Ion COJA. Cel mai iubit cuvânt : ROMÂN

Cel mai iubit cuvînt : ROMÂN

Mihai Eminescu:

„De când e suflet de român pe faţa pământului, românul a fost mândru de a fi român”.

Romanitatea românească este afirmată dintru început prin etnonimele român ‹ romanus şi valah ‹ walch. Cele două cuvinte au fost “sinonime” şi la origine: romanus, cuvînt latin, şi walch, cuvînt germanic, însemnau “roman, vorbitor al limbii latine”. Dintre toate limbile romanice, numai româna a păstrat acest cuvînt, romanus, dispărut din celelalte limbi. Dintre toate popoarele romanice, numai românilor li s-a spus vlahi, până-n zilele noastre.

Odată cu cuvîntul romanus, conştiinţa romanităţii şi ea, se pierde sau se păstrează. Limba română a păstrat-o, în condiţii asupra cărora ne putem face o idee ceva mai clară zăbovind asupra acestui cuvînt, român, cercetându-i atât înţelesul, cât şi condiţiile în care s-a păstrat numai aici, în Dacia, provincia care a stat cel mai puţin timp sub binefacerile şi rigorile administraţiei imperiale romane. După G. Ivănescu, autorul celei mai recente Istorii a limbii române, “numele romanus s-a păstrat la români după secolul al V-lea, pentru că românii erau atunci, la răsărit de Munţii Dinarici, singura populaţie romanică între alte neamuri (…) Dacă românii ar fi fost vecini cu alte neamuri romanice şi ar fi avut relaţii cu ele, ar fi trebuit să se dea fiecărui popor romanic, şi deci şi românilor, un nume (de către cine să li se dea un nume? n.n.) prin care să se poată distinge între ele; iar aceste nume ar fi trebuit să fie altele decât Romanus (…) În Apus, populaţia romanică s-a numit pretutindeni, o bucată de vreme, romani, dar cu vremea, după naşterea de la o regiune la alta a deosebirilor de grai, deosebiri care au dus la constituirea unor noi unităţi etnice, popoarele romanice au trebuit să-şi dea nume deosebite”. [22]

Înainte de a ne justifica rezerva faţă de această explicaţie, să observăm cât de specifică e atitudinea ilustrului savant ieşean pentru grija cu care lingvistica românească a ţinut întotdeauna să nu supraliciteze acele împrejurări numai bine potrivite pentru a fi răsunător comentate întru satisfacţia unor orgolii naţionale mărunte! Faptul că romanus s-a păstrat numai în limba română a fost deseori consemnat de autorii români, dar practic niciodată comentat. Şi ce uşor e să ne dăm seama cât de multă şi de înflorită cerneală ar fi curs pe alte meridiane culturale în jurul acestei întâmplări care face din români poporul cu cel mai vechi nume din toată Europa! Şi nu orice nume!…

Ne vom reprima şi noi avânturile stârnite de acest fapt excepţional, dar nu vom cădea nici în cealaltă extremă. Astfel că la cele spuse de G. Ivănescu vom aduce următoarea obiecţie: românii nu au fost numiţi astfel, adică români, de celelalte popoare, cu care se învecinează. Pentru ceilalţi, românii au fost valahi, vlahi, volohi etc. Numai românii şi-au spus între ei români. Încât, după explicaţia dată de G. Ivănescu pierderii cuvîntului romanus în Apus, s-ar fi cuvenit ca românii să-şi zică şi ei valahi, după cum îi numeau celelalte neamuri din jur. Considerăm însă că un popor nu-şi schimbă numele sub presiunea unui etnonim diferit, de care se folosesc străinii pentru a denumi acel popor. Denumirea de neamţ, german, allemand şi altele, nu i-a determinat pe nemţi să renunţe la propriul etnonim: deutsch. Şi sunt destul de multe popoarele care îşi zic într-un fel diferit de denumirea sub care sunt cunoscute de către străini: olandezii, finlandezii etc. Aşadar, dispariţiei cuvîntului romanus din limbile romanice din Apus trebuie să i se caute o altă explicaţie. La fel cum şi păstrării acestui cuvînt în limba română, numai în limba română. Pentru a simplifica, vom teoretiza, propunând să distingem între etnonime interne, acele denumiri care se întâlnesc în însăşi limba poporului astfel numit: român, deutsch, français, italiano etc., şi etnonime externe, de care se folosesc străinii (sau numai unii străini) pentru a desemna o anumită comunitate etnică. Astfel de etnonim extern ar fi, deci, valah, pentru noi, românii, cu felurite variante: vlahos, olah, vlah, blachus, blach, voloh, vlas, blas etc. Numeroase sunt etnonimele externe corespunzătoare etnonimului intern deutsch: neamţ (sl. nemeţ), allemand, germanus, tedesco. Putem acum conchide asupra ipotezei lui G. Ivănescu obiectând că, după cum şi-a imaginat domnia-sa desfăşurarea lucrurilor, în Apus cuvîntul romanus a încetat să mai fie un etnonim, intern, sub presiunea unor etnonime noi, externe. După părerea noastră, etnonimele externe nu au asemenea putere, de a le înlocui pe cele interne ori măcar a le slăbi.

Lăsăm de-o parte, pentru câteva clipe, căutarea unei explicaţii mai bune pentru păstrarea – practic numai în limba română – a cuvîntului romanus (romanus s-a mai păstrat şi în reto-romană.) Şi ne vom opri mai mult asupra polisemiei pe care o are în limba română cuvîntulromân. În Dicţionarul Academiei, român este înregistrat cu următoarele sensuri, adăugate celui etnonimic, de bază: “creştin; bărbat (soţ); om, în general (ins); ţăran, ţăran iobag.” Spre deosebire de autorii recenţi ai tomului IX al Dicţionarului Academiei, noi credem că sensul “creştin” al cuvântului român nu este “atât” de regional, precum îl înregistrează dumnealor. Cf. tomul I, partea a II-a, la cuvântul creştin, trimiterea făcută de Puşcariu, în 1940, la “rumân (II 20)”, rămasă neoperată în 1975… În 1983 însă, în excelenta sa lucrare Român, românesc, România, Vasile Arvinte precizează, pe urmele lui Sextil Puşcariu şi Sever Pop, că “cuvîntul român are şi sensul «creştin (ortodox)», iar derivatul românesc, -ească înseamnă şi «creştinesc, -ească», în expresia lege românească «lege creştinească». Aceste cuvinte sunt atestate în 16 puncte diseminate în toate provinciile româneşti”. [1]

Aşadar, român mai înseamnă şi “creştin”. Acest detaliu semantic, pe care folosirea lui român în limba română modernă se pare că-l ignoră în varianta ei literară – anchetele folclorice, dialectale, continuă să-l mai înregistreze totuşi, acest detaliu este foarte semnificativ pentru toată discuţia noastră. Anume, aproape orice teorie cu privire la formarea poporului român îşi pune întrebarea locului şi momentului creştinării românilor. Ne vom pune şi noi această întrebare, încercând să stabilim câteva preliminarii utile unui răspuns mulţumitor. Ceea ce se ştie cu certitudine referitor la creştinismul românesc sunt următoarele

– terminologia creştină fundamentală este de origine latină: Dumnezeu, creştin, biserică, cruce, înger, drac, a boteza, sîn/sînta (sîn Andrei, sînta Maria etc.), preot, credinţă etc.;

– nu se cunoaşte exact data şi locul creştinării românilor;

– în limba română, un mare număr de termeni religioşi sunt de origine slavă (mai ales sud-slavă) şi greacă: rai, iad, popă, mucenic, duh, evanghelie, precistă, slujbă etc.

N. B. Când spunem că “nu se cunoaşte data şi locul creştinării românilor” avem în vedere maniera după care s-au creştinat popoarele din jurul nostru: prin decizii “de sus în jos”, luate de persoane bine identificate în istorie, aşa cum bine sunt cunoscute şi data şi locul creştinării, care a avut caracterul unui eveniment. Cu privire la creştinarea românilor, arhivele istoriei nu fac nici o menţiune, împrejurare care poate fi interpretată în diverse chipuri, dar mai ales ca dovadă că relaţia românilor cu religia creştină a fost de un tip deosebit, mai special. Foarte probabil e că la români creştinarea n-a avut caracterul de eveniment, ci de proces – îndelungat, treptat, organic. Altminteri, în legătură cu discuţia noastră, e suficient să constatăm că în secolul al III-lea în Dacia romanizată se aflau deja mulţi creştini. [2]

Îndeosebi din faptul că aceşti termeni religioşi de origine slavă sunt foarte mulţi, dar şi din faptul – altminteri controversat în ultima vreme – că în secolul al XIV-lea organizarea bisericească din Ţara Românească menţinea relaţii de dependenţă faţă de autorităţi bisericeşti sud-dunărene, adversarii continuităţii româneşti în nordul Dunării deduc că (1) românii s-au creştinat în sudul Dunării (2) prin intermediul slavilor.

Aceste două afirmaţii sunt mai uşor de respins dacă sunt luate împreună: creştinarea românilor prin slavi e de neacceptat dat fiind vocabularul fundamental creştin de origine latină, absent din limba slavă şi deci din orice alt idiom sud-dunărean la data când slavii de aici se creştinau. Organizarea bisericească a românilor, dependentă – nu se ştie exact de la ce dată şi în ce măsură – de biserica bizantină, ajunge în epoca de formare a statelor româneşti într-o strânsă dependenţă de ritul slavon ortodox, din motive care nu mai au nici o legătură cu procesul etnogenezei româneşti. Sute de ani, aşa cum în Apus biserica s-a adresat credincioşilor în limba latină, în bisericile româneşti a răsunat limba slavonă, limba română însăşi fiind scrisă cu alfabetul chirilic în primele ei monumente literare. Îndeosebi aşa se explică terminologia religioasă de origine slavă din componenţa vocabularului românesc.

Faptul că nu se cunoaşte momentul şi locul creştinării românilor considerăm că concordă greu cu ideea migraţiei româneşti în sudul Dunării. Acolo, în sudul Dunării, teritoriu relativ bine controlat de Bizanţ, cu greu ar fi trecut neconsemnat în arhive, în scrierile numeroşilor cronicari, un eveniment ca acesta. Se adună astfel, în vina acestor comentatori ai evenimentelor la care au asistat, absenţa oricărui comentariu, al celei mai expeditive note, cu privire la următoarele:

– prezenţa în sudul Dunării a românilor;

– creştinarea acestora;

– exodul peste Dunăre, spre nord, al acestei populaţii.

Atâta vreme cât ne situăm în interiorul teoriei migraţioniste, este greu să ne explicăm această tăcere a izvoarelor istorice, de orice natură, şi în primul rând a celor explicite, scrise.

În schimb, dacă pornim de la premisa continuităţii româneşti în nordul Dunării, vom fi în stare să explicăm mai bine procesul creştinării românilor, dar numai dacă îl vom raporta la moştenirea religioasă geto-dacă. Oricum, faptul că nu se cunoaşte locul şi data, momentul creştinării românilor – ceea ce îi pune pe români într-o situaţie singulară, tocmai pe ei care au făcut din propriul nume un sinonim al creştinului – ne obligă să acceptăm de la bun început ideea că la români creştinarea s-a petrecut în alt fel, că s-a întâmplat cu ei ceva (mai) deosebit. Dintre datele ce le avem în legătură cu începuturile românilor, una se oferă singură, în termeni expliciţi, expliciţi încă din antichitate, în legătură cu creştinarea românilor: asemănările mari dintre creştinism şi religia geto-dacă. În măsura în care putem deosebi o religie geto-dacă diferită de cea tracică, mai ales cea dintâi e capabilă să treacă drept o vestitoare a religiei creştine, aşa cum unii l-au considerat şi pe Zamolxis un profet al lui Iisus, un “precursor”.

Chestiunea a fost studiată de feluriţi învăţaţi, dintre ei amintesc doar pe doi, Mircea Eliade şi Ioan G. Coman, [3] deplini convingători în ceea ce priveşte atât “performanţele” spiritualiste ale religiei geto-dace, cât şi rolul acesteia în pregătirea terenului, a sufletelor, pentru tainele noii religii. Daco-romanilor, în măsura în care ei mai erau daci, aceste taine par să le fi fost mai uşor de pătruns, de înţeles. Căci “legătura sau înlănţuirea generaţiilor prin credinţa în nemurire a contribuit mult la trecerea de la spiritualitatea geto-dacilor la aceea a urmaşilor lor, care au fost şi sunt românii. Nemurirea getică devine nemurire creştină prin transformările profunde, în care eshatologia, iniţierea, ascetismul, erudiţia astrologică, terapeutică şi teurgică au fost confruntate aspru cu învăţătura, viaţa şi cultul misionarilor creştini. Transformarea nemuririi getice în nemurire creştină a avut loc tocmai în perioada de formare a poporului român, când acesta a fost creştinat. Dacă Zamolxis sau cultul său şi nemurirea sa s-au pretat la o încreştinare aproape totală, este pentru că existau o sumă de trăsături de apropiere şi complementaritate a acestor religii. (…) Nemurirea getică reapare transfigurată în spiritualitatea românească şi anume în credinţe, datini, viziuni, aspiraţii şi creaţii dintre cele mai diverse. În domeniul religios, poporul român ortodox, succesor şi moştenitor al poporului get, manifestând prin sfinţii săi canonizaţi şi necanonizaţi o profundă religiozitate, acordă, cu geţii, o cinstire deosebită monahismului.” [4]

În aceste condiţii, e uşor de imaginat de ce nu se cunoaşte data creştinării daco-romanilor: pentru că o asemenea dată nici nu există. Creştinarea daco-romanilor va fi fost un proces lent, în primul rând popular, prin asimilarea organică a noii religii. Creştinarea nu a fost resimţită ca un şoc, ca un eveniment, ca o rupere de vechile credinţe, ci doar ca o remodelare a acestora, după câteva canoane numai ele noi, fondul religios rămânând acelaşi, îndeosebi sub aspectul etic, moral.

Adepţii teoriei migraţioniste contestă posibilitatea creştinării românilor în nordul Dunării, invocând îndeosebi două argumente:

– mulţimea termenilor religioşi de origine slavă din limba română;

– relaţiile de subordonare ale bisericii româneşti faţă de biserica ortodoxă sud-dunăreană, în felurite chipuri localizată, între Bizanţ şi Ohrida. Cu acest statut de subordonare românii au venit din sudul Dunării!…

Cum am mai spus, aceşti termeni de origine slavă nu sunt puţini, dar ei nu sunt cei fundamentali. Este oricui evident că românii s-au creştinat în limba latină. În limba latină au primi înţelesul adânc al noii credinţe, legea cea nouă! În limba slavă ei şi-au organizat biserica, îndeosebi din punctul de vedere administrativ şi canonic, împrumutând forme şi termeni de rit slavon, ortodox, într-o epocă mult ulterioară creştinării propriu-zise. În legătură cu prezenţa în limba română a acestor termeni slavi, de care fac atâta caz adepţii mai vechi sau mai noi ai lui Roesler, ni se pare a fi deosebit de elocventă “experienţa” făcută de prof. Emil Vrabie, într-o lucrare manuscrisă, dovedind că aproape întotdeauna termenilor de origine slavă din lexicul românesc le corespund în limba engleză termeni romanici, împrumutaţi din franceză şi latină. Inclusiv în lexicul bisericesc, religios! Ne aducem astfel aminte că o demonstraţie identică a făcut-o şi B. P. Haşdeu, în secolul trecut, evidenţiind similitudinile frapante dintre felul în care vorbitorii unui idiom slav au fost influenţaţi de limba italiană (în valea râului Resia, de lângă Udine) şi felul în care româna a receptat influenţa slavă. [5] Se evidenţiază astfel că, atunci când condiţiile sunt aceleaşi, efecte similare se datorează unor cauze asemănătoare.

Despre prezenţa timpurie a creştinismului în nordul Dunării, pe lângă anumite informaţii explicite ori mărturii arheologice, ne vorbeşte şi un eveniment bine cunoscut, dar căruia nu i s-a dat o interpretare corectă: numirea lui Ulfila (Wulfila), la anul 341, ca episcop la nord de Dunăre. Ulfila a juca un rol esenţial în creştinarea goţilor, dar la vremea când a fost numit episcop goţii încă nu erau creştinaţi, încât numirea unui episcop pentru teritoriul nord-dunărean nu poate avea alte semnificaţie decât prezenţa unui mare număr de creştini în acest teritoriu. Cum precizează R. Gryson, specialist francez în istoria creştinismului, comentând numirea lui Wulfila ca episcop, “pentru a lua conducerea creştinilor ce locuiau pe teritoriul gotic”, “aceşti creştini se recrutau dintre descendenţii populaţiei romanizate a regiunii, care făcuseră parte din Imperiu până la domnia lui Aurelian (…); se ştie că obiceiul vechii biserici nu era de a trimite un episcop pentru a evangheliza un teritoriu păgân, ci de a aştepta existenţa unui nucleu de credincioşi spre a le da un conducător şi a-i recunoaşte ca o comunitate autonomă.” [6]

Prezenţa a numeroşi romanici în nordul Dunării după retragerea aureliană ne-o dovedise, extrem de convingător, construirea în anul 328 a podului de la Celei, sub împăratul Constantin cel Mare. Numirea lui Wulfila ca episcop vine să dovedească despre aceiaşi romanici că erau şi creştini. Deci la anul 341 romanicii din nordul Dunării erau creştinaţi. Dar de când şi în ce chip se creştinaseră, asta încă de pe atunci nu se ştia!…

În mod paradoxal, putem şti noi astăzi, ceva mai mult, legând de actul creştinării autenticitatea vieţii creştineşti la români, cum s-a dovedit aceasta mai târziu. Fără să fie habotnici ori aplecaţi spre misticism, românii au trăit dintotdeauna şi până azi într-un cult al aceloraşi virtuţi morale pe care şi creştinismul s-a străduit să le răspândească. Mai mult ca la alţii, se poate vorbi de un creştinism funciar al românilor, un creştinism trăit în toate împrejurările vieţii, dincolo de zidurile bisericii. Mai mult ca oriunde, la români instituţia bisericii nu este hotărîtoare pentru o viaţă creştinească. Drept care biserica a putut funcţiona foarte bine într-o limbă neînţeleasă vreme de un mileniu aproape, iar introducerea limbii române ca limbă de cult, în locul celei străine şi neînţelese, nu a fost rezultatul unei necesităţi organice a vieţii creştineşti. Căci la români trăirea creştinească în afara zidurilor bisericii este mai puternică decât la majoritatea celorlalte popoare creştine. Toate acestea putând dovedi că încreştinarea românilor, a daco-romanilor, a fost un proces “natural”, greu de remarcat chiar şi pentru cei ce erau atinşi de desfăşurarea sa. Nu oare această “origine” a creştinismului românesc explică (ori se leagă de) binecunoscuta toleranţă religioasă a românilor?

În disputa pe care o stârnesc contestatarii daco-romanilor în nordul Dunării, în Dacia de odinioară, cade deci foarte potrivit cuvîntul român, cu polisemia sa, punându-ne dinaintea întrebării: în ce condiţii cuvîntul romanus sau român putea căpăta şi înţelesul de “creştin”? În sudul Dunării sau în nord? Evident, acest sens îl putea dobândi numai într-un spaţiu în care românii erau singurii creştini! Extrem de puţin probabil în sudul Dunării, aflat sub autoritatea nu numai a împăratului bizantin, dar şi a Patriarhiei din Constantinopol. Cu atât mai mult cu cât în sudul Dunării românii ar fi primit creştinismul prin alt popor, prin altă limbă, ceea ce i-ar fi determinat pe români să îmbogăţească cu sensul de “creştin” cel mult polisemia cuvîntului care denumea populaţia prin a cărei limbă s-a creştinat. Observaţia aceasta ne face să imaginăm şi alt mod în care cuvîntul român va fi căpătat sensul de “creştin”: acest sens l-au adăugat populaţiile barbare care se vor fi creştinat în procesul asimilării lor etnice de către români. Oricum, sensul “creştin” al cuvîntului român nu putea să apară decât în nordul Dunării, într-un teritoriu bântuit de păgâni, de barbari.

Dacă ar fi adevărat ceea ce susţin adversarii noştri, şi anume că românii vin în nordul Dunării şi în Transilvania prin secolele XII-XIII, e de neînţeles această evoluţie semantică întrucât la acea dată erau creştinaţi şi slavii, şi maghiarii, ba chiar şi cumanii. Faţă de cine s-ar mai fi simţit atunci românii creştini, dacă ceilalţi nu erau păgâni, ci tot creştini?

Cuvîntul român, prin sensul “creştin” ce s-a adăugat celui iniţial, vine aşadar să depună o mărturie foarte grea în sprijinul continuităţii româneşti în nordul Dunării. Ba mai mult! Această polisemie este în stare să ne dea o idee şi asupra condiţiilor în care s-a menţinut romanitatea nord-dunăreană. Şi anume, conştiinţa etnică a apartenenţei la o anumită comunitate, distinctă cel puţin, dacă nu şi superioară, faţă de neamurile care, în curgerea lor stereotipă spre sud şi vest, roiau nestatornic pe aceste meleaguri carpato-danubiene, această conştiinţă etnică a căpătat un sprijin puternic din partea religiei creştine, la care multă vreme au fost închinători numai românii în acest spaţiu. Aşa se face că român, la înţelesul de romanus, îl adaugă şi pe cel de chrestianus. Această îmbogăţire a cuvîntului român (sau romanus) cu sensul “creştin” este greu de explicat în condiţiile în care românii ar fi venit din sudul Dunării.

În strânsă legătură cu această frumoasă dezvoltare semantică a etnonimului român, va trebui să ţinem seamă şi de condiţiile în care s-a păstrat în limba română cuvîntul populus. (Cuvîntul senatus, din păcate, nu s-a mai păstrat şi el în limba română…) Popor, în primele texte româneşti şi la nivelul… poporului, a însemnat mai ales “comunitatea credincioşilor creştini”. Poporenii sunt, în general, cei ce frecventează aceeaşi biserică, iar a poporî, în vechime, avea înţelesul bisericesc “a păstori”. Adăugând şi expresia “lege românească”, cu înţelesul de “credinţa creştină, ortodoxă”, vom înţelege mai bine cât de îndreptăţiţi suntem să vorbim de o viaţă creştinească deosebit de autentică a românilor, încă din cele mai vechi timpuri. Într-un fel, chiar din vremuri precreştine…

Consemnând păstrarea în limba română a lui populus › popor, să-l amintim şi pe gint ‹ lat.gens, gentis, încă viu în primele texte româneşti. Vom conchide astfel că pentru români, conştiinţa romanităţii era întărită şi de o înţelegere clară a funcţiei pe care o are în toată lumea apartenenţa individului, a insului, la o anumită ginte, la un anumit popor, detaliu care face rezonabil “miracolul” românesc al dăinuirii ca popor, ca ginte latină în această parte a lumii, aici, “în calea tuturor răutăţilor”.



(Post scriptum 2013

Afirmaţia că românii s-au creştinat printr-un proces „organic” şi au dobândit astfel o autenticitate aparte în trăirea sentimentului religios, a căpătat o confirmare de nimeni dorită în anii dictaturii comuniste. Dacă comparăm destinul bisericilor ortodoxe din ţările socialiste, din Rusia, Ucraina, Bulgaria, Serbia, Albania şi România, confruntate toate cu ateismul de stat cominternist, atât de agresiv şi de stupid, constatăm că românii, ca ortodocşi, au supravieţuit cel mai bine. Am putea spune chiar că Biserica Ortodoxă română a ieşit întărită din pustiul bolșevic prin care a fost nevoită să treacă. Este meritul şi al ierarhilor ortodoxiei române, dar este greu de imaginat, pentru cine îi cunoaşte pe români, cum ar fi renunţat aceştia la taina botezului pentru copiii lor, la cununia cu preot ori la slujba de înmormântare a părinţilor, la vopsitul ouălelor la Paşte, la colindele de Crăciun etc., sau cum ar fi acceptat aceştia transformarea bisericii din sat în depozit de mărfuri sau sală de „reuniuni tovărășești”. Unde acest lucru s-a întâmplat, în mai toate ţările comuniste, se poate vorbi de o descreştinare, în anii comunismului, la fel de rapidă şi de „neorganică” pe cât fusese de ne-„naturală” la vremea ei creştinarea, amândouă, creştinarea şi descreştinarea, producându-se din voinţa imperială, adică din voinţa altcuiva, nu a poporenilor… La români, voința de a fi creștini, de a-și păstra această componentă esențială a identității lor ca persoane umane, a fost de neclintit.)



***



Cuvîntul român şi-a mai adăugat un sens: “bărbat, soţ”. Această evoluţie semantică este cel mai uşor de explicat prin ipoteza că fie romanii colonizaţi, fie, mai târziu, românii, în contact cu alte neamuri, au participat la întemeierea unor familii mixte (româno-“barbare”) îndeosebi ca parte masculină, repetând, în condiţii diferite, situaţia ce odinioară, la începuturi, se rezolvase prin raptul sabinelor. Această ipoteză, relativ simplă, poate părea chiar simplistă dacă nu ar concorda cu alte mărturii lingvistice, cu alte modificări semantice: veteranus devine în româneşte bătrân, iar miles (“soldat”) devine, foarte probabil, mire. În acest context nu e de mirare că romanus ajunge să însemne “bărbat, soţ”. Colonizarea Daciei s-a făcut şi prin aportul unor miles şi veteranus, lucru mai mult ca probabil, aceştia reprezentând o bună partidă pentru fetele şi femeile de prin partea locului, având deci trecere dinaintea acestora, atâta încât să se ajungă la modificările semantice amintite.

Însă în acelaşi sens s-ar mai putea lua în seamă şi alte cuvinte. Astfel, latinescul familia devine în româneşte femeie. (Cuvîntul românesc familie este împrumutat recent din limbajul internaţional.) Persoanele mai puritane vor putea interpreta această modificare de sens în legătură cu natura relaţiilor dintre bărbaţii (romani sau daci) şi femeile de aici, bazate pe idealul întemeierii de familii!…

De asemenea, e de luat în seamă că onomastica românească, la nivelul popular, păstrează foarte puţine nume de persoane din epoca străveche, nume precreştine, din epoca de formare a limbii şi poporului român. Aceste nume ar fi, după unii autori, numai următoarele: Barbu, Bărbat, Bucur, Nicoară, Petre şi Vintilă. După cum se vede, afară de Bucur, de origine probabil geto-dacă, celelalte cinci onomasticoane sunt (ori par a fi) de origine latină, iar toate şase sunt nume de bărbaţi. Cel mai vechi nume feminin se pare că este Varvara. La nevoie, şi în măsura în care concordă cu alte elemente, această împrejurare ne dă o indicaţie preţioasă asupra naturii relaţiilor dintre români şi noroadele “varvare” în trecere pe meleagurile nord-dunărene.

Amestecul de populaţie se pare că s-a făcut cu precădere prin integrarea în comunitatea românească a unor femei de alt neam. Altfel spus, căsătoriile mixte, atunci când s-au produs, au fost îndeosebi între romani (români) şi femei de alt neam. Oricum, ajunge până în zilele noastre un bun renume de soţ al românilor, trecerea pe care aceştia au avut-o întotdeauna la sexul frumos şi simţitor… Mărturiile sunt numeroase şi, după cum se vede, ele răzbat şi în limbă. De frecvenţa căsătoriilor mixte în această formulă, am putea lega şi naşterea unei expresii precum “deh, Ioane, deh! Eu româncă, şi tu, deh!”, care se foloseşte atunci când tocmai persoana cea mai îndreptăţită este exclusă de la exercitarea unui drept sau de la o recompensă binemeritată. Această expresie este cel mai uşor de imaginat în gura unei neveste de alt neam, care ajunge să treacă ea drept româncă, iar… românul ei drept altă naţie!…

Fireşte, se iese astfel din limitele a ceea ce obişnuim să considerăm a fi o argumentaţie ştiinţifică, dar acesta nu e un motiv suficient pentru a ocoli un aspect al relaţiilor umane, căruia altminteri, şi îndeosebi în viaţă, i se dă o mare şi binecuvîntată importanţă. Când ne întrebăm care vor fi fiind cauzele ce au determinat miracolul formării şi dăinuirii poporului român în teritoriul european cel mai expus deznaţionalizării, va trebui, lăsând de-o parte orice sfială, să luăm în consideraţie toate aspectele, toate cauzele. Dar chiar toate!

Fie-ne îngăduit aceasta întrucât începutul a fost deja făcut de preopinenţii noştri maghiari. Într-o în curând celebră “Istorie a Transilvaniei” [7], scoasă de Academia de la Budapesta, în 1986, se face în mod repetat aprecierea că românii, pripăşiţi în Transilvania în secolul al XIII-lea, au ajuns să-i copleşească numeric pe ceilalţi locuitori prin… prolificitatea lor şi prin practicarea poligamiei!!… Acceptând să mutăm disputa şi pe acest teren, luând deci în discuţie şi “această poznaşă trebuşoară şi gingaşă în multe privinţe”, cum ar numi-o hâtrul de Ion Creangă – altminteri şi el descendent al unei familii de ardeleni, va trebui să traducem prolificitatea românilor – termen cam vag, în termeni mai precişi, lăsând totuşi cititorilor plăcerea să-i găsească propriu-zis. Nu le va fi greu! Oricum, pentru orice cunoscător al problemei, pare evident că resentimentele maghiare faţă de români sunt net diferenţiate între bărbaţi şi femei, unguroaicele având o părere mult mai bună despre români decât cea pusă în circulaţie de o anumită publicistică maghiară scrisă exclusiv de bărbaţi. Căsătoriile mixte în Ardeal între soţ român şi soţie unguroaică sunt, în tot cazul, mult mai numeroase decât în cealaltă formulă posibilă. Nu prea credem noi în psihanaliză, dar câteodată – şi comportamentul unora dintre preopinenţii noştri ne oferă ocazia – psihanaliza se impune, cu necesitate, de la sine, dacă vrem să cunoaştem într-adevăr toate dedesubturile disputei, care a luat uneori şi aspecte psiho-patologice, dar nu de ambele părţi! Ne vine în minte, în ordinea de idei sugerată de însăşi Academia Ungară, precizarea pe care Tudor Arghezi o făcea în Tablete din Ţara de Kuty: “Ca om cult şi documentat, este sigur că dumneata nu ai dat crezare fabulei cu raptul Sabinelor. Aceste agreabile minoritare au fugit din aşternut, de lângă bărbaţii lor, şi au trecut în cămaşă de noapte la vrăjmaş. Suntem urmaşii bine înzestraţi ai acestor duşmani admirabili”… (vezi capitolul O vizită matinală).

Dar e foarte probabil ca această aleasă virtute să nu ne vină numai de la romani, dacii nefiind mai prejos ca aceştia, dacă e să ne luăm după faima ce şi-o dobândiseră strămoşii noştri daci în lumea elenă: “Aşa suntem noi, tracii toţi, şi mai ales geţii – mă mândresc că mă trag din neamul getic: nu suntem din cale afară de cumpătaţi. Nici unul dintre noi – mărturisea un personaj al lui Menandru – nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, iar unii chiar mai multe. Când se întâmplă să moară cineva care n-a avut decât patru sau cinci neveste, oamenii din partea locului spun: Bietul de el n-a fost însurat, n-a cunoscut plăcerile iubirii!” Cum era oare să piară sămînţa unor asemenea oameni?!…

Întorcându-ne la mobilul propriu-zis al acestor pagini, să precizăm totuşi că sensul “bărbat, soţ”, pe care îl capătă cuvîntul român, nu ne aduce nici un indiciu cu privire la locul de formare şi de desfăşurare istorică a poporului român. Ci numai despre cum s-a născut acest popor, prin ce argumente, invincibile!, românii s-au menţinut şi s-au impus în istorie.

Alta este situaţia sensului “om, în general; persoană, ins” cu care, de asemenea, s-a îmbogăţit cuvîntul român. În ce împrejurări cuvîntul român sau romanus, ca etnonime, puteau să ajungă la sensul “om, în general”?

Nu credem că românii vor fi nutrit sentimente atât de rasiste încât să-i excludă pe ceilalţi semeni de la condiţia de om, pe care să nu şi-o recunoască decât lor înşişi. Singura explicaţie posibilă imaginează o epocă de istorie românească în care românii, de voie, de nevoie, s-au izolat de alte neamuri, s-au retras din calea lor, împuţinându-şi contactele cu cei de altă naţie, de altă limbă. Acestea, precum se va vedea în capitolul următor, sunt exact condiţiile pe care istoricii, cu alte argumente, le-au imaginat în încercarea de a explica supravieţuirea neamului românesc la nord de Dunăre. Numai aici, unde varietatea etnică era atât de mare şi de schimbătoare, numele celor statornici pe aceste ţinuturi putea să devină sinonim al cuvîntului “om, în general; persoană, ins”. Pe de o parte relativa izolare de alţii, pe de altă parte instabilitatea, forfota curgătoare spre miazăzi şi apus a celor de altă naţie, câteşi două ne trimit spre acelaşi spaţiu carpato-dunărean. Numai aici se puteau împlini condiţiile imaginabile în care romanus (român) să mai capete şi înţelesul “om, în general; persoană, ins”. În sudul Dunării sunt greu de imaginat condiţiile în care s-ar fi produs această schimbare de sens.

În fine, român mai are şi înţelesul de “ţăran”. Cum s-o fi ajuns şi la acest înţeles e lesne de ghicit. Chiar şi pentru adversarii continuităţii româneşti în nordul Dunării. În ansamblul teoriei acestora, un loc de seamă îl ocupă teza că până în secolul al XII-XIII-lea românii s-au ocupat numai cu păstoritul, îndeletnicire de pe urma căreia românii au descoperit belşugul şi frumuseţile Transilvaniei, unde au imigrat în valuri, de păstorit legându-se aşadar“nomadismul românesc”, cu care ne fericesc istoricii maghiari. Ceva dreptate au însă şi aceştia: căci cine ar nega despre români că nu s-ar fi îndeletnicit dintotdeauna şi cu păstoritul?! Românii înşişi nu neagă şi, propriu-zis, o recunosc cu mândrie. Nu există meserie pe care românii s-o fi cinstit mai mult ca pe acestea două: de cioban şi de ţăran, de agricultor. Iar între ele două dacă ar fi să alegem, cu greu ne-am hotărî să decidem care e mai românească: legenda Mioriţei sau datina Pluguşorului?

Strădania unor istorici maghiari de a ne scoate un neam de nomazi îi împinge şi la această contestaţie: românii nu se ocupă cu agricultura decât de câteva veacuri încoace! În orice caz, i-au descoperit utilitatea şi tainele abia după ce s-au sedentarizat în nordul Dunării!… Deci după secolul al XIII-lea! Vom vedea peste trei capitole, în detaliu, cât de întemeiate sunt asemenea teorii. Deocamdată să ne mulţumim a băga de seamă că împotriva lor depune mărturie polisemia cuvîntului român.Dacă român ar însemna “cioban”, “păstor”, atunci lucrurile ar fi stat cu totul altfel şi noi înşine am fi avut cu cine sta de vorbă pe tema nomadismului românesc!

Fireşte, făcând afirmaţia de mai sus, ne aducem cu toţii aminte că valah, în schimb, chiar asta ajunge să însemne: “cioban, păstor”. Nu numai în limba unor popoare învecinate, ci şi în cea mai veche tradiţie atestată. Nu zice vestitul Anonymus de altădată Blachi ac pastores Romanorum: Vlahii adică păstorii Romanilor? Şi atunci?!

Atunci va trebui să judecăm aşa: străinii îi numesc pe români vlahi şi îi consideră pe mai toţi ciobani, păstori, ceea ce înseamnă că vlahii pe care neamurile învecinate i-au cunoscut erau mai ales păstori! Românii se numesc pe ei înşişi români şi fac din acest cuvânt un sinonim al cuvîntului ţăran, deoarece ei între ei românii se ştiu mai ales ţărani.

Deci ce sunt românii?

Evident, şi una şi alta! Străinii i-au cunoscut pe români, pe vlahi, ca păstori, pentru că aceştia cutreierând cu turmele lor după păşuni ajungeau şi-n ţinuturi unde nu mai locuiau români, pentru străinii de pe acolo vlahii arătându-se numai în ipostaza lor… pastorală. Iar în ţinuturile româneşti, unde cuvîntul vlah nici nu e cunoscut propriu-zis, căci este, în limba română, un cuvînt împrumutat (sic!), mai mult pe cale livrescă decât populară, circulă cuvîntul român, care ajunge să însemne şi “ţăran”, dintr-un motiv simplu de înţeles: cei mai mulţi români îşi câştigă… pâinea muncind-o la câmp. În mod semnificativ, vlah ajunge să înseamnă “păstor” în afara spaţiului românesc. În limba unor populaţii care au trăit printre români şi ne numesc tot vlahi, cuvîntul vlah nu ajunge nicicum să însemne “păstor”. Nici măcar şi îndeosebi în limba secuiască sau a maghiarilor din Transilvania ori a saşilor. Cu excepţia fireşte, a inventatorilor istoriografi, care-i văd pe toţi românii vânturând cu turmele Peninsula Balcanică, rătăcitori şi nomazi, cu cortul în căruţă şi ciurda de copii hărmălăind gălăgioasă în urma turmei de mioare. Zău, mai că ne pare nouă rău că n-a fost să fi fost aşa…



(Post scriptum 2013 Un cuvînt în plus pentru relaţia dintre români şi îndeletnicirea de cioban: se poate spune că ciobanii, mocanii ardeleni îndeosebi, au jucat în istoria românilor un rol comparabil cu rolul corăbierilor, al marinarilor, în istoria englezilor. La fel cum marinarii au descoperit noi teritorii pentru extinderea în spaţiu a supuşilor Coroanei britanice, la fel ciobanii, deseori întemeietori de aşezări umane, au lăţit spaţiul românesc, al limbii române. Au făcut-o, în mod paradoxal, mai ales spre Est, iradiind din Ardeal, în „descălecări” de mii de ori repetate, întemeind așezări românești până în îndepărttatul Caucaz, dincolo de Bug și chiar de Nipru, dar și spre Apus, în Slovacia, în Polonia. Toponimele care sunt derivate prin sufixul –eşti de la nume de persoane consemnează astfel care familie, a cărui cioban, şi-a făcut sălaş statornic în acel loc, după modelul perfect reprezentativ al ciobanului Bucur,București… Cf. Ipoteşti de la Ipate, Nicoreşti de la Nicoară, Brăneşti de la Bran, Bălceşti de la Balcu etc.

Mai mult, însăşi limba română, în mulţimea de expresii şi locuţiuni, este marcată cel mai mult de universul ciobăniei, la fel cum engleza de cel marinăresc: a înţărca, a scoate untul (din cineva), nu-i nici o brânză, a-şi pune în cârd cu cineva, urma culege turma, ca măgarul între oi, mielul blând suge la două oi, brânză bună în burduf de câine etc .

Pentru a accepta comparaţia propusă mai trebuie ştiut că în transhumanţa lor prin teritorii deseori deloc sau prea puţin locuite, ciobanii români nu erau în postura celor trei ciobani din Mioriţa, ci turmele erau însoţite de adevărate echipaje, de zeci de persoane, fiecare cu rostul său bine precizat şi ierarhizat în economia ciobănitului, de la baciul atotputernic până la cel mai fraged copilandru cu atribuţii de strungar, aidoma unui mus de pe corabie… Meseria de cioban însemna o suită de etape, de trepte profesionale, iar trecerea de la una la alta, urcarea în „grad”, era atent condiționată de performanță, de dibăcia, talentul și perseverența „candidatului”. Mai ales viața la stână avea ritualuri și reguli neschimbate de sute de ani, aducând în unele privințe cu viața de austeritate și ascultare dintr-o mânăstire! A existat o componentă religioasă, mistică, a acestei îndeletniciri, credințe și „eresuri” specifice, al căror farmec ar fi păcat să se piardă înainte de a fi înregistrat de specialiști, de scriitori…)



***

Ca să epuizăm inventarul de sensuri cu care s-a îmbogăţit, după două milenii de istorie, cuvîntul român, ar mai fi de amintit şi sensul “iobag”, cu care, într-un chip ciudat, s-a ales cuvîntul român în Muntenia, în Ţara Românească aşadar. Istoricii încă nu au reuşit să explice satisfăcător această complicare semantică, evident târzie, a cuvîntului. Impresia noastră, după lectura câtorva din cele mai vechi documente în care cuvîntul român începe să fie folosit cu acest înţeles, e că prin rumânirea unor ţărani li se impunea o “legare de pământ”, o anumită statornicie în spaţiul românesc!… Desigur, pare că fac astfel o pledoarie pro domo, de aceea nu insist în a dovedi că am dreptate. La polul opus, interpretarea că numai rumânii(iobagi) erau români, iar boierii ar fi fost de altă naţie, lăsând de-o parte faptul că nu este susţinută de alte dovezi, dacă ar fi s-o raportăm la subiectul acestor pagini, tot teza continuităţii româneşti ar sprijini-o.

Oricum, adăugarea acestui sens pare a fi cea mai recentă şi “mai” regională, mai neorganică cu structura semantică în întregimea ei, considerată ca întreg. Dezvoltarea la cuvîntul român a înţelesului “iobag” mai trebuie pusă în legătură şi cu faptul că acest adaus semantic se produce într-un spaţiu numit ţară românească, ceea ce ne obligă să privim cu şi mai mult suspiciune ipoteza de mai sus!

Credem, de asemenea, că în explicarea acestei evoluţii semantice va fi să ţinem seama şi de cuvîntul pământean, care denumeşte populaţia românească autohtonă, străveche. Nu cumva în acest larg context, rumânirea, ca legare de pământ, capătă un înţeles mai adânc, dedus din conştiinţa că românii sunt pământenii acestei ţări româneşti?

Completare 2013, august: Primele atestări ale cuvîntului rumân cu acest sens apar în acte care privesc re-aducerea în Țară, pe vremea lui Mihai Viteazu, a mii de țărani care, ca să scape de birurile brusc crescute, s-au refugiat în sudul Dunării. De acolo au fost aduși cu forța și „rumâniți”, cu un sens neclar în primele documente. Nu este de exclus sensul „obligați să trăiască în Țara Rumânească”. Motivul: acei țărani erau etnici rumâni și lucrul acesta trebuia să fie bine precizat. Apoi, evoluția de sens de la „țăran român iobag” la „iobag”, fără altă componentă semantică, este ușor de acceptat. Repet: lectura primelor documente istorice care vorbesc de rumâni și de rumânire permite, ba chiar impune această lecțiune. De asemenea, trebuie precizat că în niciuna din limbile vecine cuvîntul rumân (român) nu are sensul de „iobag”! (A se vedea în acest sens cartea lui Giurăscu tatăl asupra „rumânilor”.)

Pe lângă polisemia cuvîntului român, mai e de luat în considerare familia de cuvinte derivate de la român: româncă, româncuţă, românaş, româneşte, românesc, românie, româneţ, a români, aromân, megleno-român, istro-român, românime, românitate, a româniza, românizare, filo-român, românism, antiromânism, românistică şi altele. Cu circulaţie în popor, deci mai vechi, sunt primele: româncă, româncuţă, românaş, româneşte, românesc, românie, a români, ar(o)mân. Toate aceste derivate pornesc de la sensul etnonimic al cuvîntului român, adică nu există nici un derivat al lui român care să dezvolte vreunul din sensurile deci secundare ale acestui cuvînt. Poate în românesc, româneşte găsim, uneori, o depăşire a sensului primar al cuvîntului rădăcină: a spune cuiva în faţă, verde, româneşte, tot adevărul sau luptă dreaptă, românească în care românesc, româneşte par să denumească un stil comportamental, o atitudine morală. De asemenea, a români, a face român, regional, poate să însemne şi “a boteza, a creştina”, sens regăsit şi-n expresia lege românească, “religia creştinească ortodoxă”.

În acelaşi sens, va trebui să consemnăm mulţimea expresiilor populare (proverbe, zicători) în care apare cuvântul român. Iată câteva dintre ele, adaos la cele deja amintite mai sus: aşa-i vorba românească, cu două înţelesuri; românul nu piere; dă-mi Doamne, mintea cea de pe urmă a românului; codrul, frate cu românul; român verde; a simţi româneşte; mai dă, române, mai lasă, jupâne; deh, Ioane, deh! Eu româncă şi tu, deh; cine a văzut român sătul? Aşa-i românul nostru, duce s… de căpăstru etc.



(Post scriptum 2013: cu nesfârșită mâhnire consemnez apariția după 1990 a unui nou derivat, care ne-a fost impus de realitățile noi, atât de neprielnice, cu care ne confruntăm. Cuvîntul de-românizare… Se vorbește de „de-românizarea României”! Acesta este numele celei mai mari primejdii pentru noi, românii, din ultimii 200 de ani!… Este marele câștig dobândit în decembrie 1989, plătit atât de scump atunci și de atunci mereu…)

***



Toate acestea dovedesc o poziţie extrem de puternică a cuvîntului român în structura limbii române. Această poziţie nu avem voie să n-o legăm de un suport psihic, sufletesc. Drept care ne vedem îndreptăţiţi să conchidem că aceste structuri lingvistice sunt dovada bunei funcţionări a unui neadormit instinct naţional, a unei voinţe de românitate! Repet: voinţă de românitate, element de care dacă vom ţine seamă, discuţia noastră capătă o coerenţă altminteri de neatins. Această voinţă explică – dacă nu singura, în orice caz cel mai bine – păstrarea cuvîntului romanus la această margine a Imperiului roman. Poate că tocmai această aşezare, la marginea cea mai ameninţată a imperiului, a fost de natură să întărească, să fortifice reazemul sufletesc al conştiinţei de roman.

Să fi contat oare – în mod cu totul paradoxal, însăşi împrejurarea că Dacia a fost prima dintre provinciile abandonate de puterea Romei?!… Adică părăsită de administraţia imperială într-un moment de maximă extensie a imperiului, când calităţii de roman, de civis romanus, i se acorda o maximă preţuire, neegalată în istoria lumii, ceea ce va fi lăsat, celor ce rămâneau romani în afara hotarelor imperiului, o conştiinţă romană, imperială, extrem de puternică, precum şi ardoarea de a se şti mai departe romani, amândouă extrem de vii?…

Părăsită administrativ şi militar, Dacia şi locuitorii ei nu vor lua parte la procesul de decădere ce va urma!

Peste un secol, un secol şi ceva, locuitorii unui imperiu roman decăzut, aflat în pragul destrămării sau chiar desfiinţat nu atât de acţiunea barbară cât sub povara propriilor păcate, nu vor mai avea din ce să-şi întărească o conştiinţă romană cu care să înfrunte veacurile. Şi nici nu e de mirare că nu-şi vor mai zice romani cei ce vor asista, vor participa, neputincioşi sau vinovaţi, la prăbuşirea Imperiului roman, la decăderea acestuia.

Despre aceşti cives romani de la sfârşit de imperiu, martori lucizi precum Salvianus vor consemna cu amărăciune că “ei se strămută peste tot locul, fie la goţi, fie la bacauzi, fie la alţi barbari ce stăpânesc pretutindeni, şi nu le pare rău că s-au strămutat să trăiască acolo. Căci vor mai bine să trăiască liberi sub înfăţişarea unor captivi, decât să fie captivi sub aparenţa de oameni liberi. Astfel, de numele de cetăţean roman, odinioară nu numai foarte preţuit, ci şi cumpărat foarte scump, oamenii se leapădă acuma de la sine şi fug de el”. [8]

Separarea Daciei de imperiu la finele secolului al III-lea, într-un moment de maximă prestanţă a prestigiului roman, când “numele de cetăţean roman era foarte preţuit”, va fi avut şi această consecinţă fericită: în Dacia, mai bine ca în alte provincii ale imperiului, s-a conservat mândria şi voinţa de a fi roman. Şi odată cu ele şi cuvîntul romanus›român. Căci,“de când e suflet de român pe faţa pământului – va băga de seamă la rândul său Eminescu, românul a fost mândru de a fi român”.

Această voinţă, de a rămâne romani, va fi fost mai mică, poate, printre romanii din Apus, din Galia, de pildă, care au găsit cu cale să renunţe la numele de romanus pentru a-l adopta pe cel al grupului etnic minoritar al francilor cuceritori, după o socoteală pe care şi-au mai făcut-o şi alţii, de-a lungul istoriei. Romanicii din Dacia s-au găsit şi ei – nu o dată, ci de nenumărate ori – în situaţia de a fi stăpâniţi de alţii, oprimaţi chiar. A existat şi reacţia de a trece de partea stăpânitorului, a cuceritorului, de a abandona etnicitatea părinţilor, adoptând o altă naţionalitate, un alt nume, prin care viaţa să devină mai uşoară, mai sigură, dar aceasta s-a petrecut numai la nivelul unor existenţe individuale, eşuate. Ca popor, românii şi-au păstrat neschimbată vreme de 2000 de ani conştiinţa unei anumite identităţi etnice, distinctă de a celor din jur, pe care n-au acceptat s-o piardă indiferent de preţul plătit pentru menţinerea acestei identităţi inconfundabile.

În general, lingviştii şi istoricii români se feresc să ia în consideraţie un asemenea factor:voinţa de a fi şi rămâne român. Dintre ei, cel mai departe a “îndrăznit” să meargă Al. Rosetti, în a sa clasică definiţie genealogică a limbii române: “Acei care ne-au transmis limba latină, din tată în fiu, în aceste părţi dunărene, au avut întotdeauna conştiinţa că vorbesc aceeaşi limbă (latina), spre deosebite de acei care vorbeau alte limbi. Se poate deci vorbi, în acest caz, de «voinţa» vorbitorilor de a întrebuinţa o anumită limbă, şi nu alta”.

Această definiţie este întru totul exactă şi mai ales în momentul în care ia în consideraţie factorul sufletesc, subiectiv. Din păcate, uităm de acţiunea acestui factor şi, păcăliţi de cuvinte, de opoziţia subiectiv-obiectiv, ocolim ca neştiinţifică, invocarea acestui factor. Sigur, e neştiinţific că oamenii au şi aşa ceva, o viaţă sufletească! Pe cât de neştiinţific însă e sufletul omenesc, pe atât el este de adevărat, de real! Cum oare să nu ţinem seamă de el măcar atunci când încercăm să explicăm faptele omeneşti?! Căci faptă omenească este şi conservarea, în Dacia, a unei anumite conştiinţe etnice, a unei anumite limbi, vreme de peste un mileniu, împotriva unor adversităţi care era de aşteptat să ne fie fatale. Din fericire, în lumea asta nu se întâmplă numai ceea ce ne aşteptăm să se întâmple. Aşa a apărut şi viaţa! La fel şi omul! În pofida tuturor aşteptărilor!… Şi, la fel, în istoria omenirii se mai petrec şi “miracole”, cum au numit unii supravieţuirea poporului român. Miracolul românesc rămâne de neexplicat atâta vreme cât nu vom lua în consideraţie şi voinţa strămoşilor noştri de a fi şi rămâne români! Căci istoria se face şi cu sufletul, nu numai cu pântecele, factorul obiectiv prin excelenţă!

Pentru început, această voinţă a crescut firesc din conştiinţa că a fi roman, a fi civis romanus, este un titlu de nobleţe, o pecete a calităţii umane superioare. Cu atât mai mult acei cives romani rămaşi în nordul Dunării, spectatori la goana penibilă a barbarilor spre luminile Romei, vor fi nutrit voinţa de a rămâne ceea ce se ştiau a fi, voinţa de a nu se amesteca cu alte noroade. Iar atunci când amintirea Romei va păli, conştiinţa că sunt români=creştini, înconjuraţi de păgâni, îi va menţine într-o relativă izolare de aceştia. Creştinarea de timpuriu a românilor i-a salvat, pentru câteva secole, de la amestecul cu păgânii, adică cu alte popoare. Acest amestec se va produce masiv atunci când în jurul românilor se vor sedentariza populaţii creştinate, căci va dispărea astfel un foarte important criteriu al identităţii naţionale: religia creştină. Rezultatul acestui amestec va fi diferit: în sud românii vor fi câştigaţi în cele din urmă pentru limba şi conştiinţa slavă, iar în nordul Dunării slavii vor fi ei românizaţi, şi o dată cu românizarea acestor slavi, limba română se va îmbogăţi cu o sumedenie de elemente lexicale slave, care îi vor da o înfăţişare specifică, în contextul romanic.

Odată cu căderea Bizanţului şi instaurarea în Europa de sud-est a puterii otomane, românii vor găsi din nou în religia creştină un temei al identităţii naţionale, un “pretext” salvator. Chiar şi schisma dintre catolici şi ortodocşi îi va ajuta pe români să afle un reper exterior nou instinctului lor de conservare a fiinţei naţionale, ameninţată de imperialismul catolic – maghiar şi polonez. Iar când ortodoxia, odată cu ridicarea imperiului rus, pierde relevanţa politică, devenind chiar primejdioasă, conştiinţa latinităţii, ridicată de cărturari la rangul de idee politică, va anima lupta noastră pentru neatârnare timp de două secole şi mai bine, deschizând în cultura şi viaţa publică românească ferestre mari spre Occidentul în primul romanic.

În fine, când Occidentul acesta va părea şi el că ameninţă, îndeosebi cultural, identitatea românească, conştiinţa românească va descoperi un sprijin neaşteptat în autohtonismul dacic, revendicând, în numele componentei geto-dacice a plămadei noastre etnice, dreptul de a se distinge şi de celelalte popoare romanice, dar mai ales de Occident, acel Occident de care românii s-au simţit de prea multe ori trădaţi în clipele cele mai grele ale istoriei lor din ultima sută de ani…

Acestea ar fi reperele succesive care au uşurat funcţionarea voinţei de a fi român. Astăzi, această voinţă are temeiuri multiple, greu de redus la o formulă succintă. Printre aceste temeiuri se află însă şi stupoarea că ungurii mai au cuvînt să revendice vreo palmă de pământ din Transilvania. Rolul pozitiv pentru români al propagandei maghiare revizioniste îi priveşte mai ales pe românii din străinătate, dezbinaţi pe te miri câte şi care motive. Agitaţia maghiară în jurul Ardealului, singură ea reuşeşte, când şi când să-i unească! Să le ofere un numitor comun!… Astfel, vocaţia Ardealului de a fi izvorul românităţii nu se dezminte nici în aceste condiţii mai puţin fireşti pentru o existenţă naţională.

Dar nu întârziem să băgăm de seamă că această agitaţie o provoacă în primul rând … emigraţia maghiară! Adică, ne întrebăm, nu cumva din aceleaşi pricini?!… Nu cumva şi pentru emigranţii maghiari această chestiune “a Transilvaniei” este singura ocazie în care cad cu toţii de acord între ei, maghiarii din diasporă!?… Iar şi mai şi ne întrebăm dacă n-ar fi oare cazul ca atât maghiarii din emigraţie, cât şi românii, să-şi afle alte motive de solidarizare, alte imperative, mai potrivite realităţii şi lumii în care trăim, şi mai ales în ei înşişi descoperind nevoia de a fi mai departe maghiari ori români! Iar chestiunea Transilvaniei s-o lase în plata Domnului, căci pe lângă îndoielnicul bine ce-l face celor din străinătate, români sau maghiari, aici, în ţară, această agitaţie tensionează în mod artificial relaţiile umane dintre oameni care se văd zi de zi, împiedicându-i să se salute cu cugetul limpezit de orice gând şi resentiment ascuns.



22. Vezi Gh. Ivănescu, Istoria limbii române, Bucureşti, 1980, p. 250

1. Vezi Vasile Arvinte, Român, românesc, România, Bucureşti, 1983, p. 48

2. Vezi Mircea Păcurariu, Istoria bisericii ortodoxe române, Bucureşti, 1980, p. 51-73

3. Vezi Mircea Eliade, De la Zamolxis la Genghis-han, Bucureşti, 1978; Ioan G. Coman,Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, 1979

4. Vezi Ioan G. Coman, op. cit., p. 54-55

5. Vezi B. P. Haşdeu, Studii de lingvistică şi filologie, vol. II, Bucureşti, 1988, p. 226-242

6. Vezi R. Gryson, citat în “Magazin istoric”, 1987, nr. 5, p. 56

7. Vezi Erdély története, Editura Academiei Ungare, Budapesta, 1986, sub redacţia lui Köpeczi Béla

8. Salvianus, V, 5; Patro’. Lat., LIII, 99


1986

Ion COJA

*****

Nota autorului. Se republică acest text în memoria dumnealor ELENA SLAVE și PAUL MICLĂU. Textul a fost prezentat la Facultatea de limbi străine la Sesiunea științifică dedicată aniversării centenarului Independenței, deci în 1977. Am primit atunci elogii neașteptat de călduroase din partea lui Paul Miclău. Printre altele, acest text a zis că este „o veritabilă Cântare a României argumentată științific”. Paul Miclău era un profesor bine sincronizat la noutățile din filologie, din lingvistică, un „modernist”. Cu atât mai mult au contat cuvintele sale în orientarea discuțiilor care s-au purtat pe marginea acestui text avântat naționalist. Nu a deranjat pe nimeni, dimpotrivă.

În ce o privește pe soția sa, ELENA SLAVE, dînsei îi datorez cariera universitară. I-a plăcut cum i-am răspuns la examen, m-a luat de mână și m-a dat …pe mâna lui ALEXANDRU GRAUR. Toți trei mi-au luat apărarea în mai multe rânduri, când, tînăr cum eram, mai săream calul… Inclusiv mârțoaga ideologică!

Însuși textul de mai sus, publicat în „România literară” în toamna aceluiași an, a intervenit, pot spune în biografia mea. Eram convocat la Comitetul PCR al Universității, unde fusesem reclamat de o colegă, Ecaterina Goga, șefa sindicatului pe Universitate la acea dată, mare politrucă. Ceruse îndepărtarea mea din învățămînt pentru atitudinea mea în ședințele de partid, prin care derutez studenții, cică… Nu mi-a fost teamă că va fi luată în serios. Secretar PCR pe Universitate era domnul profesor GHIȚĂ FLOREA, chiar domn! Dar totuși, ceva emoții am avut. Când am intrat în „sala de judecată”, la Comitet, mă așteptau toți tovarășii, inclusiv pârâcioasa, cu un aer vexat, jignit. În capul mesei, Ghiță Florea, radios. Iau loc și aștept să aud ce acuzații mi se aduc. Și-l aud pe Ghiță Florea cămă ia în primire cam așa:
„Măi, Ioane, m-ai dat gata! Cum ai aranjat tu să-ți publice Ivașcu tocmai azi așa frumusețe de articol?!” Audierea avea loc într-o joi, joia era și ziua de apariție a „României Literare”, dar eu nu apucasem să aflu că mi se publicase taman în joia aceea un text dat revistei cu luni în urmă. Prin primăvară, iar acum eram prin noiembrie. Totul era pură întâmplare, dar putea să pară și că George Ivașcu publica textul ca să-mi fie mie de folos la „judecata de partid”! Să pot respinge mai ușor acuzația că nu urmez linia partidului! …Și cu „România Literară” în față, desfăcută la pagina din mijloc, Ghiță Florea le explică celorlalți tovarăși profesori, de pe la alte facultăți, că este textul cel mai frumos pe care l-a citit până acum în „România Literară”! M-a felicitat, mi-a cerut și câteva detalii despre unele afirmații, așa că totul s-a întors complet în favoarea împricinatului, ca-n procesele cu comuniștii ilegaliști!… Cine poate, să-i transmită domnului profesor GHIȚĂ FLOREA recunoștința și prețuirea mea colegială și omenească deopotrivă. Despre motivele supărării președinte de sindicat, cu altă ocazie. Deocamdată, m-am lăudat destul.

Apoi, textul a devenit capitol în cartea Transilvania Invincibile Argumentum, prezentată la Editura Științifică în 1986, dar publicată abia după 1990.

Serban POPA, SIONISM sau SINOISM? CAPITALISM CĂMĂTĂRESC sau DEMOCRAȚIE

Serban POPA, SIONISM sau SINOISM?

SIONISM sau SINOISM? 

Ce trebuie făcut după sfârșitul actualei False Istorii și începutul recuperării Primului Adevăr?

Cu aproape doi ani în urmă, am publicat în revist Certitudinea, având ca supratitlu SIONISM sau SINOISM, trei articole. 

Primul text intitulat „O FALSĂ DILEMĂ PENTRU LOCUITORII PLANETEI PĂMÂNT” concluziona că „... nici perpetuarea modelului sionist, cu atât mai puțin înlocuirea lui cu modelul sinoist nu sunt de acceptat pentru omenire. Pentru că atât sionismul, cât și sinoismul au ca bază concentrarea la vârful elitelor (iudaice/sioniste și chineze/sinice) a cvasitotalității capitalului. În atare condiții, soluția de ieșire din criză va fi deposedarea prin confiscare de la respectivele elite a capitalului acumulat în exces - ceea ce le va deposeda și de puterea politică - și distribuirea în masa populației planetei, a capitalului confiscat. Fapt care, odată cu eliminarea din economie și societate, atât a politicilor neoliberale cât și a celor marxiste și pseudo neomarxiste. va introduce în sfera economicului economia democratică de piață și în sfera politicului democrația suveranistă”  

Cel de al doilea articol, având ca titlu “NOUL DRUM AL MĂTĂSII SAU MARȘUL ȘI MAI LUNG” constata, de asemenea, că: „... pe Noul Drum al Mătăsii vor trebui să poposească două LEBEDE NEGRE: prima lebădă va trebui să fie, cea a economiei democratice de piață, în care, prin distribuire, marea majoritate a capitalului urmează să ajungă în proprietatea privată a marii majorități a locuitorilor planetei. Iar cea de a doua lebădă, legată indisolubil de prima, va trebui să fie cea a democrației suveraniste directe în care aceeași locuitori ai planetei, deveniți, în marea lor majoritate, proprietari privați de capital urmează să decidă (cât mai) direct asupra treburilor cetății”. 

În sfârșit, cel de al treilea text denumit „IUDEO-CREȘTINISM, IUDEO-SINOISM, IUDEO-ISLAMISM ȘI ALTERNATIVA POSIBILĂ” postula: ...”caracterul iudaic al civilizațiilor, dat de modelul economic bazat pe camătă TREBUIE să dispară. Mecanismele economice și financiare puse în mișcare și întreținute de camătă TREBUIE înlocuite cu mecanisme economice și financiare care să implice DIRECT creditorii.

SIONISM sau SINOISM? 

Ce trebuie făcut după sfârșitul actualei False Istorii și începutul recuperării Primului Adevăr?

Cu aproape doi ani în urmă, am publicat în Certitudinea, având ca supratitlu SIONISM sau SINOISM, trei articole. Primul text intitulat „O FALSĂ DILEMĂ PENTRU LOCUITORII PLANETEI PĂMÂNT” concluziona că „... nici perpetuarea modelului sionist, cu atât mai puțin înlocuirea lui cu modelul sinoist nu sunt de acceptat pentru omenire. Pentru că atât sionismul, cât și sinoismul au ca bază concentrarea la vârful elitelor (iudaice/sioniste și chineze/sinice) a cvasitotalității capitalului. În atare condiții, soluția de ieșire din criză va fi deposedarea prin confiscare de la respectivele elite a capitalului acumulat în exces - ceea ce le va deposeda și de puterea politică - și distribuirea în masa populației planetei, a capitalului confiscat. Fapt care, odată cu eliminarea din economie și societate, atât a politicilor neoliberale cât și a celor marxiste și pseudo neomarxiste. va introduce în sfera economicului economia democratică de piață și în sfera politicului democrația suveranistă” Cel de al doilea articol, având ca titlu “NOUL DRUM AL MĂTĂSII SAU MARȘUL ȘI MAI LUNG” constata, de asemenea, că: „... pe Noul Drum al Mătăsii vor trebui să poposească două LEBEDE NEGRE: prima lebădă va trebui să fie, cea a economiei democratice de piață, în care, prin distribuire, marea majoritate a capitalului urmează să ajungă în proprietatea privată a marii majorități a locuitorilor planetei. Iar cea de a doua lebădă, legată indisolubil de prima, va trebui să fie cea a democrației suveraniste directe în care aceeași locuitori ai planetei, deveniți, în marea lor majoritate, proprietari privați de capital urmează să decidă (cât mai) direct asupra treburilor cetății”. În sfârșit, cel de al treilea text denumit „IUDEO-CREȘTINISM, IUDEO-SINOISM, IUDEO-ISLAMISM ȘI ALTERNATIVA POSIBILĂ” postula: ...”caracterul iudaic al civilizațiilor, dat de modelul economic bazat pe camătă TREBUIE să dispară. Mecanismele economice și financiare puse în mișcare și întreținute de camătă TREBUIE înlocuite cu mecanisme economice și financiare care să implice DIRECT creditorii. Atunci, actuala civilizație iudeo-creștină va fi doar creștină. La fel civilizația iudeo-sinică va fi chineză, civilizația iudeo-islamică va fi arabă/indo-persană, Iar numitorul lor comun va fi PARTICIPAREA EFECTIVĂ a (tuturor) subiecților, proprietari de capital disipat în masa populației, la efortul de reproducție lărgită a capitalului distributiv.” Întrucât, departe de a se atenua, criza la nivel mondial se adâncește, consider că acum - după convulsiile ultimilor 35 de ani, generate de căderea comunismului - se impune ca cele trei concluzii secvențiale, anterior formulate, să fie înglobate într-o metaformulare cu caracter paradigmatic. Ca alternativă la schimbarea de paradigmă care, în intenția actualilor diriguitori ai Planetei, de la Xi Jinping la Macron, înseamnă rezolvarea FALIMENTULUI actualei FALSE democrații prin LEGITIMAREA modelului OLIGARHIC ca suport al TIRANIEI. Modelul oligarhic fiind modelul pe care „Părinții fondatori” - autorii Revoluției Americane - l-au introdus „pe șest” în noua lor societate. Model care a funcționat DE FACTO ca fundament al arhitecturii secrete/oculte a (construcției) așa-zisei democrații reprezentative. Arhitectură ocultă care a avut/are ca structură de rezistență - pe post de „lucrare ascunsă” - aristocrația fals electivă livrată ca democrație reprezentativă. Această FALSĂ democrație actuală fiind oglindirea politică a FALSEI economii de piață. Astfel tandemul falsă democrație - falsă economie de piață a dat naștere unui ciclu istoric despre care acum știm că este un FALS in integrum. Un fals care a înglobat și comunismul (ca „democrație populară,” adică putere populară a poporului) Așadar, din punctul meu de vedere ca o concluzie finală și în antiteză cu intenția claselor conducătoare, falimentul INEVITABIL al actualei false democrații nu trebuie urmat de o schimbare de paradigmă care să ducă la legitimarea oligarhiei oculte din Occident, de sorginte sionistă. Cu atât mai puțin, schimbarea de paradigmă nu trebuie să ducă la restaurarea feudalismului imperial/absolutist, de factură sinică. Și nici la revenirea autocrației țariste recondiționată ca stalinism. Toate trei variantele însemnând, în final, TIRANIE. Locul falsei democrații, a așa zisei democrații reprezentative - care, prin definiție, este o CONTRADICȚIE ÎN TERMENI - trebuie luat de democrația DIRECTĂ/PARTICIPATIVĂ. Democrație autentică al cărei prim și fundamental ADEVĂR este cel potrivit căruia: marea majoritate a capitalului TREBUIE să se afle în proprietatea privată a marii majorități a membrilor colectivității. Care doar astfel, fiind proprietari privați de capital, interconectați la ECONOMIA DEMOCRATICĂ DE PIAȚĂ, sunt CETĂȚENI.

Ce trebuie făcut după sfârșitul actualei False Istorii și începutul recuperării Primului Adevăr? 

Ar trebui făcute (în ordine) următoarele: 

1. Plecând de la faptul că perpetuarea modelului sionist, sau înlocuirea lui cu modelul sinoist este O FALSĂ DILEMĂ PENTRU LOCUITORII PLANETEI PĂMÂNT constatarea ar fi că: nici perpetuarea modelului sionist, cu atât mai puțin înlocuirea lui cu modelul sinoist nu sunt de acceptat pentru omenire. Pentru că atât sionismul, cât și sinoismul au ca bază concentrarea la vârful elitelor (iudaice/sioniste și chineze/sinice) a cvasitotalității capitalului. În atare condiții, soluția de ieșire din criză va fi deposedarea prin confiscare de la respectivele elite a capitalului acumulat în exces - ceea ce le va deposeda și de puterea politică - și distribuirea în masa populației planetei, a capitalului confiscat. Fapt care, odată cu eliminarea din economie și societate, atât a politicilor neoliberale cât și a celor marxiste și pseudo neomarxiste. va introduce în sfera economicului economia democratică de piață și în sfera politicului democrația suveranistă 

2. În atare situație, consecința directă ar fi că pe NOUL DRUM AL MĂTĂSII CA SUPORT AL MARȘULUI ȘI MAI LUNG” vor trebui să poposească două LEBEDE NEGRE: prima lebădă va trebui să fie, cea a economiei democratice de piață, în care, prin distribuire, marea majoritate a capitalului urmează să ajungă în proprietatea privată a marii majorități a locuitorilor planetei. Iar cea de a doua lebădă, legată indisolubil de prima, va trebui să fie cea a democrației suveraniste directe în care aceeași locuitori ai planetei, deveniți, în marea lor majoritate, proprietari privați de capital urmează să decidă (cât mai) direct asupra treburilor cetății. 

3. O a treia direcție de acțiune va fi aceea că, IUDEO-CREȘTINISMULUI, IUDEO-SINOISMULUI ȘI IUDEO-ISLAMISMULUI va trebui să i se opună ALTERNATIVA care să postuleze că : caracterul iudaic al civilizațiilor, dat de modelul economic bazat pe camătă TREBUIE să dispară. Mecanismele economice și financiare puse în mișcare și întreținute de camătă TREBUIE înlocuite cu mecanisme economice și financiare care să implice DIRECT creditorii. Atunci, actuala civilizație iudeo-creștină va fi doar creștină. La fel civilizația iudeo-sinică va fi chineză, civilizația iudeo-islamică va fi arabă/indo-persană,
Iar numitorul lor comun va fi PARTICIPAREA EFECTIVĂ a (tuturor) subiecților, proprietari de capital disipat în masa populației, la efortul de reproducție lărgită a capitalului distributiv.

Întrucât, departe de a se atenua, criza la nivel mondial se adâncește, consider că acum - după convulsiile ultimilor 35 de ani, generate de căderea comunismului - se impune ca cele trei concluzii secvențiale, anterior formulate, să fie înglobate într-o metaformulare cu caracter paradigmatic. 

Ca alternativă la schimbarea de paradigmă care, în intenția actualilor diriguitori ai Planetei, de la Xi Jinping la Macron, înseamnă rezolvarea FALIMENTULUI actualei FALSE democrații prin LEGITIMAREA modelului OLIGARHIC ca suport al TIRANIEI. Modelul oligarhic fiind modelul pe care „Părinții fondatori” - autorii Revoluției Americane - l-au introdus „pe șest” în noua lor societate. Model care a funcționat DE FACTO ca fundament al arhitecturii secrete/oculte a (construcției) așa-zisei democrații reprezentative. Arhitectură ocultă care a avut/are ca structură de rezistență - pe post de „lucrare ascunsă” - aristocrația fals electivă livrată ca democrație reprezentativă. Această FALSĂ democrație actuală fiind oglindirea politică a FALSEI economii de piață. Astfel tandemul falsă democrație - falsă economie de piață a dat naștere unui ciclu istoric despre care acum știm că este un FALS in integrum. Un fals care a înglobat și comunismul (ca „democrație populară,” adică putere populară a poporului)

Așadar, din punctul meu de vedere ca o concluzie finală și în antiteză cu intenția claselor conducătoare, falimentul INEVITABIL al actualei false democrații nu trebuie urmat de o schimbare de paradigmă care să ducă la legitimarea oligarhiei oculte din Occident, de sorginte sionistă. Cu atât mai puțin, schimbarea de paradigmă nu trebuie să ducă la restaurarea feudalismului imperial/absolutist, de factură sinică. Și nici la revenirea autocrației țariste recondiționată ca stalinism. Toate trei variantele însemnând, în final, TIRANIE. 

Locul falsei democrații, a așa zisei democrații reprezentative - care, prin definiție, este o CONTRADICȚIE ÎN TERMENI - trebuie luat de democrația DIRECTĂ/PARTICIPATIVĂ. Democrație autentică al cărei prim și fundamental ADEVĂR este cel potrivit căruia: marea majoritate a capitalului TREBUIE să se afle în proprietatea privată a marii majorități a membrilor colectivității. Care doar astfel, fiind proprietari privați de capital, interconectați la ECONOMIA DEMOCRATICĂ DE PIAȚĂ, sunt CETĂȚENI.

Șerban POPA

 

Naşterea și maturizarea unei discipline academice: Istoria Tehnicii

Naşterea și maturizarea unei discipline academice: Istoria Tehnicii 

Intervenție – Curs de inițiere în istoria științei și tehnicii - CRIFST –martie 2020

Profesor emerit dr. ing. Alexandru Herlea

Membru al Academiei Internationale de Istoria Stiinței

Stimați cursanți, dragi colegi,

Am ales să vorbesc la cursul de inițiere în istoria științei și tehnicii, organizat anual de CRIFST (anul acesta, martie 2020, la Constanța) despre nașterea și maturizarea, cu precădere în Europa, a Istoriei Tehnicii, cea mai recentă ramură a istoriei. Recunoscută ca disciplină academică, după cel de al Doilea Război Mondial, ea analizează evoluțiile tehnicii într-o abordare holistică, care ia în considerare aspectele tehnice în interdependența lor cu cele științifice, economice, sociale, politice, de mediu, etc. Eficacitatea - principala valoare care ocupă un loc esențial în tehnică – trebuie să fie subordonată eticii. Acesta este mesajul pe care doresc să-l transmit, împreună cu convingerea pe care o am că fără cunoașterea trecutului nu se poate construi viitorul.

Tehnica și istoria fac parte integrantă din cultură și civilizație. In cea europeană a căror rădăcini sunt : naturalismul și raționalismul grec pe de o parte și spiritualitatea judeo-creștină, pe de altă parte, tehnica si istoria ocupa un loc de seamă. În Grecia a apărut istoria definită ca investigație a trecutului și Creștinismul a fost cel care a făcut din om, dotat de Dumnezeu cu libertatea de a decide, o ființă responsabilă care poate și are datoria să acționeze. Europa este leagănul acestei tinere discipline academice, cea mai recentă ramură a istoriei, care este Istoria tehnicii.

In Enciclopedia Britanica Istoria tehnicii este definită ca fiind: « istoria eforturilor dificile și de lungă durată ale omului făcute cu scopul controlării mediului în propriul său beneficiu ». Este cum afirmă Bertrand Gilles, unul părinții fondatori ai discipilnei în Franța: « este o istorie de lungă durată înlănțuită de lumea materială ». Este istoria evoluțiilor tehnicilor și tehnologiilor, a procesului de invenție a uneltelor, mașinilor și procedeelor și a transformării lor în inovații (definite ca socializarea invențiilor), a instituțiilor și structurilor de producție și de cercetare, a impactului și consecințelor acestor evoluții asupra societații umane.

Precizez de asemenea faptul că înainte de a se ajunge la acceptarea acestei definiții a Istoriei tehnicii, două curente s-au opus: cel al Istoriei interne - a istoriei tehnice a tehnicii – a genealogiei tehnicilor si tehnologiilor și cel al Istoriei externe – istorie economică, socială, politică a acestora.

Conferința este structurată cronologic în 4 părți: 1) Evul Mediu si Renașterea; 2) Secolul XVIII și prima jumătate a secolului XIX; 3) De la jumătatea secolului XIX la al Doilea Război Mondial; 4) După al Doilea Război Mondial.

1. Evul Mediu și Renașterea

Incepând din secolul al 12-lea asistăm, în Europa, fondată pe credința crestină și pe limba latină, la o importantă accelerare a schimbărilor tehnicilor.

Rețeaua de mănăstiri cisterciene joacă un rol de prim plan. Ea este cadrul în care are loc invenția și inovația (socializarea invenției), unde se produce accelerarea schimbărilor tehnice, schimbări considerate de unii istorici ca adevărate revoluții tehnice.

Ph 1 – blazonul cistercienilor;

Aceste mănăstiri apar în Europa și se vor extinde de la Atlantic la munții Carpați. Cea mai vche mănăstire cisterciană este cea la Cîteaux din Franța fondată în 1098. Cea mai la est din Europa, fondată în 1202, se găsește în satul Cârța, nu departe de Făgăraș.

Ph 3 – Manastirea Cârta – 1202

Ph 2 – Manastirea Citeaux - 1098

Dar aceste mănăstiri nu sunt numai locuri în care are loc accelerarea proceselor de invenție tehnică ci și locuri de prezervare a cunoașterii și de conservare a memoriei, formă primară de istorie a tehnicii. În Evul Mediu mănăstirile asigură existența memoriei tehnicii.

Ar fi desigur încă multe de spus despre contribuția marilor civilizații extra europene la dezvoltarea tehnicii și păstrarea memoriei acesteia. China, India, Lumea islamică joacă un rol de cea mai mare importanță, asupra căreia nu ne putem opri din lipsă de timp, comunicarea de față fiind axată pe istoria tehnicii în cultura și civilizația europeană.

Renașterea este și pentru istoria Tehnicii o epocă de mare importanță.

Imprimeria creată la mijlocul secolului al XV-lea de către Johann Gutenberg este o inovație al cărei impact este fără precedent.

Ph 4 – Gutenberg și atelier imprimerie

Ea va permite în secolul următor publicarea primelor cărți consacrate tehnicii : celebrele « Theatrum Machinarum ». Acestea urmează « carnetelor de ingineri » care conțineau informații referitoare la diferite meserii și profesiuni; caietele lui Leonardo da Vinci sunt un bun exemplu.

Ph 5 – Agricola (Bauer)

Printre cele mai cunoscute « teatre de mașini » menționez « De Re Metalica » de Georgius Bauer - Agricola, carte publicată în 1556 și « Theatrum Machinarum » de Jacob Leopold, 9 volume apărute la Leipzig între 1724 și 1734. Este ultima publicație care poartă acest nume.

Ph 6 - Honterus

O publicație cunoscută este și cea a episcopul Johannes Honterus din Brașov – care, după un timp petrecut în Basel, unde se găsea și Erasmus din Rotterdam, simbol al Europei în aceea vreme – introduce în Transilvania, în 1535, atât protestantismul, cât și imprimeria. El publică « Rudimenta Cosmografica » apărută, începând cu 1542, în 39 de ediții, în mai multe mari orașe europene.

Epoca Renașterii este, de asemenea, cea a afirmării raționalismului grec, care va duce la separarea filozofiei de teologie, urmată de cea a științei de filozofie.

Ph 7 – Galileo Galilei

La sfârșitul secolului al XVI-lea, apare știința denumită « galileană », după numele unuia din fondatorii ei. Ea se definește ca o cunoaștere prin concepte – cunoaștere logic structurată și validată prin proceduri experimentale sau formale (matematice).

Ph 8 – Bacon & Novum Organum

În secolul următor, Francis Bacon precizează regulile metodei experimentale în lucrarea sa « Novum Organum », publicată în 1624 și atrage atenția asupra rolului științei în domeniul tehnicii. Începând cu această dată apar noi curente de gândire: mecanismul, empirismul, pozitivismul și apar astfel noi raporturi între știință și tehnică. Marele Leonardo da Vinci le prevăzuse când a afirmat: « Eu caut lumina științei și binefacerile ei ».

Aceste evoluții provoacă schimbări profunde la nivelul valorilor. Utilul devine criteriu de adevăr. Știința, al cărei scop este stabilirea adevărului, intră în relații strânse cu tehnica, a cărei principală valoare este eficacitatea, care este o abilitate, o șiretenie. Techne în grecește înseamnă ”a face”, ”a produce”, dar înseamnă și ”șiretenie”.

Eficacitatea va ocupa un loc din ce în ce mai important și aceasta se va întâmpla, din nefericire, în detrimentul eticii și deontologiei. Deja în 1513 Nicolas Machiavelli a publicat celebra sa carte « Il Principe », în care pragmatismul și cinismul eficacității ocupă un loc preponderent. Din fericire, Umanismul și etica lui își fac, de asemenea, apariția în această perioadă.

Cum am spus, se afirmă raporturile dintre tehnică și știință. De acum încolo inovația va fi stimulată și de oportunitățile datorate progreselor științei și pentru a le promova apar instituții specifice, care prezervă în același timp și memoria tehnică.

Ph 9 – Bacon & New Atlantis

În Anglia Francis Bacon descrie în « The New Atlantis » o « țară ideală », în care există « casele lui Salomon », unde locuiesc și lucrează oameni de știință care au și preocupări practice. Câțiva ani mai târziu, în 1648, René Descartes pledează în Franța pentru crearea de vaste săli de expoziție în care să fie prezentate obiecte și procedee tehnice.

Puterea politică începe să acorde o atenție deosebită dezvoltării tehnicii. În Franța, Jean-Baptiste Colbert, ministrul lui Ludovic al XIV-lea, erijează dezvoltarea tehnicii în politică națională și cheamă oamenii de știință să contribuie la ea.

Sfârșitul Renașterii este și epoca apariției Academiilor de științe. În Anglia, Academia de Științe este creată în 1660 și în Franța în 1666.

Ph 10 – Colbert prezintă academicieni lui Ludovic XIV;

Ph 11- Academia de științe;

Sfârșitul Renașterii este și epoca apariției Oficiilor de brevete.

În Anglia, primul sistem juridic de brevete – « Statute of Monopolies » este creat în 1623, iar în Franța, în 1699, Academiei de Științe i se încredințează rolul de examinare a noutăților tehnice.

Ph 12 – Statute of Monopolies

Obținerea unui brevet presupune existența unei noutăți și sunt căutate eventuale anteriorități; este vorba, deci, de o investigare în domeniul istoriei tehnicii.

Memoria tehnică începe să fie păstrată și prin conservarea de obiecte. O primă colecție de mașini este constituită la Academia de Științe din Paris la scurt timp după crearea acesteia; ea va fi prezentată la prima expoziție de obiecte tehnice organizată la Luvru în 1699.

2) Secolul XVIII și prima jumătate a secolului XIX.

Europa secolului al XVIII-lea, secolul Luminilor și cea a primei jumătăți a secolului al XIX-lea este și cea a Revoluției Industriale, această mare cotitură pe plan economic și social în Europa. Ea se datorează accelerării fără precedent a schimbărilor tehnice; începe în Anglia și se răspândește în Europa continentală.

Este, de asemenea, epoca în care tehnica începe să fie considerată că făcând parte din cultură. Este o urmare a evoluțiilor din secolul XVII deja menționate.

Ph 13 - Enciclopedia;

Ph 14 – d’Alambert & Diderot

La Paris, spre exemplu, sunt publicate mai multe lucrări, printre care cea intitulată: « Machines approuvées par MM. de l’Académie des Sciences » (Mașini aprobate de Academia de științe), 6 volume, o premieră privind invențiile și celebra enciclopedie a lui d’Alembert și Diderot, intitulată: « l’Encyclopédie ou Dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers » (Enciclopedie sau Dicționar rațional de științe, de arte și de meserii). Editată între 1751 și 1772, este incontestabil publicația cea mai reprezentativă a secolului XVIII. Ea ia în considerare toate domeniile: arte și meserii, științe, filosofie, politică, religie.

Câțiva ani mai târziu, primele lucrări consacrate specific istoriei tehnicii își fac apariția în Germania.

Ph 15 – Johann Beckman

Johann Beckmann, profesor la universitatea din Göttingen, publică între 1780 și 1805 « Beiträge zur Geschichte der Erfindungen » (Contribuții la Istoria Invențiilor), și Johan Heinrich Moritz Poppe, profesor de tehnologie la universitatea din Tübingen, publică între 1807 și 1811 « Geschichte der Wissenschaften bis an das Ende des 18 Jahrhunderts » (Istoria cunoașterii până la sfârșitul secolului XVIII).

În timpul secolului XVIII, în marile orașe europene sunt create colecții de obiecte tehnice și modele de mașini numite « Cabinete » . Primul cabinet important de acest fel a fost creat în Suedia de inginerul de mine Christopher Polhem, la începutul acestui secol.

În a doua jumătate a secolului XVIII apar, de asemenea, instituții dedicate nu numai conservării memoriei tehnice, ci și îmbunătățirii tehnicilor existente.

Ph 16 – Vaucanson & războiul de țesut automat

În 1750 este creat la Paris, de către Jacques Vaucanson, celebru inventator francez, inspector al manufacturilor regale « l’Hotel de Mortagne ». Această instituție se găsește la originea celei numite « Conservatoire National des Arts et Métiers » (Conservator Național de Arte și Meserii), creat în 1794 și care, ca și predecesorul său, avea 3 roluri: perfecționarea mașinilor, explicarea utilizării lor și conservarea acestora.

Ph 17 - CNAM

La începutul secolului XIX, de o atenție particulară s-a bucurat tehnica, cu precădere mecanica, căreia i se acordă o atenție deosebită. Aceasta determină ca în majoritatea țărilor europene să fie create, după exemplul englez și francez, sisteme de brevete: în Prusia (1815), în Olanda (1817), în lmperiul austriac (1820), în Suedia (1834), în Portugalia (1837). În România prima lege a brevetelor nu apare decât în 1906 (în 1879 apăruse prima lege privind proprietatea intelectuală). Majoritatea legislațiilor prevăd un examen prealabil de anterioritate, care are legatură evidentă cu Istoria tehnicii.

4) De la a doua jumătate a secolului al XIX-lea la al Doilea Război Mondial

De la a doua jumătate a secolului XIX și până la al Doilea Război Mondial, Istoria tehnicii se afirmă din ce în ce mai clar și îmbracă diferite forme.

Menționez în primul rând crearea de mari muzee tehnice.

Ph 18 – Science Museum & mașina Newcomen;

Ph 19 – Deutsches Museum

Cel mai vechi este « Conservatoire National des Arts et Métiers » din Paris, pe care l-am amintit deja, și care servește de model pentru « Science Museum » din Londra și « Deutsches Museum » din München. Primul a fost fondat în 1863 de către Bennet Woodcroft, iar și al doilea în 1903, de către Oskar von Miller.

Ph 20 – Dimitrie Leonida & Muzeul Tehnic din București.

Muzee tehnice sunt create și în alte capitale europene: la Viena și la Praga în 1908, la București în 1909, etc.

Nu se conservă însă numai obiecte tehnice, ci și tehnologiile de fabricație și tehnicile de realizare, meseriile.

Ph 21 – Viollet-le-Duc

De exemplu, celebrul arhitect Eugène Emmanuel Viollet-le-Duc utilizează în Franța, la mijlocul secolului XIX, pentru restaurarea construcțiilor medievale, tehnici și metode folosite la realizarea lor. Menționez catedrala Nôtre Dame din Paris și cetatea Carcassonne.

O altă cale pe care formarea disciplinei istoriei tehnicii avansează o constituie învățământul și popularizarea tehnicilor și industrilor.

Tratatele cu profil tehnic includ adesea largi introduceri cu caracter istoric; este cazul tratatelor de motoare termice ale lui Aimé Witz (1892), în Franța și ale lui Hugo Güldner (1905), în Germania.

Ph 22 – Figuier & publicație: l’Année Scientifique

Publicațiile de popularizare a tehnicilor au adesea un caracter istoric pronunțat; « Les merveilles de l’industrie » (Minunile Industriei) de Louis Figuier apărută în 4 volume, la Paris, între anii 1873 și 1876, constituie un excelent exemplu.

Este perioadă când încep să apară, de asemenea, cărți specific dedicate istoriei tehnicii: cărți despre istoria invențiilor în general și monografii ale diferitelor ramuri ale tehnicii.

Ph 23 – Reuleaux & carte Ludwig Beck

Menționez, în Germania, cartea profesorului Franz Reuleaux, fondatorul al cinematicii: « Einführung în die Geschichte der Erfindungen » (Introducere în Istoria Invențiilor), publicată la Leipzig în 1884 și monografia lui Ludwig Beck despre siderurgie, din 1903.

Dar marele progres pe calea creării disciplinei istoria tehnicii, așa cum este ea astăzi definită, are loc odată cu luarea în considerare a tehnicilor și evoluțiilor lor în cadrul analizelor istorice, economice, sociologice, politice, filozofice. Tehnica este astfel integrată în istorie, devine parte a ei.

Precizez că o adevărată istorie a tehnicii nu se rezumă la o istorie tehnică a tehnicii, la o istorie internă, altfel spus la o genealogie a tehnicii și cu atât mai puțin la un dicționar al invențiilor și inovațiilor sau al inventatorilor și realizatorilor industriali. Ea nu se rezumă nici la o istorie economică, socială sau politică a tehnicii, ci are în vedere toate aceste aspecte pe care își propune să le integreze într-o abordare holistică, globală. Pornind de la analiza fiecărui aspect în parte și a interdependenței acestora, istoria tehnicii își propune să explice evoluțiile sistemului tehnic și ale diferitelor sale componente, precum și consecințele lor pe plan economic, social și politic. Bertrand Gilles, unul din părinții fondatori ai disciplinei în Franța, afirma că istoria tehnicii este o istorie globală înlănțuită de lumea materială.

Ph 24 – August Compte & Marx

Marile sinteze filozofice din secolul XIX realizate de Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Karl Marx și Auguste Compte au un impact important asupra istoriei tehnicii. Locul ocupat și rolul jucat de către pozitivism și marxism în definirea disciplinei au fost determinante.

Pozitivismul, cu rădăcini în gândirea lui Francis Bacon și d'Alambert, dezvoltat și promovat de către Auguste Compte în a doua jumătate a secolului XIX, consideră că progresul gândirii se datorează dezvoltării științelor dure (pozitive) și se referă la ansamblul cunoașterii umane. Pozitivismul afirmă că, grație științelor exacte, totul poate fi explicat (vezi Maxwell) și că tehnica și tehnologiile nu sunt decât știință aplicată. Unul din elevii lui Auguste Comte, sociologul Alfred Victor Espinas, publică la Paris în 1897 cartea « Les origines de la Technologie », în care insistă asupra rolului istoriei tehnicii în analiza istorică și sociologică.

Pe partea lui, marxismul integrează tehnica și tehnologiile în analizele economice și în explicarea evoluțiilor istorice. Marx pledează pentru o « istorie a organelor productive ale omului social » după modelul istoriei naturale ale lui Darwin.

Ph 25 – Mantoux & Matschoss

În acest context apar două mari figuri ale istoriei tehnicii: Paul Mantoux și Conrad Matschoss.

Primul - profesor de istoria muncii la Conservatoire National des Arts et Métiers - publică în 1906 faimoasa lui carte « La Révolution Industrielle au 18ème siècle. Essai sur les Commencements de la Grande Industrie Moderne en Angleterre », (Revoluția Industrială în sec. 18. Eseu privind Începuturile Marii Industrii Moderne în Anglia), care introduce conceptul de « revoluție industrială ». Trei ani mai târziu, în 1909, inginerul Conrad Matschoss devine profesor la Technische Hochschule Charlottenburg, unde este creată prima catedră de istoria tehnicii în lume. Tot el este cel care fondează primul periodic în domeniu: « Beiträge zur Geschichte der Technik und Industrie » (Contribuții la Istoria Tehnicii și Industriei). A fost susținut de către VDI, societatea inginerilor germani, după ce a publicat în 1901 « Die Geschichte der Dampfmachine » (Istoria Mașinii cu Aburi), care nu este numai o istorie internă a tehnicii, ci se referă și la impactul economic și social al energiei aburului.

Paul Mantoux și Conrad Matschoss, membri ai corpului profesoral a două din cele mai prestigioase instituții de învățământ superior tehnic din Franța și Germania, reprezintă cele două rădăcini ale istoriei tehnicii: cea legată de o abordare istorică și sociologică impregnată de o ideologie de stânga și cealaltă legată de deschiderea «cutiei negre, black box-ului» tehnicii, apropiată de modelul istoriei științelor, în special de istoria matematicii.

Aceste două abordări sunt promovate de către societăți savante, care, preocupate de evoluția tehnicii, se constituie în mai multe țări europene, începând cu Germania și Anglia. În Germania este creată în 1901 « Gesellschaft für Geschichte des Medizine, Naturwissenschaft und Technik » (Societatea pentru Istoria Medicinei, Științelor Naturale și Tehnicii) urmată, în 1926, de « Georg Agricola Gesellschaft », societate de istoria științei și tehnicii, iar în 1930 societatea Inginerilor Germani – «Verein Deutscher Ingenieure – VDI », creează în cadrul său o secție specială de istoria tehnicii.

În Anglia apare, în 1920, « The Newcomen Society », cea mai veche societate consacrată exclusiv istoriei tehnicii.

Ph 26 – Newcomen Ste & Transactions

Dacă în Germania cei care se preocupă de istoria tehnicii sunt cu precădere ingineri, în Franța sunt istorici și sociologi regrupați în jurul revistei « Annales d’histoire économique et sociale » (Anale de istorie economică și socială), creată de Marcel Bloch et Lucien Febvre la Paris în 1929. L’Ecole des Annales este politic orientată spre stânga, militează pentru o istorie angajată în prezent, de unde și interesul ei pentru istoria tehnicii.

Ph 27 – Febvre & Annales

Într-un număr special al revistei Annales, Lucien Febvre lansează, în 1935, un manifest pentru crearea unei noi ramuri a istoriei: istoria tehnicii. El consideră că sunt necesare 3 etape pentru aceasta: elaborarea unei istorii tehnice a tehnicii, operă a inginerilor care au cunoștințele necesare pentru a intra în ”cutia neagră” a tehnicii; o istorie a relațiilor știință – tehnică, care, din aceleași rațiuni, trebuie să fie realizată de ingineri și oameni de știință și, în sfârșit, integrarea celor două istorii într-o istorie globală în care sunt prezente istoria economică, istoria socială, istoria politica.

În anii 1930, apariția unei istorii a tehnicii este stimulată de progresele realizate în acest domeniu în Statele Unite. Cartea lui Lewis Mumford « Technics and Civilizations » (Tehnici și Civilizații), publicată în 1932, cunoaște un mare succes pe vechiul continent. Mumford pune în evidență două tehnici dominante: energia și materialele, în funcție de care propune împărțirea istoriei în trei perioade (eo-, paleo- și neo-tehnică). Este vorba de o nouă periodizare în funcție de tehnică; va fi dezvoltată după cel de-al Doilea Război Mondial.

Filozofii din prima jumătate a secolului XX sunt, și ei, ca și omologii lor din secolele precedente, preocupați de tehnică și de evoluția ei.

Ph 28 – Spengler & Omul și Tehnica

Germanul Oswald Spengler publică în 1931 « Der Mensch und die Technik » (Omul și Tehnică) în care tehnica, văzută ca expresie a voinței faustiene de putere ce caracterizează cultura occidentală, este abordată în evoluția ei. În stadiul de dezvoltare în care aceasta a ajuns, afirmă Spengler, ea transformă omul în sclav al mașinilor și este cauza dezastrelor ecologice.

5) După cel de al Doilea Război Mondial

Este perioada recunoașterii Istoriei Tehnicii ca disciplină academică.

Noul statut pe care Istoria tehnicii îl câștigă în lumea universitară europeană se datorează cu precădere universitarilor și cercetătorilor europeni din Europa occidentală și colaborării lor cu colegii din Statele Unite.

După război oamenii de știință americani au jucat un rol major în dezvoltarea acestei discipline și s-au găsit în prima linie a progresului în domeniu, cum o arată periodicul „Technology and Culture”și societatea americană de istorie a tehnicii:“American Society for History of Technology – SHOT”. Printre figurile cele mai proeminente trebuie amintiti : Melvin Kranzberg, prof. la Case Western Reserve University și Georgia Tech., unul din principalii creatori ai SHOT și ICOHTEC (The International Committee for the History of Technology), Thomas Hughes, prof. la MIT și Pennsylvania Univ. Carroll W. Purselle, prof. la Case Western Reserve Univ., Eugen Ferguson, profesor la Univ. of Delaware și Hagley Museum, George Basalla, prof. Univ. of Delaware, Merritt Roe Smith, prof. la MIT, Edwin Layton, prof. Univ. of Minnesota, etc.

Printre cei care au jucat un rol important în definirea și structurarea noii discipline în Europa trebuie citați: în Marea Britanie, Charles Singer, primul președinte al “British Society for the History of Science”și al“Uniunii Internaționale de Istorie și Filosofie a Știintei”, sub direcția căruia a fost publicat prestigiosul tratat « A History of Technology » și Rupert Hall, profesor la Imperial College din Londra.

Ph 30 - A History of Technology Ph 31 – Charles Joseph Singer

În Franța, Maurice Daumas, directorul « Museului Național al Tehnicilor », profesor la « CNAM », este coordonatorul tratatului « Histoire Générale des Techniques », primul profesor de Istoria Tehnicii în Franța.

Ph 32 - Maurice Daumas & Histoire Générale des Techniques

Bertrand Gille, director cercetător la « Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales », profesor la « Collège de France »;este autor al unei cunoscute «  Histoire des Techniques ».

Ph 33 – Gille: Histoire des Techniques

În Germania s-a afirmat Friedrich Klemm, director al Bibliotecii și al Centrului de Cercetări în Istoria Științei și Tehnicii de la Deutsches Museum, profesor la Universitatea din München.

Toți au publicat tratate de referință și au jucat un rol important în structurarea disciplinei.

Mulți alți profesori și cercetători din universități și muzee din țări europene contribuie la dezvoltarea domeniului. Trebuie citați cei din instituțiile deja menționate, cei din universitățile tehnice din: München, Berlin, Aachen, Darmstadt, Eindhoven, Stockholm, Viena; din universitățile Oxford, Paris-Sorbonne, Nantes, Bochum, Hambourg, Barcelona; cercetătorii de la Science Museum - Londra, de la Technisches Museum – Viena, etc. În țările Europei de Est trebuie citați cei de la universitățile și muzeele din Praga, Dresda, Budapesta, București.

După cel de al Doilea Război Mondial au loc dezbateri referitoare la un număr important de aspecte privind istoria tehnicii. Voi evoca succint unele, cu precădere cele privitoare la identitatea domeniului și la metodologia utilizată și cele ale relației istoriei tehnicii cu istoria științei și istoria economică.

Istoria tehnicii a devenit recunoscută academic în momentul în care controversa istorie internă – istorie externă nu s-a mai pus în termeni de una sau alta, istoria tehnicii integrând ambele aspecte. Întrebarea care se mai pune este până la ce nivel, cât de profund, trebuie deschisă „cutia neagră” a tehnicii când se studiază istoria ei. Răspunsul este: analiza „cutiei negre” trebuie adaptată subiectului tratat.

În privința conceptualizării și metodologiei trebuie notată utilizarea structuralismului, teorie care consideră că elementele (structurile) nu au existență separată și nu au sens decât în relația lor cu celelalte elemente ale unui sistem. Foarte în vogă în economie la începutul anilor 1970, francezul Bertrand Gilles propune utilizarea lui în istoria tehnicii. Noțiunea de sistem tehnic, definită că totalitatea structurilor, simple și complexe, și a filierelor tehnice, coerente și compatibile unele cu altele, este o noțiune esențială în istoria tehnicii.

Definirea unei noi periodizări în istorie ținând cont de tehnici, în special de cele dominante, este și ea promovată. Alegerea tehnicilor dominante variază, dar energia, materialele, informația și relațiile cu lumea biologică sunt cele utilizate în general.

Maurice Daumas pune în evidență, de-a lungul istoriei, 5 sisteme tehnice, ”complexe tehnice”, cum le numește el, și pune accentul pe interdependența și coerența care există între structurile și filierele care formează un sistem tehnic. Acesta se găsește în permanentă căutare de echilibru care rămâne constant precar. Daumas consideră, de asemenea, că schimbările tehnice se produc fără rupturi (revoluții) și accelerarea acestora de-a lungul istoriei se produce după o curbă care din Neolitic n-a cunoscut decât un singur punct de inflexiune - în timpul Revoluției Industriale.

Acest punct de vedere este contestat de către un număr mare de istorici (cu precădere de către istorici ai economiei, dar și de istorici ai tehnicii) care consideră că au existat mai multe puncte de inflexiune (de ruptură), precum cel de la sfârșitul secolului XIX și cel pe care îl trăim astăzi legat de tehnologia informației. După cel de-al Doilea Război Mondial este abordată evoluția, de-a lungul istoriei, a relațiilor între tehnică și știință, economie, societate, politică și războaie, mediu, filozofie, ideologii și credințe, și sunt făcute numeroase analize. Domeniile de investigare sunt din ce în ce mai largi și progresează într-un ritm accelerat, corespunzător accelerării schimbărilor din lumea în care trăim. Câteva cuvinte, cum am spus, numai despre relațiile tehnică-știință și tehnică – economie care ocupă locuri privilegiate și au cunoscut modificări importante:

Astfel, relațiile știință – tehnică au fost revizuite. Tehnica nu mai este considerată drept știință aplicată. Se subliniază că până la sfârșitul secolului XIX, cu câteva rare excepții, tehnica a precedat știința și că, chiar dacă, începând cu secolul XX, tehnica este strâns legată de știință și este tributară spiritului științific, ea este departe de a fi numai știință aplicată. Domeniul relațiilor știință – tehnică se îmbogățește și devine din ce în ce mai complex pe măsură ce știința progresează și apar noi tehnici și tehnologii.

Relațiile dintre tehnică și economie sunt tot atât de bogate, substanțiale și complexe ca și cele dintre tehnică și știință și au continuat să beneficieze de același loc privilegiat pe care îl au de la mijlocul secolului XIX. Studiul procesului de inovație leagă strâns istoria tehnicii de istoria economică. Economistul Joseph Schumpeter, autorul celebrului « Business Cycles», publicat la New York în 1939, joacă un rol important, ca de altfel alți cercetători și universitari americani. Trebuie subliniat că accelerarea procesului de schimbări tehnice este intim legată de creșterea investițiilor. François Caron, profesor de istorie economică la Universitatea Paris IV – Sorbonne, consideră că este imposibilă analizarea separată a sistemului tehnic și a celui economic și propune noțiunea de « modele » care regrupează cele 2 sisteme. El subliniază că disfuncționarea tehnică este sursă de inovație și că mai multe concepte utilizate în istoria tehnicii și în istoria economică sunt convergente. Spre exemplu : « goulot d’étranglement (gâtuire) » și « demande d’invention (cerere de invenție) ». Istoria economică este o locomotivă pentru Istoria tehnicii.

Concluzii

Sub formă de concluzie doresc să subliniez că disciplina academică a Istoriei tehnicii este și ea condiționată de puternica accelerare a evoluțiilor din lumea de astăzi pe diferite planuri și de accentuarea interdependenței dintre diferitele domenii. Trecerea, în ultimii ani, de la societatea industrială la societatea informațională este unul din aspectele cele mai relevante. Crizele pe care le traversăm astăzi – în economie și finanțe, energie și mediu și recent în sănătate – nu sunt decât componente și, dacă nu vor apărea soluții adecvate, preludiul unei crize globale cu o importantă dimensiune etică și morală.

Crizele de care vorbesc pun în evidență limitele sistemelor noastre economic și tehnic, bazate pe o creștere nelimitată. Răspunsurile și soluțiile găsite până astăzi sunt total insuficiente și nesatisfăcătoare. S-au luat câteva măsuri în domeniul energiei, mediului, schimbărilor climatice și în domeniul financiar; în acest sector diferendele între economiști sunt notorii și interesele particulare sunt apărate cu multă înverșunare.

Istoria tehnicii joacă un rol important la nivelul evaluării tehnologice și al previziunii tehnologice. Ea pune în evidență faptul că abordarea exploratorie utilizată în prospectivă tehnologică nu poate fi redusă la o simplă extrapolare a tendințelor anterioare, ci trebuie să țină cont de multiplele interacțiuni care există între diversele tehnici în interiorul sistemului tehnic și între acesta și celelalte sisteme. Ea subliniază, de asemenea, faptul că accelerarea continuă a schimbărilor face ca aceasta să devină o variabilă esențială a evoluției tehnologice și că, prin urmare, este dificil să se separe cauza de efect.

Dar în afara tehnicii și economiei, masuri urgente, care să promoveze valorile în toate domeniile, inclusiv în cel social și politic, trebuie luate fără întârziere. Sunt convins că alegerile soluțiilor în domeniile tehnic, economic, financiar, social, politic trebuie să fie bazate în primul rând pe considerente de ordin etic și moral. Într-o lume în profundă și rapidă evoluție, zguduită de crize, eficacitatea trebuie să servească etica și nu s-o domine și marginalizeze. Singura cale pentru evitarea impasului este respectul valorilor și corecta lor ierarhizare.

Vă mulțumesc pentru atenție !

Bibliografie sumară

BALAN, Stefan; MIHAILESCU, Nicolae St. Istoria Stiintei si Tehnicii în România. Ed. Academiei, Bucuresti, 1985

BASALLA, George.  The Evolution of Technology.  New York: Cambridge University Press, 1989.

BUD, Robert; Warner, Deborah Jean (ed.). Instruments of Science. An Historical Encyclopedia. Science Museum, London; The National Museum of American History, Smithsonian Institution, New York, London, 1998.

CARDWELL, D. S. L. Turning Points in Western Technology, Science History Publications, New York, 1972

CARON, François. Les Deux Révolutions Industrielles du XX siècle, Alban Michel, Paris, 1997

CARON, François. La dynamique de l’innovation, Changement technique et changement social (XVI – XX s.), Gallimard, Paris, 2010

CASSTELS, Manuel. La société en réseaux, Fayard, Paris, 2001

COSANDEY, David. Le Secret de l’Occident, Flammarion, Paris, 1997

DAUMAS, Maurice. Histoire Générale des Techniques, PUF, Paris, 5 vol., 1962 – 1978

DAUMAS, Maurice. Les grandes étapes du progrès technique, PUF, Paris, 1981

DAUMAS, Maurice. Le Cheval de César, Archives contemporaines, Paris, 1991

DEBRU, Claude (ed.). History of Science and Technology in Education and Training in Europe, European Communities, Luxembourg, 1999

ELIADE, Mircea. Forgerons et Alchimistes. Flammarion, Paris, 1977

ELLUL, Jacques. La Technique ou l’Enjeux du siècle. Economica, Paris, 2008

ELLUL, Jacques. Le Bluff Technologique, Hachette, Paris, 1988

ELLUL, Jacques. Théologie et technique. Pour une éthique de la non-puissance, Genève, Labor et Fides, 2014

ESPINAS, Alfred Victor. Les origines de la technologie. Paris, 1897 (Nabu Press, février 2014)

FEBVRE, Lucien. Réflexions sur l’Histoire des Techniques. Annales d’histoire économique et sociale, Paris, 1935

FERGUSON, Eugen. Engineering and the mind's eye, MIT press, 1994

FLICHY, Patrice. L’Innovation Technique, La Découverte, Paris, 2003

FOX, Robert. Science, industrie et société, Mulhouse, 1798-1871, Culture Technique 18, CRCT - Centre de Recherches sur la Culture Technique, Paris, 1988

GILLES, Bertrand. Histoire des Techniques, Gallimard, Paris, 1978

GIMPEL, Jean. La Révolution Technique au Moyen Âge, Paris, 1978

HERLEA Alexandru. Istoria Tehnicii componenta a culturii române. Buletin AGIR nr. XXIV, Bucuresti, 2019

HERLEA, Alexandre. Tribute to Maurice Daumas and Petre Sergescu. ICON: Journal of the International Committee for the History of Technology 24, 2018/2019

HERLEA, Alexandre (ed.). Science – Technology Relationships, San Francisco Press, San Francisco, 1993

HERLEA, Alexandre; PAYEN, Jacques (ed.). Bulletin de la Société Française d’Histoire des Sciences et des Techniques, No. 21-22-23, Paris, mars, 1988

HERLEA, Alexandre. Préliminaires à la naissance des laboratoires publiques de recherche industrielle en France. Culture Technique 18, CRCT - Centre de Recherches sur la Culture Technique, Paris, 1988

HERLEA, Alexandre. Les Moteurs. Que sais-je ? PUF - Presse Universitaire de France, Paris, 1985.

HUGHES, Thomas. Networks of Power: Electrification in Western Society, 1880-1930, Baltimore: Johns Hopkins University Press, 1983.

HUGHES, Thomas. American Genesis: A Century of Invention and Technological Enthusiasm, 1870-1970, New York, NY: Viking, 1989.

KRANZBERG, Melvin and PURSELL, Carroll W., Jr.  Technology in Western Civilization, 2 vols.  New York: Oxford University Press, 1967.

LEBEAU, André. L’engrenage de la technique, Gallimard, Paris, 2005

LEBEAU, André. Les horizons terrestres: réflexions sur la survie de l’humanité, Gallimard, Paris, 2011

LEONACHESCU, Nicolae P. Premisele istorice ale tehnicii moderne românesti. 2 vol. Ed. Tehnica, Bucuresti, 1994 & 1996

LOGE, Yves. URSS. Le défi technologique. La révolution inachevée. PUF, Paris, 1991

MANTOUX, Paul. La Révolution Industrielle au 18^ème siècle. Société de librairie et d’édition, Paris, 1906

McNEIL, Ian, (ed.). An Encyclopedia of the History of Technology.  London: Routledge, 1990.

MORIN, Edgard. Penser l’Europe, Gallimard, Paris, 1987

MUMFORD, Lewis.  Technics and Civilization.  New York: Harcourt, 1934.

RUSS, Jacqueline. L’aventure de la pensée européenne, Armand Colin, Paris, 1995

SALOMON, Jean-Jacques; SCHMEDER, Geneviève. Les enjeux du changement technologique, Economica, Paris, 1986

SALOMON, Jean-Jacques. Prométhée empêtré. La résistance au changement technique, Anthropos, Paris, 1999

SALTER, W. E. G. Productivity and Technological Change, Cambridge University Press, Cambridge, Mass, 1960

SCHUMPETER, Joseph A. Business Cycles. A Theoretical, Historical and Statistical Analysis of the Capitalist Process. New York, Toronto, London, McGraw-Hill Book Co., 1939

SINGER, Charles. A History of Technology, 8 vols.  New York: Oxford University Press, 1956-84.

TAGUIEFF, Pierre-André. Le Sens du Progrès, Flammarion, Paris, 2004

WILLIAMS, Trevor I.  A History of Invention: From Stone Axes to Silicon Chips. New York: Facts on File, 2000.