sâmbătă, 18 noiembrie 2017

gral. Radu Theodoriu. 75 DE ANI DE LA TRAGICA BĂTĂLIE DE LA COTUL DONULUI,
NOIEMBRIE-DECEMBRIE 1942

gral. Radu Theodoriu. 75 DE ANI DE LA TRAGICA BĂTĂLIE DE LA COTUL DONULUI,
NOIEMBRIE-DECEMBRIE 1942: O REMEMORARE NECESARĂ.
(Textul comunicării Generalului de Flotilă Aeriană, veteran de război, Radu
 Theodoru, la Conferința Științifică Comemorativă: „75 DE ANI DE LA PARTICIPAREA
 ARMATEI ROMÂNE ÎN BĂTĂLIA DE LA COTUL DONULUI: Eroism, Jertfă, Trădare”.
Chișinău, 18-19 noiembrie 2017)
.
.
 MOTIVAŢIE (1). Tot felul de improvizaţi, pseudo politicieni, strategi de bodegă la un şpriţ, dar şi academici cu ştaif sau istorici miluiţi cu Burse Soros acum, după 75 de ani de la uriaşa bătălie a Stalingradului, cotrobăie impudic prin memoria Stepelor Nogai şi Kalmukă spre a găsi argumente care să infirme şi să condamne prezenţa noastră pe Don şi Volga, reluând sloganul rahitic al opririi la Nistru după ce, cu masiv ajutor german, am eliberat Basarabia, Bucovina şi Herţa.
Prezenta intervenţie nu-şi propune să îmbogăţească istoriografia bătăliei Stalingradului, cantonând pe drama Armatei a 3-a română de la Cotul Donului, noiembrie-decembrie 1942, cu date şi informaţii suplimentare celor consemnate în tratatele militare de mult saturate documentar. 
Motivaţia acestei intervenţii este de fapt o replică la:
 manopera istoriografiei oficiale a învingătorilor, dar şi a învinşilor de a tăinui aspecte neconvenabile care au contribuit la obţinerea victoriei, respectiv a înfrângerii.
 ofensiva mediatică de denigrare a Armatei Române şi a României declanşată în
 presa din Ungaria şi nu numai din Ungaria, în textele căreia este învinuită de laşitate în general şi la Cotul Donului în special, iar România de trădare faţă de aliatul german. Aliat german fără nicio conotaţie politico-ideologică.
 MOTIVAŢIE (2) conotaţie politico ideologică – nazismul cu teoria rasei superioare 
dominantă şi stăpână a raselor inferioare obligate să slujească într-o planificare, incluzând viitorul, care, asumându-şi dreptul de a hotărî în politica europeană, asociindu-şi fascismul italian şi horthysmul unguresc, a impus României cedarea Ardealului de nord-vest după o reţetă geostrategică menită să controleze zona petroliferă şi să ne şantajeze cu varianta ocupării întregului Ardeal, Arbitraj de la Viena transformat de obtuzitatea dictatorială în bumerang care va sancţiona drastic nazismul ca doctrină politică impusă armatei germane, deopotrivă geostrategia acesteia privind România într-un moment istoric în care supremaţia ideologicului dictatorial a pus în joc destinul Germaniei. Acelaşi fenomen în care o ideologie potenţează un imperialism latent sau activ istoriceşte, adică bolşevismul
 anticristic, violând brutal suveranitatea unităţii teritoriului naţional şi a poporului român, folosind aceleaşi metode ale teroarei poliţieneşti în provinciile anexate prin forţă, având complicitatea celeilalte ideologii cu pretenţii mesianice – nazismul, operând în perspectiva timpului schimbarea raportului demografic dintre etnicii români, stăpânii de drept, şi alogenii meniţi să rusifice, folosind genocidul şi deportările, a obligat la riposta eliberatoare în Est ca şi în Vest, motivând actul de război dincolo de fruntarii. După aceleaşi principii geopolitice şi geostrategice care au dus Armata Roşie la Berlin şi trupele americane anglo-franceze pe Elba: anularea inamicului.
 

SECRETE PUŢIN CUNOSCUTE ALE VICTORIEI.
 Un punct de vedere(1). Regimul dictatorial, rigid, unidirecţionat, dublat de teroare, în mod dialectic dă naştere reacţiei pe câteva paliere socio-politice. În interiorul lui: lupta pentru putere, lupta absconsă împotriva lui, împotrivirea tacită sau făţişă a unor segmente sociale sau a maselor. Pe lângă reacţia la dictatură, trădarea este o componentă care ilustrează întreaga istorie a umanităţii. Preliminariile celui de al Doilea Război Mondial sunt marcate cvasiesenţial de ambele fenomene care amendează taberele beligerante .
 Bună parte din deciziile politico-militare care au determinat cursul acestui război,
precum şi dezvoltările lui postbelice şi-au avut rădăcinile în războiul secret – în bătălia
dintre serviciile de informaţii şi contrainformaţii, între spărgătorii de coduri din cele două tabere.
 Americanii i-au stăpânit informativ pe japonezi prin spargerea codului naval şi
diplomatic de către William Friedman ajutat de soţia sa. Ca picanterie, Friedman
matematician de forţă şi specialist în genetică, se trăgea dintr-o familie evreiască din
Moldova emigrată în SUA prin 1895. Zi de zi şi oră de oră conducerea politică şi militară americană a fost la curent cu directivele, ordinele de operaţii, cu hotărârile guvernului şi ale comandamentului inamic pe teatrul de operaţii din Pacific, trecând astfel de la stăpânirea informativă la stăpânirea strategică şi operativă.
 Britanicii l-au stăpânit informativ pe Hitler şi Înaltul comandament militar german prin cacealmaua trasă aliaţilor lor francezi cărora le-au şterpelit secretul maşinii de cifrat
ENIGMA şi SUPRAENIGMA. Cum şterpelirea are şi un moment petrecut în România, fiind în aceleaşi timp un exemplu de neloialitate faţă de un aliat mai slab, merită câteva rânduri în plus, edificatoare cu atât mai mult cu cât România s-a bucurat din plin de acest tratament discriminatoriu al marilor aliaţi şi în Primul şi în al Doilea Război Mondial.
 1929: Secret Intelligence Service ştia că armata germană renăscută nazist şi
revanşard de Hitler posedă o maşină modernă de cifrat botezată ENIGMA. Commander Fried Winterbotham este trimis la Berlin să intre în posesia unui exemplar ENIGMA. Pătrunde cu acoperire de diplomat la vârful ierarhiei naziste: Alfred Rosenberg, Rudolf Hess (mason), Erik Kock viitorul gauleiter al Ucrainei, generalul Walter Von Reichenau, o elită silenţioasă care-l citeşte şi prin cei în drept îl pofteşte afară, interzicându-i cel de al treilea Reich.
 1930; se înfiinţează secţia D din B2 francez (serviciul de informaţii şi contrainformaţii) cu misiunea interceptării şi a decriptărilor sub comanda unui fost
soldat în 1914 şi viitor general de brigadă în 1947,Gustave Bertrand.
 La Berlin se organizează tacit opoziţia la dictatura nazistă. Un Hans T.Schmidt cu
nume conspirativ „Asche” înalt funcţionar al cifrului în ministerul de externe german este racolat de ofiţerul francez, şeful secţiei D din B2, Gustav Bertrand.
 1931-1938 Bertrand obţine prin „Asche” indicaţii despre ENIGMA: o notă de
utilizare, o notă de cifrare, cheile, documentele privind primul model aflat în serviciul
Wehrmacht-ului din 1924 cu titlul de încercare, fiind operaţional la eşaloanele superioare din 1934. Cu toate datele furnizate de „Asche” serviciul D nu putea descifra mesajele germane, specialiştii nemţi folosind o protecţie specifică bine pusă la punct.
 BS4 serviciul special al armatei poloneze are o echipă redutabilă de tehnicieni şi
decriptori : Marian Rejewski, Henryk Zygalski, Jerzy Rozycki, inginerul Tadeus Lizieki.
 Spre a ajunge la ENIGMA ofiţerul francez Gustave Bertrand execută 18 misiuni
informative timp de 8 ani în 6 ţări central şi est europene, – predă polonezilor toată
documentarea obţinută de la „Asche”. Pe baza acestei documentări specialiştii polonezi reconstruiesc o maşină ENIGMA. O folosesc intensiv până când reuşesc să descifreze mesajele germane. De aici începe jocul loialităţii şi al neloialităţii, al indiscreţiilor care fac posibil acest text.
 Loial, Bertrand duce la Londra informaţia care face senzaţie în serviciile speciale.
● 10 ianuarie 1939. Se presimte războiul. Bertrand oferă un dineu la restaurantul
Drouant din Paris. Participă commander Denniston din Secret Intelligence Service cu doi însoţitori şi cu doi ofiţeri superiori de la cifru, polonezi.
 26 iulie 1939. Întâlnire la Varşovia în aceeaşi formaţie, Bertrand fiind însoţit de
căpitanul Braquene. Britanicii sunt cazaţi la hotel Bristol, francezii la hotel Polonia. Nu am informaţii care să ateste o prezenţă a serviciilor germane de contra spionaj, asta în primul stat ţintă şi în perspectiva invaziei.
 26 iulie. Întâlnire ultra secretă. Polonezii prezintă francezilor şi englezilor uimiţi, o
maşină ENIGMA, promiţându-le câte un exemplar pentru fiecare serviciu special. Insist deoarece după 1941 posesoarea occidentală a maşinii ENIGMA, Anglia, aliata Uniunii Sovietice ar fi trebuit să-i furnizeze acesteia informaţiile, care ar fi scutit-o parţial de insuccesele militare ale anilor 1941-1942.
 16 august. Bertrand primeşte cele două exemplare ENIGMA. Duce un exemplar în
Anglia. Modulul-maşină cu specialişti de rigoare este fixat la Bletchley, de unde va descifra traficul radio al Berlinului pe toată durata războiului, asigurându-le britanicilor stăpânirea informativă a Germaniei. Adaug încă două amănunte: invazia Poloniei de către nazişti şi comunişti sileşte specialiştii cifrului polonez să se refugieze în România, sunt cazaţi la Călimăneşti, de unde-i recuperează Bertrand cu aprobarea celor în drept.
● 28 octombrie 1939, castelul Vignolles, 40 km de Paris. Echipa lui Bertrand reuşeşte
să descopere cheia noului sistem de cifrare german. O trimite la Bletchley. De aici începe scenariul britanic. Mai corect, după invazia şi căderea Franţei. Se organizează un roman poliţist cu aventuri palpitante ale agenţilor britanici care constituiţi într-un comando au răpit ENIGMA dintr-un autocamion al armatei germane încadrat într-o coloană auto undeva pe graniţa cehoslovacă. Generalul Gustave Bertrand aparţinând Franţei învinse a fost trecut în anonimat.Commander Alastair Denniston şi secundul Gubbins devin eroii romanului palpitant de spionaj.
 Notez cele două momente genocidare organizate de Roosevelt şi Churchill: Pearl
Harbor: 2008 morţi şi 710 răniţi din marină; 106 morţi şi 69 răniţi din infanteria marină; 218 morţi, 364 răniţi din armată; 68 morţi, 35 răniţi dintre civili, fără să pun la socoteală navele şi avioanele distruse.
 ENIGMA de la Bletchley descifrase ordinul german de a se bombarda oraşul
industrial Conventry. Churchill ştia data şi ora atacului. Populaţia nu a fost avertizată,
pentru a nu se da de bănuit germanilor că li se descifrează mesajele. Orăşenii au plătit cu mii şi mii de morţi secretul Enigmei de la Bletchley.
 Când află de tragedia de la Pearl Harbor, William Friedman descriptorul care
descifrase mesajele japoneze suferă un şoc psihologic. Este ţinut 5 luni în repaus spre a-şi reveni. Amiralul Kimmel şi generalul Short, comandanţii neavertizaţi de la Pearl Harbor sunt acuzaţi de Robert Owen, judecătorul aflat la ordinele lui Roosevelt de dezastrul de la Pearl Harbor. Amiralul este suspendat din funcţie şi trecut în retragere. Toate protestele la toate nivelurile ierarhice rămân fără răspuns. După ani îndelungaţi o contraanchetă îl disculpă. Orice publicitate este interzisă. Council on Foreign Relations interzice preşedinţilor următori lui Roosevelt să revină asupra cazului.
După război a apărut o bibliotecă întreagă pe tema Pearl Harbor finanţată copios, slujind teza oficială: japonezii au atacat prin surprindere silind SUA să se apere. Blamul moral revine japonezilor care au meritat şi cele două bombe atomice de la Hiroşima şi Nagasaki. Acestor cărţi li s-a făcut o publicitate deşănţată.
Au apărut câteva cărţi care au dezvăluit adevărul. Notez: THE FINAL SECRET OF PEARL
HARBOR, a amiralului R.A. Theobald tipărită în Ediţions Devins-adair, 1954, scoasă din
librării, acoperită cu complotul tăcerii şi altele cu acelaşi regim.
 23 august 1945. Generalul Gustav Bertrand este decorat de britanici cu
„Distinguished Service Order”, înalt ordin pentru ofiţeri.
 22 februarie 1960. Ceremonie oficiată la bordul port-avionului „Forrestal”. Viceamiralul Anderson, comandantul Flotei a 6-a din Mediterană îi acordă generalului francez „Legion Of Merit”. Gustav Bertrand, retras în sud la Theoul a Mer, se face că nu înţelege subtextul acestui act târziu de apreciere.
 1973. Generalul publică la editura Plon volumul întitulat „ENIGMA” bine garnisit cu date, documente, fotografii. Autorul şi cartea cad victime complotului tăcerii. Britanicii şi americanii refuză să o traducă. Generalul moare prematur şi uitat.
 Un punct de vedere (2). Sunt destul de vagi documentele care ar atesta un schimb
substanţial de informaţii între SUA şi Anglia, ţări capitaliste dominate de marea finanţă suprastatală şi aliat – Uniunea Sovietică, ideologic ostilă, anticapitalistă, propunând un mesianism proletar încă din 1917 atât în Asia, cât şi în Europa, cu nuclee şi partide comuniste cam pe toate continentele, surse de tulburări social-politice, vizând traducerea în viaţă a lozincii: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă”. Traducere în viaţă însemnând abolirea sistemului capitalist prin violenţă şi înlocuirea lui cu dictatura proletariatului, având ca centru de conducere Moscova. Producerea de documente în acest sens ar confirma loialitatea şi umanismul unui asemenea demers, loialitate şi umanism care ar fi cruţat aliatului răsăritean sutele de mii de victime ale primului an de război, asta în ipoteza unei
izolări sau blocări informative a conducerii politice şi militare a Uniunii Sovietice. Dar n-a fost cazul. În fapt politica acestei alianţe împotriva divergenţei radicale de sistem şi ideologie a fost una de uzură a partenerului prin forţă nazistă, ca să se asigure atuuri la pace. Dar asta este o altă problemă, care prin intercondiţionările zonale şi europene a influenţat radical istoria postbelică a României, nu fără să afecteze direct mersul operaţiunilor militare, schimbând raportul logistic şi tehnica de luptă în favoarea Armatei Roşii atunci când Anglia s-a aflat în dificultate şi aliatul răsăritean a măcinat substanţial forţa inamicului pregătit s-o invadeze.
 Stalin îl stăpâneşte informativ pe Hitler. Dublul flux al trădării şi una din victime:
România şi armata sa. Hans T. Schmidt devenit „Asche”, înalt funcţionar al cifrului din
Ministerul de Externe nazist n-a fost singurul opozant la hitlerism din structurile de vârf ale regimului. Şi nici singurul care a luptat împotriva lui, trădându-i secretele. La conducerea armatei şi în ierarhia ei s-au aflat destui opozanţi care au încercat să schimbe politica militară a Germaniei, suprimându-i căpetenia impusă dictatorial şi menţinută printr-o feroce poliţie politică. Majoritatea acestor complotişti au fost lichidaţi. Cei mai abili şi mai eficienţi şi-au folosit poziţiile din structuri trădând inamicului secretele pe care le deţineau, indiferent de urmările tragice pentru trupele proprii. 
Un Rudolf Roessler stabilit în Elveţia, stat neutru şi bloc financiar, nume conspirativ „Lucy”, agent sovietic a fost sursa care obţinând rapid informaţiile esenţiale privind planurile de operaţii, directivele şi ordinile Înaltului Comandament German pentru frontul rusesc, imediat după ce erau elaborate, le transmitea la Moscova în acelaşi regim de urgenţă, aşa că de multe ori ele ajungeau la inamic înainte de a ajunge la comandamentele proprii. Filiera Xşilor din OKW – „Lucy” – Moscova a funcţionat ireproşabil până în noiembrie 1943 când elveţienii l-au salvat de Gestapo, arestându-l.
 În noiembrie-decembrie 1942 „Lucy” era în plină activitate, unele din informaţiile lui vizau dispozitivul german de la Stalingrad, notând compoziţia eterogenă a trupelor cu misiunea să facă siguranţa flancului stâng al armatei germane care asalta Stalingradul. ”Lucy” nu era deloc zgârcit cu amănunte revelatoare primite de la trădătorul sau trădătorii lui HItler din Înaltul Comandament German.
 18 aprilie 1942. din mesajele expediate de „Lucy”, primite de Jucov, Şeful Marelui
Stat Major al Armatei Roşii „…Linia lungă a frontului care va fi cucerită de Wehmacht va fi încredinţată pentru apărare unor trupe negermane. Vor fi 52 de divizii străine: 27 divizii româneşti, 13 ungureşti, 9 italiene, 2 cehoslovace şi o divizie spaniolă. Pentru că românii şi ungurii se urau unii pe alţii şi erau în stare să se bată între ei, vor fi separaţi prin 9 divizii italiene şi una spaniolă”…
 COMENTARIU (1). Această lungă introducere notează şi subliniază o realitate esenţială a celui de al Doilea Război Mondial: Aliaţii controlau şi stăpâneau informativ
forţele principale ale Axei – Germania şi Japonia.
 Opoziţia unor vârfuri germane la regimul hitlerist s-a tradus de fapt prin trădarea
planurilor militare, în principal pe frontul de Est şi prin încercările de a-l lichida pe Hitler.
● Acest control informativ a slujit esenţial Înaltului Comandament Sovietic la întocmirea planurilor ofensivei de pe Don şi la executarea lor cu lovitura principală acolo unde inamicul, între care ne prenumăram era mai slab.
 Exemple semnificative de directive ale OKW cunoscute de Stavka, Marele Cartier
General Sovietic (OKW = Oberkommando der Wehrmacht).
 Directiva nr. 41 semnată de Hitler la 6 aprilie 1942 pentru a prelua iniţiativa
strategică pierdută în bătălia Moscovei din iarna 1941-1942: „Scopul este de a nimici
definitiv forţa militară vie, care a mai rămas sovietelor şi de a lua cât mai repede cu putinţă cele mai importante surse de putere în sfera economiei de război”. Acest scop economico- politic era tradus militar de OKW prin planurile de ofensivă, alocarea forţelor necesare, la rândul lor cunoscute de sovietici care şi luau măsurile defensive sau contraofensive necesare.
 Directiva nr. 43, 11 iulie 1942 ordona armatei 11 să traverseze strâmtoarea Kerci şi
prin peninsula Taman să atace spre Maikop ( spre a ajunge conform directivei nr. 41 la
zona caucaziană a uriaşelor rezerve petrolifere).
 JOC DIPLOMATIC, CONSECINŢE MILITARE, PRELUDIU LA TRĂDĂRILE
GERMANE. Literatura noastră de specialitate dovedeşte o mare discreţie şi pudoare, când este vorba să explice motivul real pentru care mareşalul Ion Antonescu a fost nevoit să suplimenteze forţa armatei operative, împotriva opiniei Marelui Stat Major, a politicienilor iresponsabili şi a nemulţumirii publice.
 În primăvara lui 1942 bună parte din armata operativă se afla în garnizoanele din
ţară. Aducerea în ţară şi demobilizarea Marelui Cartier General a semnificat încetarea
participării noastre la război. Semnificaţia care a declanşat riposta promtă a diplomaţiei lui Hitler având ca miză Ardealul. Miză permanentă a tuturor diplomaţiilor antibelice, belice şi postbelice interesate de geopolitica central şi est europeană. Acutizată când scriu aceste rânduri.
 TIMP 1. 1941 decembrie. Hitler îi scrie Mareşalului, solicitându-i sporirea efectivelor pe front. Asta spre sfârşitul lui decembrie ca imediat să manevreze diplomatic Ungaria ca piesă de şantaj; ameninţare fie directă, fie potenţială în viitorul unei Germanii victorioase care va gestiona tratativele de pace. Deci:
 TIMP 2 1942, 1 ianuarie. Scrisoare semnată de Hitler către amiralul Horthy Miclos
cu cerere identică: să mărească efectivul pe frontul sovietic. Cum relaţiile celor două ţări revanşarde erau de mare amiciţie, spre a da greutatea cuvenită aluziei şantajistă, Hitler îl trimite la Budapesta pe Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe, cu misiunea de a-i cere lui Horthy 28 de divizii spre a provoca concurenţă României. Însăşi alegerea lui Ribbentrop ca mesager la Budapesta se constuituia într-o ameninţare voalată. Acesta semnase tratatul germano-sovietic sub numele de Ribbentrop-Molotov cu anexele lui secrete care au permis Uniunii Sovietice ultimatumul şi anexarea silnică a Basarabiei, Herţei şi Bucovinei de Nord şi tot el a fost pumnul Germaniei la arbitrajul de la Viena transformat în dictatul prin care s-au impus nevolnicului şi trădătorului regim autoritar Carol al II-lea, cedarea Ardealului de nord-vest. Ribbentrop, artizanul folosit de Hitler să pedepsească România pentru politica ei împotriva Puterilor centrale şi contribuţia la înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial. Ribbentrop, nume odios în opinia noastră publică, deopotrivă la vârfurile ierarhiei militare, simbolizând neaderenţa la teoria rasei superioare cu îndreptăţirea mesianică de a stăpâni lumea. După aranjamentul politic urmează cel militar: întrevedere feldmareşal Wilhelm Keitel – general Szombathelyi Ferencz, şeful Marelui Stat Major maghiar, când se definitivează contribuţia Ungariei la campania din Est, contribuţia amintită în treacăt, de fapt instrumentul şantajului: iată ungurii
dau atât, vor întreg Ardealul, voi ce daţi ca să vă păstraţi ce v-a rămas din el sau, cine ştie, să-l reluaţi aşa cum l-aţi avut. Ungaria: Armata cu 3 corpuri de armată însemnând 9 divizii de infanterie, o divizie blindată,Brigada 2 aviaţie, iar ca trupe de ocupaţie 5 brigăzi de infanterie.
 TIMP 3 La Bucureşti vine feldmareşalul Keitel, şeful OKW spre a menaja opinia
publică, ostilă lui Ribbentrop, Keitel este imperativ. Cere trimiterea pe front în ritm accelerat a 6 trenuri cu militari pe zi până la nivelul a 10 divizii, apoi încă 5 divizii. Desigur se face aluzie la contribuţia Ungariei. De aici târguiala strict economică în folosul României se trece în domeniul militar. Marele Stat Major în principal pe poziţia implicării minimului de forţe pe frontul de Răsărit şi a constituirii unei armate de operaţii capabilă să se opună unui atac unguresc şi să elibereze Ardealul cedat prin dictatul de la Viena. În acelaşi timp cere ca OKW să înarmeze cu tehnică modernă de luptă trupele operative şi să le asigure logistic. Mareşalul este conştient că Hitler îl sileşte indirect ca România să fie măcar egală cu Ungaria în efortul de război. Pe acest fond conflictual se suprapune statutul incert al alianţei, lipsit de un tratat care să stipuleze fără echivoc obligaţiile părţilor semnatare. Sabie cu două tăişuri. Din partea română deplină libertate de mişcare politică şi militară, oferindu-i posibilitatea să rămână în alianţă sau să renunţe le ea când interesele naţionale o cer, din partea Germaniei să ofere sau nu tehnica de luptă solicitată, facilităţile de transport, participarea la asigurarea logistică. Acest târg ambiguu a marcat tragic participarea noastră la război, plătită de oştire cu tone de sânge, facilitând ieşirea din alianţă şi întoarcerea armelor când lungul şir de trădări ale nazismului a pus în pericol existenţa statului român. Faptul că şi documentul revelator a afirmaţiilor de mai sus sunt evidente la vizita feldmareşalului Keitel şi la urmările ei.
 Germania prin Keitel îşi ia obligaţia să doteze cele 15 divizii cu tehnică de luptă
modernă pe baza unui credit de război, aprovizionându-le atunci când ajung pe front. Nici nu s-au pus în mişcare diviziile şi Keitel face prima cotitură: „Este posibil ca să nu poată fi îndeplinite toate cerinţele înzestrării materiale a unităţilor…O înzestrare redusă contra unor unităţi inamice în cea mai mare parte improvizate pare a fi îndeajuns de suficientă fără a compromite puterea de pătrundere a trupelor proprii”, ca la 23 iulie 1942 Keitel să-i comunice şefului Marelui Stat Major „nu există pe de o parte, nici o promisiune pentru preluarea şi livrarea aprovizionărilor Armatei 4 române, iar pe de alta, că faţă de situaţia noastră punerea la dispoziţie a aprovizionărilor din mijloacele economiei germane nu este posibilă”.
Aici se notează informaţiile serviciilor germane trimise la Berlin conform cărora armamentul modern trimis în România în loc să înzestreze trupele de pe front este reţinut în interior.
Note informative conţinând adevărul pretextului, înarmarea spre a preveni o posibilă
ofensivă horthystă, act cu două tăişuri, ambele tăind în carnea noastră – germanii nu ne mai livrează tehnică de luptă competitivă, încă din 1941, OKW având suspiciuni faţă de bunele noastre sentimente, trupele de pe front sunt lipsite mai ales de tunuri anticar eficiente faţă de blindajul tancului T34, de asemenea şi de armamentul automat, lipsuri care din start asigurau superioritatea inamicului.
Se conturează anomaliile şi contradicţiile alianţei care coroborate cu stăpânirea informativă a OKW şi a lui Hitler, cu trădarea din sistemul politic şi militar, cu greşelile în materie de strategie şi trădările repetate ale aliatului român generate de lipsa mijloacelor în a-l aproviziona corespunzător şi din necunoaşterea psihologiei soldatului român la care aroganţa prusacă potenţată de teoria rasei superioare au condus la subordonarea abuzivă a unor mari unităţi, unităţi şi chiar subunităţi, rupându-le de comandamentele organice, de comandanţii lor spre a fi folosite ca trupe de sacrificiu. Aici este vina aceluiaşi târg ambiguu al alianţei lipsită de un tratat care ne-ar fi legat juridic de destinul nazismului pe de o parte, pe de alta, neexistând norme de cooperare la nivel strategic al comandamentelor de căpetenie.  Hitler şi-a însuşit prin natura şi forţa împrejurărilor statutul de comandant suprem al coaliţiei antibolşevice, fapt care a indus diverselor comandamente germane de la cele de nivel operativ până la cele tactice, convingerea că sunt superioare comandamentelor româneşti şi că le pot ori subordona, ori că le pot folosi trupele după necesităţi, menajându-şi trupele proprii.
Volumele noastre de istorie militară documenteazăconvingător acest abuz care a condus la ostilitate faţă de aliatul german, uneori degenerată până la folosirea armelor, neexecutarea ordinelor de atac sau de rezistenţă pe poziţie este nu numai la nivel de unităţi şi subunităţi, ci şi la nivel de divizie. Conflictul între Mareşal şi Marele Stat Major, mai voalat sau mai explicit s-a adăugat prin ecoul lui la corpul ofiţeresc de pe front stării de spirit a luptătorilor din linia întâi, lipsiţi de artilerie, de blindate, de mijloace de transport, siliţi să mărşăluiască sute de kilometri prin arşiţă sau viscol, cu logistica pe căruţe, în timp ce aliatul se deplasa rapid în mijloace auto, odihnit şi bine şi la timp hrănit. Nu bătălia de la Cotul Donului din noiembrie-ianuarie 1942 face obiectul acestei intervenţii, ci factorii mereu evitaţi sau abia sugeraţi care, însumaţi, au contribuit decisiv la tragedia Armatei 3 române.

O SCHIŢĂ DE SINTEZĂ (1) care ar adăuga factorilor creatori de stare morală, motivaţie pentru luptă, relaţie de comandă, câteva amănunte fireşti intrate în interdependenţă în modulul armată de operaţii acţionând departe de patrie şi patria pentru luptător reprezentată de microuniversul familial care include şi mediul înconjurător. Oituz, Mărăşti, Mărăşăşti au fost rezultatul motivaţiei cheie a soldatului nostru. A eroismului legendar. A puterii de jertfă. S-a bătut pentru pământul ţării asta însemnând vatra cu toate ale ei, chiar dacă a fost o vatră urbană. Se înţelenise în acel: „Pe aici nu se trece”.
 Ţiganca, Orhei, Corneşti, aceleaşi motivaţii. Pe măsură ce se depărta de Nistru
motivaţia esenţială slăbea. Pălea. Se stingea. Nu putea fi înlocuită cu una teoretică.
Ideologică. Geostrategică. Lupta împotriva bolşevismului: În 1941 ca şi în 1877, ca şi în 1916 trupa era majoritar ţărănească. Legată de ciclul anotimpurilor care dictau de la începutul începuturilor calendarul de viaţă: fizică şi spirituală. Acasă, vatra îl cerea
imperativ. Calendarul de viaţă se împlinea prin el. Marşul spre Răsărit era o rupere. O
sfâşiere lăuntrică înţeleasă de vârfurile Marelui Stat Major care, cu 25 de ani în urmă,
comandanţi de plutoane şi companii fiind, săvârşiseră cu părinţii lor Oituzul, Mărăştiul, Mărăşeştiul. Împotriva năvălitorului. Aliatul de astăzi. Alchimia moralului este şi alchimia subtilă a victoriei noastre sau a înfrângerii dar nu despre asta ne ocupăm aici.
LANŢUL NEFAST AL TRĂDĂRILOR GERMANE. Tragedia de la Cotul Donului,
noiembrie-decembrie 1942 cu ecouri până în ianuarie 1943, înscrie cu tone de sânge şi zeci de mii de destine umane distruse pagina acuzatoare a falimentului guvernărilor
interbelice, în întregul complex istoric al epocii: economic, politic, diplomatic, militar. În volumul Cotul Donului 1942 coordonat de profesorul universitar dr. Vasile Şoimaru sunt reproduse câteva fotografii din acel moment care argumentează de la sine afirmaţia de mai sus. În ediţia a II-a la pagina 167 jos este un cimitir ostăşesc de front, iarna. Pe marginea gropii proaspăt săpată se văd picioarele celor doi soldaţi care trebuiau îngropaţi. Desculţi. Li s-au luat bocancii şi ciorapii. Să li se dea celor cu încălţămintea ferfeniţită după sutele de kilometri mărşăluiţi. Act profanator. Cumplit act de acuzare al parlamentarismului demagog, bugetivor şi spoliator al înzestrării armatei. Cumplit act acuzator al cortegiului de generali care s-au perindat la şefia Marelui Stat Major şi a Ministerului de război. Mai ales acuzare la căpetenia armatei şi primul ei jefuitor, degeneratul rege Carol al II-lea.  Lanţul nefast al trădărilor germane se înscrie în lanţul nefast al trădărilor clasei politice româneşti
care în perioada înterbelică a transformat statul în sursă de îmbogăţire şi armata în decor multicolor şi prilej de discursuri patriotarde la defilările de 10 mai. Trădarea clasei politice, afaceri cu armament de tipul „Skoda”, au hărăzit Armatei 3 române înşirată aberant de comandamentul german pe o singură linie, un tun anticar, un fel de puşcoci tip „Reşita” afaceristului Auschnit de 76 m/m la 3-4 km de front, tun care zgâria blindajul tancului sovietic T34 şi ar fi trebuit să scoată din luptă în sectorul de rupere măcar 1 tanc din cele care atacau pe 1 km de front. Mă opresc aici spre a nu fi silit să numesc pe cei care au pierdut Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa şi jumătate din Ardeal pentru recuperarea cărora oştirea a plătit cu zeci de mii de morţi, mutilaţi şi pulverizaţi în neant.
 Ziarul budapestan UJ MAGYARORSAG din 4 august 1997 a publicat un articol
denigrator şi insultător la adresa Armatei Române, acuzând-o de laşitate. Manufactura este semnată, nu întâmplător de un ungur cu cetăţenie germană, certificând în actualitate o veche şi păguboasă colaborare pentru România. Semnatarul este un Endre Janos. Ca şi în cazul stăpânirii informative a Japoniei şi Germaniei de către aliaţi, la prima vedere neaderentă la subiect, şi în acest capitol este nevoie de puţină istorie, acest Endre Janos fiind străin de argument, în locul căruia foloseşte calomnia şi insulta. După care acuză România că a trădat puterile centrale în Primul Război Mondial şi oştirea ei de laşitate pe câmpul de luptă. vajnicul maghiaro-german ne acuză că în al Doilea Război Mondial am trădat Aliaţii, după care am trădat Germania aliată, de fapt teza de subtext a articolului menţionat, teză cu bătaie lungă complementară tezelor profesorului german Leopold Kohr care pledează pentru (citez): „Tot ce este mic este minunat”. Adică Jugoslavia în stătuleţele actuale, Cehoslovacia idem, România în Oltenia, Banat, Crişana etc, etc. adică ţările succesoare decedatului imperiu bicefal Austro-Ungar adică o altfel de revanşă printr-o 
euro-regionalizare radicală care nu se aplică Germaniei, o ţară a landurilor cu puzderia lor de regi şi regişori.
NUMAI ARGUMENTE
 1940 16 februarie Marele Stat Major este informat de către colonelul Traian
Teodorescu, ataşat militar la Ankara, despre modul cum Anglia şi Franţa, puterile garante, intenţionau să acorde ajutor militar României, în cazul unei agresiuni germane. Cele două puteri garante capitulaseră la München, Germania ocupase Austria şi Cehoslovacia fără ca aliaţii să mişte un deget până la invazia Poloniei. Aliaţii ne propun o debarcare utopică la Constanţa sau varianta Salonic eşuată lamentabil în Primul Război Mondial care ne-a costat Turtucaia şi Dobrogea. Vorbe. În vreme ce cu toate presiunile Germaniei, economice, diplomatice şi militare, onoram comenzile anglo-franceze cu petrol şi cereale (1930-1940) acceptând şi un plan de colaborare pentru închiderea canalului Porţile de Fier prin care treceau convoaiele de nave destinate fluxului de aprovizionare cu petrol, cereale şi materii prime pompat de Rusia comunistă, Germaniei naziste şi prietenă. Mai mult România a acceptă sabotarea propriei producţii de petrol spre a nu cădea în mâna Germaniei naziste.
 Replica: generalul Franz Halder, Şeful Statului Major General al Armatei de uscat
ordonă întocmirea planului de operaţiuni în vederea invadării României, cot la cot cu
armata maghiară. Reacţia aliaţilor – nulă. Le-am exportat în mai 1940 – 135000 tone de petrol, mai mult decât în mai 1939, reducând exportul către Italia şi Germania cu 44000 tone, în pofida ameninţărilor Germaniei. Mai mult: primim tranzitul zecilor de mii de militari polonezi, uşurându-le drumul spre aliaţi, ca şi tranzitul tezaurului statului polonez invadat de aliaţii nazisto-comunişti. Reacţia beneficiarilor Anglia şi Franţa – nulă. Aliaţii nazisto-comunişti mutilează România Mare. Reacţia puterilor garante – nulă.


ŞI PUŢINĂ ISTORIE. Revendicativul Endre Janos ajunge la esenţa demersului, acuzând România că şi-a trădat aliatul german în al Doilea Război Mondial.  1939, aprilie. Memoriu elaborat de OKW întitulat: Aprovizionarea cu petrol a Germaniei în timp de război. Memoriul viza petrolul românesc propunând trei alternative pentru a-l însuşi:economică, diplomatică (tratat de alianţă), militară (ocupaţie).
 1939, august. Se elaborează o variantă adusă la zi a ocupării zonei petroliere.
 1940, ianuarie se elaborează un plan de operaţiuni pentru atacarea României pomenit mai sus (Planul general Halder) căruia i se aduc îmbunătăţiri, devenind planul Aufbau Ost.
 28 iunie 1940, invadarea Basarabiei şi Bucovinei de către sovietici cu complicitate
nazistă.
 30 august 1940, semnarea Dictatului de la Viena impus de Germania nazistă, Italia
fascistă în favoarea Ungariei horthyste. Pe acest fond tragic, convorbiri general Ion
Antonescu – general Kurt von Tippelskirch din Statul Major al OKW pentru trimiterea unei misiuni militare în România care să instruiască ofiţerii în mânuirea tehnicii moderne de luptă. Condiţia: după terminarea misiunii, armamentul modern rămâne în dotarea armatei române. Este preludiul la şirul trădărilor germane:
1. Misiunile germane Lehrstab I şi Lehrstab II nu au lăsat armamentul modern
armatei române.
2. Misiunea germană are un scop aparent – instruire şi unul secret –
supraveghere şi intervenţie. Se bucură de extrateritorialitate. Citez din ordinul
feldmareşalului Keitel:
a) armata terestră şi Luftwaffe vor trimite misiuni militare în România. Sarcina
lor aparentă (sublinierea mea) va fi etc. etc.
b) sarcinile lor reale, care nu trebuie să fie evidente nici pentru români, nici
pentru propriile noastre trupe sunt…
3. Gestapoul îşi organizează sistemul de rezidenţe spre a ne stăpâni informativ
având 14 în zona petroliferă, 24 în porturile dunărene, 6 la Braşov, 5 la Timişoara, 4 la Iaşi
2 la Sibiu, 2 la Craiova.
4. Partidul nazist sprijină demersurile hortlyste privind Ardealul. Încearcă să-şi
creeze o forţă politică subordonată prin Mişcarea Legionară intervenind în politica internă a statului român.
5. Spre a preveni o mişcare antigermană pe front, pentru a proteja trupa proprie
(am notat faptul) comandamentele germane încadrează marile unităţi, unităţile şi micile unităţi în marile unităţi proprii, folosindu-le ca trupe de sacrificiu.
Documentele elaborate de comandanţii marilor unităţi româneşti fac obiectul unor capitole speciale în volumele de Istorie militară. Citez din scrisoarea Mareşalului adresată feldmareşalului Erich von Manstein, comandantul grupului de armate Don:”… Soldatul român nu poate fi comandat decât de ofiţerul şi de comandamentul român. El nu poate fi umilit de un străin… El nu poate fi masacrat în atacuri inutile…Eu sunt dator să vă previn că dacă nu încetează această atitudine şi aceste fapte voi avea de examinat situaţia forţelor noastre în cadrul frontului dumneavoastră”. Reacţia dură la trădarea germană conduce la înlocuirea generalului Hauffe de la comanda Misiunii germane cu generalul de cavalerie Erik Hansen. Un paleativ… Răul fusese făcut. Pierderi dureroase şi inutile ale unităţilor noastre. Radicalizarea opiniei antinaziste a militarilor de pe front mergând, repet, până la neexecutarea ordinelor şi părăsirea poziţiilor fără luptă.
6. A şasea trădare germană pe front, la fel de gravă ca precedenta. Cu toate promisiunile şi angajamentele asumate, aliatul german, spre propria-i pagubă, lipseşte Armatele 3 şi 4 române de tunurile anticar de 88 m/m, eficiente împotriva tancurilor T34.
– Obsedat de obiectivul politic, Hitler anunţase cucerirea Stalingradului la 8 noiembrie se neglijează situaţia reală din teren spre a da câştig de cauză politicului.
– Aliatul nu ţine cont de atenţionările noastre privind nepotrivirile dintre situaţia
 concretă din teren; capetele de pod sovietice, frontul Armatei pe 2/3 nu se găsea pe Don, ci la sud de acesta.
– Aliatul german nu îndeplineşte toate angajamentele de a destina 4 divizii germane
în rezerva Armatei.
– Aliatul german nu ţine cont de avertizările noastre bazate pe informaţiile furnizate de aviaţie şi de propriii ei luptători care vesteau iminenţa unei ofensive.
– Aliatul german supune Armatele 3 şi 4 române unei discriminări drastice la regimul
aprovizionării cu muniţii şi subzistenţă. Astfel:
 pentru o lună Armatele 3 şi 4 române şi Armata 6 germană aveau nevoie de 775
trenuri repartizate discriminatoriu:
– 56 Armatei 3 române
– 17 Armatei 4 române
– 192 Armatei 6 germane cărora se adaugă alte
– 103 pentru diverse formaţiuni germane
 Românii 73 trenuri subzistenţă
 Aliatul 295 trenuri subzistenţă
 Aceeaşi metodă discriminatorie la muniţii:
– 16 trenuri Armata 3 română
– 1 tren Armata 4 română
– 33 trenuri Armata 6 germană
7. A şaptea trădare germană cu aceleaşi consecinţe nefaste: Hitler ordonă să nu se
evacueze Crimeea, anulând cerinţa Mareşalului de a-şi salva trupele. Document –
scrisoarea Mareşalului adresată generalului Ferdinand Schoerner, comandantul Grupului de armate Ucraina de sud. „…Este de neînţeles pentru ce să fie jertfite (n.n. trupele) fără nici un scop, într-un cap de pod îndepărtat care şi aşa nu va putea fi ţinut, în loc să fie aduse în patrie, ca să apere locul lor de naştere, cotropit de inamic” .
8. A opta trădare pe câmpul de luptă care a pus în joc existenţa României: transferul
unor divizii blindate germane de pe frontul din Moldova spre a întări frontul „Centru” care apăra Germania de invazia sovietică.
 A DOUA SCHIŢĂ DE SINTEZĂ. Germania este obligată să-şi asume o bună parte
 din cumplita dramă a României anilor 1939-1944 fiind statul revanşard care a declanşat şirul amputărilor teritoriale: 44500 km2 jefuiţi de aliata conjuncturală URSS cu 3915000 locuitori; Cadrilaterul, 43492 km2 , din Ardeal cu o populaţie de 2 667.000 locuitori, adică 99 788 km2 , însemnând 33,8% din suprafaţa teritoriului naţional şi 6 831 000 de suflete însemnând 33,3% din întreaga populaţie, la care se adaugă o parte din pierderile de pe front datorate neonorării înzestrării cu tehnică de luptă modernă a Armatei Române”, greşelilor grave săvârşite de comandamentele germane începând cu cel politic militar supus orbeşte lui Hitler, excelent organizator socio-politic, militar diletant, nedepăşindu-şi statutul de caporal
 23 august 1944 a fost răspunsul la trădările germane, răspuns căruia aliaţii îi
datorează scurtarea războiului din Europa cu 200 de zile, economisirea a zeci de mii de vieţi omeneşti şi a unui uriaş efort economic de război. Un 23 august cu totul altfel decât aşa cum îl gândise Mareşalul.
 ŞI FINALUL ACESTEI REMEMORĂRI. Cu o trimitere la honvezul expatriat, Endre
 Janos, şi la aprecierile lui injurioase faţă de Armata Română.
1. Istoricul maghiar Lukas Ludovic, voluntar în armata otomană comandată la Plevna
 de Osman Paşa: „…Întocmai ca şi garda lui Napoleon I, trupele române au făcut mai multe asalturi asupra redutei Griviţa, fără să dea un singur foc, ci aruncându-se numai cu strigăte de ura în mulţimea de baionete ale trupelor turceşti şi în gurile tunurilor ce împrăştiau moartea în toate părţile”.
2. Când eşti fugărit cu baioneta de la Oituz la Budapesta te faci că uiţi episodul cu
 opinca şi dai Cezarului ce este al Cezarului.
3. Cotul Donului noiembrie-decembrie 1942 reflectă direct, indirect, prin ecou şi
 ricoşet, esenţialele care definesc Campania din Est a Armatei Române, având ca
 motivaţie permanentă naţională şi istorică, straja cu caracter sacral a Marii Uniri .
 

RADU THEODORU, General de Flotilă Aeriană,
Veteran de război
Grădiştea pe Argeş, noiembrie 2017

vineri, 17 noiembrie 2017

Constantin COJOCARU Din „învăţăturile” unui mare asasin economic :Mugur ISĂRESCU


Constantin COJOCARU Din „învăţăturile” unui mare asasin economic :Mugur ISĂRESCU


Ceea ce uită domnul guvernator să ne spună este că „dificultăţile” pe care le are, acum, România, atât cu factorul capital cât şi cu forţa de muncă, se datorează ingineriilor financiare pe care le-a pus în operă chiar el
Din „învăţăturile” unui mare asasin economic
Săptămâna trecută, guvernatorul pe viaţă al Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, a avut mai multe „expuneri” mediatice.
Se pare că a început antrenamentele pentru preluarea conducerii unui nou „guvern al meu”, format din „tehnocraţi” specializaţi în slujirea intereselor mafiei financiare transnaţionale.
Într-una din aceste „expuneri”, guvernatorul i-a tras de urechi pe bancherii din România care, în opinia sa, „nu ştiu să se poarte cu clienţii lor” şi i-a îndemnat să meargă la şcoală şi să înveţe bunele maniere de care au nevoie ca să-şi anestezieze clientela pentru a putea fi jumulită fără să simtă prea mult durerea pierderii banilor.
La o conferinţă organizată pe tema împlinirii a 10 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană, la care erau prezenţi şi Klaus Iohannis, Preşedintele României, şi Gunther Oettinger, Comisarul European pentru Buget şi Resurse Umane, Mugur Isărescu le-a spus celor de faţă că „Vrem să creştem mai repede şi e absolut normal să dorim asta pentru că aşa reducem decalajele. Dar ca să creştem mai repede trebuie să mărim potenţialul nostru de creştere.”
Guvernatorul pe viaţă constată, însă, că „Avem dificultăţi atât cu factorul capital cât şi cu forţa de muncă.”.
Iată, deci, că eternul guvernator ştie bine lecţia despre creşterea economică şi reducerea decalajelor. Într-adevăr, nu putem reduce decalajele care ne despart de ţările avansate decât dacă reuşim să realizăm o creştere economică accelerată şi nu putem obţine o astfel de creştere decât dacă mărim potenţialul de creştere, decât dacă mărim cei doi factori ai acestui potenţial, capitalul şi forţa de muncă.
Avem capital puţin şi prost şi am pierdut şi partea cea mai bună a forţei de muncă, plecată din ţară în căutarea unui trai decent.
Ceea ce uită domnul guvernator să ne spună este că „dificultăţile” pe care le are, acum, România, atât cu factorul capital cât şi cu forţa de muncă, se datorează ingineriilor financiare pe care le-a pus în operă chiar el şi care au determinat distrugerea atât a capitalului acumulat de români până în anul 1989 cât şi a unei bune părţi din forţa de muncă a ţării.
În perioada 1990-2000, Mugur Isărescu împreună cu ceilalţi membri ai consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României au pus în funcţiune tiparniţa de bani a băncii şi au aruncat în circulaţie o cantitate uriaşă de bani de hârtie, care a declanşat şi întreţinut cea mai mare inflaţie din istoria ţării. Inflaţie care, la rândul ei, a determinat distrugerea celei mai mari părţi a capitalului acumulat de poporul român de-a-lungul istoriei, ca şi a milioane de locuri de muncă.
În perioada 1990-2000, masa monetară creată de Banca Naţională a României a crescut de la 514 miliarde de lei la 185.060 miliarde de lei, adică de peste 360 de ori, în condiţiile în care producţia ţării, PIB-ul, a scăzut cu aproape 20%, cea mai mare depresiune economică din istoria acestei ţări. Într-o economie normală, sănătoasă, masa monetară creşte sau scade proporţional cu producţia.
Implacabil, această creştere uriaşă a cantităţii de bani aruncată în circulaţie de către Banca Naţională a României a determinat creşterea de peste o mie de ori a preţurilor în economia naţională. „Întotdeauna şi oriunde, spune economistul american Milton Fridman, laureat al Premiului Nobel, inflaţia este un fenomen monetar. Ea nu poate fi cauzată decât de creşterea mai rapidă a cantităţii de bani decât a producţiei”.
În aceiaşi perioadă, 1990-2000, în Cehia, unde masa monetară a crescut foarte puţin, preţurile au crescut de numai 3,5 ori, creştere absolut normală, cerută de trecerea de la economia comunistă la economia bazată pe proprietatea privată asupra capitalului.
În timp ce Mugur Isărescu şi echipa lui de la Banca Naţională a României creşteau preţurile cu 250% pe an, Petre Roman şi echipa lui de la Guvernul României şi cu complicitatea liderilor de sindicat, „emanaţi de revoluţie”, indexau „subunitar” salariile şi pensile astfel încât puterea de cumpărare a acestora scădea cu fiecare an de inflaţie. Preţurile creşteau cu 250% pe an iar salariile şi pensiile cu 225%, astfel că puterea de cumpărare a salariilor şi pensiilor se reducea cu 10% pe an. Aşa s-a ajuns ca, în anul 2000, puterea de cumpărare a salariilor şi pensiilor să nu mai reprezinte decât 60% din aceea existentă în anul 1989.
În aceiaşi perioadă, 1990-2000, numărul salariaţilor s-a redus de la 8,1 la 4,6 milioane.
Reducerea salariului mediu, exprimat în preţurile de astăzi, de la 414 euro, în anul 1990, la 241 euro, în anul 2.000, combinată cu reducerea numărului mediu de salaraţi, de la 8,1 milioane, în 1990, la 4,6 milioane, în anul 2.000, a avut ca efect reducerea drastică a fondului de salarii, de la 39,7 miliarde de euro, în anul 1990, la 13,4 miliarde de euro, în anul 2.000.
În condiţiile în care numărul pensinarilor a crescut, de la 3,3 milioane, în anul 1990, la 6,2 milioane, în anul 2.000, iar pansia medie a scăzut, de la 140 euro pe lună, la 82 euro pe lună, în anul 2.000, fondul de pensii a crescut puţin, de la 5,6 miliarde de euro, în anul 1990, la 6,0 miliarde de euro, în anul 2.000.
Împreună, valoarea fondului de salarii şi a fondului de pensii s-a redus, de la 45,3 miliarde de euro, în anul 1990, la 19,4 miliarde de euro, în anul 2.000, deci la mai puţin de jumătate.
Aceasta a însemnat, însă, reducerea brutală a cererii, atât a cererii de bunuri de consum cât şi a cererii de bunuri de investiţii. Mii de întreprinderi, trecute, prin Legea 15/1990, din proprietatea publică, a poporului român, în proprietatea privată a statului, s-au trezit că nu au cui vinde produsele lor, au intrat în „blocaj financiar”, în incapacitate de plată, în faliment, gata pentru a fi „privatizate”, adică vândute pe nimic politicienilor şi transnaţionalilor.
Răul produs de Banca Naţională a României în complicitate cu guvernele României conduse, în acea perioadă, de Petre Roman, Theodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu, Victor Ciorbea, Radu Vasile şi….. Mugur Isărescu, nu s-a oprit aici.
În condiţiile creşterii an de an a preţurilor, guvernanţii României, mai sus menţionaţi, au indexat subunitar salariile, reducându-le puterea de cumpărare, dar după o mică reevaluare a capitalului fix, făcută în anul 1991, au uitat, apoi, complet, de necesitatea indexării valorii capitalului fix, a amortizării, astfel încât, fondul de amortizare nu a mai permis reînoirea capitalului. Toate întreprinderile trecute în proprietatea statului s-au trezit nu numai că nu mai au cui vinde dar că nu mai au nici bani cu care să înlocuiască utilajele şi echipamentele uzate.
Exprimată în preţurile de astăzi, valoarea imobilizărilor corporale, a capitalului fix, din România, era de 480 miliarde de euro, în anul 1989, iar în anul 2000 ajunsese la 160 miliarde de euro. Diferenţa, de 320 miliarde de euro, reprezintă o parte a prejudiciului creat poporului român de membrii consiliului de admnistraţie al Băncii Naţionale a României şi de membrii guvernelor mai sus menţionate.
Dacă luăm în considerare datele publicate de BNR în Raportul său anual privind aşa-zisele investiţii străine directe pe anul 2016, din care rezultă că imobilizările corporale şi necorporale reprezintă 45,5% din valoarea investiţiilor, a capitalului, ajungem la concluzia că valoarea prejudiciului creat poporului român prin inflaţia declanşată de Banca Naţională a României, în deceniul 1990-2000, se ridică la peste 700 de miliarde de euro, în banii de astăzi.
Aceste fapte se încadrează perfect la infracţiunea de subminare a economiei naţionale prevăzută de Codul Penal al României, în vigoare la data săvârşirii faptelor.
Pentru un prejudiciu de 60 milioane de euro, Dan Voiculescu a fost condamnat la 10 ani de inchisoare. La câţi ani de închisoare ar trebui condamnaţi cei care au produs prejudiciul de 700 miliarde de euro?
Partea cea mai rea a consecinţelor ingineriilor financiare puse în operă de către banca centrală şi guvernele României postdecembriste nu o reprezintă distrugerile de capital şi de locuri de muncă, oricât de mari sunt acestea, după cum am văzut, ci crearea unei economii bolnave, o economie oligarhică, în care 90% din capitalul naţional a ajuns în proprietatea privată a câtorva mii de oligarhi, în cea mai mare parte străini, în timp ce marea majoritate a cetăţenilor ţării este lipsită de capital, fiind obligată să-şi vândă forţa de muncă la preţul stabilit de oligarhi, o economie care produce puţină valoare adăugată, însuşită, în cea mai mare parte de oligarhi şi transferată în străinătate.
Conform calculelor mele, realizate pe baza datelor publicate în Anuarele Statistice ale României, în perioada 1990-2016, oligarhii au scos din ţară peste 1.500 miliarde de euro, adică peste 50% din PIB-ul creat de români în această perioadă. Anul acesta, 2017, vor mai scoate alte 90 miliarde de euro, din PIB-ul de 180 miliarde de euro, cât urmează să producem, până la sfârşitul anului.
Pentru a construi cele 8.000 de kilometri de autostradă de care am avea nevoie ca să dispunem de un sistem de autostrăzi de aceiaşi densitate şi calitate ca cel al Germaniei, ne-ar ajunge suma de 80 miliarde de euro, adică mai puţin decăt suma de bani de care suntem deposedaţi, ÎN FIECARE AN, de către cei care au devenit proprietarii capitalului românesc prin ingineriile financiare puse în operă de banca centrală şi de guvernele postdecembriste.
Ţara rămâne cu salarii şi pensii de mizerie, din care nu se pot face economii, nu se pot face investiţii, nu se poate crea capital, nu se pot crea locuri de muncă.
Mugur Isărescu ştie bine că el şi ai lui au adus ţara în situaţia de a nu mai putea să-şi asigure o creştere economică accelerată şi sănătoasă, sustenabilă, să reducă decalajele care o despart de ţările dezvoltate ale Europei şi ale lumii, dar ne dă lecţii despre „creştere” şi „decalaje” fiind convins că el şi ai lui vor ţine statul român în captivitate pe termen nelimitat şi că nu vor fi niciodată traşi la răspundere pentru răul pe care ni l-au făcut.
Constantin COJOCARU
1 noiembrie 2017

luni, 6 noiembrie 2017

Les frontières « intelligentes » à l’épreuve du paradigme du Panoptique de Jérémy Bentham Par Nicolas NANNI

https://www.diploweb.com/Les-frontieres-intelligentes-a-l-epreuve-du-paradigme-du-Panoptique-de-Jeremy-Bentham.html


Par Nicolas NANNI, le 5 novembre 2017  Imprimer l'article  lecture optimisée  Télécharger l'article au format PDF

Chef d’escadron Nicolas Nanni, officier supérieur de gendarmerie, 24e promotion de l’École de guerre, promotion général Gallois (2016-2017). Recherche sous la direction de Pierre Verluise, docteur en géopolitique de l’Université Paris IV - Sorbonne et directeur des publications du Diploweb.com.

Les attentats terroristes replacent les frontières - et leur contrôle - au coeur des débats politiques, aux Etats-Unis comme dans l’Union européenne. Dans ce contexte cette puissante réflexion sur les frontières "intelligentes" tombe à point nommé.
Dans un monde où les flux de personnes et de marchandises sont une caractéristique prégnante de nations sans cesse plus interdépendantes, il convient de penser la frontière du XXIième siècle.
La sécurité et la fluidité dans ces zones de passage sont devenues les variables d’une formule complexe que les gouvernements se doivent de résoudre. Ces deux exigences paraissent pourtant, au premier abord, antinomiques et parfaitement irréconciliables. Or, la protection des populations et des territoires ainsi que la constitution d’un environnement propice au développement économique représentent la pierre angulaire de cette quête étatique. Dans cette logique, les frontières « intelligentes », entendues comme la technologie au coeur des postes frontaliers et des espaces, constituent-elles cette inconnue propre à solutionner cette équation ?
La publication de ce mémoire d’un officier supérieur de gendarmerie diplômé de l’Ecole guerre (24e promotion) intervient en amont de la diffusion du documentaire "L’École de guerre, l’école des chefs", le 15 novembre 2017, sur la chaîne Planète du groupe Canal+. Ce documentaire en deux parties présente l’Ecole de guerre à travers la 24e promotion.
POUR le géographe Michel Foucher [1], « la frontière dessine le périmètre de l’exercice d’une souveraineté étatique et constitue l’un des paramètres de l’identité en traçant la distinction entre le dedans et le dehors, en délimitant le cadre de la définition d’une citoyenneté » [2]. Elle est donc consubstantielle à la notion d’État. La garantie de l’inviolabilité de la frontière et de son corollaire l’intégrité territoriale, au sens de l’article 2§4 de la Charte des Nations Unies [3], sont devenus une obsession pour des gouvernements soucieux de pérenniser une souveraineté de plus en plus menacée. La ligne frontière constitue « le domaine de validité spatiale des normes de l’ordre juridique de l’État » [4] grâce à laquelle il a acquis, au fil de l’histoire, le monopole de la « violence légitime ».
Évoquer la frontière, c’est immédiatement songer à sa défense et à l’esquisse d’une société de surveillance et de contrôle dont l’apogée réside, en ce début du XXIe siècle, en une révolution technologique sans précédent, fruit des programmes industriels de Recherche et Développement (R&D). Cette « technologisation » concerne tous les aspects de la frontière se généralisant tant sur l’identification des marchandises et des personnes (biométrie, etc) que sur le contrôle de zones (détecteurs sensoriels, etc). Les techniques et les fonctionnalités de nouvelle génération ont élargi l’horizon des forces armées et de sécurité par la démultiplication des capacités opératives de contrôle et de surveillance. Les frontières sont mortes, vive les frontières « intelligentes » !
Les frontières « intelligentes » (ou frontières 2.0) sont l’expression d’un monde globalisé saisi par l’effroi des attentats du 11 septembre 2001. L’inéluctabilité de la mondialisation économique et financière et son corollaire, la promotion de la libre circulation des hommes, des biens et des capitaux, en ont été durablement bouleversés. Ce traumatisme idéologique a considérablement ébranlé la conception que se faisaient les gouvernements de la frontière. L’État est nécessaire, seul légitime à garantir le respect des droits et des libertés fondamentales et, en somme, le bonheur collectif de ses citoyens. Partant de ce principe, il se doit donc de fortifier son territoire. Dans cette quête de sécurité, la frontière, comme marqueur identitaire, se trouve à la croisée des chemins. Jugée efficiente que par sa capacité à fluidifier et à contrôler les flux, la frontière « intelligente » s’intègre pleinement dans une représentation philosophique faisant de l’omniscience invisible de l’État, la pierre angulaire du système. En conceptualiser les contours invite à se pencher sur les réflexions méconnues, mais ô combien éclairantes, de Jérémy Bentham et de son ouvrage majeur, le Panopticon, publié en 1791 par l’Imprimerie nationale de Paris. En formulant un modèle de gouvernance du « tout voir » et du « tout entendre », s’appuyant sur l’ingénierie humaine, son panoptisme est d’une redoutable acuité pour qui veut s’interroger sur la question très contemporaine de la maîtrise concrète de cet espace que constitue la frontière.
Sur notre monde planent les théories de Jérémy Bentham mais ce recours à la technologie est-il véritablement un amplificateur de force ? (suite a voit sur le site
https://www.diploweb.com/
 

 

duminică, 5 noiembrie 2017

Manuel Stănescu. Odessa - gustul amar al victoriei

Odessa - gustul amar al victoriei
Sursa  http://www.art-emis.ro/istorie/4485-odessa-gustul-amar-al-victoriei.html



Manuel Stănescu   
Duminică, 05 Noiembrie 2017 18:57

La 27 iulie 1941, motivând desfăşurarea operaţiunilor militare la flancul sudic al frontului, Adolf Hitler a solicitat Conducătorului statului român, generalul Antonescu, continuarea acţiunilor militare şi dincolo de Nistru. Acesta a răspuns, la 31 iulie, declarând că „va merge până la capăt", că „nu pune niciun fel de condiţii şi nu discută cu nimic această cooperare militară într-un nou teritoriu", că are „deplină încredere în justiţia pe care Führer-ul cancelar Adolf Hitler o va face poporului român"[1]. Făcând acest lucru, Antonescu urmărea să obţină sprijinul Germaniei în vederea reîntregirii graniţei de vest a ţării.
La 5 septembrie 1941, în şedinţa Consiliului de Miniştri, Conducătorul statului român preciza, în stilul său caracteristic: „Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: să fi aşteptat că ne-ar fi dat-o la pace englezii. Puteam să stau cu braţele încrucişate când germanii se băteau cu ruşii şi să ni se dea Basarabia de către englezi? Şi, dacă am pornit la luptă, fără Germania nu am fi luat Basarabia. Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român de un miliard de ori mai brav, Basarabia şi Bucovina nu le-am fi luat de la ruşi. Şi după ce le-am luat cu ajutorul armatei germane puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun: eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici. Ca doi ţărani, care pun ce au împreună ca să-şi are locul şi după ce unul şi-a arat să-i spună celuilalt: eu nu te mai ajut pentru că eu mi-am făcut treaba mea. Dar aceasta n-o fac nici doi ţărani. Şi cum mi se poate pretinde mie să fac eu aceasta pe plan militar? Ar însemna să dezonorez armata şi poporul român pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere!"[2].
„Politica naţională, dramatică costisitoare inevitabilă"
Dacă, din punct de vedere politic şi din alte considerente, trecerea Nistrului poate constitui un subiect de discuţie (în condiţiile în care analiza ţine cont de împrejurările acelui moment din istorie, nu de cele post factum, cum se procedează de obicei), din punct de vedere militar nu există nicio urmă de îndoială privind necesitatea continuării acţiunilor de luptă, într-un moment în care armatele sovietice nu erau nici pe departe înfrânte şi în care armata ungară continua lupta alături de Wehrmacht. De altfel, după 1989 nu a fost pusă niciodată sub semnul întrebării motivaţia trecerii Tisei de către armata română în 1944, trupele noastre ajungând să lupte până pe teritoriul Austriei, ceea ce demonstrează că, în situaţii asemănătoare, criteriile de evaluare sunt subiective. De aceea, decizia lui Ion Antonescu de a continua participarea la război dincolo de Nistru a fost, după cum apreciază istoricii Florin Constantiniu şi Ilie Schipor, „Politică-naţională-dramatică-costisitoare-inevitabilă".
În acest context, după eliberarea părţii de nord a Basarabiei, Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu, a primit misiunea de a forţa Nistrul la nord de Moghilev, de a străpunge linia fortificată „Stalin" şi de a continua ofensiva spre Bug. Declanşată la 21 iulie, ofensiva la est de Nistru s-a încadrat în concepţia generală a Înaltului Comandament german, Armata 3 atingând Bugul la 10 august 1941. Acţiunile ulterioare au fost determinate de cererea pe care Hitler a adresat-o lui Ion Antonescu, la 14 august, ca trupele române să continue ofensiva spre Nipru şi în Crimeea. În urma răspunsului afirmativ dat de Conducătorul statului român, Armata a 3-a a reluat, la 20 august, înaintarea spre Nipru, pe care l-a trecut la 15 septembrie 1941, îndreptându-se, alături de Armata 11 germană, spre Crimeea.
Odessa reprezenta principala bază inamică de operaţii terestre, navale şi aeriene, situată la doar 150 km de Delta Dunării, la 300 km de podul de la Cernavodă şi la 400 km de Bucureşti şi de zona petroliferă
După eliberarea părţilor centrale şi sudice ale Basarabiei, cea mai importantă operaţiune desfăşurată de România pe Frontul de Est a fost campania Armatei a 4-a pentru cucerirea Odessei, desfăşurată între 8 august şi 16 octombrie 1941. Din punct de vedere strict militar, necesitatea strategică a bătăliei pentru Odessa e dincolo de orice dubiu. Oraşul reprezenta principala bază inamică de operaţii terestre, navale şi aeriene, situată la doar 150 km de Delta Dunării, la 300 km de podul de la Cernavodă şi la 400 km de Bucureşti şi de zona petroliferă, de unde forţele sovietice puteau interveni uşor pentru anihilarea victoriei româneşti şi germane obţinute cu puţin timp înainte. „A ne fi mulţumit să înconjurăm Odessa - aprecia generalul Radu R. Rosseti - ar fi însemnat să păstrăm mereu un spin în coasta noastră şi să dăm posibilitatea ruşilor să adune, transportându-le pe mare, numeroase forţe, cu care să ne fi atacat în momentul ce l-ar fi socotit prielnic"[3]. La cererea generalului Ion Antonescu, în bătălia de la Odessa au fost angajate în principal forţe române. „Atitudinea sa - consemnează un istoric german - oglindea din nou optimismul pe care, în pofida pierderilor grele din primele două zile ale atacului, comandamentul român continua să-l păstreze în ceea ce priveşte o victorie asupra ruşilor la Odessa. De abia în zilele următoare ale atacului, sărace în rezultate favorabile, speranţele românilor au scăzut"[4].
Ofensiva a început la 8 august 1941, până la 11 august forţele române blocând şi interzicând retragerea forţelor sovietice spre nord şi est. Rezistenta inamicului s-a dovedit extrem de îndârjită, inclusiv pe parcursul reluării ofensivei la 18 august. În contextul în care pătrunderea realizată de diviziile Armatei 4 era destul de redusă, din pricina puternicei rezistenţe opuse de sovietici, generalul Ion Gheorghe, ataşatul militar român la Berlin, constata deja „o anumită nervozitate", ceea ce l-a determinat să se deplaseze, în prima parte a lunii august 1941, la Iaşi, unde se afla Cartierul General al lui Ion Antonescu (în trenul de comandament „Patria") şi să-l informeze despre „nemulţumirea" constatată în rândurile cercurilor de conducere superioară a armatei germane. Conducătorul statului român nu s-a arătat deloc surprins, exprimându-şi „propria-i nemulţumire despre înfăţişarea operaţiilor"[5].
Deşi se discuta intens cu Şeful Misiunii Militare Germane, generalul Arthur Hauffe, acordarea unui sprijin militar constând în trimiterea unor regimente de artilerie, Armata 4 a continuat, fără a aştepta sosirea forţelor germane, acţiunile ofensive la flancul sudic şi cel de nord, în zilele de 23 şi 24 august, însă rezultatele au fost minime. Atacul a fost reluat la 28 august, dar rezultatele au nemulţumit din nou detaşamentele de legătură germane. Mai mult, la 2 septembrie, trupele sovietice au contraatacat, pătrunzând în dispozitivul Diviziei 8 Infanterie. Cooperarea efectivă în luptă avea să se producă în scurt timp, începând cu 3 septembrie 1941, când Batalionul 70 pionieri german a acţionat alături de trupele române. Concomitent, Ion Antonescu a solicitat cu insistenţă intervenţia aviaţiei germane şi trimiterea a cinci batalioane de pionieri. Conştient de importanţa cuceririi Odessei, comandamentul german a trimis în zonă, în urma intervenţiei generalului Hauffe din 4 septembrie, noi forţe germane, care au fost puse la dispoziţia colonelului Courbiere, subordonat, la rându-i, direct, mareşalului (din 23 august) Antonescu[6].
Hauffe: „În pofida tuturor pregătirilor făcute, nu se putea depune un ultim efort de luptă"
După lupte grele şi atacuri repetate, date cu noi forţe introduse în dispozitiv, s-a reuşit, până la 6 septembrie, să se ajungă în faţa poziţiei principale de rezistenţă. La 12 septembrie, trupele române, sprijinite de artileria germană, au reluat atacul, determinând retragerea forţelor inamice. Ofensiva a continuat la 17 septembrie, alături de trupele corpurilor 1 şi 11 armată române participând şi batalioanele 1 şi 2 din Regimentul 123 infanterie, batalionul 2 din Regimentul 121 infanterie, două companii din batalionul 71 pionieri, Statul Major al Regimentului 601 pionieri cu Batalionul 70 pionieri germane. Insuficienta coordonare a acţiunilor de luptă şi reacţia puternică a inamicului au făcut ca atacul să nu reuşească nici în zilele următoare. Mai mult, comandamentul sovietic a ordonat declanşarea, în noaptea de 21 spre 22 septembrie 1941, a unei ample acţiuni de debarcare maritimă şi aeriană, în urma căreia trupele Corpului 5 armată au fost obligate să se retragă 10-13 km. Sub impresia puternică produsă de contraatacul sovietic, Ion Antonescu a amânat reluarea atacurilor asupra Odessei, spre nemulţumirea colonelului Courbiere, care dorea să atace cu un grup de forţe în sectorul sudic al frontului, la vest de Odessa.
Cu prilejul analizei situaţiei militare din 24 septembrie, generalul Arthur Hauffe, care fusese decorat chiar în acea zi cu ordinul „Mihai Viteazul", clasa a II-a, şi-a exprimat regretul că, „în pofida tuturor pregătirilor făcute, nu se putea depune un ultim efort de luptă"[7]. Ion Antonescu a rămas însă neclintit în decizia sa, declarând că nu va relua atacul decât atunci când vor sosi „puternice ajutoare germane". Atitudinea comandamentului român a dezamăgit comandamentele superioare germane, generalul Hauffe fiind chemat la 26 septembrie 1941 la generalul Halder, la Cartierul General German din Prusia răsăriteană, unde, în mod cavaleresc, a luat apărarea comandamentului român şi a lui Ion Antonescu, în mod special. Pentru coordonarea asaltului final asupra Odessei, la 1 octombrie 1941, în trenul de comandament „Patria" a avut loc o întâlnire între mareşalul Ion Antonescu şi generalul Arthur Hauffe, după care, la 5 octombrie, Hitler a trimis o scrisoare prin care îşi anunţa hotărârea de a pune la dispoziţia frontului de la Odessa „mai multă artilerie grea, în funcţie de situaţie, şi o divizie de infanterie, după ce aceasta va deveni disponibilă". În final, introducerea în luptă a unor forţe germane nu a mai fost necesară deoarece, la 16 octombrie 1941, când Armata 4 a reluat ofensiva, sovieticii, care îşi retrăseseră forţele principale, au opus o slabă rezistenţă.
Victoria de la Odessa a relevat şi multe neajunsuri
Cucerirea Odessei, după două luni de lupte extrem de grele duse împotriva unui inamic bine înzestrat şi hotărât să reziste cu orice preţ într-un teren fortificat (circa 250 km de şanţuri anticar, tranşee şi diferite poziţii de luptă, întărite cu cazemate şi cupole metalice, 45 km reţele de sârmă ghimpată, 40.000 de mine antitanc şi antiinfanterie etc.[8]), care i-a favorizat pe apărători, a avut o importanţă deosebită pentru desfăşurarea operaţiunilor militare la flancul sudic al frontului. Imobilizarea unor importante forţe terestre (peste 100.000 de militari), de aviaţie, precum şi a majorităţii flotei de război şi comerciale sovietice din Marea Neagră a creat mari posibilităţi de acţiune forţelor germane, care au înaintat în acest timp circa 450 km spre est, până în apropierea Donului.
Înfrângerea şi evacuarea trupelor sovietice din zona Odessa au consolidat siguranţa zonei petrolifere române şi au eliminat posibilităţile de acţiune în spatele flancului drept al trupelor germane şi române care acţionau în zona Mării de Azov şi în partea de nord a Crimeii. Succesul a fost obţinut cu mari eforturi, prin angajarea în luptă a şase corpuri de armată cu 18 divizii şi patru brigăzi independente, 24 divizioane de artilerie grea, şase batalioane şi şase grupuri de recunoaştere de corp de armată, 650 de avioane, două vedete rapide şi un submarin, care au executat incursiuni în Marea Neagră, în apropierea portului, precum şi a şapte baterii de artilerie grea germane, două batalioane de asalt şi o escadrilă de bombardament în picaj.
Ion Antonescu: „Roadele greşelilor comise timp de 20 de ani nu puteau fi decât dezastruoase. [...] Realitatea este că poporul e victima"
Având o importanţă incontestabilă în evoluţia viitoare a operaţiunilor militare la flancul sudic al frontului germano-sovietic, victoria românească de la Odessa a relevat şi multe neajunsuri în conducerea trupelor, în executarea misiunilor de luptă şi, în special, în dotarea unităţilor cu armament şi tehnică de luptă. Analizându-le, mareşalul Ion Antonescu făcea, la 14 decembrie 1941, un adevărat rechizitoriu la adresa celor care nu au asigurat în perioada interbelică condiţiile necesare pregătirii reale a armatei. „Roadele greşelilor comise timp de 20 de ani - aprecia el - nu puteau fi decât dezastruoase. Comandamentele nepregătite au dus la nepregătirea ofiţerilor. Nepregătirea acestora a provocat pe aceea a soldaţilor şi subofiţerilor. Totul se înlănţuie într-un organism. Totul porneşte de la cap. Conducerea politică a statului, şi, în consecinţă, cea militară nu puteau duce decât la ce au dus: la dezastru. Acum însă se pune întrebarea: ce facem? Constatăm şi ne scobim în dinţi? Trebuie luat totul de la cap şi lucrat serios". Mareşalul continua: „Iată ce aveam de spus pe marginea acestui rechizitoriu teribil, care nu poate lovi pe adevăraţii vinovaţi, oamenii politici şi regele Carol - care acum stau ascunşi, rod ce au furat, îşi freacă mâinile ca alţii să eşueze pentru ca să arate că ei nu sunt vinovaţi, ci poporul. Realitatea este că poporul e victima"[9].
„Opinia publică românească era îngrijorată"
Atacul Odessei de către trupele române fără aport german a reprezentat decizia exclusivă a generalului (ulterior mareşal) Ion Antonescu. Motivele pentru care a insistat asupra acestui fapt ţin de structura interioară a personalităţii sale. În primul rând, a fost un calcul politic evident. Dorind să dovedească loialitate şi spirit de sacrificiu faţă de aliatul german, Conducătorul statului român spera să obţină cât mai mult în perspectiva păcii. Nu ezitase să critice arbitrajul de la Viena şi pierderea nordului Ardealului chiar şi în discuţiile particulare cu Adolf Hitler. Considera că sacrificiile vor fi din plin răsplătite în cazul unei victorii germane, care, în 1941, părea foarte probabilă. În al doilea rând, Antonescu dorea să spele „ruşinea" abandonării fără luptă a teritoriilor româneşti din vara anului 1940. Având un ascuţit spirit al onoarei, considera că doar în luptă, prin sacrificii, se poate şterge „pata de dezonoare din cartea Neamului, de pe fruntea şi epoleţii" armatei. Şi astfel, neglijând concluziile campaniei din Basarabia şi nordul Bucovinei, Antonescu a decis ocuparea Odessei cu ajutorul Armatei a 4-a române şi sub conducere operativă exclusiv românească.
Odessa era, fără îndoială, un obiectiv foarte important, iar nevoia de a cuceri oraşul era dictată din necesităţi strategice evidente. Din punct de vedere militar, acţiunile armatei române s-au dovedit un fiasco. Concepţia operativă s-a schimbat de trei ori pe parcursul operaţiunii, în principal datorită necunoaşterii inamicului, a forţelor şi sistemului său de apărare. Curând, eşecurile atacurilor s-au repercutat la nivelul conducerii superioare, culminând cu înlocuirea comandantului Armatei a 4-a în plină campanie. Aşa cum subliniază generalul Ion Gheorghe, ataşatul militar român la Berlin, „cucerirea Odessei a devenit o problemă de prestigiu a armatei române. De aceea, atacul era mereu reînnoit, fără a depăşi însă câştigarea unor poziţii infime. [...] Pierderile au devenit insuportabile. În mod corespunzător a crescut şi nervozitatea trupelor româneşti, adoptând forme critice. [...] Atacurile au fost reluate cu o îndârjire şi mai mare, fără alte rezultate decât noi pierderi şi mai grele încă. Comandantul Armatei a 4-a, generalul Ciupercă, a fost înlăturat din post şi înlocuit cu generalul Iacobici.[...] Opinia publică românească, care aflase de grelele pierderi, era foarte îngrijorată. Conducătorul de stat însuşi se găsea într-o mare iritare"[10].
Dorinţa „de a spăla ruşinea"
Cucerirea Odessei - care s-a făcut prin retragerea trupelor sovietice, nu printr-o capitulare - s-a realizat cu preţul unor jertfe enorme. În rapoartele şi evaluările ulterioare au ieşit la iveală toate disfuncţionalităţile majore, la toate palierele, de la soldat la general. În fiecare adnotare, Antonescu revine obsesiv la formula „greşelile făcute timp de 20 de ani". Fără îndoială, haosul şi dezorganizarea ce au caracterizat perioada interbelică din punct de vedere al organizării ţării în vederea unui război au contribuit decisiv la incapacitatea trupelor române de a se adapta unui război modern. Pe de altă parte, campania din Basarabia ar fi trebuit să ridice semne de întrebare asupra capacităţii de luptă a armatei. Interesele politice şi morale au influenţat decizia Conducătorului statului de a ataca şi cuceri Odessa cu trupele Armatei a 4-a române, care i-a aparţinut, aşa cum am precizat deja, în exclusivitate. Dorinţa „de a spăla ruşinea" conţinea însă şi evidente ambiţii personale. În fondul Preşedinţia Consiliului de Miniştri-Cabinetul militar, aflat la Arhivele Naţionale, există un dosar voluminos conţinând numeroase scrisori de felicitare primite de mareşal după cucerirea Odessei. Lista conţine 190 de nume, de la înalte oficialităţi aliate (cancelarul german Adolf Hitler, Benito Mussolini, Göring, Keitel, Ribbentrop, von Manstein sau von Killinger) şi române (generalii Iosif Iacobici şi Petre Dumitrescu) până la nume ca Î.P.S. Nicodim, Patriarhul României, Sextil Puşcariu, George Enescu, marele rabin Sabetay Dajen, şeful cultului spaniol şi... Şcoala Normală nr. 7 fete Bucureşti[11].
Adolf Hitler aprecia: „Cucerirea Odessei încoronează o mândră faptă istorică lupta de eliberare a poporului românesc sub viteaza şi înfăptuitoarea Dvs. conducere"[12], Mussolini afirmând că „ştirea ocupării Odessei de către valoroasele trupe comandante de Dvs. a stârnit o vie bucurie poporului italian[13]. Alexandru Marcu, decanul Facultăţii de Litere din Universitatea Bucureşti, considera că „fapta unică pe care o înscrie în cartea ţării mântuitoarea intuiţie a Conducătorului şi eroismul oştirilor sale, va fi marea învăţătură pe care ne vom strădui de-a pururi să le-o insuflăm studenţilor de azi, profesorilor de mâine"[14].
Cunoscutul om politic dr. Nicolae Lupu avea, la rândul său, numai cuvinte de laudă la adresa mareşalului: „Pentru reînvierea gloriei străbune, pentru temeliile ţării, ale viitorului strălucit ce pregătiţi Patriei noastre scumpe, pentru mărirea de prestigiu a vechiului, nobilului şi marelui nostru neam, vă rog să primiţi cu prilejul gloriosului fapt de arme de azi, felicitările şi omagiile mele"[15]. Nici marele rabin Sabetay Dajen, şeful cultului spaniol, nu rămânea dator în privinţa laudelor: „În ziua când întreaga suflare a ţării proslăveşte victoria domniei voastre şi eroismul armatei, înalţ către Dumnezeul nostru, al tuturora, cele mai calde rugi pentru fericirea personală a excelenţei voastre, care se identifică cu fericirea ţării"[16].
George Enescu răspundea unei telegrame a Conducătorului statului: „Adânc mişcat de prea frumoasa telegramă a Excelenţei voastre cu prilejul manifestaţiei compozitorilor români de aseară, vin la rându-mi să aduc prinosul neţărmuritei şi admirativei mele recunoştinţe aceluia prin care iubita noastră ţară şi-a recucerit mândria"[17].
Nicodim, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, considera: „Cu luarea Odessei, Dumnezeu încununează cu slăvită victorie unul dintre cele mai mari războaie purtate de români în cursul istoriei. Să trăiască Armata Română. Să trăiască strălucitorul ei Mareşal Ion Antonescu. Să trăiască Majestatea Sa Regele. Să trăiască România!"[18].
Între greşelile făcute „timp de 20 de ani" şi alte cauze ale victoriei cu gust amar de la Odessa, putem vorbi de unul dintre cele mai răspândite păcate omeneşti: orgoliul.
Atentatul
La cinci zile după intrarea trupelor române în Odessa, în după-amiaza zilei de 22 octombrie, la orele 17.35, imobilul care adăpostea Comandamentul Militar Odessa şi statul major al Diviziei 10 infanterie a fost aruncat în aer de elemente rămase necunoscute. Atentatul a provocat pierderea a 135 de militari (79 ucişi, 43 răniţi şi 13 dispăruţi), dintre care 128 români şi 7 germani[19], inclusiv a generalului Ion Glogojanu, comandantul Diviziei 10 infanterie şi al Comandamentului Militar Odessa[20]. Sub impactul emoţional al acestei tragedii, autorităţile române - în speţă generalul Iosif Iacobici, comandantul Armatei a 4-a române - au ordonat represalii asupra populaţiei civile, îndeosebi a „evreilor comunişti", măsuri aprobate de mareşalul Antonescu.
În seara zilei de 22 octombrie 1941, generalul Nicolae Macici - aflat la Tiraspol, la Comandamentul Corpului 2 Armată - a primit ordin de la generalul Iacobici să se prezinte, chiar în cursul nopţii, la Baden, la postul de comandă al Armatei a 4-a. Puţin după miezul nopţii, în primele minute ale zilei de 23 octombrie 1941, generalul Iacobici i-a ordonat lui Macici să se deplaseze la Odessa, cu misiunea de a instala la comanda Diviziei 10 infanterie pe generalul Nicolae Ghineraru, de a investiga cauzele producerii atentatului şi de a organiza activitatea militară în oraş. Însoţit de locotenent-colonelul Dumitru Panaitescu, Nicolae Macici s-a deplasat la Odessa, părăsind oraşul în zorii zilei de 26 octombrie.
A doua zi, el a redactat un raport către generalul Iacobici[21], în care recunoaşte că „nu se cunosc mijloacele tehnice (explozie prin întârziere sau comandă), prin care a fost pus la cale atentatul", cu atât mai puţin autorii lui, avansând ipoteza că „explozibilul s-ar fi găsit introdus în casa de fier (bani) şi în peretele din spate, în afară de alte puncte minate cu explozibile puternice şi în mare cantitate". Generalul Macici îl considera pe răposatul general Glogojanu direct responsabil pentru tragedie, în condiţiile în care fusese avertizat că localul în care îşi instalase comandamentul era nesigur, inclusiv de către generalul Constantin Trestioreanu, comandantul secund al Diviziei 10 infanterie (care a supravieţuit). Unele mărturii sugerează că inclusiv localnici au înştiinţat noile autorităţi de faptul că localul fusese sediul N.K.V.D. (Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne) şi era foarte probabil să fie minat. Tuturor celor care îşi arătau teama, generalul Glogojanu le răspundea că „operaţiunea de deminare a fost făcută de specialişti germani", pe alţii acuzându-i de laşitate. De altfel, generalul Macici precizează că în ziua de 20 octombrie, „când fusesem pentru a doua oară la Odessa, am găsit pe toţi ofiţerii de la ambele comandamente ieşiţi în stradă, din cauză că se primise cu câteva momente înainte o informare cum că în curând localul va sări în aer". Şi tot el concluzionează: „Alt vinovat nu poate fi găsit, decât fatalitatea, care l-a tras de mânecă pe generalul Glogojanu, încăpăţânându-l să se permanentizeze în localul periculos".
Antonescu: „Am dat aprobare pentru represalii, nu pentru masacre"
Despre represaliile ordonate, generalul Nicolae Macici nu face nicio apreciere, iar ceea ce s-a întâmplat ulterior continuă să fie un subiect extrem de polemizat. Mareşalul Antonescu declara la 26 aprilie 1946: „Cererea de represalii venea după avertismente succesive date populaţiei din Odessa şi rugăminţilor care i se făcea de a nu se asocia cu partizanii şi de a-i denunţa. Eram şi într-o stare de spirit specială pentru că vizitasem în dimineaţa zilei un spital în care am găsit, printre alţii, un ofiţer şi trei sau patru soldaţi din echipa lui, amputaţi total de picioare şi braţe, şi orbi. Ofiţerul mi-a povestit că toţi căzuseră victimă unei maşini infernale pe care ruşii, la părăsirea unui sat, o lăsaseră ataşată de clanţa uşii şcoalei. [...] Cazuri similare, tot atât de brutale şi total neîngăduite de legile războiului au fost numeroase.[...] Numai cine a trăit în vâltoarea focului şi sub ameninţarea permanentă a morţii, numai acela poate să îşi dea seama de această stare de spirit manifestată de toate armatele, în toate timpurile. [...] Toate aceste elemente m-au determinat să dau aprobarea cerută [...]. Subliniez însă că am dat aprobare pentru represalii, nu pentru masacre"[22]. Generalul Nicolae Macici declara la 5 aprilie 1945 că „am văzut câţiva spânzuraţi şi cadavre pe străzile Odessei", adăugând: „Misiunea mea nu avea nicio legătură cu represaliile militare, căci represaliile militare se ordonaseră de conducerea superioară a ţării şi s-au executat fără participarea mea într-un fel sau altul"[23].
Dacă documentele şi mărturiile principalilor actori sunt clare în privinţa ordinului de represalii, în ceea ce priveşte amploarea execuţiilor există încă numeroase semne de întrebare, cifrele variind de la câteva sute, la 40.000. O altă problemă o reprezintă naţionalitatea celor executaţi, în condiţiile în care documentele vorbesc atât de evrei, cât şi de ruşi, ucrainieni, polonezi sau chiar români[24]. Fără a arunca în derizoriu moartea violentă a unor oameni a căror vinovăţie nu fusese dovedită, este necesar ca orice analiză să fie, pe cât posibil, debarasată de orice formă de propagandă. De asemenea, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că, în contextul legislativ al vremii, atentatele şi sabotajele provocate de civili (sau de membri ai forţelor regulate acţionând în haine civile) nu puteau beneficia de prevederile Convenţiei de la Geneva din 1864 (revizuită în 1929) privind tratamentul prizonierilor de război. Iar pentru civilii care duceau acţiuni militare pedeapsa era moartea, pentru toţi beligeranţii, fără excepţie.
Analiza cazului Odessa va trebui, în consecinţă, să ţină cont, pe de-o parte, de faptul că ordinul de represalii a existat şi a fost executat, într-o anumită măsură, iar pe de alta, de complexitatea şi implicaţiile profunde ale participării armatei române în campania militară de pe Frontul de Est. Şi cel mai important lucru pe care opinia publică românească trebuie să-l reţină este că istoricul nu trebuie considerat un soi de procuror chemat să pună etichete şi să dea verdicte, iar a explica nu înseamnă niciodată a justifica.
Un ultim gând se îndreaptă spre cei care merită necondiţionat respectul şi mereu-aducerea aminte: eroii morţi pe câmpurile de luptă, a căror jertfă e dincolo de analiza lucidă şi seacă. O jertfă cu atât mai înălţătoare pentru cei trăitori în România zilelor noastre.
--------------------------------------------------------
[1] Alesandru Duţu, De la Nistru spre Volga şi Caucaz, în Dosarele Istoriei, an IV, nr. 7(35), 1999, p. 29
[2] Ibidem, pp. 29-30
[3] General Radu, Rosetti, Războiul pentru eliberarea Bucovinei şi Basarabiei, Bucureşti, 1942, p. 38
[4] Rudolf Forstmeier, Odessa 1941. Der Kamf um Stadt und Hafen und die Raumung der Seefstung
15, August bis 16, October, Freiburg im Breisgau, 1967, p. 40
[5] Apud Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie. Relaţii de comandament româno-
germane şi româno-sovietice 1941-1945, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, pp. 63-64
[6] Arhivele Militare Române, fond Microfilme, rola II. 1.2711, cd. 829-833
[7] Rudolf Forstmeier, op. cit., p. 66
[8] Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata Română în Al Doilea Război Mondial
(1941-1945). Dicţionar enciclopedic, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999, p. 308
[9] Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie. Relaţii de comandament româno-germane şi
româno-sovietice 1941-1945, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, p. 69
[10] general Ion Gheorghe, Un dictator nefericit. Mareşalul Ion Antonescu (Calea României spre statul satelit), studiu introductiv de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, f.a., pp. 117-118
[11] Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri - Cabinet militar, dosar nr. 561, ff. 1-7
[12] Ibidem, f. 9
[13] Ibidem, f. 10
[14] Ibidem, f. 84
[15] Ibidem, f. 110
[16] Ibidem, f. 528
[17] Ibidem, f. 625
[18] Ibidem, f. 626
[19] Arhivele Militare Române, (A.M.R.), fond Microfilme, rola R.S.E.M. 1804, c 697
[20] Vezi, pe larg, în Alex Mihai Stoenescu, Armata, mareşalul şi evreii, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Bucureşti, Editura Rao, 2010
[21] A.M.R., fond Microfilme, rola 1080, cd. 542-547
[22] Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români (1944-1964), Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1997, pp. 42-43
[23] Ibidem, p. 169
[24] Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 524

luni, 30 octombrie 2017

Rolul basarabenilor în prăbușirea URSS-ului

În întâmpinarea Măreței Aniversări: 100 de ani de la Octombrie Roșu!

 7 Noiembrie 1989 la Chișinău – un fiasco total! Un subiect care trebuie recuperat pentru viitorime: Rolul basarabenilor în prăbușirea URSS-ului.
 Sursa situl Ion Coja.
Anul 1989 reprezintă și pentru RSS Moldova un an de cotitură. Astfel, la 23 August 1989 în urma unor manifestații impresionate se obține dreptul de a utiliza scrierea latină și recunoașterea limbii române. Această dată va deveni ziua limbii române în Republica Moldova. Spre deosebire de alte republici sovietice care își puteau utiliza limba maternă și scrierea tradițională, RSS Moldova utiliza, de la ocupația sovietică care a preluat de la ruși, limba rusă și alfabetul chirilic. Asta însemna că inclusiv în cultură (cărți, reviste, filme) moldovenii nu puteau utiliza limba română, ceea ce constituia o discriminare, dar și o blocare a demersului lui Gorbaciov de reformare a URSS și de acordare a unei largi autonomii locale. În ciuda Victoriei din 23 August moldovenii au înțeles că fără o schimbare a conducerii sovietice a republicii lucrurile nu puteau evolua iar demersurile tardive ale Moscovei, respectiv perestroika, nu aveau nicio șansă atâta timp cât Semion Grossu secretarul general al PC din RSSM era un brejnevist convins.
Ocazia s-a ivit cu prilejul sărbătorii naționale a URSS, sărbătoare care se dorea a fi a tuturor oamenilor muncii din întreaga lume. Evident că cea mai impozanta demonstrație avea loc la Moscova și era transmisă inclusiv în țările capitaliste (prilej de a vedea și noua tehnică militara). România nu transmitea parada, o informare la Telejurnal și atât, în schimb o vedeam la bulgari. În fiecare capitală a Republicilor componente ale URSS se desfășurau demonstrații similare cu cea de la Moscova. În 1989 Grossu, Snegur, Guțu, Călin și toți greii PCSM au hotărât să realizeze o demonstrație cum nu mai văzuseră moldovenii, așa că au făcut o mobilizare impresionantă. Atunci ca și azi se fac repetiții, moldovenii au văzut și înțeles imediat ce vor tovarășii și s-au organizat și ei cu o zi înainte. Pe 7 Noiembrie când tot prezidiu se afla în lojele amplasate în Piața Victoriei, 100 de naționaliști din Frontul Popular din Moldova (apărut în 1988) au blocat toată coloana militară aflata în Bulevardul Lenin și au scandat sloganuri despre pace și au spus că sunt pacifisti.
Pentru că încercările militarilor de a-i ocoli pe alte străzi au fost sortite eșecului, miliția era derutata pentru că oamenii scandau despre pace și nu războiului, parada a fost blocată. În cele din urmă împotriva demonstrațiilor au intervenit niște forțe de ordine îmbrăcate în civil care i-au bătut și săltat pe demonstranți. Oamenii muncii cara participau la demonstrație și au aflat de evenimente au devenit foarte indignați și au plecat nervoși spre prezidiul conducerii RSSM.
Conducerea sovietică nu a mai așteptat nici demonstrația populației, nici a armatei și a plecat. În nicio Republică sovietică nu s-a întâmplat așa ceva, iar în Moldova a fost un șoc. S-a încercat mușamalizarea fiascolului în presa locala, cei de la Frontul Popular au avut inspirația genială să spună că au venit să participe la demonstrație, nu au avut nicio treabă cu pichetistii și au fost dezamăgiți că conducerea republicii a plecat. Chiar dacă a fost criticat, declarația Frontului a fost una foarte inteligentă dpdv politic, declarația preluată parțial de presă a contribuit și ea la clatinarea conducerii sovietice.
Evenimentele s-au soldat numai cu răniți, miliția dând dovadă, conform rapoartelor sovietice, de mult tact și netespectand întocmai ordinele. Voronin (viitorul presedinte) care deținea funcția de ministru de interne avea să se laude că datorită lui a fost evitată o adevărată baie de sânge, raportul sovietic nu-l amintește. Pichetistii au fost judecați și amendați, acest lucru va scoate în stradă pe 10 noiembrie un grup de demonstranți care au fost arestați, acest lucru va determina o amplă demonstrație care va duce la căderea Ministerului de Interne și la înlocuirea lui Grossu cu Petru Lucinschi și începutul pentru scurtă vreme a perestroikai în Moldova.
Chiar dacă modelul Moldovenesc pare o copie a celui chinezesc din Piață Tiananmen, în realitate impactul pentru moldoveni a fost mult mai mare decât pentru chinezi. Moldovenii au umilit puterea sovietică comunistă, nu cu sloganuri anticomuniste, nu cu sloganuri naționaliste, ci cu slogane pacifiste și antimilitariste. Plecarea conducerii sovietice speriată fără a mai aștepta desfășurarea paradei în ciuda eforturilor miliției și militarilor de a asigura desfășurarea sărbătorii și atitudinea populației care nu a degenerat în conflicte cu forțele de ordine au reprezentat o grea lovitură pentru sovietici în Moldova. Evenimentele ulterioare au însemnat, nu numai sfârșitul btejnevismului în Moldova, începutul prăbușirii puterii sovietice de la periferie către centru, după principiul dominoului.
Mulți nu realizează că banalul eveniment din 7 Noiembrie 1989 de la Chișinău și răspândirea lui în spațiul sovietic avea să fie declanșatorul prăbușirii URSS. Modelul Moldovenesc avea să fie folosit în 1991 în Tarile Baltice și Caucaz. În 1989 Gorbaciov vorbea cu toți liderii est comuniști despre perestroika, despre deschidere, dar URSS avea mari probleme cu aplicarea ei, cu cât de depărtai de centru și mergeai spre periferii cu atât comuniștii din conducere erau mai duri.
Evenimentele din Moldova au demonstrat că puterea lui Gorbaciov era subminata din interior iar încercarea acestuia de a renunța la Est, de a interveni și sacrifica România nu aveau să-i consolideze puterea, dimpotrivă avea să fie perceput ca un trădător. Rămâne emblematică remarcă lui Ceaușescu la ultima întâlnire cu Gorbaciov „tot ce se face acum, peste 10 ani va fi învechit, dacă nu vom avea în vedere ce este nou (în sensul de realitate”, cu alte cuvinte tot ce făcea Gorbaciov nu putea avea sorți de izbândă dacă se ignora realitatea.
Surena,
.

icannen@yahoo.com .
Nota redacției: Mulțumim dlui Surena pentru aceste prețioase informații. Pentru mine este o noutate totală. Invit pe cititorii acestui site, care dețin informații pe acest subiect, să le scoată la iveală. Este vorba de un moment de istorie națională și universală, face parte din contribuția majoră a românilor la istoria planetei! Se poate spune că moldovenii noștri au razbunat răul de care au avut parte de la ruși, de la sovietici. Au răzbunat o parte din acest rău! E loc să mai încaseze rușii în contul deportărilor în Siberia și al altor crime, dacă nu vor înțelege să-și schimbe atitudinea față de români! Și să plătească de bună voie ce au de plătit!
O sugestie pentru cunoscători: un studiu cuprinzător despre românii care le-au făcut mari servici rușilor, ca oameni politici, artiști, savanți etc., începând cu Cantemireștii și cu Spătarul Milescu!