luni, 11 decembrie 2017

DECLARAŢIA LUI ŞERBAN ALEXIANU, FIUL LUI GEORGE ALEXIANU ,GUVERNATORUL TRANSNISTRIEI

DECLARAŢIA LUI ŞERBAN ALEXIANU, FIUL LUI GEORGE ALEXIANU ,GUVERNATORUL TRANSNISTRIEI IN PERIOADA GUVERNARII MARESALULUI ION ANTONESCU

Printr-o declaraţie remisă presei, dar boicotată de aceasta la vremea respectivă, domnul Şerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, guvernator al Transnistriei în perioada administraţiei Antonescu, comentează sentinţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de la începutul lunii mai 2008.
*
Pe 6 mai 2008, judecătorii Înaltei Curti de Casaţie şi Justiţie au admis recursul Parchetului General împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti prin care mareşalul Ion Antonescu şi fostul guvernator al Transnistriei, Gheorghe Alexianu, fuseseră reabilitaţi parţial. Decizia instanţei supreme, definitivă, a înseamnat practic respingerea cererii, formulate de fiul lui George Alexianu, de revizuire a sentinţei din mai 1946 a „Tribunalului Poporului”, în urma căreia, mareşalul Antonescu şi alţi membri ai Cabinetului său au fost condamnaţi la moarte.
Curtea de Apel Bucureşti a decis iniţial achitarea lui Ion Antonescu şi a altor 19 membri ai Guvernului său, pentru unele crime de război imputate ca urmare a participării României la Pactul Tripartit şi la „agresiunea contra popoarelor din Uniunea Sovietică”.
Chiar dacă au trecut anii, apreciem că este un act de dreptate să prezentăm cititorilor declaraţia domnului Şerban Alexianu făcută pe marginea sentinţei dată de Curtea Supremă, la cererea sa de a se admite revizuirea procesului prin care tatăl său, George Alexianu, a fost condamnat la moarte şi executat în 1946. Un comentariu explicativ al domnului Şerban Alexianu are darul de a întregi realitatea istorică, dar şi gustul amar al continuării deliberate a unei nedreptăţi comise cu aproape şapte decenii în urmă. (Redacţia ART-EMIS)
„Am cerut atât de puţin: să mi se dea voie să deschid o acţiune juridică prin care să aduc în faţa justiţiei măcar o parte din noianul de argumente pe care istoricii de pretutindeni le-au adunat din 1946 şi până azi pentru a se dovedi adevărul că România lui Ion Antonescu, în 1941, a pornit la un război care pe drept cuvânt a fost numit de propaganda vremii „Cruciada împotriva comunismului”.
Căci pentru români cel de al II-lea razboi mondial a fost un război împotriva barbariei bolşevice, a primejdiei proliferării comunismului, primejdie pe care toată societatea românească a conştientizat-o şi a reacţionat solidară cu Mareşalul. Participarea Armatei Române pe frontul de Răsărit a fost unanim apreciată, în primul rând de inamicul sovietic, ca o demonstraţie de cavalerism şi omenie.
Poporul român poate fi mândru de comportamentul soldatului român într-un război în care ceilalţi beligeranţi au dat atâtea dovezi de sălbăticie, de neomenie, de barbarie. Crimele de război puse pe seama românilor, ofiţeri, soldaţi sau jandarmi, sunt invenţii neruşinate.
Crimele de război puse pe seama lui Ion Antonescu şi a colaboratorilor săi au fost de asemenea inventate, prin mărturii false, prin documente trucate, prin documente ignorate, cu scopul de a elimina fizic şi de a compromite moral persoane capabile să ofere Neamului Românesc modele de comportament demn, creştinesc, european. Am fost atât de naiv să cred o vreme că este sinceră condamnarea comunismului de către guvernanţii noştri de după 1990.
Când am citit însă Raportul Comisiei Tismăneanu mi-am dat seama că nu mai am nici o şansă să câştig în instanţă dreptul de a aduce la lumină adevărul despre tatăl meu, George Alexianu. Mi-am dat seama că guvernarea bolşevică a fost din nou instaurată în România, în decembrie 1989. Sau, poate mai exact spus, am priceput că România continuă să trăiască sub acelaşi regim de ocupaţie instaurat după 23 august 1944. Sentinţa dată nu mă surprinde, dar mă întristează profund, cum n-am mai fost niciodată de trist.
Sunt trist pentru poporul meu, pentru soarta sa, mult mai nedreaptă decât condamnarea sub care şi-au încheiat existenţa tatăl meu,
Mareşalul Ion Antonescu, profesorul Mihai Antonescu şi generalul Constantin (Pichi) Vasiliu. Cu ce am greşit noi, românii, ca să trăim de atât amar de ani în minciună şi nedreptate ?! Îi căinez pe magistraţii care au dat, de-a lungul anilor, sentinţe atât de injuste în acest proces.
Inclusiv ultima. Înţeleg bine că, la nivelul lor de înţelegere a ideii de demnitate umană, nu au avut încotro şi s-au conformat comandei politice primite. Probabil că nu-şi reproşează nimic. Îi compătimesc cu toată sinceritatea pentru puţinul respect arătat faţă de propria lor persoană.
Tristeţea mea este şi mai adâncă când mă gândesc la ei, la masca umană pe care o poartă în sala de judecată şi în viaţa de toate zilele. Văd în ei produsul cel mai caracteristic şi mai pernicios al comunismului bolşevic, al înstrăinării de durerile şi nădejdile acesui Neam românesc, pentru care tatăl meu, profesorul George Alexianu, a avut un adevărat cult şi nu a pregetat la nici un sacrificiu pentru a-şi onora prin toate faptele sale apartenenţa la neamul părinţilor săi. Dumnezeu să-l odihnească.
Şerban Alexianu, Bucureşti, 6 mai 2008″
Cum este să scrii o carte despre tatăl tău, condamnat la moarte şi executat? Nu mi-a fost deloc uşor să mă apuc de scrierea acestei cărţi, o întreprindere oricum dificilă, pentru care s-ar fi cuvenit să am o minimă experienţă a scrisului şi mai ales a cercetării istorice.
Sunt atâţia care ar putea s-o facă mai bine decât mine! În plus, eu, ca fiu al celui despre care va fi vorba în paginile ce urmează, sunt pur şi simplu „condamnat” să am o perspectivă (prea) personală asupra subiectului. Să fiu, vrând-nevrând, de partea tatei.
Din fericire – şi o spun din capul locului, această poziţie inerent partizană nu m-a pus niciodată în contradicţie cu adevărul, cu ideea de justiţie, cu idealul de omenie şi toleranţă. Dimpotrivă, cercetând acte şi documente despre al căror conţinut nu ştiam nimic, de fiecare dată s-a confirmat părerea ce o aveam despre părintele meu. Mă întreb şi acum ce reacţie aş fi avut dacă pe parcursul cercetării mele aş fi dat peste dovezi ale vinovăţiei tatălui meu, ale „crimelor de război” săvârşite de acesta: le-aş fi publicat?
Probabil că nu, dar nici cartea de faţă n-aş mai fi scris-o! Voi încerca totuşi să mă detaşez, să mă distanţez cât mai mult de oamenii pe care vreau, prin scrierea acestei cărţi, să-i salvez de la uitare sau să-i apăr de ceea ce poate fi mai rău şi decât uitarea: minciuna, calomnia şi defăimarea. Pot doar atâta să promit şi să-mi promit mie însumi – că voi încerca. Voi încerca să uit partea autobiografică, dacă pot spune aşa, a cărţii. De reuşit, rămâne de văzut cât…
Situaţia dificilă şi complicată în care m-am aflat tot timpul cât am scris la această carte va fi s-o înţeleagă foarte uşor oricare dintre cititori, cărora le fac de la bun început cunoscută informaţia cea mai importantă despre cine a fost tata. Unii dintre ei ştiu deja, alţii nu şi află abia acum, că tatăl meu, profesorul George Alexianu, a fost condamnat la moarte şi executat alături de mareşalul Ion Antonescu. Această împrejurare este, pentru cei mai mulţi dintre cititori, punctul de plecare, inevitabil, al acestei cărţi.
Nu este nevoie, din partea cititorului, de un efort de imaginaţie mult prea mare ca să-şi dea seama că puţini mai sunt autorii care, scriind o carte, au avut a se confrunta cu „problemele” mele. N-am să le fac acum inventarul, lista acestor dificultăţi. Nici nu le-am bănuit de la bun început că vor fi atât de multe, de mari. Dar vreau să precizez, să destăinui din capul locului cine şi ce m-a ajutat cel mai mult, într-o manieră decisivă pot spune, să trec peste toate ezitările ce se năşteau în mine, peste toate reţinerile şi îndemnurile de a lăsa lucrurile „în plata Domnului”, la dispoziţia justiţiei divine.
Cui deci trebuie să-i mulţumesc pentru satisfacţia pe care o încerc acum, când, de bine, de rău, am încheiat scrierea cărţii şi îmi iau astfel o grea piatră de pe suflet? Ei, bine, va trebui să le mulţumesc tuturor celor care, în necunoştinţă de cauză sau cu rea credinţă, au scris ori au vorbit despre tatăl meu minţind, deformând realitatea faptelor petrecute, falsificând sau ignorând documentele în care această realitate este consemnată.
Le mulţumesc celor care nu s-au oprit la atâta, ci au mers mai departe, instituind o veritabilă teroare printre istorici şi comentatorii politici, formatorii de opinie etc., instituind un climat intolerant, prin care cercetarea şi spunerea adevărului despre mareşal şi colegii săi a devenit în România un risc extrem de primejdios pentru persoana şi cariera profesională a celui care ar îndrăzni să caute şi să afirme adevărul despre cei implicaţi în aşa zisul „proces al marii trădări naţionale”, în frunte cu mareşalul Ion Antonescu.
Pot afirma cu deplină şi intimă cunoaştere a situaţiei actuale, de după 1990, că sunt foarte mulţi istoricii care cunosc adevărul despre George Alexianu, despre condiţiile în care s-a desfăşurat procesul amintit, despre adevărata valoare şi semnificaţie a activităţii lui Ion Antonescu în fruntea statului român, dar care tac, evită să discute în public acest subiect, iar când n-au încotro, mint sau „o scaldă”.
De ce? Ca să nu-i supere pe guvernanţi şi mai ales să nu-i supere pe cei care au atâta putere încât au forţat mâna guvernanţilor, a clasei politice, a liderilor din mass media, şi au impus României legi şi dispoziţii prin care s-a legiferat din nou delictul de opinie.
Mai rău ca pe vremea Anei Pauker. Fireşte, nu orice opinie şi nici orice opţiune de conştiinţă este interzisă. În România noastră democratică de după 1990 ai voie să fii ateu, bunăoară, căci nimeni nu te obligă să fii creştin sau musulman şi să ai un Dumnezeu!
Poţi trăi şi fără să crezi în Dumnezeu! Despre români şi istoria lor poţi să ai orice părere şi să pui pe seama lor toate mizeriile, căci nimeni, nici o lege nu prevede anti-românismul ca vinovăţie. Dar n-ai voie să nu crezi în genocidul din Transnistria, adică n-ai voie să crezi că părinţii şi bunicii noştri au fost altceva decât nişte criminali siniştri, autori ai celui mai înfricoşător omor din istoria Universului!
Mai mult, cum spunea Moses Rozen şi alţii eiusdem farinae, „Holocaustul a început în România!” Nu ai voie să contrazici ce a spus Moses, căci rişti să devii anti-semit, ceea ce iarăşi nu este îngăduit de legile româneşti. Cele noi, de după 1990! La aceşti istorici cuminţi sau cuminţiţi trebuie să-i adaug şi pe politicieni.
Unii dintre ei, imediat după 1990, amăgiţi de ideea că am intrat într-o eră nouă, a libertăţii de a căuta şi de a afirma adevărul, au apucat să-şi mărturisească public preţuirea pentru mareşalul Ion Antonescu, pentru oamenii şi politica acestuia. Iar semnele acestei preţuiri nu au întârziat să apară, numeroase repere publice primind numele mareşalului.
S-au ridicat monumente ale dreptei pomeniri, iar sub cupola Parlamentului României au răsunat cuvinte de preţuire pentru mareşal, pentru guvernul său, rostite în numele poporului român.
S-a mers în plenul Parlamentului României până la a se păstra un moment de reculegere în memoria mareşalului, semn suprem de recunoştinţă, de recunoaştere publică a nedreptei decizii prin care „Tribunalul Poporului” i-a condamnat la moarte pe cei patru: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Picki Vasiliu şi George Alexianu.
Aşa se face că am trăit primii ani de după 1990 cu speranţa şi cu încredinţarea că a sosit ceasul adevărului după care am tânjit cu toţii cei din familiile pe care injustiţia bolşevică le-a îndoliat pe nedrept după 23 august 1944. Familia mea este una dintre aceste familii.
Din nefericire pentru toată lumea, evenimentele din decembrie 1989 nu au meritat să fie numite revoluţie, au fost cu totul altceva, şi lucrul acesta s-a făcut evident în multiple chipuri. Dacă mai este nevoie de o dovadă că prin „revoluţia” din decembrie 1989 nu a fost doborât comunismul, ci numai varianta sa ceauşistă, catalogată drept naţional comunistă, că locul lui Ceauşescu şi al apropiaţilor săi l-au luat bolşevicii reactivaţi, supravieţuitori ai cominternismului anilor 1945-64, şi mai ales odraslele celor care în 1946 au înscenat „Procesul marii trădări naţionale” şi celelalte procese care au mai urmat, apăi dovada cea mai bună pentru mine este felul în care s-a revenit, după primii ani de entuziasm şi avânt justiţiar, s-a revenit la teza cominternistă, bolşevică, cu privire la caracterul criminal al războiului în care România s-a angajat la 21 iunie 1941, teză care a dus la condamnarea la moarte a mareşalului şi a celor mai fideli colaboratori ai săi.
Nu e deloc întâmplător că după 1990 guvernanţii de la Bucureşti au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să rateze ocaziile ivite de a se reface România Mare, de a se regăsi laolaltă fruntariile cele adevărate, pentru care românii, sub mareşalul Ion Antonescu, au consimţit la sacrificiile şi jertfa de sânge din anii celui de Al Doilea Război Mondial. A fost îmbrăţişată de guvernanţi ideea de a condamna, teoretic, comunismul, dar s-au ferit să condamne pactul dintre Hitler şi Stalin, ale cărui consecinţe pentru România nici până azi nu au fost reparate.
Ce a urmat se cunoaşte… Statuile mareşalului au fost demolate, au fost retrase denumirile de străzi şi pieţe publice care ţineau vie amintirea „Conducătorului”, au fost promulgate legi prin care s-a interzis cinstirea numelui său şi s-a impus minciuna bolşevică despre crima săvârşită de acei români care, prin participarea la „Cruciada împotriva comunismului”, au dovedit că nu au acceptat înţelegerile dintre Hitler şi Stalin prin care au fost uzurpate şi dispreţuite drepturile românilor asupra propriului teritoriu istoric. Printre acei români s-a numărat şi tatăl meu, profesorul universitar de drept administrativ George Alexianu.
Revenirea la tezele kominterniste ale anilor 1948-1964, a fost oficializată prin „comisia Tismăneanu”, ca o dovadă definitivă a minciunii şi diversiunii din decembrie 1989, a minciunii în care am trăit întreg secolul al XX-lea.
A început printr-o minciună uriaşă – Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie 1917, şi s-a încheiat printr-una şi mai mare, mai neruşinată: basmul cu căderea comunismului în toamna-iarna lui 1989! Autorii acestor acte de dispreţ faţă de fiinţa umană, faţă de neamurile şi popoarele lumii, faţă de Însuşi Dumnezeul acestei lumi, sunt aceiaşi. Pe ei îi fac vinovaţi şi de condamnarea tatălui meu pentru crime şi fărădelegi imaginare, niciodată săvârşite de George Alexianu sau de alt român!
Pentru cine cunoaşte identitatea adevărată a celor care l-au judecat, l-au condamnat şi l-au executat pe George Alexianu, viaţa şi soarta tatălui meu se înscrie ca „un capitol în Istoria Omeniei Româneşti”, a demnităţii neamului nostru! Nu fac astfel decât să citez persoane extrem de onorabile din viaţa noastră publică şi ştiinţifică, a căror prestaţie în slujba adevărului nu a fost niciodată condiţionată de calcule oportuniste.
Există în România şi astfel de oameni, nu puţini, iar pentru mine a fost o adevărată mângâiere sufletească să-i simt alături de mine, interesaţi în modul cel mai impersonal cu putinţă să afle adevărul despre George Alexianu.

Un adevăr care onorează familia lui George Alexianu. Onorează neamul nostru românesc! Am considerat că românii au dreptul să cunoască acest episod din istoria demnităţii româneşti. Am ştiut întotdeauna, atât mama cât şi noi, copiii profesorului Alexianu, că tata nu a săvârşit nici o crimă, nici o fărădelege, că, dimpotrivă, crimă este maniera în care el a fost cercetat, judecat şi condamnat de comuniştii de la Bucureşti.
Nici o clipă nu ne-a fost ruşine de tata! Întotdeauna am întâlnit români care să ne strângă mâna solidari cu tragedia în care am fost târîţi! Solidari cu ideea de justiţie şi de adevăr! Fireşte, le mulţumesc şi acestora, le mulţumesc propriu zis, cu emoţia recunoştinţei depline.
Cartea pe care am reuşit s-o duc până la capăt nu pune punct discuţiilor cu privire la George Alexianu. Adevărul despre George Alexianu nu poate fi despărţit de adevărul despre Transnistria, aşa cum adevărul despre guvernarea Ion Antonescu nu poate fi formulat decât în cadrul unei viziuni corecte asupra întregului război mondial. O viziune care să admită dreptul la apărare al învinşilor în cel de al II-lea Război Mondial, dreptul lor de a răspunde acuzaţiilor atât de cumplite şi de nedrepte uneori ce li s-au adus.
Deşi niciodată dovedite, multe dintre aceste acuzaţii au fost însuşite ca adevăruri definitiv stabilite şi au produs asupra celor acuzaţi efectele cele mai tragice cu putinţă. După 1990, se desfăşoară o vastă campanie pentru ca aceste efecte să atingă în modul cel mai direct şi existenţa fiecărui român, căci acuzaţia de holocaust nu se rezumă la identificarea crimei de genocid, ci include şi pretenţii reparatorii.
Fireşte, politica de genocid este o ruşine şi un păcat teribil pentru orice popor, pentru orice guvern. Iar eu, apărând memoria tatălui meu, am fost întotdeauna conştient că apăr astfel şi poporul român, pus la zid sub cea mai gravă acuzaţie cu putinţă.
De o vreme încoace, după cum se ştie, acuzaţia de holocaust produs de guvernul Ion Antonescu, este însoţită de pretenţii materiale compensatorii, cifrele neoficiale fiind de-a dreptul ameţitoare. Nu am nici un motiv să nu le iau în serios, ceea ce îmi dă sentimentul, tonic, că pledoaria mea pentru nevinovăţia tatălui meu se va răsfrânge asupra tuturor românilor, apărându-le dreptul de a nu răspunde nicicum şi în faţa nimănui pentru fapte imginare, scornite de indivizi care nu o dată au fost dovediţi ca sperjuri şi mincinoşi.
Vinovăţia sau nevinovăţia tatălui meu atârnă de verdictul pe care istoricii îl vor da în chestiunea atât de delicată a acuzaţiei de holocaust adusă românilor, în mod specific guvernării Ion Antonescu. Pentru cunoscători, legătura lui George Alexianu cu „Holocaustul” din Transnistria este principala explicaţie a faptului că a fost condamnat la moarte! Dar legătura nu constă în participarea lui George Alexianu la uciderea a sute de mii de evrei, ci în faptul că prin condamnarea sa la moarte acuzaţia de holocaust devenea cât de cât mai credibilă. Ideea că în Transnistria a fost un măcel al evreilor, a sute de mii de evrei, este „dovedită” prin faptul că George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost condamnat la moarte şi executat pentru aceste crime!
Cam aceasta este logica pe care se întemeiază propaganda holocaustizantă. Această logică a impus asasinatul politic din 1 iunie 1946! Sunt sigur că nu va mai trece mult timp şi se va prăbuşi edificiul de neadevăruri pe care se ridică teza holocaustului din Transnistria. Dacă voi mai fi atunci în viaţă, voi ridica cuminte două degete şi voi întreba din ultima bancă a clasei: „Şi cu tata cum rămâne?” Cine o să-mi răspundă la întrebare? Care supravieţuitor al actualului institut pentru cercetarea Holocaustului?
Cumva Elie Wiesel în persoană?[1] Sau măcar vreunul dintre istoricii români convertiţi la holocaustologie, adică convertiţi la trădarea propriului neam, la trădarea condiţiei de istoriograf, la trădarea lui Dumnezeu? O vorbă să adaug pentru aceşti istorici, care au scris despre Transnistria şi, volens-nolens, s-au referit critic, căci numai critic, ca despre un criminal, se puteau referi la tata, la George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Aş vrea să înţeleg ce i-a oprit pe aceşti istorici ca, înainte de a-şi definitiva concluziile şi de a le publica, să ia legătura cu familia, cu descendenţii direcţi ai sinistrului personaj?
De regulă, asemenea descendenţi au în arhiva familiei acte şi documente, mărturii orale, a căror valoare poate fi deosebit de mare! Sursa de informaţii directe pe care, teoretic, o poate oferi familia unui personaj istoric, nu este de neglijat dacă chiar te interesează adevărul! Ce să înţeleg eu din faptul că nici un istoric holocaustizant nu i-a căutat pe copiii celui care a guvernat, a organizat şi a executat cumplitul genocid, nu i-a căutat nici măcar ca să-i întrebe dacă un astfel de criminal era capabil să-şi crească copiii ca un tată?
Din faptul că nici unul dintre aceşti istorici, nici unul dintre cercetătorii de la Institutul pentru cercetarea Holocaustului nu a încercat să stea de vorbă cu mine, eu ce să înţeleg altceva decât că aceşti savanţi au lucrat cu concluzii pe care le-au cunoscut de la bun început! Că s-au ferit de orice sursă care ar fi putut să infirme concluziile la care s-au angajat să ajungă. Pe astfel de oameni chiar îi las în plata Domnului!
După 1990 a apărut o carte scrisă de secretarul lui George Alexianu. Trăitor în Canada, Olivian Veverca a dat publicităţii mărturia sa, intitulată Administraţia română civilă în Transnistria, 1941-144. Au apărut de atunci zeci de cărţi dedicate subiectului Transnistria, majoritatea scrise de autori holocaustizanţi.
Ce să înţeleg eu din faptul că toţi aceşti autori ignoră sau se fac că ignoră această carte, rămasă până azi fără o recenzie serioasă, fără o prezentare, oricât de critică, bunăoară măcar în „Realitatea Evreiască”, revista în care guvernarea românească a Transnistriei a fost acuzată de toate crimele posibile, inclusiv că în mod deliberat i-a lipsit pe evreii deportaţi să aibă sare pentru bucatele gătite, obligându-i astfel pe bieţii de evrei să apeleze la lacrimile, da, la lacrimile copiilor pentru a săra mâncarea!… (Vezi mărturia, teoretic atât de credibilă, a unei scriitoare, autoarea volumului de amintiri „Evrei, vă ordon treceţi Nistrul!” Nu-i mai dau numele, căci în avântul Domniei Sale de a minţi a produs dovada, mie atât de utilă, că în legătură cu Transnistria comunitatea evreiască admite orice enormitate, căci oricum nu va fi mai mare decât cea cu privire la Holocaustul transnistrean în sine!)
Am căutat cartea lui Olivian Verenca în Bibliografia lucrărilor consultate, a tuturor cărţilor despre holocaustul din Transnistria pe care le-am putut găsi. Nici urmă de cartea scrisă de martorul ocular cel mai bine informat dintre cei ce mai sunt în viaţă! Din nou pun aceeaşi întrebare: cum se explică acest comportament inexplicabil la un istoriograf? Cum altfel decât concluzionând că nu avem de-a face cu istorici, pasionaţi să înţelegă şi să comenteze faptele sine ira et studio, ci cu mercenari jalnici, rebuturi umane, eşecuri ale nobilei pasiuni de cronicar al evenimentelor istorice!
Adevărul integral despre George Alexianu nu se poate afla din cartea mea! Eu pun în circulaţie numai acel adevăr care se desprinde din lectura documentelor aflate azi la dispoziţia celor interesaţi! De o importanţă decisivă sunt însă documentele la care nici eu nu am avut acces, nici istoricii noştri, aşa cum nu au avut acces în 1946 nici avocaţii apărării de la Procesul Marii Trădări Naţionale. Mă gândesc în primul rând la documentele din arhiva Transnistriei, aflate cele mai multe în posesia autorităţilor ucrainene şi ruseşti.
Acolo trebuie să se afle actele încheiate la Odesa, când George Alexianu a fost supus judecăţii „poporului”, a populaţiei din guvernămîntul Transnistria. Sper să apuc ziua când vom avea acces la aceste acte şi vom afla cum de nu au găsit sovieticii nici o fărădelege pe care să i-o reproşeze lui George Alexianu! Cum fost cu putinţă ca acel tribunal să-l declare pe George Alexianu nevinovat faţă de populaţia peste care a avut putere de viaţă şi de moarte?!
Şi, mai ales, cum a fost cu putinţă ca acelaşi George Alexianu, întors de la Odesa la Bucureşti cu verdict de nevinovăţie dat de justiţia ucraineană, să fie găsit în România vinovat de crime de război săvârşite în Transnistria, adică în Ucraina, şi condamnat la moarte?
Alte documente se află în arhivele ruseşti, îndeosebi cele privitoare la ancheta care a urmat arestării şi predării către sovietici a grupului de înalţi colaboratori ai mareşalului. Ce întrebări, ce acuzaţii i-au adus anchetatorii sovietici lui George Alexianu şi, mai ales, ce a răspuns tata acestor acuzaţii?
Documentele cele mai importante privind nevinovăţia tatălui meu, privind propriu zis nevinovăţia poporului român, pe nedrept acuzat de genocid anti-evreiesc, ştiu însă că se află în Israel! Acolo au ajuns cele mai sensibile documente din arhiva Comunităţii Evreieşti din România. Acele documente nu aveau voie să părăsească România înainte de a fi cunoscute şi de „partea” românească!
Mai ales în situaţia în care comunitatea respectivă aduce românilor acuzaţii aşa de grave! În mod specific deplâng soarta pe care a avut-o Jurnalul lui Wllhelm Filderman. Cu limbă de moarte marele evreu (şi marele român!) care a fost preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România a lăsat ca memoriile sale să fie publicate în România, de Academia Română, de îndată ce se va schimba regimul politic şi comuniştii nu vor mai fi la putere la Bucureşti. Astfel că imediat după 1990 ultimul secretar particular al lui Filderman, aflat în viaţă la Paris, s-a adresat Academiei Române, preşedintelui acesteia, domnului profesor Eugen Simion, oferindu-i preţiosul manuscris.
Până însă să se împlinească formalităţile legate de acest transfer au avut timp să intervină oficialii de la Tel Aviv şi să pună mâna pe Jurnal, dar nu pentru a-l publica, ci pentru a-l dosi, pentru a-l ascunde de ochii publicului, precum se vede din împrejurarea că despre acest manuscris nu vorbeşte nimeni, şi în primul rând nu vorbeşte nici unul dintre cei care ne acuză de cele mai cumplite crime!
Sunt convins că Filderman scrie în Jurnalul său despre George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Filderman, din ordinul special al lui Ion Antonescu, a fost şi el deportat în Transnistria. Acest episod, zilele petrecute în lagărele de „exterminare” din Transnistria, nu poate lipsi din memoriile lui Filderman. De ce nu se fac publice aceste pagini? Nu am nici o altă explicaţie decât aceea că onestitatea lui Filderman deranjează pe unii lideri evrei de azi.
El, Filderman, va fi povestit că Ion Antonescu l-a deportat în Transnistria ca să vadă cu ochii lui în ce constă regimul de exterminare aplicat de români evreilor, pentru ca în felul acesta să nu se mai lamenteze pentru soarta evreilor „săi”. În Transnistria George Alexianu s-a îngrijit personal ca liderul evreimii româneşti să locuiască cu doamna Filderman într-o vilă, în condiţii de lux, unde în mod decent să poată primi în audienţă pe orice evreu aflat printre cei deportaţi, să ia astfel cunoştinţă de toate „nenorocirile” abătute asupra evreilor din Transnistria.
Cele constatate la faţa locului au fost consemnate de Filderman în Jurnalul său. La vremea aceea nu a dat publicităţii nici o dezminţire a celor reclamate până atunci, dar odată întors la Bucureşti a încetat să-l mai bombardeze pe mareşal cu „lăcrămaţiile” sale pe cât de patetice, pe atât de neîntemeiate. Ba mai mult, în primăvara lui 1944 Filderman s-a numărat printre acei conducători oneşti ai evreimii din România care, la cererea lui Mihai Antonescu, au acceptat să plece în Occident unde, în semn de recunoştinţă faţă de autorităţile româneşti care s-au purtat atât de corect cu evreii, să ceară de la evreii influenţi să intervină pe lângă guvernul american ca debarcarea trupelor aliate în Europa să se facă în Balcani ca să-i împiedice astfel pe ruşi să ocupe România şi să ne impună un regim comunist!
Pe Filderman nu l-am cunoscut prea bine. L-am cunoscut însă foarte bine pe Alexandru Şafran, marele rabin, care în timpul războiului venea aproape zilnic în casa noastră ca să ne dea, mie şi fratelui meu, lecţii de limba germană. Pretext pentru a putea fi în legătură permanentă cu tata, guvernatorul Transnistriei, cu care întreţinea un schimb activ de scrisori, documente, informaţii etc.
Asta cu acordul Mareşalului şi al Siguranţei, dar fără ştirea nemţilor. Când Alexandru Şafran a revenit în România după 1990, a ţinut să mă vadă şi ne-am întâlnit acasă la Nicolae Cajal, cu care am fost prieten bun, de pe vremea când tatăl său era medicul nostru de casă, al guvernatorului Transnistriei. La despărţire Eminenţa Sa a ţinut să-mi încredinţeze un înscris despre tata, despre cel pe care mulţi istorici mercenari îl consideră un criminal de război.
Pentru Alexandru Şafran, marele rabin al evreilor din România acelor ani, tata este „un om care, în mod dezinteresat, a făcut mult bine comunităţii evreieşti din România”. Am scris această carte despre tata din mai multe motive. Unul este acela ca înscrisul încredinţat de Alexandru Şafran să-l public, după moartea sa, aşa cum i-am promis.”
Şerban Alexianu, Octombrie 2007
——————————————-
[1] În urma cercetărilor şi a declaraţiei fostului deportat din Ungaria în mai 1944 – Miklos Gruner – la Auschwitz-Birkenau premiatul cu Nobel pentru pace, Elie Wiesel a fost dovedit drept impostor, însuşindu-şi o identitate falsă ascunsă sub un tatuaj contrafăcut, cu numărul A-7713. „Elie Wiesel nu a fost niciodată într-un lagăr de concentrare nazist din moment ce nu a fost inclus în lista oficială a deţinuţilor” afirmă fostul supravieţuitor de la Auschwitz, Miklos Gruner, „el a furat identitatea, memoria şi chiar cartea unei victime reale, în scopul de a deveni celebru la nivel internaţional şi de a obţine mulţi bani.”
( Din revista ART-EMIS.RO)

http://www.sodahead.com/united-states/elie-wiesel-is-an-imposter-says-former-auschwitz-survivor/blog-267479/

MIHAI A. ANTONESCU POLITICA EXTERNA A ROMÂNIEI BUCUREŞTI, 1937


MIHAI A. ANTONESCU
POLITICA EXTERNA A ROMÂNIEI
BUCUREŞTI 1937

Sunt adunate aci câteva articole. Şi o credinţă. Numai atât.
1) Publicate in ziarul „Mişcarea"

1.
Politica internaţională a ţării noastre constitue de câtăva vreme obiectul unor discuţii pasionate. Orientarea noastră diplomatice, în haosul frămân­tărilor europene de azi, a ieşit din faza mesianică, inaccesibilă spiritului critic, pentru a deveni preo­cuparea firească a cugetătorilor politici şi limanul controverselor între oamenii de stat. încercarea de a desluşi un sistem, pe care să ne fundăm poziţia de rezistenţă în viforul deslănţuit de Europa pre­zentului, a adus nevoia aflării prealabile a unei tehnici de orientare şi atitudine.
Domnul Gheorghe Brătianu, preocupat ca tot­deauna de marile destine naţionale, a pus pro­blema esenţială a atitudinii şi tehnicei noastre de orientare: Politica sistemelor internationale sau politică românească?
Sau, în alţi termeni: Voim să facem politica altora sau propria noastră politică internaţională? Ne considerăm ca simplu instrument al unor sisteme internaţionale, sau voim să reprezentăm

6
o pârghie autonomă, care, încadrată în mişcarea internaţională, vrea totuşi să-şi stăpânească des­tinul ei?
Şi domnul Brătianu s'a rostit răspicat pentru această a doua politică. Nu numai în om de stat, român, preocupat de evoluţia internaţională a României, dar şi în european, preocupat de desti­nul social al civilizaţiei continentului.
Este cu totul străină de mine dorinţa de a reveni asupra atitudinii şi concepţiei domniei sale. Acestea n'au nevoe de adnotări. Cei cari au urmărit cu o obiectivă onestitate şi o atenţie nesimulată construirea punctului său de vedere în politica externă îşi pot da seama — dacă ju­decata nu le este închisă de sentimente şi resen­timente — că d-1 Gheorghe Brătianu şi-a con­struit treptat un sistem, o metodă de gândire şi acţiune, în faţa nouilor împrejurări internaţionale ivite în ultimii trei ani şi cari modificau structural sistemul politic dimprejurul nostru.
In momentul când Rusia reintra pretenţioasă în sistemul politic european voind să facă din teri­toriul nostru, pe care nu-1 recunoscuse formal, un instrument de acţiune şi o punte de penetraţie în miezul Europei; în vremea când Germania^ militaristă şi fluturând un stindard ideologic de reacţiune în contra comunismului, reintra violent în eşichierul internaţional aspirând la un rol activ şi ameninţător ; în clipa când Societatea Na­ţiunilor intra într'o gravă criză, târînd în groapa înfrângerii sale sistemul securităţii colective, spart de experienţa abisiniană ; în sfârşit, atunci când o luptă de ideologii împărţea continentul, pe dea­supra fruntariilor, destrămând unitatea lui spiri­tuală, bază a aşa zisei „păci indivizibile" de mai înainte — ca să nu mai spunem atunci când marea aliată Franţa, străbătea oonvulsiuni interne ne­aşteptate, marea prietenă, Italia, prin conducă­torul ei, încerca sdrobirea prestigiului moral al graniţelor noastre, iar solidara aliată, Polonia, îşi fixa o poziţie nouă faţă de vecinii săi, — a-tunci, d-1 Gheorghe Brătianu şi-a dat seama că toate aceste fenomene noui, ale vieţii internaţio­nale sunt realităţi faţă de cari România trebue să ia atitudine, până când nu iau alţii pentru ea.
D-l Brătianu şi-a dat seama că toate aceste evenimente noui sunt elemente recent născute şi suprapuse sistemului vechi, al politicii noastre externe — înjghebat cu 20 de ani în urmă — şi cari, cu voia sau fără voia noastră, reclamă o adaptare.
Această adaptare d-1 Brătianu o concepe — cu just titlu — ca rezultanta unei cugetări autoh­tone: o îmbrăţişare nouă a orizontului european,

- 8
trecerea nouilor evenimente internaţionale prin filtrul intereselor şi aspiraţiilor româneşti şi or­ganizarea destinelor noastre viitoare pe aceste baze. Fireşte, nu aruncând netrebnic legăturile cari ar fi devenit între timp lanţuri; dar curăţind de pe ele rugina primejdiei adusă de noua at­mosferă şi evitându-le o umiditate înconjură­toare insalubră...
Pentru d-1 Gheorghe Brătianu, unul din marii cugetători ai politicei noastre, naţionalismul — care este atât de înflăcărat pretins şi apărat de toţi — nu însemnează numai formule răsunătoare şi şovine în ordinea internă şi faţă de unii indi­vizi, ci atitudine de cugetare şi împlinire româ­nească în politica internaţională, ţaţă de cele­lalte naţiuni, ori cari ar ţi ele.
Domnul Gheorghe Brătianu are deci un sistem. Un sistem realist de mândrie românească, internă şi internaţională, care rt'are nevdd de nici \ o-adnotare... Cu atât mai mult, cu cât în ultima vreme o seamă de manifestări ale opiniei pu­blice româneşti şi o serie întreagă de schimbări internaţionale îi ratifică punctul de vedere.
Sunt câteva zile de când d-1 Pdmfil Şeicâru dă -corp acestei aspiraţii româneşti, de cugetare şi acţiune autonomă în politica externă, chemând la lumina mândriei uri popor de 20 milioane de oameni liberi şi ïndemnându-i să iasă de strt>

umbrarul trist al psihologiei de vasali, reminis­cenţă penibilă a tutelei înaltei Porţi de altă dată... Şi ne unesc câteva săptămâni delà fai­moasele şedinţe ale Camerii, când cârmacii gru­părilor noastre politice au cerut un examen serios al poziţiei noastre internaţionale.
De asemenea, puţină vreme ne desparte de când Cehoslovacia s'a legat printr'un tratat cu Rusia, Iugoslavia cu Bulgaria şi Italia, Polonia cu Germania.
Aşa dar, alţii îşi fac politica Lor; ţinând seama de schimbările din ultima vreme, la care fiecare se adaptează, după interesul său naţional.
Aceasta este realitatea.
Desigur între aliaţi, între prieteni, legaţi prin-tr'o solidaritate obligatorie şi necesară, lucrul nu este ideal. De aceia, cu drept cuvânt ,,Uni­versul" — de pildă — comentând tratatul italo-jugoslav se întreba ce rămâne din art. 1, 6 şi 10 din tratatul Micii înţelegeri delà 1933 dacă fiecare lucrează pe contul său.
Dar, politica externă a unei ţări este literatură morală sau acţiune realistă?
Când aceasta este realitatea din jurul nostru, când aceasta este întorsătura ce au luat legăturile

10 -
noastre, — n'a venit vremea să ne dăm seama că trebue să ne facem şi noi politica noastră?
Prin „politica noastră" — cum se va vedea — nu înţeleg o politică de dispreţ pentru angaja­mentele internationale ce ne leagă. Să fim bine înţeleşi. Dar, înţeleg un drept de iniţiativă ro­mânească şi o orientare nouă de sistem interna­ţional în totul compatibilă cu interesele noastre. Nu alţii să ne îmbrâncească în legături noui, des-chizându-ne noui primejdii, ci noi să determinăm un sistem internaţional, compatibil cu interesele tuturor şi capabil să liniştească, ci nu să pro­voace.
Dar, în ultima vreme, stărue convingerea că România nu poate face o politică a destinului naţional, confundându-se ideia aceasta a unui sistem nou şi autonom în politica externă pe care o preconizăm cu ideia neutralităţii. Oameni de o mare autoritate asupra opiniei publice româ­neşti — al căror nume nu-1 pomenesc ca să nu se creadă că aspir la o pretenţioasă polemică, dar pe care îl evoc cu o sinceră stimă — cred că România nu poate să facă o politică a sa, îiindcă ar însemna o sinucidere, ci trebue să facă numai o politică de accesoriu al sistemelor internaţionale existente.

- 11 -
Este adevărat că mai mult nu ni se spune.
La care sistem internaţional să ne închinăm? La acela al Societăţii Naţiunilor — când nimeni nu se mai încrede în el?
La acela al alianţelor noastre anterioare, deşi ele au fost modificate între timp, unilateral, prin angajamentele luate de aliaţii noştri faţă de alte State?
Nu ni se spune, de pildă, dacă, credincioşi acestor „alianţe legale şi fireşti", trebue pă lăsăm slobodă trecerea trupelor comuniste pe teritoriul nostru, în inima Europei, fără ca Rusia să ne fi recunoscut Basarabia şi fără ca aliaţii să ne garanteze această trecere de trupe? Nu ni se spune dacă trebue să mergem mai departe, noi naţionaliştii creştini, şi să ducem „alianţele legale şi fireşti" până la capătul firescului legal, adică să facem un tratat de alianţă cu Rusia?
Sau dacă, cumva, Etiopia creştină a sud-estului european nici nu mai are nevoe de un asemenea tratat pentru ca Rusia să poată să-şi treacă tru­pele peste noi şi să respecte teritoriul românesc ca şi în 1877?
In definitiv, ne-a garantat odată teritoriul prin convenţia delà Livadia Bucureşti din 1877; de ce să mai fie nevoe de o nouă garanţie şi de un nou tratat!... Azi, dacă facem un tratat ge­neral de asistenţă cu Cehoslovacia şi Iugoslavia,

- 12 -
in cadrul Micii Antante, un tratat cu Rusia de­vine inutil: Cehoslovacia având un tratat cu Ru­sia... les amis de nos amis sont nos amis.... şi teritoriul unuia poate deveni al celuilalt... Mâine, art. 10 şi 16 din Pactul Societăţii Naţiunilor ne obligă la asistenţă şi din ordinul Consiliului delà Geneva vă trebui să lăsăm graniţele nega­rantate pentru trecerea trupelor unui membru al Ligii, setos de asistenţă internaţională?
Acesta ne este destinul ni se spune: aparţinem unui sistem internaţional! Trebue să ne plecăm.
A nu ne pleca însemnează: neutralitate, izo­lare, sinucidere.
Este oare adevărat că — în afară de aceste vechi sisteme de securitate şi alianţe — nu mai există nicio altă cale? Că singura atitudine ce poate adopta România nu este decât executarea lor docilă — fără limita interesului naţional şi a ordinei sociale — sau repudierea lor integrală, — fără scrupulul cuvântului dat — şi trecerea la un sistem contrar?
Mu mai este o a treia cale? Şi aceasta a treia cale este numai neutralitatea izolării, adică laşi­tatea sinuciderii?
Profundă eroare.

IL
Logica noastră în politica externă n'are decât postulate absolute:
Ori cu Parisul, ori ca Berlinul;
Ori cu Revizioniştii, ori cu Antirevizioniştii;
Ori cu Naţionaliştii, ori cu Comuniştii;
Ori cu securitatea colectivă, ari cu neutrali­tatea izolării;
Ori cu vechile alianţe, ori cu alte exact con­trarii.
Că alături de Paris şi Berlin mai figurează în orizontul politic: Londra, Roma, Moscova, etc. şi chiar Bucureştii, — aceasta n'are însemnătate.
Că „flnti-Revizioniştii" de peste Nistru, cari •au recunoscut formal graniţele Statelor cu cari au avut conflicte, n'au recunoscut Basarabia unui Stat „prieten" ale cărui frontiere sunt gata să le apere ( !) — aceasta este fără consecinţe.
Că Naţionaliştii din Europa, urmărindu-şi fie­care specificul etnic, pe deasupra scopului comun, ţintesc fiecare promovarea exaltată a propriului

- 14 -
lor destin, nu al nostru; după cum intrarea trupelor comuniste în centrul Europei, cu con­cursul nostru, însemnează nu numai ameninţarea noastră dar primejduirea civilizaţiei întregului continent, — aceasta nu interesează.
Că securitatea colectivă are diferite grade,— universal, continental, regional — şi că a nu mai crede în legenda securităţii universale a Socie­tăţii Naţiunilor nu este o crimă, după cum a nu te închina la „indivizibilitatea păcii" pe conti­nentul nostru nu este o erezie, — deci nu în­semnează să fii pentru neutralitate şi izolare dacă nu mai crezi în ficţiuni — aceasta este fără valoare.
In sfârşit, a constata că vechile alianţe ale Europei au ceva din psihologia căsătoriilor din care a dispărut parfumul entuziasmului, chiar dacă n'a început frivolitatea infidelităţilor (d-1 Stelian Popescu spunea zilele trecute că aliaţii au început să aibă chiar „des amants de coeur") şi a voi să refaci aceste legături pe baze temei­nice, nu însemnează să fii contra acestor alianţe — aceasta este o chestiune greu de priceput.
Bântue în mentalitatea românească această op­tică de logicieni absolutişti. Numai postulatele extremiste sunt valabile; o mediană, un raţio­nament de mijloc, un metod inedit, central, — nu

- 15 -
este admisibil. Numai formule extremiste şi de import străin ne pot seduce.
Aci este eroarea.
Politica externă românească poate să fie re­făcută, adaptată realităţilor înconjurătoare şi ul­timelor transformări internationale, fără a ne închina orb la sistemele extremiste ale altora şi fără a ne închide ermetic în cetatea impermeabilă şi absurdă a neutralităţii absolute.
Pentru a dovedi aceasta, este nevoe de o recapitulare.
Poziţia internaţională a României de după răsboi a foşti fixată pe două cadrane:
Unul de ordin general, ideologic şi juridic, al securităţii universale, reprezentat de Societatea Naţiunilor ;
Altul de ordin particular, limitat la interese şi aspiraţii restrânse şi reprezentat prin Mica An­tantă, Pactul Balcanic, alianţa cu Franţa şi Po­lonia.
Primul urmăria vizionar pacea generală, univer­sală, prin asistenţa reciprocă a tuturor membrilor Societăţii Naţiunilor uniţi de o idee comună;
Al doilea urmărea practic, evitarea agresiunii Ungariei şi a Rusiei şi apărarea teritoriului re­gional al Statelor sud-estice, prin sprijinul lor mutual, organizat de interesul comun.
Politica noastră externă delà răsboi până azi

- 10 -
a pus temei in principal pe Societatea Naţiunilor şi numai în subsidiar pe asistenţa regională. Prin urmare, România a aparţinut în principial siste­mului universalist al Societăţii Naţiunilor şi pe acesta şi-a edificat tot sistemul securităţii sale.
Dar, Societatea Naţiunilor a intrat între timp în criză. Greşit zidită, neîntemeiată pe o regulă de drept rigidă şi pe o forţă de constrângere organizată, ea n'a putut să satisfacă nevoile de securitate colectivă ale Statelor europene. De aci, carenţa organului genevez, public constatată cu ocazia conflictului italo-abisinian. Noi i-am dat până în ultimul ceas tot sprijinul. Am jertfit chiar uneori interesele româneşti pentru ideia generală a securităţii universale. Rezultatul este cunoscut.
Toţi constată azi că ideia „păcii indivizibile" este în agonie. Anglia şi Franţa urmează cursa înarmărilor începută de alţii. Europa reîncepe ciclul „păcii armate", care a precedat marele răsboi. Politica alianţelor şi a înţelegerilor mi­litare reînvie între State.
Aşa dar, unul din cadranele pe cari ne înte-meiasem noi politica externă după răsboi, şi-a comprimat cu desăvârşire întinderea şi impor­tanţa. Nu se mai poate conta, cel puţin în starea actuală a Societăţii Naţiunilor, pe sprijinul uni­versalist al membrilor ei, pe securitatea univer­sală şi pe indivizibilitatea absolută a păcii.

— 17 -
Dar al doilea cadran pe care ne-am aşezat viaţa internaţională, — sistemul politic regional,— a rămas acelaş?
Jugoslavia a făcut în ultima vreme politica sa: înţelegere cu Bulgaria, înţelegere cu Italia (se spune chiar cu Germania).
Cehoslovacia a contractat, deasemenea anga­jamente noui eu U. R. S. S. ruseşti.
Franţa, a înjghebat şi ea un sistem nou cu Ru­sia. Iar Polonia are un tratat temporar cu Ger­mania.
Nimeni nu va avea candoarea să susţină că sistemul regional al Micii Antante şi al Pactului Balcanic, ca şi sensul tratatului cu Polonia şi Franţa — au rămas aceleaşi.
Aşa dar, Mica Antantă şi sistemul Balcanic, prin diferitele lor capete, au pornit în direcţii deosebite. Cehoslovacia şi Franţa spre Rusia; Ju­goslavia spre Bulgaria şi Italia; Polonia spre Germania.
Noi am rămas pe loc. Şi am rămas într'o pa­sivitate tristă, când toţi se mişcă în jurul nostru şi îşi organizează destinul.
N'avem inimiciţii cu Italia, dar suntem departe de ea; n'avem inimiciţii cu Germania, dar sun­tem departe de ea; n'avem prea mari inimiciţii cu Rusia şi Bulgaria, numai perspective de pri­mejdii, şi suntem departe de ele.

- 18
Apoi, dacă aceasta este realitatea să ne fie îngăduit a spune: aceasta este politica izolării şi nu alta.
Unii propun să ne dăm în braţele Berlinului, alţii în ale Moscovii; unii să credem în Societatea Naţiunilor, alţii în sistemul international al secu­rităţii, fără să ni se spună în care.
Fără nici o prezumţiozitate, îmi îngădui să cred că toate aceste soluţii sunt incompatibile cu interesul naţional al României, iar unele din ele chiar cu ordinea spirituală a civilizaţiei europene.
A părăsi politica cuminte a siguranţei naţionale româneşti, rezemată pe interese asemănătoare, este a ne arunca în neant.
Dislocarea grupurilor de State mici şi facerea unei politici singulare, însemnează o primă de încurajare dată Statelor mari ca să-şi facă din cele mici simple instrumente de acţiune.
Cugetătorul pan-germanist Treitscke spunea cândva, cu o viziune ameninţătoare, că tendinţa în Europa este ca Statele mari să absoarbă pe cele mici. Azi la voia unuia, mâine la îndemâna celuilalt, un Stat mic este pe punctul unei ab­sorbiri abstracte, căreia îi lipseşte puţin ca să devină concretă.
A părăsi un sistem de alianţe, cum este acela

19
dintre România de oparte, Iugoslavia, Cehoslo­vacia, Franţa şi Polonia, de alta — şi a merge spre Berlin ar fi nu numai un act de o factură morală discutabilă, dar o tentativă de asasinare naţională. Cel puţin în starea actuală de lucruri. Germania nu ne-ar putea oferi decât unele fo­loase economice; în schimb am pierde toate afi­nităţile politice şi am deveni prizonierii politicii germane. Dacă mâine, Germania ar voi să în­frângă alianţa şi să ne subordoneze, nimic nu i-ar mai rezista, apărându-ne.
Dar, dacă a ne îndrepta, solitari şi închipuit spre Berlin ar fi o funestă experienţă, a deveni ostili Berlinului fără niciun motiv ar fi o im­prudenţă.
R. ne da în braţele Moscovei, sub orice formă am face-o, ar fi nu numai să n'avem memorie naţională, dar să nu ştim ce vrem.
Rusia, cu frământările interne actuale, nu poate să constitue o primejdie, mai ales dacă rapor­turile noastre cu Berlinul nu sunt ostile...
N'avem nimic de câştigat, ci de pierdut ; fiindcă a ne oferi Rusiei, care n'a recunoscut Basa­rabia şi constitue o permanentă primejdie so­cială, — nu însemnează altceva decât o pierdere.
Sau nu va fi răsboi — şi atunci dintr'o ase­menea combinaţie diplomatică am întări comu­nismul şi am slăbi Basarabia; sau va fi răsboi.

- 20 -
şi atunci vom aduce teatrul luptelor pe teritoriul nostru, unde Germanii se vor năpusti, ca să taie legătura cu Rusia. Sau va fi înţelegere între Rusia şi Germania şi noi o vom plăti, ca şi altă dată...
Cine crede că fără o garantare internaţională a Angliei şi Franţei se poate da acces trupelor, comuniste în Europa pe teritoriul românesc, fără recunoaşterea Basarabiei şi garantarea ei inter­naţională prealabilă, acela uită că la 1877 Ruşii ne-au garantat independenţa şi teritoriul, pentru a ne răpi Basarabia, după ce i-am ajutat; după cum uită că la 1916 ne-au garantat sprijinul la sud şi ne-au dus la bolşevizarea trupelor lor pe teritoriul nostru, pentru a face pacea delà Brest-Litowsk şi a ne răpi tezaurul.
De asemenea, a crede orb în securitatea colec­tivă a Societăţii Naţiunilor şi a sprijinului ei, când toţi se îndoesc azi de eficacitatea acestei forţe prea universale şi prea abstracte, ar fi să facem utopie.
Nu mai puţin adevărat, însă, este că nici siste­mul regional al Micii Antante şi al Pactului Balcanic, creator de obligaţii dar — în ultima vreme — de prea puţine drepturi pentru noi, nu poate să ne fie singura garanţie, mai ales dacă fiecare părtaş al sistemului îşi face politica lui.
Ne trebue un sistem nou. t

III.
In starea actuală a sbuciumului international poate fi conceput un sistem nou — national şi international în acelaş timp — care să tină seama de toate realităţile sociale şi să le organizeze convergent pentru o lungă durată?
Acest sistem nou poate să tină seamă de opera de pace a celor două decenii delà răsboi, pentru a o folosi şi continua, ci nu spre a o pulveriza sau reduce?
Fără nici o prezumtiozitate, ca o simplă su­gestie, delà care plecând pot fi găsite multe alte mai perfecte, îmi voiu îngădui, la capătul acestor lungi constatări, să formulez o metodă nouă de organizare internaţională, un sistem nou, româ­nesc şi international în acelaş timp.
Această nouă concepţie pleacă delà o seamă de constatări a căror evidentă mi se pare neîn-doelnică :
1. Că majoritatea Statelor europene vor pacea.

22
5. Că pacea nu mai poate fi organizată eficace prin securitatea solidară, universalistă, oferită de Societatea Naţiunilor, fără ca totuşi majori­tatea Statelor să dispreţuiască iremediabil orga­nul genevez.
6. Că unitatea spirituală şi politică a conti­nentului nostru este destrămată şi nu se mai poate întemeia pe ea o formulă de pace indivi­zibilă, dar că trebue lucrat pentru reconstituirea ei, folosind toate alianţele şi înţelegerile exis­tente.
7. Că în Europa de azi se dă o luptă spirituală între comunism şi Conservatorismul national, luptă asemănătoare cu ciocnirile religioase din Evul mediu şi de natură să desfacă unele afinităţi politice sau să justifice imperialismul unor State, cari se fac avantgarda rezistenţii naţionale şi creştine.
8. Că orice operă de pace şi reconstrucţie eu­ropeană trebue să plece delà realitatea aceasta a diviziunii continentului şi să urmărească o re­grupare a forţelor pacifice, pornind delà parti­cular la general.
9. Că orice formulă regională trebue să fie

- 23 -
întemeiată pe o afinitate de interese şi o osmoză de curente spirituale, solidar garantate, spre a-i asigura continuitatea şi progresul.
7. Că această formulă regională trebue să fie o în-
mănuchere de forţe politice şi spirituale nepro-
VQcătoare şi care să constitue un zăgaz al ideo­
logiilor ce se găsesc azi în Europa într'o crân­
cenă ostilitate.
10. Că primejdia ordinei politice şi a păcii eu­ropene poate veni din partea imperialismelor naţionale sau a anarhiei sociale, care să surpe egalitatea Statelor europene sub ierarhia unei puteri sau să distrugă ordinea lor internă în convulsiunea sistemelor comunisto-anarhiste.
11. Că între Imperialismul german şi comunis­mul rus este normal să se organizeze o zonă izo­latoare, politic şi spiritual autonomă, care să împiedice, material şi abstract, atât ciocnirea cât şi înţelegerea acestor ameninţări comune ale Continentului nostru.
10. Că geograficeşte există o asemenea zonă
regională care poate izola regional cele două
primejdii şi că Statele cari o compun 'au şi

24
interese şi concepţii susceptibile de a fi sudate într'un sistem comun.
Pe aceste baze, iată posibilitatea ce se oferă oportun: Creiarea unui barai teritorial delà Bal­tică la Mediterană, intre Statele situate geogra-jiceşte în acest sector şi organizarea lor solidară şi neprovocatoare.
Formula politică şi juridică? Iat-o: Un tratat-declaraţie de neutralitate (nu în înţelesul absolut ci în sensul Pactului Societăţii Naţiunilor unit cu Pactul Kelogg) prin care Statele Baltice: Nor­vegia, Suedia, Estonia, Letonia, Danemarca, Olan­da, Polonia, apoi România, Cehoslovacia, Jugo-slavia, Grecia (eventual Bulgaria şi Turcia) de­clară că se abţin delà orice act de răsboi, în contra oricui.
In cazul când oricare dintre semnatari ar fi victima unei agresiuni (prin agresiune înţelegân-du-se încălcarea teritoriului, ca şi în declaraţia delà Londra pentru definirea agresorului) obli­gaţia de neutralitate încetează şi se naşte, obli­gaţia de asistenţă automată între semnatari.
Acest tratat de neutralitate, garanţie şi asis­tenţă reciprocă ar fi pus sub garanţia Franţei, Angliei şi eventual a Italiei. Cu obligaţia soli­dară pentru garantaţi de a da asistenţă, la rândul lor, garanţilor, în cazul când ei ar fi atacaţi,

- 23 -
săvârşindu-se în contra lor o agresiune nepro-vocată, iarăşi în înţelesul protocolului delà Lon­dra privitor la determinarea agresorului.
Care ar fi foloasele acestui sistem preconizat?
12. S'ar forma un teritoriu neutral delà Baltică la Mediterană reprezentând un strat pacific izo­lator între două regiuni ameninţătoare.
13. S'ar realiza un baraj politic şi spiritual în contra comunismului şi o pavăză în contra imper rialismului german; şi în acelaş timp o masă izolatoare capabilă să împiedice înţelegerea lor.
14. S'ar înfăptui o unitate spirituală europeană, în locul destrămării de azi, o coheziune statică, neprovocatoare, a celor cari vor pacea, putând servi la refacerea treptată a Societăţii Naţiunilor pe o bază europeană.
15. S'ar întinde concepţia înţeleaptă a neutra­lităţii pacifice, relative, practicată de ţările scan-r dinavice cu atâta folos în civilizaţia europeană; această formulă de neutralitate ar înlesni şi o adeziune de principiu a Statelor-Unite ale Ame-

26
ricei la acest sistem, întărindu-i prestigiul, ne­existând nicio incompatibilitate între concepţia neutrală americană şi aceia a noului grup eu­ropean astfel format.
16. S'ar înlesni şi întări pe o altă bază toate alianţele şi înţelegerile regionale existente, modi-îicându-li-se numai direcţia, fără a le atinge sub­stanţa.
17. S'ar înlesni şi organiza pe baze mult mai uşoare apărarea militară a Statelor intrate în sistem, reducând fronturile de luptă posibile şi dublând înţelegerea politică cu un pact de ligă militară preventiv organizată în comun pe fron­turile exterioare.
18. S'ar întări şi consolida sistemul. Micii An­tante şi al înţelegerii Balcanice, apropiindu-le de Polonia.
19. Polonia, cu garantarea acestui sistem apărat de Anglia şi de Franţa ar putea să iasă din cleş­tele odios de azi — între Rusia şi Germania — fără ca atitudinea ei de adeziune să însemneze osti­litate faţă de una din aceste ţări.
20. România ar vedea primejdia rusă înlăturată,

— 27 -
fără ca să acumuleze riscuri noui; deasemenea Cehoslovacia, în privinţa Germaniei.
10. Acest sistem regional ar izola comunismul rusesc şi ar împiedica penetraţia lui în Europa, prin barajul ce-1 reprezintă, constituind în acelaş timp o massă izolantă de apărare a Rusiei, pe care Germania n'ar putea-o considera ca ostilă ei de vreme ce luptă, sau pretinde că luptă şi ea pentru îndiguirea primejdiei comuniste.
Acestea ar fi foloasele noului instrument de pace preconizat: imparţial, neîndreptat în contra nimănui, folosind vechile alianţe, însemnând un sistem spiritual şi poîitic de încercuire, izolare şi calmare a primejdiilor europene, iată ce va fi noul pact.
Dar, mai ales, el ar însemna fundarea unei mistici noui a Statelor cari nu sunt mari Puteri a unei mistici de conservare naţională prin me­tode proprii, încetând de a mai fi instrumentul marilor Puteri în jocul lor de forţe şi organizând în modul acesta egalitatea internaţională efectivă.
Naţionalismul care frământă toate aceste State, şi-ar găsi o formulă nouă, autohtonă, de auto­apărare, care ar garanta securitatea fiecăruia. Ele nu şi-ar vedea sacrificat interesul naţional pentru jocul imperialismelor şi al comunismului.

— 28 -
Aceste State ar însemna în acelaş timp prin-tr'un asemenea pact un instrument de apărare a ordinei. politice şi sociale europene, deci o con­tribuţie fundamentală la menţinerea civilizaţiei continentului şi primul pas pentru înfăptuirea progresului.
Adeziunea Franţei la acest sistem cred că ar fi uşor de obţinut, mai ales că Franţa ar primj în schimb garanţia semnatarilor în folosul ei, în caz de agresiune,. ceeace ar însemna în rea­litate reeditarea sistemului actual, pe alte baze.
Adeziunea Angliei, ca garantă, recunosc că ar fi mai grea, dar nu imposibilă.
Fiindcă, sau Anglia se înţelege efectiv cu Italia şi în acest caz un asemenea pact, dublat de în­ţelegerea Anglo-Italo-Franceză evită răsboiul, deci garanţia ei nu va însemna în practică nici un risc; şi atunci Anglia o va da. t
Sau Anglia nu se înţelege cu Italia, heghemonia italiană în Mediterană creşte, drumul imperial este primejduit. Malta şi Egiptul adumbrite, — şi atunci Angliei, pentru a restabili echilibrul în Me­diterană nu-i rămâne decât să lucreze pe conti> nent; şi în acest caz Anglia îşi va da adeziunea la pactul propus ca să contracareze primejdia italiană.
Adeziunea Italiei este şi ea de presupus, de aşteptat. Nu numai fiindcă înţeleptul dictator

- 29 -
italian îşi va da seama de însemnătatea noului instrument de pace, care îi va permite o altă politică în bazinul Dunării; dar, fiindcă acelaş om de stat va pricepe că Austria rămâne cu simpla garanţie a Societăţii Naţiunilor, pe care ducele o cunoaşte prea bine din experienţa abi-siniană, ca s'o lase descoperită Germaniei, în loc s'o alăture noului sistem, odată cu garantarea Italiei.
Iată deci ce ar fi noul sistem de pace pe care îl preconizăm.
Desigur el este susceptibil de discuţii, de Critici. Se pot găsi altele mai bune.
Dar, propunerea lui ţinteşte să dovedească po­sibilitatea de a afla printr'un sistem naţional calea organizării internaţionale pentru ţara noastră.
El ţine seamă de toate realităţile internaţio­nale, de toate alianţele „fireşti şi legale", cărora le modifică forma şi direcţia, fără a le atinge substanţa; de toată lupta spirituală a continen­tului nostru, de primejdia comunistă ca şi de aceia a imperialismelor.
El adaptează nouile primejdii internaţionale şi le împiedică, fără închinarea Statelor „cu inte-

— 30 -
rese limitate" la sistemele Marilor Puteri, cre-
ind — cum am spus — mistica de rezistentă na­
ţională a acestor Naţiuni prin metode proprii,
fără a dispretui solidaritatea pacifică a marilor
Puteri. '
Micile State şi-ar îmbina astfel politica lor naţionalistă, pe care sunt çjeloase s'o conserve şi pe planul international, cu noua orientare a politicii lor externe.
Ele n'ar mai fi jocul orb al marilor Puteri şi ar înceta să mai trăiască în viata internaţională la umbra sistemelor creiate de acestea.
Cu noi şi pentru noi!
Iată lozinca pe care s'ar întemeia noul sistem naţionalist al „Puterilor cu interese limitate" împins pe planul internaţional.
Dacă am întreba opinia publică responsabilă şi mândră a oricăreia din acestea, dacă preferă să-şi continue drumul singure, sau să Ii—1 con­ducă alţii, sunt sigur că n'ar ezita să se alăture acestei lozinci noui.
flşa dar, România poate determina prin cu­getarea ei, prin acţiunea ei, o formulă nouă de politică externă. Şi aceasta nu ar fi o politică de izolare absurdă sau de neutralitate cata-leptică.
La lumina ei s'ar putea organiza mai târziu bazinul Dunării. Şi tot astfel s'ar renaşte o nouă

- 31 -
Societate a Naţiunilor, salvată de micile State, prin forţa şi credinţa lor, şi nu prin factice.a iluzie a sistemelor internaţionale experimentate şi caduce, ignorând particularismele naţionale şi primejdiile geografice ale fiecăruia.
Prin urmare, hotărît, domnul Gheorghe Bră-tianu are dreptate. Se poate face o politică românească în sistemele internationale. Şi ea este de preferat aceleia a sistemelor internationale în politica românească.
Desigur formula ce propunem nu este uşoară, nu este uşor practicabilă, sau nu este imediat realizabilă decât în parte. Se pot găsi altele mai bune şi mai rapide.
Dar, aceasta nu însemnează că n'avem datoria de a încerca să cugetăm pentru noi; ca şi pe aceia de a refuza să ne plecăm grumazii jugu­rilor vacante ale sistemelor internaţionale din Europa.
Şi aceasta nu se chiamă izolare absurdă şi laşe — ci mândrie naţională şi cugetare româ­nească.

DE ACELAŞ AUTOR:
Regimul Agrar Român şi Chestiunea Optanţilor Unguri.
Bucureşti, 1928, 288 pag. Curs de Drept Administrativ Internaţional (lit.) Bucureşti,
1929. Elemente de Drept Internaţional Public. Bucureşti, 1930,
164 pag. Organizarea Păcii şi Societatea Naţiunilor. 3 volume:
Voi. I. Originile, Bucureşti, 1929, 350 pag.
Voi. II. Pactul Societăţii Naţiunilor, Bucureşti, 1932, 400 pag.
Voi. III. Natura juridică a S. N., Bucureşti, 1932, 212 pag. La Vie Internationale de la Roumanie, în colecţia La Vie
Juridique des Peuples, Roumanie, Paris, 1933. Essai de Détermination Méthodologique du Droit Admi­nistratif International. 1935. Curs de Drept Internaţional Privat (lit.) 1936, 492 pag. Respect des Engagements Internationaux. Revision des
Traités et des Situations Internationales, Paris, 1936.
In volumul Sécurité Collective, Institut de Coopération
Intellectuelle (Société des Nations). Hotărîri Judecătoreşti şi arbitrale streine în România,
Bucureşti, 1936. Criza Societăţii Naţiunilor, Bucureşti, 1936. Le Fondement de la Société des Nations et la crise de
cet Organisme, Paris, 1937. Ce este şi ce poate fi revizuirea tratatelor internaţionale?
Bucureşti, 1937. Problemele păcii europene, Bucureşti, 1937.
30 LEI