vineri, 19 ianuarie 2018

Mircea Popescu. Cuvânt deschidere. Consiliul Mondial Român

Mircea Popescu. Cuvânt deschidere. Consiliul Mondial Român

15 Ianuarie 2018
Cuvânt de deschidere Atlanta-2017

Dragi participanți la Conferința CMR,
Țin să vă mulțumesc că ați înfruntat vremea aspră și depărtările și ați venit să ne onorați cu prezența la această Conferință.
Astăzi, dorim să reconstruim o punte între trecutul Consiliului Mondial Român, greu încercat dar cu multe succese și viitorul pe care-l dorim, prin coagularea eforturilor românilor din societatea civilă și din cea politică, mai bogat în acțiuni pentru retrezirea spiritului național atât de necesar în opera de Reîntregire a Patriei Române.
Dar vorbind de succesele pe care CMR le-a avut în decursul anilor, este momentul să aducem un pios omagiu și să ținem un moment de reculegere în memoria unora dintre iluștrii noștri prieteni și colegi, membri fondatori care astăzi ne privesc, ne urmăresc și ne judecă din ceruri :
  • – Profesorul Claude Mătase din Florida, un Mecena pentru multe acțiuni și organizații românești
    Constantin Tănase din Basarabia, scriitor, publicist, redactorul ”Timpului”.
    – Profesorul Mircea Sabău din Chicago reprezentant CMR pe lângă ONU.
    – Scriitorul Ioan Dan, autor al romanelor istorice ”Cavalerii Ordinului Basarab”, decedat în California.
    Grigore Vieru, marele poet al neamului nostru care a acceptat să reprezinte CMR în Basarabia.
    – Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa care a participat alături de Mitropolitul Petru al Basarabiei la ședința de înființarea a CMR.
Prieteni,
Această Adunare Generală Anuală este prima după o lungă perioadă de activitate redusă. Dar, după reactivarea de acum un an se intră treptat în normalitate și scopul Conferinței este de a trasa direcțiile organizației pentru perioada următoare, mai ales că anul 2018 este un an aniversar de o importanță capitală pentru poporul român.
Este anul Centenarului creerii statului național, unitar și reîntregit român din 1918, an pe care niciun român nu poate și nu are dreptul să-l ignore.

Cu această ocazie, doresc să aduc mulțumiri speciale administrației Atlantei care, acum 17 ani, în anul 2001, a fost prima instituție guvernamentală străină care a onorat actul unirii de la 27 Martie 1918 printr-o Proclamație care ar trebui să intre în istoria relațiilor Americano-Române.
Îl voi ruga pe Dl. Constantin Codreanu, Președintele comisiei parlamentare pentru românii din afara granițelor, să prezinte Proclamația Parlamentului României ca o importantă nouă dovadă a bunelor relații dintre națiunea americană și cea română.
Și tot în acest context, trebuie reamintită Rezoluția 148 depusă la data de 28 Iunie 1991 în Senatul American, prin care se solicită Senatului să susțină eforturile Guvernului Moldovei să negocieze reunificarea României cu Moldova și Bucovina de Nord, așa cum a fost stabilită prin Tratatul de Pace din 1920.
Deci, iată că există deschidere în Statele Unite pentru susținerea procesului unificator, deschidere care trebuie lărgită și consolidată prin voința politică românească și prin efortul comun al diplomației și societății civice românești.

În zilele următoare vom discuta și despre ce-am întreprins, dar mai ales despre ce urmează, despre problemele legate de statut și de organizare, dar și despre propunerile și inițiativele pe care de-alungul anilor am încercat să le promovăm și să le implementăm. Unele au reușit, altele mai au de așteptat.
Dar rezultatele pe care le-am avut în perioada în care CMR a funcționat ca un întreg, fiecare membru acționând acolo unde capacitatea personală a putut fi pusă optim în valoare, ne face să sperăm că această experiență, poate să conducă la reînvigorarea organizației prin suplimentarea cu energia unei noi generații de tineri patrioți.
Și vorbind de noua generație, trebuie amintite eforturile și activitățile ”Acțiunii 2012” și ”Tinerii Moldovei”, organizații alcătuite cu precădere din tineri care mențin și duc mai departe flacăra aprinsă a unionismului împrăștiind-o pe amândouă malurile Prutului, ca pe o lumină din seara Învierii, a Învierii speranței într-un neam unit și reîntregit așa cum a fost și cum va fi.

Sperăm ca această Conferință să devină simbolul continuității dar și a începutului unei noi perioade de creștere a activităților românimii puse în slujba națiunii, de la acelea prioritare pentru Reîntregire, la cele pentru apărarea istoriei, tradițiilor și valorilor românești pe care neprietenii le atacă pentru a slăbi liantul național.
Dar nu putem vorbi de valorile românești fără a aminti că în aceste zile, pe 15 Ianuarie se împlinesc 168 de ani de când pe cerul culturii neamului nostru a apărut un Luceafăr, pe numele lui Mihai Eminescu, care va rămâne nestins atâta timp cât poporul român va exista și atâta timp cât fiecare dintre noi, fie că trăiește în Transilvania, în Banat, în Bucovina, în Dobrogea, în Oltenia, în Basarabia sau pe oricare meridian al Globului va spune: ”Suntem români și punctum” și-și va aduce aminte ca de o rugăciune, de spusele Luceafărului nostru, mai ales în acest an al Centenarului Marii Împliniri Românești:
  • Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decît păstrînd, drept baze pentru dezvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor…!
    Noi susţinem că e mai bine să înaintăm încet, dar păstrînd firea noastră românească, decît să mergem repede înainte, dezbrăcîndu-ne de dînsa prin străine legi şi străine obiceiuri…
    Noi am zis de la început că nu există compensaţii pentru Basarabia, precum nu există niciodată vro plata pentru o palmă măcar din pământul patriei.
    Aceste sunt lucruri sfinte, cari se pierd sau se câştigă prin împrejurări istorice, dar nici se vînd, nici se cumpără, nici se schimbă.”
*Eminescu la primul Congres al Studenților Români de la Putna, din 25 mai 1871
Și tot în aceste zile românii de pretutindeni își îndreaptă gândurile cu recunoștiință spre înaintașii care au realizat la 24 Ianuarie 1859 Unirea Principatelor Române prin care s-a creat embrionul statului național, întregit.
Prieteni,
Creind și dezvoltând o organizație globală, vom putea stabili o rețea nu numai între noi românii de pretutindeni, ci și o rețea de prieteni instituționali în țările în care avem reprezentanțe.
Prin seriozitate și consistență în dezvoltarea unor principii echilibrate și realiste, The World Romanian Council – Consiliul Mondial Român poate și trebuie să ajungă o organizație civică, respectată și influentă, a românilor de pretutindeni care să aibă ușile deschise la autoritățile statelor de rezidență, dar și la autoritățile române pentru consfătuiri și acțiuni reciproce.
Tocmai de aceea, ne propunem, așa cum am făcut și în trecut, să cooperăm, indiferent de culoarea politică, cu toate forțele politice din țară sau din țările unde avem filiale, astfel încât să ajutăm la găsirea unor interese comune și complementare între țările noastre.

Dar, dacă dorim să facem ceva cu adevărat pentru țara noastră de origine, și sunt convins că toți cei prezenți avem această dorință, atunci este nevoie de implicarea activă a românilor din diasporă, dar și de implicarea instituțiilor statului român. Iar CMR poate fi instrumentul potrivit.
Doar printr-o cooperare responsabilă cu factorii de decizie din țară se va putea vorbi de creșterea influenței internaționale a României.
Și, vă rog să mă credeți, România are nevoie de o asemenea organizație globală a diasporei în competiția dură în care sunt angajate diasporele altor țări în susținerea țărilor de origine.

Când suntem întrebați, probabil mulți trecem prin această situație, ”De ce vreți ca România să se reîntregească?”, le putem răspunde: ”Deoarece vrem ca familia noastră să fie unită”. Și chiar dacă unii se gândesc doar la familia personală, ca români știm și simțim că Basarabia, și Bucovina și România sunt o familie.
Și așa cum familia unită este puternică și constituie nucleul de bază al societății, la fel și țara întregită este nucleul națiunii române.
Dacă nucleul este distrus, și sunt mulți care vor să-l distrugă, atunci atomii nu mai au liantul care să-i țină împreună și națiunea slăbește și dispare.
Deci, să facem tot ce stă în puterile noastre pentru a reface și a păstra integritatea țării și națiunii, iar această Conferință să dea semnalul coagulării într-o simbioză perfectă a experienței vechii generații cu energia, voința și ambițiile pozitive ale noii generații.
Mircea Popescu Președinte WRC-CMR

marți, 16 ianuarie 2018

Cerem instituţiilor fundamentale ale statului român să se poziţioneze ferm faţă de astfel de atacuri la adresa integritaţii statului român


Comunicat

Societăţile cultural-patriotice mai jos subscrise, aflând de pretenţiile mascate ale Ungariei exprimate prin liderii celor trei formaţiuni politice maghiare din România în recenta întrunire din 8 ianuarie a.c. de la Cluj-Napoca, au luat notă de tonul insolent al acestora de a pretinde autonomii de toate tipurile, total ilegale şi neconstituţionale pe teritoriul ţării noastre. Pretenţiile Ungariei sunt un afront adus României la Centenarul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Ungaria trebuie să militeze pentru bunele relaţii româno-ungare, iar dacă este voba de scuze, în primul rând trebuie ca premierul sau preşedintele acestei ţări să-şi ceară scuze pentru toate spânzurătorile ce le-au făcut nobilii maghiari în Transilvania contra românilor în Evul Mediu – şi astăzi Transilvania e plină de toponime Acăstăul/Căstăul Mare, respectiv Mic -, să-şi ceară scuze pentru că aceşti nobili au ţinut prin tiranie poporul român înafara vieţii constituţionale a ţării secole la rând, să-şi ceară scuze pentru spânzurătorile ridicate de insurgenţii maghiari intoleranţi în Transilvania la 1848-1849 – spre uimirea lumii civilizate -, intoleranţă care a dus la mii de victime nevinovate printre românii transilvăneni, să-şi ceară scuze şi pentru toate atrocităţile făcute de maghiari din Ungaria şi autohtoni contra românilor şi evreilor în anii Dictatului de la Viena 1940-1944. Ar fi un gest aşteptat din partea statului ungar. Insolenţa de a bruia celebrarea de către România a Centenarului Marii Uniri este un gest profund neamical şi neavenit. Marele act istoric de la 1 Decembrie 1918, făurit de naţiunea română în frunte cu o pleiadă de străluciţi oameni de stat români, un act de mare dreptate istorică, nu poate fi nicidecum discreditat de suflete mărunte şi iresponsabile, din oricare parte a lumii ar veni.
Cerem instituţiilor fundamentale ale statului român să se poziţioneze ferm faţă de astfel de atacuri la adresa integritaţii statului român şi să aplice prevederile Constituţiei şi ale legilor în vigoare. Solicităm statului român să ia o atitudine fermă împotriva gestului provocator şi agresiv făcut la adresa României în noaptea de 12 spre 13 ianuarie 2018 de către extremiştii unguri din ,,Mişcarea celor 64 de Comitate" din Ungaria, care au acoperit emblema Ambasadei României de la Budapesta cu însemnul aşa-zisului steag secuiesc, fără ca autorităţile ungare să ofere protecţie ambasadei noastre.
Apelăm, totodată, la conducerea statului ungar să se rezume pentru totdeauna cu viaţa de stat în limitele spaţiului său etnic teritorial şi să intreprindă urgent demersuri concrete pentru instituţionalizarea respectului reciproc româno-ungar printre cetăţenii Ungariei şi să nu mai incite pe cetăţenii români de etnie maghiară contra legilor şi Constituţiei României.
Cluj-Napoca, 15 ianuarie 2018.
Societatea Cultural-Patriotică „Avram Iancu” din România
Federaţia Naţională a Românilor Persecutaţi Etnic „Pro Memoria 1940-1945”
Asociaţia Teritorială a Românilor Persecutaţi, Refugiaţi, Deportaţi şi Expulzaţi din Motive Etnice
Societatea „Virtus Romana Rediviva” Cluj-Napoca
Societatea Culturală Pro Maramureş „Dragoş Vodă”
Uniunea „Vatra Românească” Cluj

miercuri, 3 ianuarie 2018

Mircea Eliade Destinul culturii românești


Destinul culturii românești

Prof. univ. dr. Mircea Eliade


Puţine neamuri se pot mândri că au avut atâta nenoroc în Istorie, ca neamul românesc. Ca să putem înţelege destinul culturii româneşti, trebuie să ţinem mereu seama de vitregia Istoriei Românilor. Am fost aşezaţi de soartă la frontierele răsăritene ale Europei, pe ambele versante ale ultimilor munţi europeni, Carpaţii, dealungul şi la gurile celui mai mare fluviu european, Danubiul. Traian ne-a predestinat drept popor de frontieră. Ocuparea şi colonizarea Daciei a însemnat acţiunea de expansiune cea mai răsăriteană pe care a încercat-o Imperiul Roman în Europa. Într-un anumit fel, şi geografic şi cultural, dincolo de Bug Europa încetează: romanitatea - cu tot ce representa ea ca sinteză şi moştenitoare a marilor civilizaţii maritime şi continentale care o precedaseră - n-a isbutit să se întindă mai la Răsărit de Bug. Deacolo înainte începe o altă geografie, şi o altă civilizaţie; care poate fi foarte interesantă, dar care nu mai aparţine Europei, ci acelei forme istorico-culturale pe care René Grousset o numea „Imperiul Stepelor". Peisagiile Europei sunt de o extraordinară varietate: aproape că nu există regiune în care peisagiul să nu se schimbe la fiecare sută de kilometri. România este ultima ţară din Europa în care această constantă geografică se mai verifică. Dincolo de Bug, structura peisagiului se modifică din ce în ce mai încet; varietatea greografică e înlocuită cu monctonia nemărginitelor „pământuri negre" ale Ucraniei, care, pe nesimţite, se transformă în stepele Rusiei eurasiatice.

Aceste câmpii şi aceste stepe au alcătuit din cele mai vechi timpuri drumul invaziilor asiatice către Europa. De cel puţin din mileniul I In. d. Ch., dela Cimerieni şi Sciţi, neamurile nomade eurasiatice se îndreptau spre Dacia pentruca să-şi poată face drum mai departe, către Grecia sau Italia. Inutil să reamintim toate aceste năvăliri barbare. Destul să spunem că Românii s-au alcătuit, ca naţiune, în decursul nenumăratelor invazii care au urmat abandonării Daciei de către Aurelian, şi că s-au constituit ca organizaţii statale independente puţin timp după năvălirea Tătarilor, la începutul secolului XIII. Culturaliceşte, aceste năvăliri au fost de o cumplită sterilitate. Nici Dacii, nici Daco-Romanii, nici Românii, n-au avut nimic da învăţat dela aceşti nomazi răsăriteni. Nu există nicio comparaţie cu ceeace a însemnat pentru viitorul Europei năvălirile germanice dela sfârşitul antichităţii. Afară de rari excepţii - printre care trebuiesc amintiţi, în primul rând, Slavii - aceşti barbari răsăriteni nu ocupau teritoriile cucerite; se mulţumeau să le devasteze. Astfel că rezistenţa - de multe ori pasivă - în faţa năvărilor, nu s-a soldat cu niciun beneficiu cultural pentru strămoşii noştri. Singurul aport pozitiv l-a adus, indirect, marea invazie tătărească; dar el e de ordin istoric, iar nu cultural. În urma catastrofei provocată de năvălirile Tătarilor, Românii au constituit primele organizaţii statale majore.
Destinul a făcut ca o sută cinzeci de ani după năvălirile tătăreşti, o altă nouă şi masivă expansiune asiatică să aibă loc în Europa răsăriteană: este apariţia Turcilor Otomani, care ocupă fulgerător statele balcanice şi încearcă să-şi deschidă drum spre inima Europei îndreptându-se Spre Dunăre. Dela apariţia Turcilor Otomani în orizontul istoriei româneşti, Românii, împreună cu vecinii lor Sârbii, Ungurii şi Polonezii, dar mai mult ca ei, pentrucă se aflau chiar în drumul Turcilor - Românii au fost confiscaţi, timp de aproape patru secole, de ingrata misiune de a rezista, a hărţui şi a istovi puternicele armate otomane. Lupta aceasta necontenită şi fără glorie - pentrucă dacă nu se află decât rareori în Occident - a echivalat cu o înspăimântătoare hemoragie. Fără îndoială că rezistenţa Românilor şi a vecinilor lor dunăreni a făcut posibilă salvarea Occidentului. În cele trei secole care s-au scurs dela bătălia dela Nicopole la asediul Vienei, Occidentul a avut răgaz să se întărească şi să se pregătească de contraofensivă. Când, după înfrângerea rezistenţei româneşti, Otomanii au ajuns la Viena şi au asediat-o, în 1683, era prea târziu.

Ei înşişi erau istoviţi de cele trei secole de luptă, şi de atunci au fost siliţi să se retragă treptat din Europa. În treacăt fie spus, sacrificiul de sânge şi de spirit al popoarelor din Răsăritul Europei, n-a fost încă valorificat de către conştiinţa istoriografică a Occidentului.
Este suficient să reamintim în liniile ei mari istoria României, pentru a înţelege de ce Românii n-au putut face cultură în sensul occidental al cuvântului; de ce, adică, n-au putut înălţa catedrale masive şi numeroase, de ce n-au zidit castele şi burguri de piatră, de ce n-au adunat comori de artă, n-au scris prea multe cărţi şi n-au colaborat, alături de Occident, la progresul ştiinţelor şi al filozofiei. În primul rând pentrucă n-au avut timp să facă toate acestea, pentrucă n-au fost lăsaţi să le facă. Invaziile se succedau una după alta şi oamenii nu numai că-şi părăseau satele ca să se retragă în munţi, ci le şi ardeau în urma lor.

Oraşele au fost necontenit devastate şi incendiate până la începutul secolului XIX. E de mirare, totuşi, că s-au mai păstrat câteva biserici şi mănăstiri. Şi frumuseţea desăvârşită a acestor locaşuri sfinte e cea mai bună dovadă de gustul artiştilor şi voevozilor români. Dar din tot ce s-a clădit în ţările româneşti a rămas foarte puţin. Mânăstirile erau bogate în manuscrise şi cărţi şi mii de asemenea manuscrise şi cărţi, copiate şi tipărite în mănăstirile româneşti, se găsesc astăzi în toate marile biblioteci ale lumii. Dar de toată această producţie religioasă şi savantă s-a auzit prea puţin în Occident; ea, însă, circulă în toată Europa răsăriteană şi în Orientul apropiat. După căderea Constantinopolului, ţările româneşti au fost, multă vreme, izvorul cultural al întregului Orient creştin. Găsea acolo un „public" în aceiaş situaţie ca şi poporul românesc: terorizat de invaziile sau ocupaţia otomană, rupt de restul Europei libere şi creştine, confiscat de o luptă zi de zi pentru supravieţuire. Într-un anumit sens, se poate spune că Evul Mediu s -a prelungit în Răsăritul Europei cu cel puţin trei veacuri.

De aceia toată activitatea culturală scrisă care s-a desfăşurat în ţările româneşti s-a făcut în sensul în care se scriau cărţile în Evul Mediu: pentru întărirea sufletească a poporului şi învăţătura clericilor. Pentru acest motiv, în afară de câteva rari excepţii, această producţie culturală n-a interesat Occidentul: pentru că Occidentul depăşise demult Evul Mediu şi nu se mai interesa decât de valorile creiate în conformitate cu noile canoane impuse de Renaştere. Ori, din motive istorice lesne de înţeles, dar mai ales datorită structurii creştine şi populare a spiritualităţii sale, România n-a cunoscut echivalentul Renaşterii. Şi atâta timp cât Occidentul a trăit în orizontul spiritual al Renaşterii, el a rămas cu totul indiferent faţă de valorile culturale româneşti. Interesul Occidentului pentru România şi celelalte popoare din Răsăritul Europei, s-a trezit abia la începutul secolului XIX-lea, când ciclul inaugurat de Renaştere a fost definitiv închis şi a început „Eonul" naţionalităţilor.

Înainte de a merge mai departe, ași vrea să deschid o paranteză privitoare la tensiunea istorică, prelungită timp de cinci secole, care a existat între Români, pe deoparte, şi Tătari şi Turci pe de alta. Întocmai după cum Daco-Romanii, după părăsirea Daciei de către Aurelian, n-au avut norocul să cunoască simbioza cu popoarele barbare germanice, aşa cum au cunoscut-o provinciile occidentale ale Imperiului, şi care s-a dovedit a fi atât de fertilă pentru viitoarele creiaţii istorice şi culturale ale Europei - tot aşa Românii n-au avut norocul unor adversari spiritualiceşte superiori sau măcar egali. Pentru a ne da seama de gravitatea acestui lucru, să ne amintim cazul Spaniei, care a cunoscut şi ea o tensiune similară faţă de lslam. Dar lupta Spaniei cu Maurii a fost binevenită nu numai pentru călirea caracterului spaniol, ci şi pentru activitatea culturală. Spania a dat mult Islamului iberic - dar a şi primit dela el. Chiar atunci când nu se poate vorbi de o influenţă, ciocnirea între cele două spiritualităţi şi cele două tradiţii culturale a fost fertilă pentru fiecare din ele.

Cu totul altul e cazul României şi a celorlalte ţări care au purtat secole de-a rândul, răsboaiele cu Tătarii şi cu Turcii. În afară de câteva elemente lexicale, n-am luat aproape nimic dela aceşti adversari. Otomanii reprezentau în primul rând o putere militară şi o administrație solidă. Rezistenţa împotriva lor a avut rezultate importante, dar de un cu totul alt ordin decât cele pe care le-au cunoscut Spaniolii din lungul lor conflict cu Maurii. Agresivitatea militară a Otomanilor a solidarizat toate popoarele creştine din Europa Orientală în asemenea măsură încât, în limba română, un „creştin" desemnează tot atât de bine un „Român", un „om de omenie" şi un „credincios" - în timp ce „păgân" înseamnă nu numai un ne-creştin, ci şi un om fără nici o lege morală, un „strein" venit din altă lume şi având cu totul alte obiceiuri. Iar cuvântul „Turc" înseamnă în limba română un om care nu înţelege ce-i spui, care judecă după alte criterii şi dela care te poţi aştepta la orice. Intervenţia Otomanilor în orizontul istoric al Românilor n-a rodit, deci, culturaliceşte; ci a făcut doar ca lumea să se împartă în două: pe deoparte „creştinii", adică oamenii de aceiaşi „lege" şi „credinţă" - iar pe de altă parte „păgânii", „nelegiuiţii", „Turcii".

Spre deosebire, însă, de Islamul care, în primele secole ale Hegirei, îşi întindea vertiginos stăpânirea în Orient, pe ţărmurile Mediteranei şi în Iberia, convertind adesea cu forţa populaţiile subjugate, Otomanii, ei înşişi convertiţi destul de târziu la Islamism, nu se amestecau decât sporadic în viaţa religioasă a popoarelor cu care se luptau. Astfel că, in afară de rari excepţii, ţările româneşti, ca şi întreaga peninsulă balcanică, şi-au putut păstra neştirbită credinţa strămoşească. Această toleranţă religioasă a Otomanilor a fost, fără îndoială un mare bine. Dar pe de altă parte, ea a avut şi un aspect negativ. Lipsa de tensiune spirituală între cele două religii a împuţinat posibilităţile de reînoire şi de noi sinteze culturale ale neamului nostru. Marile adversităţi religioase şi ideologice, sunt deobiceiu fertile spiritualiceşte pentru ambii adversari, şi Occidentul catolic, ca şi India brahmanică, datoreşte indirect, rezistenţei împotriva Islamului, unele din creiaţiile lui cele mai de seamă. Dar Otomanii cu care se răsboiau strămoşii noştri nu erau Maurii care au împodobit, au apărat şi au plâns Granada. Faţă de primejdia pe care o reprezentau Otomanii, Românii s-au închis şi mai mult în ei, s-au adâncit în propriile lor tradiţii spirituale, care erau nu numai latino-bizantine, ci şi pre-latine, adică geto-thracice. Rezultatul a fost că geniul popular, autentic românesc, a ieşit sporit din acest secular proces de interiorizare. Dar evident, adâncirea propriilor tradiţii spirituale n-a putut rodi decât pe nivelul creiaţiei populare, adică al folclorului. Deabia de curând Românii au cunoscut adversităţi istorice în care erau primejduite fie credinţa strămoşească, fie însăşi fiinţa neamului. Ori, asemenea adversităţi, cu toate durerile şi pierderile de substanţă pe care le-au adus, au fost, totuşi, binefăcătoare. Ele au călit caracterul
naţional şi au grăbit procesul de luare de cunoştiinţă a propriului destin istoric.

Adevărata primejdie începe, însă, pentru întreg neamul românesc, abia după ocuparea teritoriului de către Soviete. Pentru întâia oară în istoria sa, neamul românesc are de-a face cu un adversar nu numai excepţional de puternic, dar şi hotărât să întrebuinţeze orice mijloc pentru a ne desfiinţa spiritualiceşte şi culturaliceşte, ca să ne poată, în cele din urmă, asimila. Primejdia este mortală, căci metodele moderne îngăduie dezrădăcinările şi deplasările de populaţii pe o scară pe care omenirea n-a mai cunoscut-o dela Asirieni. Chiar fără masivele deplasări de populaţii, există primejdia unei sterilizări spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor şi ruperea legăturilor organice cu tradiţiile culturale autentic naţionale. Neamul românesc, ca şi alte atâtea neamuri subjugate de Soviete, riscă să devină, culturaliceşte, un popor de hibrizi. Dar s-ar putea, totuşi, ca această primejdie de moarte să se soldeze cu o extraordinară reacţie spirituală, care să echivaleze cu instaurarea unui nou „mod de a fi" şi să provoace pe planul creiaţiei culturale, ceeace a însemnat, pe planul creiaţiei statale, „descălecarea" de acum şapte veacuri, provocată de marea năvălire a Tătarilor.

După cum spuneam mai sus, fondarea Statelor româneşti se datoreşte în bună parte exasperării produse de devastările tătăreşti, care ameninţau cu dispariţia micilor formaţii politice autonome. S-ar putea ca ocupaţia sovietică şi încercarea de deznaţionalizare întreprinsă de Ruşi cu metode şi mijloace faraonice, să însemne, prin contra-ofensiva spirituală pe care o provoacă, adevărata intrare a României în istoria culturală a Europei. Subliniez într-adins termenul istorie. Căci aproape tot ce a dat mai bun geniul românesc până în prezent, l-a dat pe nivelul creiaţiei folclorice. Ori, se ştie prea bine, folclorul nu ţine seama de istorie; dimpotrivă, o sabotează şi o devalorizează. În orizontul spiritual care e propriu folclorului, istoria echivalează cu efemerul, nesemnificativul şi iluzoriul. „Apa trece, pietrele rămân"!, este formula care rezumă cel mai pregnant, punctul de vedere al geniului popular faţă de istorie. În perspectiva folclorului, Istoria e doar un şir de vane întâmplări, efemere şi precare ca „valuri" şi „Apele". Semnificative nu sunt „Apele" în continuă devenire - ci ceeace e greu, imobil, incompatibil: „Pietrele", imagina arhetipală a realităţii ontologice prin excelenţă...

Această lungă paranteză - deschisă asupra lipsei de tensiune spirituală între Otomani şi Români şi închisă asupra primejdiei pe care o reprezintă ocupaţia sovietică, primejdie care, totuși, ar putea inaugura un nou „fel de a fi", în istorie, al romanităţii - această lungă paranteză nu ne-a depărtat, totuşi, prea mult de subiect. Pentrucă tocmai începusem să spunem că, datorită împrejurărilor istorice, Românii au fost împiedicaţi să creieze pe nivelurile culturale instaurate de Evul Mediu şi desăvârşite de Renaştere. Capodoperile spiritualităţii româneşti aparţin folclorului; şi deşi România modernă a avut norocul să aibă un poet de geniu în Mihail Eminescu, totuşi capodoperile liricei şi baladei româneşti rămân poeziile populare „Mioriţa" şi legenda „Meşterului Manole". Ceva mai mult: o bună parte din literatura română modernă s-a desvoltat în prelungirea creiaţiei folclorice. Unul din rarii autori români care pot fi numiţi cu adevărat „clasici", Ion Creangă, se situiază direct în universul folcloric. Asta face ca literatura română să prezinte, poate, singura excepţie pe care o numără Literatura europeană; aceia că opera integrală a unuia din clericii săi este accesibilă, şi prin limbă, şi prin orientare estetică, oricărui ţăran român; şi când spunem „accesibilă", nu ne gândim la lectură, pentru că ţăranul, chiar atunci când ştie scrie şi ceti, rămâne totuşi solidar cu literatura orală; ori, opera lui Creangă, poate fi ascultată şi gustată de ţărani cu aceiaşi bucurie cu care ei ascultă creiaţiile literaturii populare. E destul să ne amintim prăpastia care există între Racine, Montaigne sau Pascal şi universul spiritual al ţăranului francez, sau între opera lui Goethe şi a lui Dante şi universurile ţăranilor germani şi italieni, pentru a ne da seama de semnificaţia pe care o are cazul lui Ion Creangă pentru cultura românească.

N-am vrea să fim rău înţeleşi. Constatând această prelungire a geniului folcloric până în literatura scrisă a sfârşitului secolului XIX-lea, nu voim să facem apologia valorilor folclorice, opunându-le valorilor culturii savante. Dimpotrivă dintr-un anumit punct de vedere, această solidaritate a unei părţi din literatura românească modernă cu universul folcloric, riscă să menţină anumite creiaţii româneşti într-un provincialism cultural dăunător. Şi aceasta, nu pentru că folclorul ar fi, în el însăşi, un mod inferior de creaţie. ci pentru simplul motiv că, datorită propriei istorii Europa a depăşit de mult modul de creaţie folcloric şi a impus - nu numai sieşi, ci şi lumei întregi - modul de creaţie cult, adică, în primul rând, „expresia scrisă" - iar nu orală. În epoca imediat precedentă epocii noastre - şi pe care am putea-o numi pozitivist-materialistă - solidaritatea cu universul folcloric constituie chiar pentru o cultură europeană, modernă, o adevărată catastrofă. Dacă romantismul a provocat pretutindeni gustul pentru literaturile populare şi „geniile naţionale", pozitivismul, dimpotrivă, a izbutit să impună credinţa că toate aceste creaţii populare aparţin arheologiei spirituale, că ele fac parte din trecutul, pentru totdeauna abolit, al umanităţii europene şi că, prin urmare, ele nu mai pot servi în niciun fel creaţiilor culte.

Cât timp a domnit în lume acest punct de vedere pozitivist şi evoluţionist, posibilităţile spirituale concentrate în tradiţiile folclorice nu aveau, am putea spune, nici o şansă de valorificare. Situaţia s-a schimbat, însă, în ultimii 40 de ani. Pe deoparte, Europa a cunoscut, şi cunoaşte încă, o autentică renaştere religioasă, în primul rând o reactualizare viguroasă a catolicismului şi dogmele pozitiviste sunt astăzi desuete; iar pe de altă parte, Asia a reintrat de curând în Istorie, şi alte nenumărate popoare, culturaliceşte arhaice, sunt şi ele pe cale de a interveni în Istorie. Asta însă înseamnă că un dialog dela egal la egal va începe în curând între cultura europeană şi celelalte culturi exotice şi arhaice. Ori, un lucru se ştie: ori cât de mult s-ar deosebi între ele, toate culturile extra-europene continuă să valorifice şi să se inspire din „mituri" şi folosesc ca instrumentul de cunoaştere, prin excelenţă, logica simbolului. Dacă dialogul care va începe între cultura europeană şi celelalte culturi e menit să fie fecund, trebuie să se ţină seamă de universurile spirituale ale non-europenilor. Şi nu e deloc lipsit de semnificaţie faptul că, în ultimul timp, gândirea europeană a făcut extraordinare eforturi ca să înţeleagă simbolismul şi să revalorizeze miturile şi arhetipurile. Este ca şi cum spiritul european ar fi presimiţit, de vreo 30 de ani incoace, că mersul istoriei îl va obliga curând la un dialog liber şi pe picior de egalitate, cu celelalte spiritualităţi non-europene.

Deci, ca să revenim la cazul culturii româneşti, solidaritatea sa cu orizontul spiritualităţii folclorice nu mai poate fi considerată astăzi, ca un impediment, ca o împuţinare a posibilităţilor de colaborare cu adevărata cultură europeană „majoră". Dimpotrivă, această simpatie cu modurile de sensibilitate şi gândire arhaice o face aptă, mai mult decât culturile occidentale, să înţeleagă situaţiile spirituale ale lumei non-europene şi să susţină dialogul cu această lume. Dar toate aceste posibilităţi, aparţin viitorului apropiat. Să vedem deocamdată ce înseamnă propriu zis solidaritatea cu universul folcloric, şi să ne întrebăm în ce măsură această solidaritate poate promova sau, dimpotrivă, limita posibilităţile de creaţie ale unui popor.

Spuneam adineaori că Istoria a silit neamul românesc să-şi adâncească propriile sale tradiţii latine şi pre-latine - împiedicându-l totodată să participe la mişcarea culturală inaugurată de Renaştere şi Iluminism. Constituit în imensa lui majoritate din plugari şi păstori, neamul românesc şi-a concentrat forţele lui de creaţie aproape exclusiv în universul spiritualităţilor populare. Terorizat de evenimentele istorice, geniul neamului românesc, s-a solidarizat cu acele realităţi vii pe care istoria nu le putea atinge: Cosmosul şi ritmurile cosmice. Dar strămoşii Românilor erau deja creştini, în timp ce neamul românesc se plăzmuia între catastrofe istorice. Aşa că simpatia faţă de Cosmos, atât de specifică geniului românesc, nu se prezintă ca un sentiment păgânesc - ci ca o formă a spiritului liturgic creştin. Multă vreme s-a crezut că sentimentul Naturii şi solidaritatea cu ritmurile cosmice trădează o spiritualitate necreştină. Prejudecata aceasta se datora unei insuficiente cunoaşteri a creştinismului şi în deosebi a creştinismului răsăritean, care a păstrat în întregime spiritul liturgic al primelor veacuri. În realitate, creştinismul arhaic n-a devalorizat Natura - aşa cum s-a întâmplat cu anumite aspecte ale creştinismului medieval, ascetic şi moralizant, pentru care natura reprezenta adesea „demonia" prin excelenţă. Pentru creştinismul arhaic, aşa cum a fost înţeles el în deosebi de către Sfinţii Părinţi orientali,

Cosmosul n-a încetat o singură clipă de a fi creaţia lui Dumnezeu, iar ritmurile cosmice au fost tot timpul concepute ca o liturghie cosmică. Solidarizaţi spiritualiceşte cu Natura, Românii n-au făcut un act de regresiune către orizontul păgânesc ci, dimpotrivă, au prelungit până în zilele noastre acea magnifică încercare de încreştinare a Cosmosului, începută de Sfinţii Părinţi, dar întreruptă, din diferite motive, în cursul Evului Mediu, în Occident. Lucrurile acestea sunt astăzi tot mai clar înţelese, datorită în primul rând renaşterii spiritului liturgic şi interesului crescând faţă de spiritualitatea patristică. Se înţelege astăzi ceeace anevoie s-ar fi putut înţelege în mijlocul secolului trecut: şi anume, că pentru creştinismul arhaic Cosmosul participă la drama divină, că, întocmai după cum sufletul omului e însetat de mântuire, tot aşa Natura întreagă geme şi suspină aşteptând Invierea. Intr-adevăr, e destul să se citească iconografia Bisericii răsăritene sau să se observe ceremonialul pascal, pentru a înţelege cât de solidară este Natura cu misterul cristologic, cu răstignirea, moartea şi învierea Mântuitorului. Natura întreagă e cernită în săptămâna Patimilor, dar renaşte, triumfătoare prin învierea lui Isus.

Ori, această liturgie cosmică o regăsim în folclorul românesc. Asta înseamnă că, retrăgându-se în ei înşişi, concentrându-se asupra propriilor lor tradiţii, apărându-se împotriva lumei din afară - care era, să nu uităm, o lume ostilă, cea a barbarilor eurasiatici, veniţi să prade şi să distrugă - Românii au păstrat, au adâncit şi au valorificat o viziune creştină a Naturii, aşa cum fusese ea exprimată în primele secole ale creştinismului. Prin urmare, conservatismul şi arhaismul folclorului românesc a salvat un patrimoniu care aparţinea creştinismului în genere, dar pe care procesele istorice, l-au anihilat. Lucrul acesta nu e fără importanţă, astăzi, când se încearcă revalorizarea tuturor formelor arhaice ale creştinismului pentru a putea face faţă problemelor ridicate de reintrarea Asiei în istorie.

Pentru a înţelege mai bine în ce măsură spiritualitatea populară românească, deşi profund creştină, este solidară cu liturghia cosmică, să amintim numai un singur exemplu: acel al concepţiei Morţii. Spuneam mai sus că cele două capodopere ale poeziei populare sunt „Mioriţa" şi Balada Meşterului Manole. Amândouă prezintă moartea rituală ca o valoare supremă, ca cea mai nobilă împlinire pe care o poate nădăjdui existenţa omenească. Balada Meşterului Manole se centrează în jurul misterului jertfei: ca să se poată ridica şi dura, o construcţie - în cazul nostru Mănăstirea Argeşului - are nevoie de jertfirea unei vieţi omeneşti. Meşterul Manole îşi sacrifică soţia, zidind-o la temelia mănăstirii. Cu alte cuvinte clădirea dobândeşte „viaţă", e „însufleţită", printr-un mister care face posibilă translaţia vieţii soţiei Meşterului Manole, într-un nou „corp" şi anume în corpul arhitectonic al Mănăstirii. După cum se ştie, ritualul jertfei de construcţie e străvechiu şi se întâlneşte în multe părţi ale lumii. Insă acest ritual n-a inspirat creaţiile poetice populare decât în peninsula balcanică: balade asemănătoare se întâlnesc la Greci (Legenda Podului de peste Anta), la Sârbi şi la Bulgari. Dar ceeace trebuie subliniat, este faptul că forma literară cea mai reuşită, atât din punct de vedere Spiritual cât şi artistic, o prezintă balada românească a Meşterului Manole. Este, deci, semnificativ că geniul popular românesc şi-a dat expresia lui maximă tocmai în acest mit al jertfei creiatoare. Cu atât mai semnificativ, cu cât cealaltă capodoperă „Mioriţa", revelează şi ea tot un mit al morţii: ciobanul, deşi prevenit de mioara lui favorită, că ceielalţi tovarăşi vor să-l ucidă, acceptă moartea ca o jertfă voluntară de sine, dându-i totodată sensul unei nunți cosmice, adică îi acordă valorea supremă de reconciliere cu destinul şi de reintegrarea într-o Natură care nu mai e Natura „păgână", ci un Cosmos sanctificat liturgic.

Descifrăm, deci, în aceste mituri româneşti ale morţii, o viziune arhaică şi totodată creştină: moartea e jertfa supremă, e un mister prin care omul se desăvârşeşte, dobândind un mod superior de a fi în lume. Pentru că pentru Români, ca şi pentru atâtea alte culturi, moartea nu e o extincţie, nici măcar o împuţinare a existenţei - ci un nou mod de a fi, o nouă existenţă, pe un alt nivel, mai aproape de Dumnezeu. Concepţia aceasta este încă vie la Români. După sângeroasele lupte dela Mărăşeşti, în 1917, în care au fost decimate, printre altele, o divizie din Oltenia, satele dinapoia frontului au organizat spontan procesiuni cu preoţi în odăjdii, îngenunchind pe marginele şoselelor care duceau spre Oltenia. Oamenii aceştia ştiau că soldaţii căzuţi la Mărăşeşti, fără lumânare, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi, se întorc spre satele lor olteneşti înainte de a se îndrepta spre lăcaşul de veci. Deaceia îi întâmpinau îngenunchiati, cu lumânări aprinse şi cu preoţii care spuneau rugăciuni pentru odihna miilor de morţi nevăzuţi. Am auzit că procesiuni similare s-au făcut şi în Moldova în iarna 1942-43, după ce s-a aflat de măcelul dela Stalingrad. Toate acestea înseamnă că miturile morţii - considerată ca misterul jerftei de sine - sunt încă vii în sufletul întregului popor românesc. Lucrul nu e fără importanţă. Se ştie că valorificarea morţii constitue una din cele mai fecunde victorii ale creştinismului. Se ştie, deasemenea, că o cultură are cu atât mai multe şanse de a deveni universală cu cât îşi pune mai curajos problema Morţii.

Observăm astfel că valorile creştinismului arhaic - în orizontul căruia ritmurile Naturii sunt transfigurate într-o liturghie cosmică, iar moartea e concepută ca un mister sacramental - valorile acestea nu numai că au rodit, culturaliceşte în creaţiile folclorice, dar sunt încă vii în experienţa de toate zilele a poporului românesc. Ori, dacă ne amintim că păstrarea şi adâncirea valorilor creştinismului arhaic a fost posibilă datorită vitregiei Istoriei, care a silit poporul român să se concentreze asupra propriilor lui tradiţii religioase ca să poată supravieţui - avem dreptul să ne întrebăm dacă nu cumva milenara teroare a acestei Istorii n-a avut totuşi şi un rezultat pozitiv. Anume, pregătirea poporului românesc pentru marea încercare prin care trece astăzi, sub ocupaţia şi opresiunea sovietică. Ne putem întreba care ar fi fost astăzi şansele de rezistenţă ale acestei insule de latinitate pe care o reprezintă poporul românesc, dacă propria lui istorie nu i-ar fi constituit o spiritualitate profund creştină, având în centrul ei misterul Morţii salvatoare şi al jertfei de sine. S-ar putea ca ceeace a constituit până acum nenorocul Românilor în istorie, să alcătuiască tocmai marea lui şansă de a supravieţui în Istoria de mâine.

După cum am mai spus, teroarea istorică a împiedicat până acum creaţiile masive ale geniului românesc pe un plan mondial. Trebue să ne amintim mereu că România modernă şi independentă nu are încă o sută de ani de existenţă, iar întregirea ţării a avut loc, deabia acum 35 de ani. Făcând bine socotelile, vedem că România întregită s-a bucurat numai de 20 de ani de libertate. Şi totuşi, cât de mult s-a creiat în acest răstimp! Dacă ar fi avut încă 20-30 de ani de relativă linişte, este probabil că România s-ar fi remarcat printr-un aport important în feluritele domenii ale culturii europene. Dar Istoria Românilor nu cunoaşte perioade lungi de linişte: deaceea spiritul creiator nu se poate manifesta decât în intermitenţe pe planul culturii scrise, savante. Încontinuu şi inepuizabilă se manifestă doar creiaţia spiritualităţii populare, şi deaceea am stăruit atâta asupra ei: ea singură ne revelează constantele geniului românesc.

Asta nu înseamnă, însă că, în rarele şi scurtele perioade de linişte, geniul românesc n-a creiat şi pe nivelul culturii savante. Ceva mai mult: dela început aceste creaţii au avut un caracter specific şi o structură majoră. Ele nu imitau valori streine, ci revelau un univers spiritual necunoscut, sau imperfect cunoscut, Occidentului. E destul să amintim pe Spătarul Milescu, în sec. 17-lea, şi pe Dimitrie Cantemir, în al 18-lea, pe Eminescu şi pe Hajdeu în sec. 19-lea, ca să înţelegem pe ce plan s-au situat creiaţiile savante româneşti: ele revelau acel orizont spiritual astăzi aproape uitat în Occident - deşi face parte integrantă din Europa şi a dat foarte mult Europei - acel orizont spiritual în care s-au mişcat Orpheu şi Zalmoxis, şi care mai târziu, a nutrit spiritualitatea romano-bizantină. Dela Dimitrie Cantemir, Eminescu şi Hajdeu, trecând prin lorga şi Vasile Pârvan, până în zilele noastre, la Nae Ionescu şi Lucian Blaga, o seamă de poeţi, cărturari şi filozofi români au valorificat tradiţiile născute din sintezele spirituale Thraco-romane, sinteze care s-au alcătuit dealungul veacurilor din întâlnirea atât de fecundă între Roma, Thracia şi creştinismul arhaic. În această parte a Europei, considerată aproape pierdută după instalarea dominaţiei otomane, s-au păstrat comori de spiritualitate care au făcut cândva parte din însăşi centrul culturii europene; căci Thracia dionisiacă şi Grecia orphică, Roma imperială şi creştină, în această parte a Europei, s-au întâlnit şi şi-au plăzmuit cele mai de seamă valori.

Nu trebuie să uităm o clipă că acolo unde s-a întins Grecia, Roma şi creştinismul arhaic, s-a conturat adevărata Europă, nu cea geografică, ci Europa spirituală. Şi toate valorile creiate înlăuntrul acestei zone privilegiate fac parte din patrimoniul comun al culturii europene. Nu ne putem imagina o cultură europeană redusă numai la formele ei occidentale. Culturaliceşte, ca şi spiritualiceşte, Europa se întregeşte cu tot ce a creiat şi a păstrat spaţiul carpatic-balcanic. Ceva mai mult: avem motive să credem că spaţiul în care s-a întruchipat Zalmoxis, Orpheu şi misterele Mioriţei şi ale Meşterului Manole, nu şi-a săcătuit izvoarele de creiaţie: acolo unde moartea e încă valorificată ca o nuntă, izvoarele spirituale sunt intacte. Europa este locul predestinat al creiaţiilor multiple, variate, complementare: spiritualiceşte şi culturaliceşte, Europa nu este - și nici nu poate fi - un bloc monolitic. Ea are, deci, nevoie de dimensiunea orphică şi zalmoxiană pentru a se putea întregi şi a putea plăsmui noi sinteze.

Ajunşi la capătul expunerii noastre, mai rămâne să ne mai punem o singură întrebare. Ea depăşeşte problemele culturii româneşti, interesând destinul istoric al Românilor. Întrebarea este aceasta: printr-un miracol, sămânţa Romei nu s-a pierdut după părăsirea Daciei de către Aurelian - deşi această părăsire a însemnat o adevărată catastrofă pentru locuitorii bogatei provincii. Dar Europa îşi mai poate îngădui această a doua părăsire a Daciei în zilele noastre? Făcând parte, trupeşte şi spiritualiceşte, din Europa, mai putem fi sacrificaţi fără ca sacrificiul acesta să nu primejduiască însă şi existenţa şi integritatea spirituală a Europei? De răspunsul care va fi dat de Istorie acestei întrebări, nu depinde numai supraviețuirea noastră, ca neam, ci şi supravieţuirea Occidentului [1].

----------------------------------------------
[1] Revista „Destin", Madrid, nr 6-7/1953 https://www.scribd.com/document/94257656/Destin-nr-6-7-august-1953


Destin (revistă)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Destin foto.jpg
Destin este o revistă de cultură românească care a fost publicată la Madrid, în Spania în perioada 1951-1972 de către români aflați în exil.
Revista l-a avut ca director de-a lungul întregii sale existențe pe George Uscătescu. Publicația a apărut sub formă de caiete, având o apariție neîntreruptă timp de 20 de ani. Coperta caietelor era de culoare roșie, în timp ce titlul revistei era de culoare galbenă, cele două culori regăsindu-se pe steagul Spaniei. Revista era subintitulată ,,Revistă de cultură românească” și reunea, sub conducerea lui George Uscătescu, un grup de scriitori, care creștea de la un număr la altul al revistei. În această revistă au publicat personalități din diferite domenii, cum ar fi oameni de știință, critici literari, scriitori, nu numai din exilul spaniol, ci din întreaga lume: Grigore Cugler, N.I. Herescu, Alexandru Ciorănescu, Aurel Răuță, Paul Miron, Virgil Ierunca, Ștefan Lupașcu, Alexandru Busuioceanu, Monica Lovinescu, Basil Munteanu, Pamfil Șeicaru, Nicu Caranica, Ștefan Baciu, Horia Stamatu, Vintilă Horia, Mircea Eliade etc.
Primul număr al revistei a apărut în luna iunie a anului 1951. Redacția revistei se afla pe strada Melendez Valdes, nr. 59, Madrid/Spania, după cum reiese din adresa tipărită pe coperta interioară a revistei.
,,Destin” cuprindea mai multe rubrici precum: ,,Studii” ale scriitorilor români aflați în exil, ,,Note”, ,,Comentarii”, ,,Documente” în legătură cu diverse teme și ,,Bibliografie românească” sau ,,Marginalia”. Aici se regăsesc scurte recenzii ale scriitorilor români din exil (Spania), care erau făcute articolelor, cărților sau publicațiilor apărute în afara granițelor României sau erau prezentate evenimentele culturale ce se desfășurau în exil. Totodată, la secțiunea ,,Publicații românești primite”, sunt menționate cărțile și revistele românești sosite pe adresa redacției din țară, dar mai ales de la românii care au publicat în țările în care s-au stabilit. Sub titlul ,,Cărți românești în Spania”, apar enumerate cărțile scriitorilor români tipărite de ,,Asociația Hispano-Română” din Salamanca, sub îngrijirea lui Aurel Răuță. Din redacția revistei ,,Destin” făceau parte: I.D.G. Coterlan, Vintilă Horia, C.I. Popovici, Aurel Răuță, Nicolae Mariția și Vasile Uscătescu.
Caietul numărul 1 publicat în iunie 1951, începe cu un ,,Cuvânt înainte” scris de inițiatorul acestei publicații, George Uscătescu. Prin acest ,,cuvânt înainte” Uscătescu motivează necesitatea apariției unei reviste de acest gen.
Paginile revistei ,,Destin” au reușit să cuprindă importante studii, eseuri și articole pe teme de cultură românească și europeană, probleme artistice, istorice, juridice, literare, politice, filosofice, filologice, dar și fragmente de proză, inclusiv poezii și memorii. Din cele 16 caiete, două dintre ele au fost dedicate unor evenimente importante din istoria României precum: 100 de ani de la Unirea Principatelor Române din 1859, respectiv 50 de ani de la Marea Unire din 1918. Iar un caiet i-a fost dedicat poetului Mihai Eminescu, ,,Destin” având ca subtitlu ,,Închinare lui Mihai Eminescu”.
Aproape toate genurile literare, exceptând teatrul, se regăsesc în articolele și studiile publicate în revista ,,Destin”: povestiri de Vintilă Horia, proza fantastică scrisă de Mircea Eliade, fragmente din romanele sale, memorii ale acestuia, eseuri cu privire la relația scriitor-societate sau scriitor-libertate, memorii ale lui Virgil Ierunca, George Hurmuziadi, Grigore Nandriș, G.M. Cantacuzino, G. Ghica. Totodată, revista a mai publicat și poezie scrisă în limba română de scriitori consacrați: Ion Barbu, Horia Stamatu, Nicu Caranica, George Uscătescu, Valeriu Anania, Ana Giugariu, poezie scrisă în limba franceză de Nicoletta Corteanu Loffredo și Mira Simian Baciu; traduceri ale unor opere din literatura universală; recenzii ale unor cărți scrise de George Uscătescu, Alexandru Busuioceanu; studii despre actualitatea, universalitatea și aspecte ale limbajului poetic din opera lui Mihai Eminescu. Pe lângă toate acestea, trebuie menționate povestirile scrise și publicate de Paul Miron, Grigore Cugler, Mihai Niculescu, dar și nume din sfera memorialisticii precum N.I. Herescu, Nicolae Petra, Alexandru Ciorănescu, Dinu Adameșteanu, Radu Enescu, Antoaneta Bodisco. În această revistă au fost publicate și teme de folclor românesc, alături de probleme ale traducerii dintr-o limbă străină în limba română, iar dintre temele de lingvistică și limbă, aspecte referitoare la introducerea neologismelor în limba română și cu privire la latinitatea unor verbe din limba română.
Pe lângă Unirea Principatelor Române din 1859 și Unirea de la 1 decembrie 1918, în „Destin” au mai apărut articole referitoare la formarea poporului român, etape din istoria românilor, studii despre boierii români, probleme de istorie universală, studii despre monedele românești, despre arestările abuzive din perioada comunistă, dar și despre greșelile făcute de-a lungul timpului de către conducători.
Prima parte a caietului nr. 21-23 din 1971 are ca tematică filosofia, un omagiu adus filosofului Martin Heidegger. Alte subiecte tratate în paginile ,,Destinului” sunt cele de antropologie și cultură europeană, cultură și civilizație românească. Totodată, printre preocupările revistei se numărau teme precum: politica, biserica, libertatea, justiția, științele, arta, economia și medicina. Un capitol important îl constituie comemorările unor scriitori sau colaboratori ai revistei, toate reunite sub titlul „In memoriam”. Începând cu anul 1956, în capitolele ,,Marginalia” și ,,Bibliografie românească” au fost publicate scurte recenzii ale cărților primite la redacția revistei.
Începând cu numărul 11 al caietelor și până la ultimul număr, sunt enumerate, pe interiorul celei de-a doua coperți, numele celor care și-au adus contribuția la realizarea revistei. În ultimul număr al revistei, Mihai Cismărescu face bilanțul celor 20 de ani de apariție a ,,Destinului”, care a putut fi publicată datorită lui George Uscătescu. Cismărescu definește această revistă ca fiind adevăratul peisaj al spiritualității românești.
Revistele românești publicate în Spania sunt: ,,Destin” (1951-1972), ,,Carpații” (1954-1962; 1972-1990), ,,Fapta” (1956-1958; 1963-1964), ,,Libertatea românească” (1951-1955) și ,,Țara și exilul” (1964-1992).

Bibliografie

  • Rad,Ilie. ,,Secvențe din istoria presei românești", Tribuna, Cluj-Napoca, 2007

Petre Țuțea, 1988: „Noi vom avea probleme cu Budapesta și cu Kievul, nu cu Moscova!”


Petre Țuțea, 1988: „Noi vom avea probleme cu Budapesta și cu Kievul, nu cu Moscova!”

BUNII NOSTRI VECINI…UCRAINENII
1. In 1918 au dorit anexarea Basarabiei si doar prezenta militara a românilor a forțat retragerea acestei cereri;
2. în 1945 au dorit anexarea Basarabiei si doar presiunea lui Stalin a forțat eliminarea acestei pretenții;
3. în 1992 au participat cu trupe la războiul de pe Nistru, alături de trupele ruse împotriva celor românești, pentru a desprinde regiunea transnistreană, pe care și-o doreau atât de mult pentru ei;
4. din 1992 până în prezent au fost parte activa din formatul de negociere pentru regiunea transnistreană;
5. în mod permanent au susținut poziția Rusiei si au făcut tot ceea ce este posibil ca negocierile sa fie formale si sa eșueze;
6. cea mai mare parte a mafiei ce a condus Republica Moldova după 1991 este reprezentata de ucraineni si nu de ruși; aceștia aveau rolul clar dat dela Kiev ca Republica Moldova sa eșueze pe toate planurile;cei care au condus regiunea transnistreana, care promovează separatismul la Bălti, Cahul si Gagauzia sunt ucraineni sinu ruși; ucrainenii au dus o politica de distrugerea identității românești din teritoriile ocupate, mai dura chiar decât Stalin în restul imperiului;
7. in mod arbitrar, Ucraina deține următoarele teritorii românești: patru cincimi din Maramureșul istoric (ținuturile Apsei de Sussi de Jos, Barjavei, Izvoarele Tisei), nordul Bucovinei istorice, Bugeacul (Ismail, Cetatea Alba), Insula Șerpilor,cu toate dăruite lor de foștii sovietici.
8. timp ce câțiva ani ne-am certat pe la Haga, iar acum ei sunt foarte suparăți pe noi pentru pierderea platformei continentale;
9. una din problemele principale cesta în calea reunirii celor doua state românești este tocmai Ucraina, ce manifesta o opoziție mai mare chiar decât Rusia;
10. ea vede în aceasta reunire eventuale pretenții teritoriale ale tarii noastre asupra teritoriului ucrainean;
11. prima măsura luata de ”europeniștii ucraineni” a fost aceea dea interzice limbile regionale, inclusiv limba româna;
12. Crimeea nu a aparținut niciodată Ucrainei, iar ucrainenii sunt minoritari acolo; ea a fost dăruita în semn de prietenie de către Nikita Hrușciov în perioada sovietica, un gest mai mult formal si niciodată efectiv;
13. În Crimeea prezența ucraineană era mai mult formală. Putin vrea de fapt înapoi ceea ce îi aparține, adică bunurile pe care le avea înainte de căsătorie. Cererea Rusiei este una normală (din perspectiva dreptului istoric si nu a celui internațional) din moment ce aceasta era un inel de nunta;
14. sper ca nu ați uitat cazurile Canalul Bastroe si nava Rostok.

UCRAINA nazistă
Documentele declasificate recent de către Rusia la cererea reprezentanților Consiliului Popoarelor Rusiei (Consiliul Federației Rusiei) au început sa apară deja pe situl Ministerului Apărării al Federației Ruse. Președintele Putin a ordonat Arhivelor Ruse de Război sa ridice secretul de stat impus asupra lor de pe vremea lui Stalin. Documentele descriu crimele si atrocitățile săvârșite de către naționaliștii ucraineni în timpul celui de-al Doilea Război Mondial cu sprijinul larg al populației ucrainene si sunt înfricoșătoare în adevăratul înțeles al cuvântului. Ele arata un naționalism ucrainian cu adevărat subuman, plin de o ferocitate si o ura bestiala fata de tot ce înseamnă ”altceva” decât ucrainian. În comparație cu Ucraina, Germania nazista a fost un stat de drept. Pe lângă ucrainianul Stepan Bandera, Hitler a fost un copil naiv. Daca Hitler urmarea doar exterminarea evreilor, țiganilor și handicapaților, ucrainenii exterminarea tuturor naționalităților conlocuitoare, în primul rând exterminarea rușilor. Si nu oricum, ci în chinuri cât mai cumplite.

Documentele despre atrocitățile săvârșite de ucraineni în timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost închise de Stalin care a impus secretul de stat asupra lor de teama ca nu cumva rușii sa se revolte aflând conținutul lor si sa ceara exterminarea întregului popor ucrainian, fapt care ar fi dus la un cutremur în interiorul URSS. De fapt încă din 1944 mareșalii ruși i-au cerut lui Stalin formarea unui tribunal militar care sa-i judece pe criminalii ucraineni vinovați de genocid si sa-i execute. Ei l-au atenționat pe Stalin ca ucrainenii erau un popor criminal care indiferent ce vremuri ar fi trăit si sub ce regimuri, nu puteau trai fără sa ucidă. Stalin, ca marxist-leninist nu a fost de acord cu o astfel de teorie si a refuzat sa ia masuri punitive de amploare împotriva ucrainenilor, mulțumindu-se sa aprobe doar cercetarea criminalilor ucraineni cu adevărat odioși, care au fost judecați si spânzurați.
După moartea lui Stalin, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice si Hrușciov au menținut regimul de documente secrete asupra arhivelor de război de teama ca Israelul sa nu ceara URSS-ului despăgubiri pentru genocidul ucrainian. Pe atunci Ucraina făcea parte din URSS si responsabilitatea pentru eventuale despăgubiri cerute de Israel ar fi căzut în sarcina Moscovei care, firește, nu voia sa plătească Israelului 300 de miliarde de dolari pentru crime pe care nu le săvârșiseră rușii.Astăzi, însă, Ucraina este un stat independent si poporul ucrainian poate să-și asume responsabilitatea propriului trecut. Dar astăzi trecutul este falsificat pe scara larga, așa ca președintele Putin a ordonat Ministerului Apărării al Rusiei sa ridice secretul de stat de pe documentele privind genocidul ucrainian.Documentele sunt terifiante si arata ca Ucraina anilor1940-1945 a fost mai nazista decât Germania nazista si mai odioasa si mai fanatica decât SS-ul german si decât Gestapoul.
Armata Ucraineană avea regimente întregi de calai care se ocupau numai cu uciderea la ordin a populației civile de alte naționalități. Se exterminau sate si orașe întregi de ruși. Voluntarii erau extremiști de dreapta si cruzimea lor era înfricoșătoare. Când prindeau ruși ori evrei îi schingiuiau înainte de a-i omorî. Asta în numele apărării Ucrainei. Cele mai multe atrocități au fost comise de naziștii ucraineni în Ucraina de Sud-Est(Donețk, Lugansk, Harkov etc). Adică taman în locurile unde astăzi actuala Armata Ucraineană trage cu tunurile în satele si orașele rușilor, așa cum făcea înanii 1941-1943.
Opinia publica indusa azi în eroare de o propaganda mincinoasa nu știe ca rușii din Republica Populara Donețk si Republica Populara Lugansk si-au declarat independenta în acest an si cer ajutorul Rusiei tocmai de teama ca evenimentele din 1941-1945 sa nu se repete si rușii sa fie exterminați de ucraineni. Fasciștii ucraineni au ucis înanii 1941-1943 un număr de 5 200 000 (cinci milioane doua sute de mii) de civili din Ucraina (naționalități conlocuitoare, mare parte din ei de etnie rusa) si au omorât aproape 900 000 (noua sute de mii) de evrei.Numărul polonezilor uciși a fost de 200 000 (doua sute demii). Au fost executați peste 400 000 (patru sute de mii) de militari sovietici care fuseseră luați prizonieri de germani sau se predaseră. În acest fel omorurile săvârșite de bandele naționaliste ucrainene întrec cu mult numărul victimelor nazismului german si plasează Ucraina pe locul I între statele naziste.
Cuprinși de fanatism si de admirația pentru Hitler, aproape trei milioane de bărbați ucraineni în putere au cerut sa plece în Al Treilea Reich ca sa muncească voluntar pentru nemți, în fabricile si pe ogoarele nemților, numai ca Armata Germana sa poată extermina tot poporul rus. La 30 iunie 1941 batalionul fascistLvov sub comanda lui R. Sukovici a executat cu glonț în ceafa trei mii de polonezi ucraineni, inclusiv trei oameni de știința cunoscuți pe plan mondial. În zilele care au urmat batalionul a mai executat un grup de șapte mii de ruși compus din femei, bătrâni si copii. În timp ce femeile si copii erau executați prin tăierea gâtului cu cuțitele, în curtea ”Catedralei Metropolitane Sfântul Andrei” mitropolitul catolic ucrainian ținea un serviciu divin de mulțumire rugându-se pentru ”victoria armatei sfinte a lui Adolf Hitler”. Biserica Catolica Ucraineană a binecuvântat toate crimele si masacrele diviziei naziste ucrainene ”Galicina”. Aceasta a comis în septembrie 1941 masacrul si genocidul de la Babi Yar, o râpa din apropierea Kievului. Aici au fost aduși în septembrie 1941 peste 50 000 (cincizeci de mii) de evrei din clasa de mijloc, trei mii de tigani si circa 40 000 (patruzeci de mii) de civili ruși (mare parte femei si fete) pe care SS-iștii ucraineni i-au dezbrăcat la pielea goala apoi au început sa violeze femeile si fetele neținând cont ca părintii si rudele lor erau de față. După violuri s-au dedat la scene de coșmar. Rusoaicelor si evreicelor le tăiau sânii si le presărau sare pe râni, iar pe bărbați îi castrau pe viu. Unora dintre prizonieri li se tăiau brațele care apoi erau fripte pe grătar. Atrocitățile au atins o asemenea culme abominabila ca soldații germani, revoltați, au refuzat sa mai participe la masacru si s-au retras, lăsându-i-i pe călăii ucraineni sa ducă la capăt genocidul. Prizonierii au fost omorâți la modul cel mai bestial cu arme de foc descărcate în gât sau stomac (ca sa moara în chinuri) sau loviți în cap cu topoarele ori cu sapele. După terminarea masacrului trupurile au fost aruncate în râpa si râpa acoperita cu pământ. Batalionul de masacru condus de fascistul ucrainian Vojnovski a omorât 350 000 (trei sutecincizeci de mii) de ruși în marea majoritate femei si copii si peste 160 000 (o suta șaizeci de mii) de evrei.
La aceste omoruri au dat o mâna de ajutor țăranii ucraineni fasciști si muncitorii ucraineni fasciști care aveau o ura atât de mare fata de evrei si ruși încât s-au dedat la acte de canibalism. Pentru faptele lor ei au primit medalii si ranguri naziste iar Vojnovski a primit gradul de maior în Armata Germana. Ucrainianul Sutnevici care ucisese si el circa trei mii de evrei a primit doar gradul de căpitan în Armata Germana.
În satele Lipniki, Certozi, Mikulici, Vladimir, bandele de ucraineni ucideau copii rușilor si polonezilor luându-i de picioare, învârtindu-i si dându-i cu capetele de pereți. Daca erau prea mulți copii, aceștia erau aruncați de vii în fântâni si părinții erau aruncați după ei, apoi fântânile acoperite cu pământ. Au fost ucise în acest fel numai într-un singur județ 15 000 (cincisprezece mii) de persoane. Ura ucrainenilor împotriva rușilor si a evreilor era așa de mare încât daca o fata ucraineană se căsătorise cu un evreu sau cu un rus, atunci tatăl sau fratele ei o violau. Zeci de tinere nesuportând o astfel de umilință au alergat si s-au înecat în Nistru. Cele care nu se sinucideau erau prinse si spintecate de cei care le violaseră (adică de tații si frații lor) în felul următor: li se baga vârful cuțitului în vagin si erau spintecate de jos în sus.
Toate aceste lucruri se petreceauîn anii 1941-1945 în Ucraina Socialista. Adică în mijlocul unui popor care deși trăise 20 de ani în ideea prieteniei între popoare promovata de socialism, a uitat într-o noapte toate aceste idei si a devenit la fel de primitiv si sălbatic precum oamenii cavernelor. Astăzi, după 20 de ani de existenta sub deviza valorilor europene si în spiritul european al promovării minorităților naționale, pe care ei singuri le clamează, ucrainenii si-au reluat marșurile naziste pe străzile din Kiev, se mândresc cu genocidul săvârșit asupra evreilor, polonezilor si rușilor, iar Armata Ucraineană trage cu tunurile în blocurile de locuințe, în școlile si spitalele din orașele rusești din sud-estul Ucrainei. Este limpede ca indiferent sub ce deviza ar trai poporul ucrainian, nazismul si fascismul nu pot fi eradicate din Ucraina.
Este interesant sa vezi ca român, ca întreaga noastră clasa politica si toți conducătorii noștri fraternizează azi cu clasa politica ucraineana fără sa vadă ca Ucraina tine azi între granițele ei teritorii românești care totalizează încă o Republica Moldova pe care ea, Ucraina o ocupa în mod nejustificat si cu binecuvântarea politicienilor din București, aserviți Occidentului. Oare de ce nu sufla politicienii noștri români nici o vorbulița despre acest teritoriu?
În al treilea rând, citind aceste documente nu trebuie sa crezi ca Israelul nu va cere Ucrainei despăgubiri pentru crime si genocid. În mod normal, aceste despăgubiri ar trebui sa ajungă la circa 200 de miliarde de euro. Israelul va cere aceste despăgubiri, dar așteaptă ca apele sa se limpezească în Ucraina. Adică sa vadă cine va rămâne între granițele Ucrainei. Deocamdată, numai Crimeea, Donețk si Lugansk si-au declarat independenta si au devenit republici ruse libere. Acestea nu se considera parte a statului ucrainian si, evident, nu vor plăti despăgubiri. Aici e vorba de clasele conducătoare, care au fost la putere si nu de oamenii de rând, care nu au nicio legătură cu politica. Ei au reprezentat, întotdeauna, o masa de manevra pentru politicienii din trecut ca si din prezent. Ucraina ar trebui să se mute la ea acasă ia rnoi ar trebui să fim mai hotărâti cu cei care ne umilesc.

Petre Țuțea, 1988: „Noi vom avea probleme cu Budapesta și cu Kievul, nu cu Moscova!”

marți, 2 ianuarie 2018

Ion Coja Agenţia Valahia – proiect

Agenţia Valahia – proiect
Numele proiectului poate fi altul, mai potrivit.
Scopul acestui proiect este să sporească legăturile dintre români, indiferent în ce ţară locuiesc.
Pornim de la premisa, atât de reală, că vreo zece milioane de români trăiesc în afara graniţelor României, ceea ce îi pune pe aceşti români în situaţia de a fi expuşi unui proces de deznaţionalizare extrem de păgubitor pentru România.
Globalizarea este un proces pe care nu-l vom putea ocoli, iar a ne opune acestui proces nu este soluţia cea mai productivă. Considerăm că strategia supravieţuirii şi dăinuirii noastre ca popor (cu o identitate distinctă) trebuie gândită în aşa fel ca din procesul globalizării să tragem toate foloasele posibile. (Nu numai ponoasele!)
Or, e mai mult ca sigur că românii, care deja circulă mult în străinătate, vor circula şi mai mult în viitor, iar această circulaţie înseamnă un număr tot mai mare de români care vor încerca să se stabilească în străinătate pentru o anumită perioadă de timp sau pentru totdeauna. Aceşti români nu trebuie lăsaţi la voia întâmplării, ci faţă de ei trebuie gândită o politică prin care să-i păstrăm ca purtători ai identităţii româneşti.
În termeni similari se pune şi problema românilor care trăiesc ca autohtoni în ţările învecinate.
La un loc este vorba de peste 10 milioane de români pentru a căror soartă guvernanţii noştri, de ieri şi de azi, au făcut prea puţin în ultimii 100 de ani. După 1989 s-au creat în acest scop câteva instituţii, în cadrul guvernului, dar activitatea acestora este insuficientă faţă de ceea ce trebuie făcut. Iar cadrul exclusiv oficial anulează mult din efectele dorite.
Toată lumea este de acord că mult mai eficientă ar fi activitatea unor organizaţii civile, gen ONG, fundaţii sau asociaţii. Deja există câteva, care şi-au propus câte în lună şi în stele, dar mare lucru nu au făcut, punând prea mult accentul pe latura spirituală şi culturală, mulţumindu-se cu editarea unor cărţi sau fiţuici, organizarea unor comemorări etc.
Noi propunem o strategie care vizează aspecte mai practice din viaţa propriu-zisă a românilor din diasporă, ţinând seama de nevoile curente, în primul rând economice, ale existenţei lor. Îi avem în vedere pe românii stabiliţi în străinătate (în Occident, în primul rând), pe românii din ţările învecinate, dar şi pe românii, în număr tot mai mare, care circulă prin Europa şi America, care nu au lăsat mare lucru în ţară, dar nici nu reuşesc să-şi facă un rost în străinătate, aşa cum le este în intenţie. Categoria acestor tineri români este tot mai numeroasă.
Pe toţi aceşti români, expuşi procesului de deznaţionalizare, trebuie să-i ajutăm să-şi păstreze sentimentele româneşti, de apartenenţă la naţionalitatea română. Trebuie să le oferim motive concrete, palpabile, ca să fie direct interesaţi în a-şi păstra această identitate. Iar aceste motive înseamnă o cointeresare materială care să nu încarce bugetul Ţării prin burse, subvenţii, sponsorizări etc., ci se poate obţine prin proiecte bine gândite, inspirate, isteţe, şi printr-o bună organizare pe câteva idei clare.
Structura organizatorică ( numită în continuare Agenţie) prin care vom aplica această strategie trebuie să fie independentă din punct de vedere politic şi fără coloratură ideologică. Scopul ei, declarat şi în public, nu poate deranja pe nimeni, pe nici unul dintre guvernanţi: să împiedice deznaţionalizarea românilor care trăiesc în afara graniţelor ţării.
Strategia noastră, unitară prin scopul urmărit, se compune din mai multe proiecte. Iată câteva dintre ele, sumar schiţate ca ipoteză de lucru și ca punct de plecare;

1. Proiectul Reţeaua Valahia se va materializa într-o primă fază sub forma unei cărţi de adrese ale unor români din străinătate care, prin îndeletnicirea lor, pot prezenta interes pentru românii aflaţi în călătorie de afaceri sau de plăcere: români proprietari de hotel, restaurant, cabinet medical sau de avocatură, farmacie, notar, traducător oficial, reparaţii auto, video etc., editură, birou de turism ş.a.m.d. Aşadar, adrese ale unor români care îşi oferă serviciile altor români, cu un rabat oarecare, cât de cât atrăgător pentru posibilii clienţi români. De exemplu, proprietarul unui restaurant care foarte rar are toate mesele ocupate, are de câştigat dacă va avea tarife ceva mai mici pentru clienţii români, iar aceştia îi vor umple localul. La fel, un medic stomatolog care nu are pacienţi tot timpul. Clienţii pot fi români din ţară, dar şi români din ţara respectivă, din străinătate, turiști, rezidenți etc., pe care îi vom ajuta astfel să ştie unii de alţii.
În cadrul acestui proiect se poate dezvolta şi un birou de plasament al forţei de muncă româneşti, în care românii patroni să angajeze pe alţi români. Bunăoară, pentru munci sezoniere în timpul verii, patronii români din străinătate să fie ajutaţi să angajeze din ţară tineri recomandaţi de Agenţie, iar aceşti tineri pot fi selecţionaţi şi pregătiţi ca să devină veritabili „activişti” ai românismului. Activişti discreţi şi eficienţi.
Se impune şi o activitate gen agenţie matrimonială, care să mijlocească pentru românii din străinătate căsătorii cu persoane potrivite, de origine română, din ţară sau tot din străinătate, pentru a micşora numărul căsătoriilor mixte, ştiut fiind faptul că aceste căsătorii mixte sunt primul pas pe calea deznaţionalizării.

2. Proiectul de turism Acasă ar urma să promoveze schimburi turistice între români, pentru persoane cu venituri mai modeste, tineri îndeosebi. Proiectul se adresează românilor din ţară şi din străinătate dispuşi să găzduiască alţi români, cărora să le întoarcă apoi vizita, evitând astfel costul hotelului. Agenţia s-ar ocupa cu întocmirea unei liste a celor care ar agrea asemenea contacte, întocmirea unei bănci de date privind onorabilitatea persoanelor implicate, potenţialul lor ospitalier, vârstă, preocupări, hoby-uri etc., ajutându-i pe cei interesaţi să-şi găsească parteneri potriviţi.
Un program special se poate concepe pentru vacanţa elevilor români din străinătate, în tabere din România, cu program adecvat, inclusiv cu lecţii de limba română, de istorie românească etc.

3. Reţeaua Capital Românesc ar urmări să faciliteze contactul între oamenii de afaceri români din străinătate, stimulându-i să se prefere unii pe alţii ca parteneri în afaceri profitabile pentru ambii parteneri. Fireşte, intră în discuţie şi încurajarea afacerilor între românii din Ţară şi românii din străinătate. Agenţia şi-ar asuma în acest caz anumite obligaţii de a da referinţe exacte, garanţii chiar, cu privire la onorabilitatea firmelor pe care le recomandă.
Bunăoară, ar putea fi o preocupare chiar şi pentru autorităţi ca exportul de produse româneşti să se facă prin importatori români din străinătate. În timp, participanţii la această reţea pot fi invitaţi să cotizez ori să sponsorizeze activităţi de interes românesc.

În timp, Agenţia poate deveni un soi de guvernămînt al românilor transfrontalieri, scopul final fiind acela de a-i ajuta pe români să reuşească în carieră, în viaţă, să se impună printre străini şi să nu-şi piardă conştiinţa de români, legăturile cu ceilalţi români şi mai ales legăturile cu Ţara.
Nu se ştie ce ne rezervă viitorul. Prezenţa unui mare număr de români în străinătate este un fapt împlinit, asupra căruia nu mai e de discutat pentru a reveni şi a întoarce lucrurile aşa cum au fost cândva. Depinde de noi ca aceşti români să nu se piardă, plecarea lor să nu fie o hemoragie care să ne ia din vlagă, ci să devină o sursă de putere şi prestigiu pentru români în general. Ar fi cazul să preluăm din experienţa şi practica exersată de state precum China, Israel, Ungaria, Grecia, Turcia şi altele. Desigur, va fi să continue politica oficială, a guvernelor ce se vor succeda, a statului român, exercitată prin instituţiile sale: Ministerul de Externe (prin ambasade în primul rând), Departamentul de relaţii cu românii din străinătate şi altele. La fel, va fi să continue şi să se dezvolte acţiunea Bisericii Ortodoxe Române ( poate că şi a celorlalte culte). Dar e nevoie şi de o activitate, cât mai diversă, care să nu se dezvolte sub egida unor autorităţi, ci să aibă un caracter civic şi spontan, non-guvernamental, pe care să n-o controleze autorităţile guvernamentale, dar s-o cunoască și, l nevoie, să o sprijine. Aceste autorităţi e bine să cunoască întru totul această activitate, s-o susţină financiar şi logistic cu discreţie, fără să pună condiţii politice, mulţumindu-se cu beneficiile care în mod logic şi firesc vor decurge pentru societatea românească, pentru interesele româneşti majore, neconjuncturale. Aceste beneficii vor fi cu atât mai mari cu cât vor rezulta dintr-o activitate în care sunt angajaţi cât mai mulţi oameni care nu sunt plătiţi de stat pentru ceea ce fac, câştigul şi răsplata lor provenind din însăşi activitatea prestată. Iar această activitate îi va pune mereu în legătură cu alţi români şi cu România.
Eventuale greşeli, gafe etc. săvârşite de cei angrenaţi în această activitate nu ar afecta cu nimic imaginea autorităţilor româneşti care se vor putea astfel delimita, în mod diplomatic, de excesele sau excentricităţile săvârşite de unii.
Practic, primul pas este să se înfiinţeze agenţia respectivă, ca fundaţie sau ca asociaţie, cu un statut care să-i asigure stabilitatea şi continuitatea. Unele asociaţii (cum ar fi Vatra Românească) au avut de suferit de pe urma unor structuri prea democratice, care au permis infiltrări şi crearea unor grupuri de presiune, iar prin asta au paralizat activitatea propriu-zisă.
Agenţia poate fi creată şi prin transformarea unei fundaţii deja existente, schimbându-i statutul şi, eventual numele. Începutul activităţii este greu de conceput, dar nu imposibil!, fără un anumit sprijin financiar şi logistic din partea autorităţilor. Dar nici nu trebuie amânat până când acest sprijin se va produce.
Ion Coja
PS Persoanel interesate să participe la demararea și susținerea acestui proiect sunt așteptate să-și declare implicarea scriindu-ne pe site http://ioncoja.ro/agentia-valahia-proiect-in-atentia-guvernantilor-si-nu-numai/, la comentariile textului de față.