gura, dar până acum nu a reușit nimeni. Dvs. aveți ocazia perfectă. În plus, pentru mine nu are cine să iasă în stradă și să demonstreze.
                                                      Cu multă dezamăgire,
                                                                        Dan Cristian Ionescu


       sursa: http://www.napocanews.ro/2015/08/scrisoare-deschisa-presedintelui-romaniei-un-roman-ii-cere-lui-klaus-iohannis-sa-fie-arestat-pe-baza-legii-nr-2172015.html

sâmbătă, 20 august 2016

Corneliu Zelea Codreanu : [Valorile noastre Dumnezeu, Patrie, Rege, Familie, Proprietate si Armata]*

Corneliu Zelea Codreanu :
 [Valorile noastre Dumnezeu, Patrie, Rege, Familie, Proprietate si Armata]*

D-l deputat Corneliu Zelea Codreanu are cuvântul:
D-le presedinte, d-lor deputati, eu sunt cel mai tanar dintre d-voastra, si reprezint o miscare tinereasca. M-am ridicat aici prin propriile mele puteri, fara ajutorul si sprijinul nimanui. Cred ca actualii conducatori ai Romaniei Mari se vor obosi sa ma asculte si pe mine, ca unul care sunt exponent al generatiei tinere, generatie sbuciumata, generatie despre care s-au vorbit atatea, generatie martirizata, as putea spune: rastignita. Cred ca este bine ca Onorata Camera sa aiba putina bunavointa a ne asculta si pe noi, deoarece socotesc ca este bine ca astazi conducatorii sa stie care este sbuciumul, care sunt parerile, care este orientarea politica a generatiei care, cu voia sau fara voia d-voastra, trebuie sa va urmeze maine pe aceste banci.
In orice caz tin sa afirm de la inceput, ca noi nu suntem o generate asa cum ne cunoasteti d-voastra dintr-o anumita presa. Noi nu urmarim decat sa ne aparam Patria sacra. Patria amenintata de viscolul furtunei, Patria parintilor nostri si cuibul cald ai acelora care vin dupa noi. Si ca sa fixez punctele cardinale, in scurt, voi spune: nu este nici o generatie imorala, nu este nici una fara Dumnezeu, nici una republicana sau antiregala. Fixez aceste puncte in: Dumnezeu, Patrie, Rege, Familie, Proprietate si Armata, care sa garanteze existenta Statului Roman.
D. V. G. Ispir: Pentru aceasta puteti fi alaturi de noi.
D. Corneliu Zelea Codreanu: D-lor deputati generatia aceasta a noastra trece ca o generatie antisemita. As dori sa stiti ca nu am venit sa strig: jos jidanii, dupa cum cred ca n-a facut nimeni. Am observat insa un singur lucru, ca de cate ori s-a pus aici problema nationalismului romanesc, d-voastra ati privit-o si ati primit-o cu ilaritate si ati transformat-o, dintr-o problema care este de un tragic fara pereche, intr-o chestiune comica.
D. V. G. Ispir: Cel putin pentru aceasta parte a Camerei, acest lucru nu este exact.
D. Corneliu ZeIea Codreanu: Eu, d-lor, am sa pun aceasta problema in cateva linii, pentru ca sunt seful unei mici grupari si trebuie sa-mi desvolt punctele mele de vedere.
Am fost in Maramures, in Maramuresul care este leaganul descalecatorilor nostri, al Moldovenilor – Maramuresenii sunt strabunii lui Stefan cel Mare si Sfant, domnul Moldovei. Si acolo, cu ocazia unui proces pe care l-am avut la Satu-Mare si la care a asistat si dl. prof. Catuneanu, a venit un om batran cu plete albe si a facut marturie, in fata instantelor judecatoresti, de cele ce va spun acum: „Noi Maramuresenii, suntem de viță boiereasca, si la 1848, cand eram copil au venit cei dintai jidani la noi in comuna„.
Si aici fac o mica paranteza. Eu nu intrebuintez cuvantul de jidan, pentru ca sa insult pe cineva. Eu le spun jidani, pentru ca asa cred eu ca se numesc ei si de altfel – mi se pare curios – este singura natie care fuge de numele ei propriu, de numele pe care il are.
Pentru mine aceasta populatie, pe pamantul tarii mele – si rog sa ma creada toata lumea – atunci cand eu am constiinta ferma ca o ataca si ca isi cauta loc pe propriul nostru teritoriu, pentru mine, va rog sa ma credeti s-a deschis o lupta pe viata si pe moarte, si nu-mi arde sa fac glume sau sa insult pe cineva. Pentru mine este clar si precis: inteligenta sau neinteligenta, parazitara sau neparazitara, morala sau imorala, aceasta populatie dusmana e aici pe pamantul tarii. Si eu inteleg sa lupt impotriva ei cu toate mijioacele pe care mi le va pune la dispozitie mintea, legea si dreptul meu romanesc.
Ei bine d-lor, la 1848, au venit cei dintai cinci jidani, pe care parintii nostri, vazandu-i rupti si flamanzi, de mila i-au lasat sa stea la marginea mosiilor noastre. Astazi, la 1930, noi am pierdut 60 din cei 62 munti. Noi Romanii mai avem nurnai 2 munti, iar restui de 60 de munti sunt in stapanirea jidanilor. Astazi noi ne-am retras si stam sarmani si fara paine la marginea mosiilor lor.
Ei bine, aceasta situatie din Maramures se intinde si in Bucovina: aceasta situalie se intinde si in Moldova noastra unde bisericile se inchid, unde altarele se darama. Si eu va Intreb pe dvs., pe toti: Ce se alege de o natie careia i se darama altarele?
Comertul nostru a ingenunchiat. La noi, In Barladul stravechi, in Barladul care exporta marfuri in Polonia sub Stefan cei Mare, si exporta din Cetatea Alba pana la Constantinopole si Alexandria, la noi a mai ramas un singur comerciant roman de manufactura.
Ei bine, d-lor, nu se poate neglija aceasta problema si nu se poate spune de nimeni ca ea nu este problema dominanta a politicii Romaniei moderne. Cu noi se savarseste exact acelasi lucru care s-a savarsit cu Pieile Rosii din America de Nord: Ne gasim in fata unei invazii straine si avem tot dreptui, si avem si datoria sa ne aparam Patria. Pe mine nu ma intereseaza cine vine, si este – mi se pare lucru curios, ca atunci cand veneau dusmanii cu arma sa ne fure pamantul nostru. noi incremeneam cu totii in transee, cu arma in mana, iar astazi cand arma s-a schimbat in bani si cand acestia sunt in stare cu banii lor sa vina sa ne cumpere tara, atunci nu mai este nimeni la noi care sa protesteze?
Iata d-lor cum se pune aceasta problema.
D-voastra stiti foarte bine ca Pieile Rosii din America de Nord au disparut incetul cu incetul In fata navalirii anglo-saxone. Astazi toata Europa ii deplange si ii regreta pentru ca au fost oameni de treaba, dar se zice: „Ce sa facem, au fost altii mai tari„.
D-lor ma gandesc cu groaza ca, la un moment dat, Europa va avea sa ne planga si pe noi si pe urmasii nostri.
Iar in ce priveste tinerimea noastra sbuciumata, care dupa cum v-am spus a fost rastignita pentru aceasta idee, caci eu vin aici dupa 2 ani de inchisoare nedreapta, ei bine, va spun d-lor, ce doriti d-voastra sa faca acesti tineri care au fost loviti de toti conducatorii de pana acum? Doriti sa ne luam Intr-o buna zi traista-n bat si sa plecam in alta tara, pe alte meleaguri, ca sa ne castigam painea si sa gasim un refugiu de viata nationala libera? Noi nu va cerem prea mult. Nu va cerem decat un singur lucru: sa ne lasati aici, pe acest pamant, sub binecuvantarea ciolanelor parintilor nostri.
D-lor, imi pare rau ca in acest raspuns la Mesaj nu se vede absolut nimic pentru noi, nici măcar o licarire de speranta si nici o preocupare din partea conducatorilor acestei tari asupra problemei expuse mai sus.
D-lor, voi trece de la aceasta problema si voi reveni la o problema de mare importanta: problema mizeriei. Am adus in aceasta cutie cateva bucatele de paine care sunt din Maramures si din muntii judetului Neamt pentru ca sa vedeti ce paine mananca romanul maramursean si munteanul nostru. Astazi, cand lumea se plange de supraproductie de grau, toti atribue criza faptului ca graul se vinde cu un leu kilogramul. Iata ce paine mananca oamenii acestia!

(D. deputat Corneliu Zelea Codreanu prezinta Adunarii o bucata de paine neagra).
Trebuie sa ni se stranga inima de durere si cred ca orice popor din Europa vazand aceasta imagine a mizeriei in care traieste neamul romanesc, ar plange de mila noastra.
D-lor, in fata acestei mizerii, care cuprinde intreaga tara, am sa intreb: care este sisternul de aparare al guvernului contra acestui mars al mizeriei mereu crescande?
(…)
D-lor deputati, al treilea punct, in privinta caruia voi spune cateva cuvinte, este chestiunea partidelor si chestiunea democratiei.
D-lor deputati, aproape intreg obiectul principal in discutiile la acest raspuns al Mesajului a fost: suntem contra desfiintarii partidelor sau pentru desfiintarea partidelor? In aceasta privinta eu va spun punctul meu de vedere! Cine este cel care trebuie sa hotarasca desfiintarea sau nedesfiintarea partidelor? Puteti d-voastra sa le desfiintati sau sa le infiintati? Nu. Cel care trebuie sa hotarasca e poporul, e tara flamanda si goala. In momentui acela, cand va trebui sa se hotarasca, poporul va vedea daca trebuie sa se desfiinteze sau nu. In orice caz va spun ca poporul nu iubeste partidele politice. Acesta e un lucru precis si d-voastra, intr-un regim democratic, nu va puteti mentine la conducerea statului in contra vointei poporului. Aceasta este iarasi precis.
Mai este inca o chestiune. Spunea cineva: partidele nu sunt nascute dintr-o improvizalie, ele sunt rezultatul unei evolutii. Da, si eu sunt pentru aceasta teorie si eu aplic partidelor legea evolutiei. Partidele ca si toate lucrurile de pe lumea aceasta, se nasc, se desvolta si mor. Cred ca partidele nu sunt forma superioara a perfectiei. care sa fi castigat dreptul la nemurire.
Mai este o chestiune, de ordin extern. D-voastra vedeti foarte bine ca intreaga opinie publica din Europa se indreapta catre extreme. Ei bine, extremele acestea, ca doua pietre de moara, vor macina incetul cu incetul toate partidele.
D-lor deputati, priviti in Europa. Sunt doua extreme puternice: extrema dreapta si extrema stanga care se intaresc: la un moment dat una din acestea va invinge. Ei bine, va intreb pe d-voastra, mai ales pe d-voastra care tot timpul v-ati plecat in fata Europei si ati tremurat la cea dintai adiere de vant: Intr-o Europa in care invinge una din extreme, dvs. veti putea sa rezistati curentului acestei Europe?
In ce priveste orientarea noastra, daca este chestiunea sa alegem intre aceste doua extreme, suntem dintre acei care cred ca soarele nu rasare la Moscova, ci la Roma. Noi credem ca parintii nostri, strabunii nostri, care ne-au adus pe pamantul acesta, oasele lor, cel putin din mie in mie de ani ne trimit cate un sfat bun, cate o idee buna, in ceasurile noastre grele si dureroase.
In fapt, d-lor, asupra partidelor: generatia noastra – privind din afara – constata:
1) Ca un partid politic este o societate anonima de exploatare a votului universal;
2) Ca toate partidele sunt democratice, deoarece utilizeaza votul universal In acelasi mod;
3) Ca neglijeaza interesele poporului si ale patriei satisfacand numai interesele particulare ale partizanilor, ca democratia este iresponsabila, ii lipseste puterea sanctiunii, ca toate partidele fac faradelegi, se dau pe fata unele pe altele, nimeni nu aplica sanctiuni contra alor sai, fiindca il pierde, nici In contra adversarilor, fiindca ei detin la randul lor faradelegile lor.
Si in aceasta chestiune dati-mi voie sa va atrag atentiunea numai asupra fraudelor care s-au facut de la razboi incoace si care toate au ramas fara sanctiuni; fraudele cu spirtul negru de 12 miliarde; fraudele de alamuri de la caile ferate de 900 milioane; pestele sovietic; galosii sovietici; padurile din judetul Neamt; padurile din Bucovina etc. Si dupa o socoteala sumara, suma fraudelor care s-au savarsit pe teritoriul acestei tari, de la razboi incoace atinge cifra de 50 miliarde lei.
Democratia vazuta din afara ne da impresiunea unei vaste complicitati in faradelege. Concluzia: democratia este incapabila de autoritate. Si inca ceva – am sa va servesc o chestiune care poate multora n-are sa va placa – va rog, d-lor sa ne tolerati ca sa fim severi, intransigenti in tot ceea ce intereseaza, fie Natiunea romaneasca, fie cinstea. Declar ca democratia e pusa in slujba marei finante nationale sau internationale jidovesti. (Intreruperi, zgomot).
D-lor, dovada. Am venit aci cu o lista care are sa va supere, insa va spun sa nu-mi luati in nume de rau, fiindca nu pot sa tac in aceasta chestiune, este vorba de ceea ce se numeste portofoliul de la banca Blank.
Dati-mi voie sa va citesc – fiindca fiecare va regasiti aici. Lista am capatat-o, poate nu intreaga: D. Brandsch, subsecretar de stat, 111.000; D. Carol Davila 4.677.000; D. Eug. Goga, creanta ipotecara agricola lei 6.200.000.
D. Al. Otetelesanu: Este o ipoteca pe mosia d-nei Eugenia Goga.
D. N. Lahovary: Nu datoreaza d. Davila, datoreaza „Banca Taraneasca”. Nu este la fel, va rog sa rectificati. (Intreruperi, zgomot).
D. Corneliu Zelea Codreanu: Bine d-lor, nu zic ca nu este putred, o sa se plateasca dar sunt bani imprumutati. (Intreruperi).
D-lor, s-or plati sau nu, nu stiu, dar sa va spun un singur lucru: exista obligatia pe care o are cineva cand imprumuta bani de la o asemenea finanta, de a satisface cand este la guvern, de a sprijini in opozitie si in orice caz de a nu lovi in ea cand trebuie sa fie lovita. (Aplauze pe mai multe banci).
D. Corneliu Zelea Codreanu: Mai departe: d. Iunian 407.000; d. Madgearu 401.000; d. Filipescu 1.265.000; d. Mihail Popovici 1.519.000: d. Raducanu 3.450.000. (Exclamatiuni pe bancile majoritatii).
Banca Raducanu din Tecuci 10.000.000; d-l Pangal 3.800.000; d. Titulescu 19.000.000; si se aude, n-am putut stii precis, ca si d. Argetoianu ar fi aici cu 19.000.000.
Voci pe bancile majoritatii: Se aude!
D. Comeliu Zelea Codreanu: Eu va spun ce am putut afla. (Intreruperi, zgomot). Mai sunt si altii.
D-lor, eu nu acuz ca banii acestia au fost bacsisuri date, nu. Sub o forma s-au luat de acolo acesti bani si acum este vorba sa se vada aceasta chestiune. acum desigur ca oamenii acestia, care se simt legati de acolo, n-au libertate deplina ca sa vina sa ia masuri categorice impotriva acestei Banci. (Aplauze pe mai multe banci).
D-lor deputati, daca se cer sacrificii pentru ca sa asanam aceasta tara, nu putem noi sa consimtim la sacrificiul care ar fi sa se faca pentru asanarea Bancii Blank, pentru nunta care a facut-o d-sa la Paris, unde a cheltuit cum se aude 50 milioane lei, ca si pentru alte lucruri. (Exclamatiuni, intreruperi).
D-lor, in consecinta, noi venim cu citeva solutiuni practice care poarta nota tineretii:
CEREM introducerea pedepsei cu moartea, exclusiv pentru manipulatorii fraudulosi ai banului public. (Aplauze pe mai multe banci).
D. V. G. Ispir: D-le Codreanu, d-ta te intitulezi crestin si purtator al ideei crestine.Iti aduc aminte – eu sunt profesor de teologie – ca susținerea acestei idei este anti-crestina. (Aplauze).
D. Corneliu Zelea Codreanu: D-le profesor, dati-mi voie sa va spun: cand este chestiunea sa aleg intre moartea, disparitia tarii mele si aceea a talharului, eu prefer moartea talharului si sunt mai bun crestin, daca nu permit ca talharul sa-mi nenoroceasca tara si sa mi-o duca la pieire. (Aplauze pe mai multe banci).
CEREM revizuirea si confiscarea averilor color care si-au furat tara saraca. (Strigate de „bravo”).
CEREM tragerea la raspundere penala a tuturor oamenilor politici care se vor dovedi ca au lucrat in contra tarii, sprijinind afaceri necorecte particulare. (Aplauze pe mai multe banci).
CEREM impiedicarea pe viitor a oamenilor politici de a face parte din consiliul de administratie al diferitelor banci sau intreprinderi. (Aplauze pe mai multe banci).
CEREM alungarea cetelor de exploatatori nemilosi, care au venit pe pamantul acesta sa expoateze bogatiile solului si munca bratelor noastre.
CEREM declararea teritoriului Romaniei ca proprietate inalienabila si imprescritibila a neamului romanesc.
0 voce de pe bancile partidului National-Taranesc: Este.
D. Comeliu Zelea Codreanu: A neamului romanesc, nu-i.
CEREM trimiterea la munca a tuturor agentilor electorali si stabilirea unui comandament unic, caruia sa i se supuna intr-un singur suflet toata suflarea romaneasca. Daca in momentul de fata conducatorii sunt impiedicati sa ia masuri intregi din cauza Constitutiei sau legilor in vigoare, atunci noi suntem de parere sa se dizolve Corpurile Legiuitoare, sa se faca apel si sa cheme Adunarea Constituanta, pentru ca poporul sa desemneze pe acel care va fi chemat sa ia toate masurile necesare, pentru salvarea Romaniei. (Aplauze pe mai multe banci).
* Titlul este dat de redacție


marți, 16 august 2016

Dar cu tata cum rămâne? Serban Alexianu despre Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei între 1941-1944

Dar cu tata cum rămâne?

PDF Imprimare Email
Serban Alexianu   
Duminică, 14 August 2016 21:29
Serban Alexianu TransnistriaCum este să scrii o carte despre tatăl tău, condamnat la moarte şi executat? Nu mi-a fost deloc uşor să mă apuc de scrierea acestei cărţi[1], o întreprindere oricum dificilă, pentru care s-ar fi cuvenit să am o minimă experienţă a scrisului şi mai ales a cercetării istorice. Sunt atâţia care ar putea s-o facă mai bine decât mine! În plus, eu, ca fiu al celui despre care va fi vorba în paginile ce urmează, sunt pur şi simplu „condamnat" să am o perspectivă (prea) personală asupra subiectului. Să fiu, vrând-nevrând, de partea tatei. Din fericire - şi o spun din capul locului, această poziţie inerent partizană nu m-a pus niciodată în contradicţie cu adevărul, cu ideea de justiţie, cu idealul de omenie şi toleranţă. Dimpotrivă, cercetând acte şi documente despre al căror conţinut nu ştiam nimic, de fiecare dată s-a confirmat părerea ce o aveam despre părintele meu. Mă întreb şi acum ce reacţie aş fi avut dacă pe parcursul cercetării mele aş fi dat peste dovezi ale vinovăţiei tatălui meu, ale „crimelor de război" săvârşite de acesta: le-aş fi publicat? Probabil că nu, dar nici cartea de faţă n-aş mai fi scris-o! Voi încerca totuşi să mă detaşez, să mă distanţez cât mai mult de oamenii pe care vreau, prin scrierea acestei cărţi, să-i salvez de la uitare sau să-i apăr de ceea ce poate fi mai rău şi decât uitarea: minciuna, calomnia şi defăimarea. Pot doar atâta să promit şi să-mi promit mie însumi – că voi încerca. Voi încerca să uit partea autobiografică, dacă pot spune aşa, a cărţii. De reuşit, rămâne de văzut cât...
Situaţia dificilă şi complicată în care m-am aflat tot timpul cât am scris la această carte va fi s-o înţeleagă foarte uşor oricare dintre cititori, cărora le fac de la bun început cunoscută informaţia cea mai importantă despre cine a fost tata. Unii dintre ei ştiu deja, alţii nu şi află abia acum, că tatăl meu, profesorul George Alexianu, a fost condamnat la moarte şi executat alături de mareşalul Ion Antonescu. Această împrejurare este, pentru cei mai mulţi dintre cititori, punctul de plecare, inevitabil, al acestei cărţi. Nu este nevoie, din partea cititorului, de un efort de imaginaţie mult prea mare ca să-şi dea seama că puţini mai sunt autorii care, scriind o carte, au avut a se confrunta cu „problemele" mele. N-am să le fac acum inventarul, lista acestor dificultăţi. Nici nu le-am bănuit de la bun început că vor fi atât de multe, de mari. Dar vreau să precizez, să destăinui din capul locului cine şi ce m-a ajutat cel mai mult, într-o manieră decisivă pot spune, să trec peste toate ezitările ce se năşteau în mine, peste toate reţinerile şi îndemnurile de a lăsa lucrurile „în plata Domnului", la dispoziţia justiţiei divine.
Cui deci trebuie să-i mulţumesc pentru satisfacţia pe care o încerc acum, când, de bine, de rău, am încheiat scrierea cărţii şi îmi iau astfel o grea piatră de pe suflet? Ei, bine, va trebui să le mulţumesc tuturor celor care, în necunoştinţă de cauză sau cu rea credinţă, au scris ori au vorbit despre tatăl meu minţind, deformând realitatea faptelor petrecute, falsificând sau ignorând documentele în care această realitate este consemnată. Le mulţumesc celor care nu s-au oprit la atâta, ci au mers mai departe, instituind o veritabilă teroare printre istorici şi comentatorii politici, formatorii de opinie etc., instituind un climat intolerant, prin care cercetarea şi spunerea adevărului despre mareşal şi colegii săi a devenit în România un risc extrem de primejdios pentru persoana şi cariera profesională a celui care ar îndrăzni să caute şi să afirme adevărul despre cei implicaţi în aşa zisul „proces al marii trădări naţionale", în frunte cu mareşalul Ion Antonescu.
Pot afirma cu deplină şi intimă cunoaştere a situaţiei actuale, de după 1990, că sunt foarte mulţi istoricii care cunosc adevărul despre George Alexianu, despre condiţiile în care s-a desfăşurat procesul amintit, despre adevărata valoare şi semnificaţie a activităţii lui Ion Antonescu în fruntea statului român, dar care tac, evită să discute în public acest subiect, iar când n-au încotro, mint sau „o scaldă". De ce? Ca să nu-i supere pe guvernanţi şi mai ales să nu-i supere pe cei care au atâta putere încât au forţat mâna guvernanţilor, a clasei politice, a liderilor din mass media, şi au impus României legi şi dispoziţii prin care s-a legiferat din nou delictul de opinie. Mai rău ca pe vremea Anei Pauker. Fireşte, nu orice opinie şi nici orice opţiune de conştiinţă este interzisă. În România noastră democratică de după 1990 ai voie să fii ateu, bunăoară, căci nimeni nu te obligă să fii creştin sau musulman şi să ai un Dumnezeu! Poţi trăi şi fără să crezi în Dumnezeu! Despre români şi istoria lor poţi să ai orice părere şi să pui pe seama lor toate mizeriile, căci nimeni, nici o lege nu prevede anti-românismul ca vinovăţie. Dar n-ai voie să nu crezi în genocidul din Transnistria, adică n-ai voie să crezi că părinţii şi bunicii noştri au fost altceva decât nişte criminali siniştri, autori ai celui mai înfricoşător omor din istoria Universului!
Mai mult, cum spunea Moses Rozen şi alţii eiusdem farinae, „Holocaustul a început în România!" Nu ai voie să contrazici ce a spus Moses, căci rişti să devii anti-semit, ceea ce iarăşi nu este îngăduit de legile româneşti. Cele noi, de după 1990! La aceşti istorici cuminţi sau cuminţiţi trebuie să-i adaug şi pe politicieni. Unii dintre ei, imediat după 1990, amăgiţi de ideea că am intrat într-o eră nouă, a libertăţii de a căuta şi de a afirma adevărul, au apucat să-şi mărturisească public preţuirea pentru mareşalul Ion Antonescu, pentru oamenii şi politica acestuia. Iar semnele acestei preţuiri nu au întârziat să apară, numeroase repere publice primind numele mareşalului. S-au ridicat monumente ale dreptei pomeniri, iar sub cupola Parlamentului României au răsunat cuvinte de preţuire pentru mareşal, pentru guvernul său, rostite în numele poporului român. S-a mers în plenul Parlamentului României până la a se păstra un moment de reculegere în memoria mareşalului, semn suprem de recunoştinţă, de recunoaştere publică a nedreptei decizii prin care „Tribunalul Poporului" i-a condamnat la moarte pe cei patru: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Picki Vasiliu şi George Alexianu. Aşa se face că am trăit primii ani de după 1990 cu speranţa şi cu încredinţarea că a sosit ceasul adevărului după care am tânjit cu toţii cei din familiile pe care injustiţia bolşevică le-a îndoliat pe nedrept după 23 august 1944. Familia mea este una dintre aceste familii. Din nefericire pentru toată lumea, evenimentele din decembrie 1989 nu au meritat să fie numite revoluţie, au fost cu totul altceva, şi lucrul acesta s-a făcut evident în multiple chipuri. Dacă mai este nevoie de o dovadă că prin „revoluţia" din decembrie 1989 nu a fost doborât comunismul, ci numai varianta sa ceauşistă, catalogată drept naţional comunistă, că locul lui Ceauşescu şi al apropiaţilor săi l-au luat bolşevicii reactivaţi, supravieţuitori ai cominternismului anilor 1945-64, şi mai ales odraslele celor care în 1946 au înscenat „Procesul marii trădări naţionale" şi celelalte procese care au mai urmat, apăi dovada cea mai bună pentru mine este felul în care s-a revenit, după primii ani de entuziasm şi avânt justiţiar, s-a revenit la teza cominternistă, bolşevică, cu privire la caracterul criminal al războiului în care România s-a angajat la 21 iunie 1941, teză care a dus la condamnarea la moarte a mareşalului şi a celor mai fideli colaboratori ai săi.
Nu e deloc întâmplător că după 1990 guvernanţii de la Bucureşti au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să rateze ocaziile ivite de a se reface România Mare, de a se regăsi laolaltă fruntariile cele adevărate, pentru care românii, sub mareşalul Ion Antonescu, au consimţit la sacrificiile şi jertfa de sânge din anii celui de Al Doilea Război Mondial. A fost îmbrăţişată de guvernanţi ideea de a condamna, teoretic, comunismul, dar s-au ferit să condamne pactul dintre Hitler şi Stalin, ale cărui consecinţe pentru România nici până azi nu au fost reparate. Ce a urmat se cunoaşte... Statuile mareşalului au fost demolate, au fost retrase denumirile de străzi şi pieţe publice care ţineau vie amintirea „Conducătorului", au fost promulgate legi prin care s-a interzis cinstirea numelui său şi s-a impus minciuna bolşevică despre crima săvârşită de acei români care, prin participarea la „Cruciada împotriva comunismului", au dovedit că nu au acceptat înţelegerile dintre Hitler şi Stalin prin care au fost uzurpate şi dispreţuite drepturile românilor asupra propriului teritoriu istoric. Printre acei români s-a numărat şi tatăl meu, profesorul universitar de drept administrativ George Alexianu. Revenirea la tezele kominterniste ale anilor 1948-1964, a fost oficializată prin „comisia Tismăneanu", ca o dovadă definitivă a minciunii şi diversiunii din decembrie 1989, a minciunii în care am trăit întreg secolul al XX-lea. A început printr-o minciună uriaşă - Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie 1917, şi s-a încheiat printr-una şi mai mare, mai neruşinată: basmul cu căderea comunismului în toamna-iarna lui 1989! Autorii acestor acte de dispreţ faţă de fiinţa umană, faţă de neamurile şi popoarele lumii, faţă de Însuşi Dumnezeul acestei lumi, sunt aceiaşi. Pe ei îi fac vinovaţi şi de condamnarea tatălui meu pentru crime şi fărădelegi imaginare, niciodată săvârşite de George Alexianu sau de alt român!
Pentru cine cunoaşte identitatea adevărată a celor care l-au judecat, l-au condamnat şi l-au executat pe George Alexianu, viaţa şi soarta tatălui meu se înscrie ca „un capitol în Istoria Omeniei Româneşti", a demnităţii neamului nostru! Nu fac astfel decât să citez persoane extrem de onorabile din viaţa noastră publică şi ştiinţifică, a căror prestaţie în slujba adevărului nu a fost niciodată condiţionată de calcule oportuniste. Există în România şi astfel de oameni, nu puţini, iar pentru mine a fost o adevărată mângâiere sufletească să-i simt alături de mine, interesaţi în modul cel mai impersonal cu putinţă să afle adevărul despre George Alexianu. Un adevăr care onorează familia lui George Alexianu. Onorează neamul nostru românesc! Am considerat că românii au dreptul să cunoască acest episod din istoria demnităţii româneşti. Am ştiut întotdeauna, atât mama cât şi noi, copiii profesorului Alexianu, că tata nu a săvârşit nici o crimă, nici o fărădelege, că, dimpotrivă, crimă este maniera în care el a fost cercetat, judecat şi condamnat de comuniştii de la Bucureşti. Nici o clipă nu ne-a fost ruşine de tata! Întotdeauna am întâlnit români care să ne strângă mâna solidari cu tragedia în care am fost târîţi! Solidari cu ideea de justiţie şi de adevăr! Fireşte, le mulţumesc şi acestora, le mulţumesc propriu zis, cu emoţia recunoştinţei depline.
Cartea pe care am reuşit s-o duc până la capăt nu pune punct discuţiilor cu privire la George Alexianu. Adevărul despre George Alexianu nu poate fi despărţit de adevărul despre Transnistria, aşa cum adevărul despre guvernarea Ion Antonescu nu poate fi formulat decât în cadrul unei viziuni corecte asupra întregului război mondial. O viziune care să admită dreptul la apărare al învinşilor în cel de al II-lea Război Mondial, dreptul lor de a răspunde acuzaţiilor atât de cumplite şi de nedrepte uneori ce li s-au adus. Deşi niciodată dovedite, multe dintre aceste acuzaţii au fost însuşite ca adevăruri definitiv stabilite şi au produs asupra celor acuzaţi efectele cele mai tragice cu putinţă. După 1990, se desfăşoară o vastă campanie pentru ca aceste efecte să atingă în modul cel mai direct şi existenţa fiecărui român, căci acuzaţia de holocaust nu se rezumă la identificarea crimei de genocid, ci include şi pretenţii reparatorii Fireşte, politica de genocid este o ruşine şi un păcat teribil pentru orice popor, pentru orice guvern. Iar eu, apărând memoria tatălui meu, am fost întotdeauna conştient că apăr astfel şi poporul român, pus la zid sub cea mai gravă acuzaţie cu putinţă. De o vreme încoace, după cum se ştie, acuzaţia de holocaust produs de guvernul Ion Antonescu, este însoţită de pretenţii materiale compensatorii, cifrele neoficiale fiind de-a dreptul ameţitoare. Nu am nici un motiv să nu le iau în serios, ceea ce îmi dă sentimentul, tonic, că pledoaria mea pentru nevinovăţia tatălui meu se va răsfrânge asupra tuturor românilor, apărându-le dreptul de a nu răspunde nicicum şi în faţa nimănui pentru fapte imginare, scornite de indivizi care nu o dată au fost dovediţi ca sperjuri şi mincinoşi.
Vinovăţia sau nevinovăţia tatălui meu atârnă de verdictul pe care istoricii îl vor da în chestiunea atât de delicată a acuzaţiei de holocaust adusă românilor, în mod specific guvernării Ion Antonescu. Pentru cunoscători, legătura lui George Alexianu cu „Holocaustul" din Transnistria este principala explicaţie a faptului că a fost condamnat la moarte! Dar legătura nu constă în participarea lui George Alexianu la uciderea a sute de mii de evrei, ci în faptul că prin condamnarea sa la moarte acuzaţia de holocaust devenea cât de cât mai credibilă. Ideea că în Transnistria a fost un măcel al evreilor, a sute de mii de evrei, este „dovedită" prin faptul că George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost condamnat la moarte şi executat pentru aceste crime! Cam aceasta este logica pe care se întemeiază propaganda holocaustizantă. Această logică a impus asasinatul politic din 1 iunie 1946! Sunt sigur că nu va mai trece mult timp şi se va prăbuşi edificiul de neadevăruri pe care se ridică teza holocaustului din Transnistria. Dacă voi mai fi atunci în viaţă, voi ridica cuminte două degete şi voi întreba din ultima bancă a clasei: „Şi cu tata cum rămâne?" Cine o să-mi răspundă la întrebare? Care supravieţuitor al actualului institut pentru cercetarea Holocaustului? Cumva Elie Wiesel în persoană?[1] Sau măcar vreunul dintre istoricii români convertiţi la holocaustologie, adică convertiţi la trădarea propriului neam, la trădarea condiţiei de istoriograf, la trădarea lui Dumnezeu? O vorbă să adaug pentru aceşti istorici, care au scris despre Transnistria şi, volens-nolens, s-au referit critic, căci numai critic, ca despre un criminal, se puteau referi la tata, la George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Aş vrea să înţeleg ce i-a oprit pe aceşti istorici ca, înainte de a-şi definitiva concluziile şi de a le publica, să ia legătura cu familia, cu descendenţii direcţi ai sinistrului personaj? De regulă, asemenea descendenţi au în arhiva familiei acte şi documente, mărturii orale, a căror valoare poate fi deosebit de mare! Sursa de informaţii directe pe care, teoretic, o poate oferi familia unui personaj istoric, nu este de neglijat dacă chiar te interesează adevărul! Ce să înţeleg eu din faptul că nici un istoric holocaustizant nu i-a căutat pe copiii celui care a guvernat, a organizat şi a executat cumplitul genocid, nu i-a căutat nici măcar ca să-i întrebe dacă un astfel de criminal era capabil să-şi crească copiii ca un tată? Din faptul că nici unul dintre aceşti istorici, nici unul dintre cercetătorii de la Institutul pentru cercetarea Holocaustului nu a încercat să stea de vorbă cu mine, eu ce să înţeleg altceva decât că aceşti savanţi au lucrat cu concluzii pe care le-au cunoscut de la bun început! Că s-au ferit de orice sursă care ar fi putut să infirme concluziile la care s-au angajat să ajungă. Pe astfel de oameni chiar îi las în plata Domnului! După 1990 a apărut o carte scrisă de secretarul lui George Alexianu. Trăitor în Canada, Olivian Veverca a dat publicităţii mărturia sa, intitulată „Administraţia română civilă în Transnistria, 1941-1944". Au apărut de atunci zeci de cărţi dedicate subiectului Transnistria, majoritatea scrise de autori holocaustizanţi.
Ce să înţeleg eu din faptul că toţi aceşti autori ignoră sau se fac că ignoră această carte, rămasă până azi fără o recenzie serioasă, fără o prezentare, oricât de critică, bunăoară măcar în „Realitatea Evreiască", revista în care guvernarea românească a Transnistriei a fost acuzată de toate crimele posibile, inclusiv că în mod deliberat i-a lipsit pe evreii deportaţi să aibă sare pentru bucatele gătite, obligându-i astfel pe bieţii de evrei să apeleze la lacrimile, da, la lacrimile copiilor pentru a săra mâncarea!... (Vezi mărturia, teoretic atât de credibilă, a unei scriitoare, autoarea volumului de amintiri „Evrei, vă ordon treceţi Nistrul!". Nu-i mai dau numele, căci în avântul Domniei Sale de a minţi a produs dovada, mie atât de utilă, că în legătură cu Transnistria comunitatea evreiască admite orice enormitate, căci oricum nu va fi mai mare decât cea cu privire la Holocaustul transnistrean în sine!). Am căutat cartea lui Olivian Verenca în Bibliografia lucrărilor consultate, a tuturor cărţilor despre holocaustul din Transnistria pe care le-am putut găsi. Nici urmă de cartea scrisă de martorul ocular cel mai bine informat dintre cei ce mai sunt în viaţă! Din nou pun aceeaşi întrebare: cum se explică acest comportament inexplicabil la un istoriograf? Cum altfel decât concluzionând că nu avem de-a face cu istorici, pasionaţi să înţelegă şi să comenteze faptele sine ira et studio, ci cu mercenari jalnici, rebuturi umane, eşecuri ale nobilei pasiuni de cronicar al evenimentelor istorice!
Adevărul integral despre George Alexianu nu se poate afla din cartea mea! Eu pun în circulaţie numai acel adevăr care se desprinde din lectura documentelor aflate azi la dispoziţia celor interesaţi! De o importanţă decisivă sunt însă documentele la care nici eu nu am avut acces, nici istoricii noştri, aşa cum nu au avut acces în 1946 nici avocaţii apărării de la Procesul Marii Trădări Naţionale. Mă gândesc în primul rând la documentele din arhiva Transnistriei, aflate cele mai multe în posesia autorităţilor ucrainene şi ruseşti. Acolo trebuie să se afle actele încheiate la Odesa, când George Alexianu a fost supus judecăţii „poporului", a populaţiei din guvernămîntul Transnistria. Sper să apuc ziua când vom avea acces la aceste acte şi vom afla cum de nu au găsit sovieticii nici o fărădelege pe care să i-o reproşeze lui George Alexianu! Cum fost cu putinţă ca acel tribunal să-l declare pe George Alexianu nevinovat faţă de populaţia peste care a avut putere de viaţă şi de moarte?! Şi, mai ales, cum a fost cu putinţă ca acelaşi George Alexianu, întors de la Odesa la Bucureşti cu verdict de nevinovăţie dat de justiţia ucraineană, să fie găsit în România vinovat de crime de război săvârşite în Transnistria, adică în Ucraina, şi condamnat la moarte? Alte documente se află în arhivele ruseşti, îndeosebi cele privitoare la ancheta care a urmat arestării şi predării către sovietici a grupului de înalţi colaboratori ai mareşalului. Ce întrebări, ce acuzaţii i-au adus anchetatorii sovietici lui George Alexianu şi, mai ales, ce a răspuns tata acestor acuzaţii? Documentele cele mai importante privind nevinovăţia tatălui meu, privind propriu zis nevinovăţia poporului român, pe nedrept acuzat de genocid anti-evreiesc, ştiu însă că se află în Israel! Acolo au ajuns cele mai sensibile documente din arhiva Comunităţii Evreieşti din România. Acele documente nu aveau voie să părăsească România înainte de a fi cunoscute şi de „partea" românească. Mai ales în situaţia în care comunitatea respectivă aduce românilor acuzaţii aşa de grave! În mod specific deplâng soarta pe care a avut-o Jurnalul lui Wllhelm Filderman. Cu limbă de moarte marele evreu (şi marele român!) care a fost preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România a lăsat ca memoriile sale să fie publicate în România, de Academia Română, de îndată ce se va schimba regimul politic şi comuniştii nu vor mai fi la putere la Bucureşti.
Imediat după 1990, ultimul secretar particular al lui Filderman, aflat în viaţă la Paris, s-a adresat Academiei Române, preşedintelui acesteia, domnului profesor Eugen Simion, oferindu-i preţiosul manuscris. Până însă să se împlinească formalităţile legate de acest transfer au avut timp să intervină oficialii de la Tel Aviv şi să pună mâna pe Jurnal, dar nu pentru a-l publica, ci pentru a-l dosi, pentru a-l ascunde de ochii publicului, precum se vede din împrejurarea că despre acest manuscris nu vorbeşte nimeni, şi în primul rând nu vorbeşte nici unul dintre cei care ne acuză de cele mai cumplite crime! Sunt convins că Filderman scrie în Jurnalul său despre George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Filderman, din ordinul special al lui Ion Antonescu, a fost şi el deportat în Transnistria. Acest episod, zilele petrecute în lagărele de „exterminare" din Transnistria, nu poate lipsi din memoriile lui Filderman. De ce nu se fac publice aceste pagini? Nu am nici o altă explicaţie decât aceea că onestitatea lui Filderman deranjează pe unii lideri evrei de azi. El, Filderman, va fi povestit că Ion Antonescu l-a deportat în Transnistria ca să vadă cu ochii lui în ce constă regimul de exterminare aplicat de români evreilor, pentru ca în felul acesta să nu se mai lamenteze pentru soarta evreilor „săi". În Transnistria George Alexianu s-a îngrijit personal ca liderul evreimii româneşti să locuiască cu doamna Filderman într-o vilă, în condiţii de lux, unde în mod decent să poată primi în audienţă pe orice evreu aflat printre cei deportaţi, să ia astfel cunoştinţă de toate „nenorocirile" abătute asupra evreilor din Transnistria. Cele constatate la faţa locului au fost consemnate de Filderman în Jurnalul său. La vremea aceea nu a dat publicităţii nici o dezminţire a celor reclamate până atunci, dar odată întors la Bucureşti a încetat să-l mai bombardeze pe mareşal cu „lăcrămaţiile" sale pe cât de patetice, pe atât de neîntemeiate. Ba mai mult, în primăvara lui 1944 Filderman s-a numărat printre acei conducători oneşti ai evreimii din România care, la cererea lui Mihai Antonescu, au acceptat să plece în Occident unde, în semn de recunoştinţă faţă de autorităţile româneşti care s-au purtat atât de corect cu evreii, să ceară de la evreii influenţi să intervină pe lângă guvernul american ca debarcarea trupelor aliate în Europa să se facă în Balcani ca să-i împiedice astfel pe ruşi să ocupe România şi să ne impună un regim comunist!
Pe Filderman nu l-am cunoscut prea bine. L-am cunoscut însă foarte bine pe Alexandru Şafran, marele rabin, care în timpul războiului venea aproape zilnic în casa noastră ca să ne dea, mie şi fratelui meu, lecţii de limba germană. Pretext pentru a putea fi în legătură permanentă cu tata, guvernatorul Transnistriei, cu care întreţinea un schimb activ de scrisori, documente, informaţii etc. Asta cu acordul Mareşalului şi al Siguranţei, dar fără ştirea nemţilor. Când Alexandru Şafran a revenit în România după 1990, a ţinut să mă vadă şi ne-am întâlnit acasă la Nicolae Cajal, cu care am fost prieten bun, de pe vremea când tatăl său era medicul nostru de casă, al guvernatorului Transnistriei. La despărţire Eminenţa Sa a ţinut să-mi încredinţeze un înscris despre tata, despre cel pe care mulţi istorici mercenari îl consideră un criminal de război. Pentru Alexandru Şafran, marele rabin al evreilor din România acelor ani, tata este „un om care, în mod dezinteresat, a făcut mult bine comunităţii evreieşti din România". Am scris această carte despre tata din mai multe motive. Unul este acela ca înscrisul încredinţat de Alexandru Şafran să-l public, după moartea sa, aşa cum i-am promis."
Şerban Alexianu, Octombrie 2007
----------------------------------------------------
[1] Şerban Alexianu, Gheorghe Alexianu. Monografie. Transnistria, un capitol in istoria omeniei româneşti, Bucureşti, Editura Vremea, 2007.