Anca Stângaciu. Dialogurei esențiale din exil. Prezentare de carte

 

Casa română La Maison Roumaine 23 martie 2026

 

Magda Ursache, Eminescu, totdeauna

Sursa https://actualitatealiterara.ro/eminescu-totdeauna/

Galaxia Grama  (și-i mulțumesc lui Dumitru Radu Popescu pentru sintagmă!) înregistrează „izbânzi după izbânzi” contra celei mai de sus valori spirituale: Eminescu.

Alexandru Grama, canonicul de la Blaj, l-a defăimat, dar n-a făcut mare ispravă. Acum, bunul de patrimoniu spiritual cu care ne legitimăm ca români a suportat și suportă rechizitorii  dinspre ceata noilor canonici, în numele corectitudinii politice.

„Nu putem merge în Europa cu un Eminescu antidemocrat”, ni se tot repetă. E „un model păgubitor, anacronic, izolaționist”.

Ba da. Suntem cu el în Europa și dincolo de Europa, în India, în Persia  și nu numai. A răspuns Theodor Codreanu, într-o „notă jurnalieră”, din 8 ianuarie, 2o14:

„Atomii lui Eminescu, însă, nu sunt nici ai lui Democrit și nici monadele lui Leibnitz, ci arheii, născători de lumi și de persoane în sensul creștin al cuvântului.”

„Dialectica receptării” a devenit scuză pentru ciomăgeală și mitocănie. Eminescu e injuriat cu agresivitate prolet-cultă, aceeași din 1949, când Ov.S.Crohmălniceanu („bacilul Croh” pentru Ion Barbu) scria în „Flacăra”, comunistă pur sânge:

„Sîntem unul dintre puținele popoare care avem nenorocul ca figura majoră a poeziei noastre să fie prizoniera unei concepții de viață reacționare.”

De-atunci, prima ediție „alternativă”, a lui N. Moraru, pentru care Dan Deșliu era „naș Ieminescu”, ne-a lăsat fără Doină și fără Doină am rămas până în 1989, când regretatul eminescolog Petru Creția a scos, în fine, cu difuzare dirijată, ediția Maiorescu.

Însă mi-a fost greu să accept ce a scris Creția în Testamentul unui eminescolog, Humanitas, 1998, la pagina 236: „Eminescu nu este reprezentativ pentru etnie în nici una din trăsăturile lui și ale ei.”

De înțeles sau de neînțeles? Replica memorabilă a acad. Ioan-Aurel Pop? „Eminescu, națiunea și cultura – ca idei identitare –  ne-au construit destinul de ființă colectivă.”

Și altă replică, una obraznică: „Din punct de vedere psihologic, nu există popor romîn”. Națiune? „Nu există națiuni, ci indivizi.”

Acum, împotriva poemului-capodoperă s-a constituit un comando: Doina ar fi un argument pentru o Românie troglodită și extremistă. Eminescu ăsta trebuie purificat etnic.

„Țara mea de glorii, țara mea de dor” nu-i nicio scofală”, iar „noi locului ne ținem” nu-i decât o inerție comunistă”, „îndemnul de-a rămâne în subdezvoltarea tradițională”.

Veți întreba: intelectualul subțire nu consumă Doina? Foarte bine, înseamnă că va fi mai sărac de Eminescu. Aruncă și el o piatră, ca nebunul din grădina lui Șuțu.

E iarăși la modă piatra, așa cum era pe vremea lui A. Toma, care-l surclasa pe Eminescu. Scrisese Eminescu Somnoroase păsărele, Toma scrisese Piuici și puii lui mici.

De altfel, intelectualul subțire nu consumă nici Luceafărul, declarat „un kitsch gustat de coafeze” și care a cunoscut „o atracțiozitate plebee”. Intelectul subțire nu consumă produse expirate.

După multele decenii obsedante, trebuia să se întâmple și a doua mare „jetfire” pe altarul corectitudinii politice. Iat-o: „Eminescu a legitimat totalitarismul orwelian (…). În Eminescu mai cred doar paranoicii, antioccidentalii, ultranaționaliștii” (Virgil Nemoianu, Despărțirea de Eminescu,”Astra”, 1990).

Imediat, causa causorum fiind divorțul filosofului de Eminescu, hermeneuți, eseiști, poeți și cronicari fără șalvari, gazetari și tocșoiști, ca să nu rămână cumva repetenți la democrație, s-au decis să iasă de sub „jugul lui Eminescu”.

Cutare își face un țel din a-i salva pe tineri de la „tortura de a citi Eminescu”. Iar manualele de literatură alternativă s-au dispensat și de Luceafărul lui Eminescu, și de Moartea căprioarei a lui Labiș.

Publicistul Eminescu, după Ion Dur, „Gânditor privat și gazetar cu metod științific” (e titlul cărții apărute la Ed. Junimea 2024, 474 pag.) punea față-n față, „lucid, tragic de lucid” (mulțumesc, Ion Dur!), „adevărul curat” și adevărul presei de partid din vremea sa. De l-ar auzi pe-al nostru!

În Evul Media, unde am ajuns, „poetul național” (nu sunt uitate ghilimelele de batjocură) e plasat între crypto-comunism și crypto-fascism, ca, de altfel,  și Mircea Eliade.

Dăruirea de sine, spiritul de jertfă sună unora proto-legionar. Și asta pe urmele lui Moses Rosen, pentru care Eminescu era „precursor”. Al cui? Al fascismului! Și-l citez: „legionar, huligan, pornograf, sifilitic”.

Atunci a reacționat Alexandru Oprea, a cărui dispariție rămâne suspectă.

În conferința susținută la Radio, în 1939, directorul ziarului „Curentul”, Pamfil Șeicaru,  singurul gazetar condamnat la moarte, în contumacie, de Tribunalul (stalinist) al poporului, a explicat, cui a vrut să-l audă, de ce a iritat „conservatorismul naționalist” al lui Eminescu.

Mihai  Eminescu, a rostit Șeicaru, a fost un „realist politic”, n-a ținut cu niciun partid. Nici „simbriaș” la conservatori n-a fost, nici n-a agreat „liberalismul venetic”. A făcut gazetărie din tranșeea adevărului și a plătit cu boala și cu moartea pentru asta.

Or, în zile ca ale noastre, sacrificiul pentru popor e disprețuit. Îi irită și acum pe iliescani și pe petricani, pe emilieni, pe băsești, pe guwerneri, pe stolojani-bolojani și pe câți alții.

Parlamentul e și acum „fabrică de palavre”. Iau cumva în seamă ce le-a spus senatorilor și deputaților cel mai prob gazetar că „limba și legile ei dezvoltă cugetarea”? Cum gândești, așa vorbești. Clasicii sunt cuceritor de clari.

În „Timpul” din 26 ianuarie, 1882, Eminescu scria:

„Nu zicem că sub cerul acestei țări să nu trăiască și să înflorească oameni de altă origină.”

Dar ceea ce credea – sprijinindu-se pe vorbele bătrânului Matei Basarab – era  că în linia întâi a țării trebuie să fie elementul național: „stă scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul acestui Stat.”

Poate că astfel n-ar fi lipsit președintele (Iohannis) de la Ziua Națională, an 2025 și nici Fritz n-ar nesocoti caracterul românesc al Statului, aruncând bani mulți pe gazonul verde de acasă, în loc să repare măcar vreo școală, vreun spital.

Iar Andraș Demeter vrea musai desființarea Institutului Național al Patrimoniului. De coiful dacic a avut grijă Turcan.

Ca să rămânem „în marginile adevărului”, autohtonii trebuie să primeze în Stat, nu „evreo-levanticii”, scrie Eminescu. Unde e aici antisemitism, fobie de străini? E vorba, strigă Șeicaru, de „invincibilul realism al unui răzeș”.

Numai că sonorul Eminescu trebuie diabolizat ca având  maladia mentală a antisemitismului. Și mă întreb – a câta oară? – de ce antiromânismul nu-i etichetat, ca și antisemitismul, boală mentală. Urâte amândouă, deopotrivă.

După ce i-a corectat erorile de gândire („naționalist, xenofob, cu pulsiuni rasiste și antisemite”), profesorul N. Manolescu a revenit la aprecierea „conservator radical”, bine știind că marea literatură e conservatoare.

Nu numai Eminescu este considerat depășit, „temă epuizată”, ci întreaga noastră cultură, susțin câțiva profi univi, cel mai virulent fiind Ghiță de la Craiova, școlit în Japonia.

Și nu sine ira et studio, cum cerea Tit Livius, ci cum îl parafraza Păstorel Teodoreanu: sine studio et ira. Cu mânie și fără știință de carte.

Apărători, ca Mihai Cimpoi, A.D. Rachieru, Nae Georgescu, Ioan Țicalo, Zenovie Cârlugea se opun ideii că n-ar trebui să rămânem la Eminescu. Cel mai constant fiind Virgil Diaconu, „Cafeneaua literară” primind, în 15 ianuarie 2026, Titlul de Cavaler al Ordinului Eminescu.

Cei mai sus numiți rămân argumentat la Eminescu și nu se lasă prostiți de „încremenirea în proiect”. Scrie Cârlugea, în Despre gazetarul Eminescu („Acolada” nr. 11, noiembrie, 2024),  să nu cedăm în fața unui „prostologhicon”, ca woke sau cancel culture.

Adrian Dinu Rachieru ripostează contra detractorilor  care-l vor „mumificat”, ba chiar se simt datori să tragă fermoarul peste sacul negru de plastic și să-l arunce pe Eminescu în debaraua literaturii.

Nu Ideea Eminescu  (cum scrie Blaga în Trilogia Culturii) o acceptă ceata noilor canonici de bătaie lungă, ci să se taie gâtul clasicilor, ca literatura nouă să pornească ex nihilo. Nihil?

În ce mă privește, n-am nici un sentiment prohibitiv să spun „Eminescu, totdeauna”, sau, ca C. D. Zeletin, „Necontenit, Eminescu.” (1997, vă rog!), în ciuda celor care-l vâră în patul lui Procust.

Un soi de reporteră post-socialistă l-a întrebat pe Petru Ursache dacă în anul 2000 va mai fi citit Eminescu. I-a întors spatele fără un cuvânt. Tocmai scrisese despre „dioscurii” Eminescu și Caragiale, unul cerând „Cinste și gramatică” (Caragiale), celălalt, „Gramatică și cinste”.

I-aș fi răspuns coniței cum o cheamă și cu ironie și fără, că eu îl citesc pe Eminescu „de-atâtea ori ,de-atâtea ori… și noaptea, totdeauna”.

Să-l lăsăm pe gazetar „pe ruinele lumii de ieri”, cum cerea Crohmălniceanu, în anii cincizeci? Dar Eminescu face literatură și când face publicistică. Mă raliez și în privința asta cu Zenovie Cârlugea și cu Ion Dur.

Și de ce n-ar fi deificat Eminescu, când opozanții de școală Boia îl vor demitizat? În acest context, mit înseamnă făcătură. Iar Eminescu e demonetizat pe bancnota de 1 leu, dar și ca „geniu fals”.

Și pentru că „Ministerul Comediei/ e salvarea României” de ce nu s-ar fi  lăudat la ProTv (e tot ce vrei) un colecționar cu piesa de rezistență a colecției sale? O monedă (calpă) cu Eminescu tânăr pe-o față și pe cealaltă cu secera și ciocanul, plus sigla Uniunii Sovietice, în chiriliță.

Doar s-a afirmat că Eminescu are o structură stalinistă, ca și urmașul său, Noica. N-a scris, cu mâna lui, în introducere la Sentimentul românesc al ființei că „un popor este o bună închidere ce se deschide”?

În alte cuvinte, ca să fie deschidere, trebuie să fie întâi o bună închidere.

De curând,un ambasador al României în UK l-a declarat „totem al tribului nostru”.

S-a mai aruncat în Eminescu ba cu cărămida, ba cu pamfletul, ba cu teza fără antiteză, ba cu epigrama.

Dar, ca să fim drepți cu contemporanii lui, pe Macedonski, pentru nefericita epigramă din vara lui 1883, erau să-l linșeze, să-i dea foc la casă și o merita. Oricum, nici de lynching cultural n-a scăpat.

Ce-i cu totul și cu totul aberant e că acum înjurătura a devenit rentabilă, aduce beneficii. Un eseist (i-am uitat numele), care a susținut în „Dilema” că Eminescu n-ar fi decât un super-star, umflat cu pompa de bicicletă de național-ceaușiști ca să devină „fenomen de masă”, a fost medaliat de Emil Constantinescu, fostul președinte, tocmai cu medalia „Mihai Eminescu”, așa cum a anunțat Monitorul Oficial.

Emil fusese rău consiliat (de Zoe Petre, probabil) să le spună veteranilor de război, la mausoleul de la Mărășești, că „trecutul nu ține de foame.”

Cei puțini, rămași în viață, și văduvele lor o știu pe pielea lor, după măsurile luate de  premierul Bolojan-Taie Tot.

Eminescu n-a luat niciodată vreun premiu literar. Un premiu al Academiei l-ar fi scos din sărăcie, un „Năsturel-Herescu”, măcar pe 1888, când ediția a treia a Poeziilor se afla în vitrinele librăriilor, l-ar fi salvat de mila publică, de chetele înjositoare care-l făceau să urle de silă și de durere.

Ce-ar fi spus Perpessicius, rămas și el fără un braț, în război, să audă că Macedonski e declarat mai mare decât Eminescu?

Suntem prea săraci pentru a ne permite distrugerea valorilor, distrugerea lor e un lux, prea mult spirit critic strică, nota Mircea Eliade, la fel de atacat ca și Eminescu, pe motiv că e „reacționar”.

Mă întreb și vă întreb: vom mai intra în normalitate? Da, când valoarea n-o să ne mai împartă în două cete învrăjbite și când vom da Cezarului ce-i al ideologiei corect-politice și lui Dumnezeu pe robul Său, Eminescu.

Și de ce n-ar fi sacralizat după atâta de-sacralizare nedreaptă? Ba chiar sanctificat.

 

Deci, se poate. Activele oligarhilor ruși pot fi confiscate. De ce nu și ale oligarhilor din România?

 Pași pentru aplicarea Legii Cojocaru în România. Recuperarea averii întregului popor.

Situația din Rusia.

Putin combină curățenia generală cu părtinirea amicilor. 

Se poate oare face în România doar curățenia generală??? Cine împarte, parte-și face? Există un partid care să-și asume confiscările necesare? Dan Culcer

Charlie English LE BOOK CLUB DE LA CIA Le secret le mieux garde de la guerre froide

Charlie English LE BOOK CLUB DE LA CIA Le secret le mieux garde de la guerre froide Traduit de l’anglais par Chrislophe Mercier EQUATEURS Titre original : The Cia Book Club. The Best-Kept Secret of the Cold War (HarperCollins, 2025). ISBN : 978-2-3828-4534-9. Depot legal: octobre 2025. © Charlie English, 2025. © Equateurs / Humensis, 2025, pour la traduction franșaise. 170 bis, boulevard du Montparnasse, 75014 Paris. editions-des-equateurs@orange.fr www. editionsdesequateurs. fr

The CIA Book Club – de Charlie English

Rezumat

Volumul (titlu original: The CIA Book Club. The Best-Kept Secret of the Cold War, 2025) dezvăluie o operațiune culturală clandestină a Central Intelligence Agency din perioada Războiului Rece: trimiterea sistematică de cărți occidentale în spatele Cortinei de Fier, cu scopul de a submina monopolul ideologic al regimurilor comuniste.

Punctul central al narațiunii este Polonia comunistă, unde, în anii ’50–’80, milioane de volume – literatură, filosofie, științe sociale, istorie, politologie – au fost introduse clandestin prin rețele sofisticate. Cărțile erau tipărite în ediții speciale, adesea în limba polonă, și distribuite prin intermediul exilului, al turiștilor occidentali sau al organizațiilor culturale-paravan.

Autorul arată că această „diplomație a cărții” nu era o simplă propagandă grosieră, ci o strategie subtilă: în loc să difuzeze manifeste anticomuniste, CIA a sprijinit circulația ideilor pluraliste – de la autori clasici interziși la gânditori contemporani occidentali. Obiectivul era stimularea gândirii critice și crearea unei sfere intelectuale alternative.

Cartea urmărește și impactul pe termen lung al acestei acțiuni, în special asupra generației care avea să susțină mișcarea Solidarność din anii ’80. În viziunea autorului, cultura tipărită a fost o armă tăcută, dar decisivă, în erodarea legitimității regimului comunist.

Analiză

1. Tema centrală: cultura ca armă geopolitică

English susține că Războiul Rece nu s-a purtat doar prin arme nucleare sau operațiuni militare, ci și prin controlul imaginarului cultural. Cartea demonstrează că lupta pentru mintea cititorului era la fel de importantă ca lupta pentru teritoriu.

În această perspectivă, volumul se înscrie în linia studiilor despre „războiul cultural” – alături de cercetările privind Congresul pentru Libertatea Culturii sau revistele finanțate indirect de CIA.

2. Metodologie și surse

English utilizează:

• documente declasificate ale CIA;

• arhive poloneze;

• interviuri cu foști participanți;

• memorii ale dizidenților.

Această combinație conferă credibilitate și oferă o perspectivă dublă: din interiorul aparatului american și din interiorul societății est-europene.

3. Ambiguități morale

Un aspect esențial al cărții este ambivalența morală:

• Pe de o parte, operațiunea a sprijinit libertatea intelectuală.

• Pe de altă parte, ea a fost orchestrată de un serviciu secret, cu scop strategic.

English evită simplificările. El nu transformă CIA într-un erou cultural, dar nici nu reduce operațiunea la manipulare. Rezultă o analiză nuanțată a modului în care democrațiile folosesc instrumente opace pentru a apăra valori deschise.

4. Impact istoric

Cartea sugerează că:

• accesul la idei alternative a contribuit la formarea unei elite critice;

• literatura occidentală a alimentat disidența intelectuală;

• „puterea soft” poate avea efecte cumulative decisive.

Această teză nu afirmă că CIA a „câștigat” Războiul Rece prin cărți, dar arată că infrastructura culturală clandestină a creat un teren fertil pentru contestare.

5. Stil și construcție narativă

English combină investigația istorică cu tehnici narative aproape romanești:

• portrete vii ale intermediarilor culturali,

• reconstituirea traseelor clandestine,

• alternanța dintre Washington și Varșovia.

Rezultatul este o carte accesibilă, dar solid documentată.

Concluzie critică

The CIA Book Club propune o reinterpretare a Războiului Rece ca conflict epistemic – o confruntare asupra controlului adevărului și al accesului la cunoaștere. Volumul arată că libertatea de lectură poate deveni un act politic major.

Pentru un cititor interesat de: istoria ideilor, mecanismele propagandei, relația dintre cultură și putere, cartea oferă un studiu de caz exemplar.

Planului Mikó Imre. Planul maghiar de dezvoltare a Transilvaniei

Ofer românilor lucizi și vigilenți aceste text care face proba profesionalismului unor oameni politic maghiari. Și, prin comparație, proba amatorismului diverselor formațiuni politice ale românilor, zise naționaliste adică suveraniste. Citiți, analizați și imitați inteligent. Dan Culcer 

Sursa https://elso.neppart.eu/admin/data/file/20130919/miko-imre-terv-webre.pdf 

I.1. Antecedentele planificării și pașii propuși

Inițiatorul elaborării Planului Mikó Imre este Erdélyi Magyar Nemzeti Tanács (EMNT), organizație civică care, în toamna anului 2010, a considerat că a sosit momentul să preia inițiativa formulării unui plan de dezvoltare economică pionier, autonom, construit de jos în sus, al comunității naționale maghiare din Transilvania. Un impuls în acest sens l-a constituit schimbarea de orientare în politica economică intervenită în urma transformărilor politice din Ungaria și formulată în documentul de dezbatere al Új Széchenyi Terv. Programul de reconstrucție a economiei ungare, Új Széchenyi Terv, tratează în mod prioritar Bazinul Carpatic ca zonă de dezvoltare economică și își propune valorificarea mult mai eficientă decât până acum a posibilităților existente în sistemul relațiilor panmaghiare, în vederea ridicării și sporirii competitivității întregii regiuni.

Inițiatorii sunt conștienți că Planul Mikó Imre – ca propunere de dezvoltare a unei comunități naționale care nu dispune de instrumentele suveranității economice – poate fi dus la bun sfârșit numai dacă, pe de o parte, se poate asigura în spatele său cea mai largă coeziune profesională și politică posibilă a comunității naționale maghiare din România și, pe de altă parte, dacă se reușește acceptarea sa de către reprezentanții societății române majoritare. Planul Mikó Imre este, în esență, oferta de dezvoltare economică a comunității naționale maghiare din România, propusă spre realizare în parteneriat guvernelor român și ungar, solicitând totodată și sprijinul Uniunii Europene.

Inițiatorii planului au urmărit ca încă din etapa conceptuală să implice cât mai larg cercul experților economici ai maghiarimii din Transilvania și România, precum și al factorilor decizionali aferenți, care au participat la formularea Viziunii și a Documentului de dezbatere. Dezbaterea publică ce urmează să se desfășoare într-un cadru și mai larg are ca scop ca, în această chestiune decisivă pentru viitorul și dăinuirea maghiarimii din Transilvania, fiecare parte interesată să-și poată exprima opinia și să-și formuleze propunerile de îmbunătățire.

Inițiatorii doresc să deschidă următoarea etapă a planificării pentru întreaga maghiarime din Transilvania. Continuarea planificării și finalizarea Planului Mikó Imre se dorește a fi realizată împreună cu cetățenii transilvăneni, tinerii, intelectualii, actorii vieții științifice și economice, organizațiile civice și profesionale, precum și cu persoanele vizate și interesate de dezvoltări.

Este important de subliniat că această planificare urmărește consensul și avantajele reciproce cu națiunea majoritară. În acest scop, în cursul planificării trebuie explorate cât mai amplu posibilitățile de cooperare cu națiunea majoritară. De aceea, în proces pot fi implicate inițiativele națiunii majoritare, precum și ale altor minorități naționale din România. De asemenea, pot fi actori ai acestui proces și cei din Ungaria care simt responsabilitate față de Transilvania.

---

I.2. Justificarea planificării

Interesele comune ale maghiarimii din Transilvania, României și Ungariei în dezvoltarea economică

Misiunea primordială a reprezentanților politici și economici ai comunității maghiare din Transilvania este păstrarea și aprofundarea identității minorităților naționale, în special a comunității maghiare din România, prin mijloace democratice. Un instrument deosebit de important al conservării identității este autonomia comunitară, care însă nu poate fi realizată și nu poate funcționa fără baze economice solide. Un principiu fundamental al Planului Mikó Imre este acela că politizarea pe criterii naționale nu poate fi concepută în absența unui fundal economic puternic. Formularea și reprezentarea intereselor noastre economice, precum și acțiunea comună, decurg din revendicarea legitimă a autodeterminării, dar se armonizează totodată cu principiile Uniunii Europene și presupun acord și dialog cu națiunea majoritară.

Maghiarimea din Transilvania, dincolo de îmbogățirea patrimoniului cultural al țării, reprezintă și o oportunitate economică pentru România. Ea poate constitui unul dintre motoarele potențiale ale dezvoltării economice a țării. Totodată, Guvernul Ungariei urmărește cu atenție sporită soarta maghiarimii din afara granițelor, dorește să sprijine îmbunătățirea situației economice a celor care trăiesc aici, coeziunea lor socială, păstrarea valorilor culturale și a identității naționale, cultivarea tradițiilor și întărirea legăturilor cu patria-mamă.

Numeroasele aspirații convergente ale guvernelor român și ungar, precum și ale maghiarimii din Transilvania, pot avea succes doar prin eforturi comune, în cadrul cărora dezvoltarea economică reprezintă unul dintre factorii-cheie. Pentru armonizarea trilaterală a acestor intenții sunt necesare noi abordări, pe care Planul Mikó Imre le reprezintă.

Poziția specifică și favorabilă a maghiarimii din Transilvania în dezvoltarea economică

Situația maghiarimii din Transilvania este particulară din perspectiva dezvoltării economice. Prosperitatea economică a maghiarilor din Transilvania – inclusiv din Partium, Transilvania Centrală și Ținutul Secuiesc – nu poate fi separată de prosperitatea țării și a națiunii majoritare; în același timp, în dezvoltarea relațiilor economice reciproc avantajoase dintre minoritatea maghiară din România și patria-mamă, minoritatea maghiară poate juca un rol esențial de legătură, adică un veritabil rol de punte. Transilvania, printr-o strategie de dezvoltare bine gândită, cu naționalități și națiune majoritară puternice economic, poate deveni, atât în sens economic, cât și cultural, un centru dinamic de creștere al macroregiunii carpato-danubiene și al României, precum și unul dintre cei mai importanți parteneri economici ai Ungariei. Aderarea României la Uniunea Europeană a deschis noi oportunități în domeniul dezvoltării economice. Totodată, maghiarimea din Transilvania nu își valorifică nici măcar posibilitățile existente, nu acționează ca o comunitate unitară în domeniul economic și nu dispune de o viziune privind bunăstarea membrilor săi.

Pentru succes este însă necesar ca atât România, cât și minoritatea maghiară să valorifice aceste oportunități. În acest scop este nevoie de o acțiune bine gândită și coordonată, ale cărei cadre pot fi oferite de o strategie de dezvoltare economică ce ține seama de perspectivele, posibilitățile și interesele specifice ale maghiarimii din România.

Maghiarimea din Transilvania poate deveni puntea economică ce leagă viața economică din România de cea din Ungaria. Această poziție specială servește prosperității proprii, dar și celei a economiei românești și a celei din patria-mamă.

Misiunea maghiarimii din Transilvania: responsabilitate în interiorul și dincolo de comunitate

Ca cea mai mare minoritate națională din România, comunitatea maghiară trebuie să-și gestioneze resursele și oportunitățile economice, dacă se poate, chiar mai eficient decât națiunea majoritară, deoarece din bunurile sale trebuie să asigure nu doar traiul cotidian, ci și păstrarea identității. Aceasta nu presupune însă un conflict de interese cu națiunea majoritară. Prosperitatea economică a maghiarimii nu poate fi separată de prosperitatea țării și a națiunii majoritare. Dezvoltarea economică a minorităților, inclusiv a maghiarimii, este avantajoasă pentru România și pentru economia majoritară și pentru că diversitatea națională și culturală face economia țării mai variată, mai flexibilă și mai rezistentă la crizele periodice ale economiei mondiale.

Planificarea dezvoltării economice ar putea contribui semnificativ și la conviețuirea și cooperarea pașnică dintre naționalități. Aceasta poate ajuta la depășirea conflictelor etnice-naționale apărute de-a lungul secolelor de conviețuire.

Transilvania, regiunea cea mai importantă pentru maghiarimea din România, cu naționalități și națiune majoritară puternice economic, poate deveni, atât în sens economic, cât și cultural, „Elveția Estului”, motorul dinamic al economiei României și unul dintre cei mai importanți parteneri economici ai Ungariei.

Este necesară o viziune concretă și acțiune

Pentru o dezvoltare economică de succes este necesară o acțiune bine gândită și coordonată. Comunitatea maghiară din Transilvania trebuie să aibă obiective clare și ferme privind viitorul său. Ea trebuie să formuleze și să reprezinte acele obiective de politică economică care sunt deosebit de importante pentru ea și care favorizează consolidarea economică și socială a zonelor locuite de maghiari.

Este necesar ca maghiarimea din Transilvania să devină o comunitate și un factor de coeziune economică de neocolit, capabil să-și exprime interesele în orice situație economică și politică și să acționeze împreună pentru realizarea acestora. Soarta minorității este legată de soarta țării, dar în cadrul acesteia trebuie formulată o „Viziune” bazată pe particularitățile economice ale maghiarimii din Transilvania, sintetizând posibilitățile și punctele de desprindere prin care regiunile locuite de comunitatea maghiară își pot consolida economia.

Nu este suficientă formularea unor vise. Într-o primă etapă trebuie delimitat spațiul de manevră al dezvoltării și stabilite obiectivele concrete. Ulterior trebuie definite intervențiile realizabile în actualul mediu economic, care se potrivesc resurselor disponibile în Uniunea Europeană și în România și care stimulează acțiunea comună în cadrul comunității maghiare din Transilvania.

Trebuie formulate direcțiile posibile ale dezvoltării economice, precum și pașii realizabili prin muncă și responsabilitate comună, care consolidează și fac sustenabilă pe termen lung existența comunității maghiare din Transilvania în România, în Bazinul Carpatic și în cadrul Uniunii Europene.

Mesaje îndelung dorite, integrate în planificare

Planul Mikó Imre dorește, prin forța sa de creare a comunității, să orienteze actorii economici ai maghiarimii din Transilvania către o acțiune unitară și să continue dezvoltarea începută în perioada recentă. Planul Mikó Imre nu este un document politic; mesajele sale se adresează tuturor actorilor responsabili ai vieții economice transilvănene. El cheamă la trasarea unei căi care conduce la obiectivele noastre comune și, în același timp, evidențiază responsabilitatea comunității maghiare din Transilvania față de propriul destin. Maghiarimea din Transilvania trebuie să acumuleze o forță economică ce o transformă într-un factor al vieții economice din România. Este important ca această forță să fie valorificată în viitor nu doar în interes individual, ci și în interesul comunității.

Planul Mikó Imre este un apel la solidaritate economică, la recunoașterea faptului că există interese comune realizabile care, prin valorificarea mai bună a cadrului existent, ne consolidează societatea, oferă obiective fiecărei categorii sociale și o viziune sustenabilă pentru maghiarimea din Transilvania.

I.3. Posibilele principii de bază și domeniul planificării

Principii propuse pentru planificare

• Să servească interesele naționale maghiare și rămânerea maghiarilor pe pământul natal.

• Să sprijine și să servească conviețuirea pașnică între națiuni.

• Să servească autonomia economică și socială maghiară, consolidarea și interconectarea sectorului IMM-urilor maghiare și prosperitatea și fericirea maghiarilor din Transilvania.

• Să se bazeze pe resursele și potențialul natural al regiunii și să le utilizeze sustenabil (în special apa, terenurile agricole, pădurile, materiile prime, peisajul).

• Să se integreze în viziunea regiunii carpato-danubiene și să contribuie la realizarea acesteia.

• Să fie focalizată strategic și teritorial, gestionată, dar să integreze flexibil mai multe industrii și domenii.

• Să crească gradul de ocupare a forței de muncă.

• Să constituie o busolă pentru dezvoltările strategice ale administrațiilor locale și pentru deciziile economice zilnice.

• Să impună valoare adăugată ridicată, să servească în mod prioritar competitivitatea și să crească nivelul de calificare, cunoștințele practice și nivelul de expertiză.

• Să sprijine conservarea valorilor naționale și valorificarea acestora ca resurse pentru dezvoltarea turistică și culturală.

• Să creeze și să asigure cadrele organizaționale, personale și operaționale stabile ale dezvoltării economice transilvănene.

• Să stimuleze și să sprijine în mod țintit accesibilitatea Transilvaniei, precum și accesul la bunuri economice și publice și la informații.

• Să servească cooperarea eficientă dintre orașe și zonele rurale din Transilvania, dezvoltarea lor integrată, să trateze problemele de subzistență și sociale ale populației rurale și să sporească capacitatea de autosusținere și autogestionare a localităților și regiunilor.

Prin dezvoltări, actorii și organizațiile economice și sociale maghiare:

• Să fie capabili de autoorganizare și, valorificându-și resursele specifice, să-și poată elabora propria viziune și să-și planifice acțiunile comunitare;

• Să își asume și să exercite rolul de punte;

• Să nu fie simpli spectatori, ci parteneri activi ai proceselor politice, economice și sociale, să-și poată adapta activitățile la condițiile economice, sociale sau de mediu în schimbare și să fie capabili de reînnoire continuă;

• Membrii lor să fie solidari, cooperanți și toleranți unii față de alții, să tindă către relații armonioase și cooperare cu societățile și minoritățile din țara gazdă și din patria-mamă.

Domeniul posibil al planificării

Principiile de planificare propuse anterior delimitează și domeniul Planului Mikó Imre.

Planul Mikó Imre nu își poate asuma de unul singur asigurarea dezvoltării Transilvaniei și a regiunilor locuite de maghiari din România în toate domeniile. Nici cadrul, nici resursele sale nu sunt adecvate pentru aceasta. Totuși, pentru ca dezvoltarea să fie eficientă și în alte domenii, trebuie create baze economice solide și capabile de creștere; acesta este obiectivul principal al prezentului document.

Sarcina planului este, așadar, punerea bazelor economice pe care viitorul maghiarimii din România să se poată construi în mod sigur și sustenabil. În acest scop, planul abordează acele domenii ale dezvoltării economice care au caracter național și care sunt importante și indispensabile pentru dăinuirea și prosperitatea maghiarimii din Transilvania.

Este important de subliniat că nu pot lipsi nici dezvoltările care servesc reînnoirii societății, sporirii capacităților și competențelor maghiarimii și conservării moștenirii sale spirituale.

În cazul maghiarimii din România este deosebit de important ca dezvoltarea să fie sustenabilă nu doar din punct de vedere economic, ci și social, ecologic și cultural.

Orizontul temporal al planului este anul 2020. Pe de o parte, acesta oferă suficient timp pentru formularea unor obiective cu adevărat strategice; pe de altă parte, este suficient de scurt pentru ca rezultatele să fie evaluabile și măsurabile, iar obiectivele strategiei să nu depășească limitele realismului. Orizontul anului 2020 coincide, totodată, cu orizontul de planificare strategică al Uniunii Europene.

Obiectul geografic al planului este Transilvania (cu o extindere, datorată așezărilor maghiare ceangăiești din Moldova, și dincolo de Carpați). Relațiile economice promovate în plan depășesc însă granițele Transilvaniei, îndreptându-se către actori români, ungari și europeni.

Realizat cu sprijinul profesional al
Ministerului Economiei Naționale [Ungaria]

Au elaborat:
Consiliul Național Maghiar din Transilvania

Direcția pentru Dezvoltare Economică a Regiunii Bazinului Carpatic din cadrul Ministerului Economiei Naționale

Oficiul Național de Planificare Economică (NTH)

Direcția de Planificare și Evaluare Teritorială (TTÉI) din cadrul VÁTI

---

Experți din Transilvania:

Agyagási Ernő – Consiliul Național Maghiar din Transilvania, Oradea
Csata Zsombor – Universitatea Babeș–Bolyai
Dr. Elek Sándor – Universitatea Sapientia Maghiară din Transilvania
Dr. Geréb László – Colegiul de Științe Economice Moderne
Dr. György Ottilia – Universitatea Sapientia Maghiară din Transilvania
Dr. Juhász Jácint – Universitatea Babeș–Bolyai
Dr. Lázár Ede – Universitatea Sapientia Maghiară din Transilvania
Dr. Péter E. Katalin – Universitatea Sapientia Maghiară din Transilvania
Dr. Szilágyi Ferenc – Universitatea Creștină Partium
Faludi Orsolya – expert independent
Ilyés Szabolcs – ERGO, Regio Consult
Imre Szabolcs – expert independent
Jakabos Janka – Consiliul Național Maghiar din Transilvania, Sfântu Gheorghe
Kállai Sándor – Consiliul Național Maghiar din Transilvania, Zalău
László János – Consiliul Național Maghiar din Transilvania, președintele Comisiei Economice
Mátis Jenő – Consiliul Național Maghiar din Transilvania, vicepreședinte economic
Orbán Miklós – Fundația LAM
Para Zoltán – Consiliul Național Maghiar din Transilvania, Sfântu Gheorghe
Dr. Peti Lehel – expert independent
Pólik Levente – Consiliul Național Maghiar din Transilvania, Oradea
Szász Andrea Mónika – Consiliul Național Maghiar din Transilvania, Sfântu Gheorghe
Tamás László – Uniunea Composesoratelor Nagyküküllő
Tankó László – Consiliul Național Maghiar din Transilvania, Odorheiu Secuiesc
Tiboldi László – Consiliul Național Maghiar din Transilvania, Scaunul Ciucului
Tókos Bethleni Pál – expert independent

---

Expert din Ungaria:

Molnár György – Centrul Regional de Formare din Békéscsaba

Text Original Maghiar Planul MIKO IMRE

 

Tradus din maghiară în română fără rezumare. 

I.1. A tervezés előzményei és javasolt lépései A Mikó Imre Terv elkészítésének kezdeményezője az Erdélyi Magyar Nemzeti Tanács (EMNT), amely civil szervezet 2010 őszén elérkezettnek látta az időt arra, hogy élére álljon az erdélyi magyar nemzeti közösség úttörő, önálló, alulról építkező gazdaságfejlesztési terve megfogalmazásának. Minderre ösztönző hatással volt az a gazdaságpolitikai fordulat, amely a magyarországi politikai változást követően állt elő és az Új Széchenyi Terv vitairatában fogalmazódott meg. A magyar gazdaság újjáépítésének programja, az Új Széchenyi Terv, kiemelten kezeli a Kárpát-medencét, mint gazdaságfejlesztési övezetet és célul tűzi ki az összmagyar kapcsolatrendszerben rejlő lehetőségek eddigieknél sokkal hatékonyabb kihasználását az egész térség felemelkedése és versenyképességének javítása érdekében. A kezdeményezők tudatában vannak annak, hogy a Mikó Imre Terv – mint a gazdasági szuverenitás eszközrendszerével nem rendelkező nemzeti közösség fejlesztési javaslata - csak abban az esetben vihető sikerre, ha mögötte egyrészt megteremthető a romániai magyar nemzeti közösség lehető legteljesebb szakmai és politikai összefogása, másrészt sikerül azt elfogadtatni a többségi román társadalom képviselőivel is. A Mikó Imre Terv tulajdonképpen a romániai magyar nemzeti közösség gazdaságfejlesztési ajánlata, amit partnerségben való megvalósításra ajánl fel a román, valamint a magyar kormányoknak és kéri ahhoz az Európai Unió támogatását is. A terv kezdeményezői törekedtek arra, hogy már a koncepcionális szakaszba is bevonják az erdélyi, romániai magyarság gazdasági szakértőinek és az ezzel kapcsolatban álló döntéshozóinak mind teljesebb körét, akik részt vettek a Jövőkép és a Vitairat megfogalmazásában. A jövőben még szélesebb körben kibontakozó társadalmi vita célja, hogy ebben az erdélyi magyarság jövője és megmaradása szempontjából sorsdöntő kérdésben minden érdekelt elmondhassa véleményét, megfogalmazhassa jobbító szándékú javaslatait. A kezdeményezők a tervezés következő szakaszát szeretnék megnyitni az erdélyi magyarság egésze számára. A továbbtervezést és a Mikó Imre Terv véglegesítését az erdélyi polgárok, fiatalok, értelmiségiek, a tudományos és gazdasági élet szereplői, a civil és szakmai szervezetek, illetve a fejlesztések érintettjeivel és érdekeltjeivel együtt kívánják lefolytatni. Fontos kiemelni, hogy e tervezés konszenzusra és kölcsönös előnyökre törekszik a többségi nemzettel. Ennek érdekében a többségi nemzettel való együttműködési lehetőségeket minél szélesebb körűen kell feltárni a tervezés során. A tervezésbe ezért bevonhatók a többségi nemzet, valamint más romániai nemzeti kisebbségek kezdeményezései. Továbbá e tervezésnek szintén szereplői lehetnek az Erdély iránt felelősséget érző magyarországi szereplők is. 

I.2. A tervezés indokoltsága Az erdélyi magyarság, Románia és Magyarország közös érdekei a gazdaságfejlesztésben: Az erdélyi magyar közösség politikai és gazdasági képviselőinek elsődleges küldetése a nemzeti kisebbségek, különösen a romániai magyar közösség identitásának megtartása és elmélyítése demokratikus eszközökkel. Az identitás megőrzésének egyik kiemelten fontos eszköze a közösségi autonómia, amely azonban nem valósulhat meg, illetve nem működhet szilárd gazdasági alapok nélkül. A Mikó Imre Terv egyik fontos alapvetése, hogy nemzetiségi politizálás nem képzelhető el erős gazdasági háttér hiányában. Gazdasági érdekeink megfogalmazása és képviselete, valamint a közös fellépés az önrendelkezés jogos igényéből fakad, de egyben idomul az Európai Unió alapelveihez és megegyezést, párbeszédet feltételez a többségi nemzettel is. Az erdélyi magyarság az ország kulturális örökségének gyarapításán túl gazdasági lehetőséget is képvisel Románia számára. Az erdélyi magyarság az ország gazdasági fejlődésének is egyik potenciális motorja. Emellett Magyarország Kormánya is kiemelt figyelemmel kíséri a határon túli magyarság sorsát, elő kívánja segíteni az itt élők gazdasági helyzetének javítását, társadalmi összetartozását, kulturális értékeik és nemzeti identitásuk megőrzését, hagyományaik ápolását, az anyaországgal való kapcsolatuk erősödését. A romániai és magyarországi kormányzat, valamint az erdélyi magyarság számos öszszecsengő törekvése együttes erőfeszítésekkel lehet sikeres, melyeknek a gazdaságfejlesztés az egyik kulcstényezője. Az szándékok háromoldalú összehangolására új megközelítések kellenek, a Mikó Imre Terv ezt képviseli. Az erdélyi magyarság sajátos és előnyös gazdaságfejlesztési pozíciója: Az erdélyi magyarság helyzete sajátos a gazdaságfejlesztés szempontjából. Erdély, azon belül, a Partium, Közép-Erdély és Székelyföld magyarságának gazdasági gyarapodása egyrészt nem választható el az ország és a többségi nemzet gyarapodásától, másrészt a romániai magyar kisebbség és az anyaország közötti, a két ország kölcsönös előnyére váló gazdasági kapcsolatok fejlesztésében a magyar kisebbség fontos összekötő, azaz valódi híd szerepet játszhat. Erdély, egy jól átgondolt gazdaságfejlesztési stratégia mentén végrehajtott fejlesztésekkel, gazdaságilag erős nemzetiségekkel és többségi nemzettel, gazdasági és kulturális értelemben egyaránt a Kárpát-medencei makro régió és Románia dinamikus növekedési központjává, egyúttal Magyarország egyik legfontosabb gazdasági partnerévé válhat. Románia csatlakozása az Európai Unióhoz új lehetőségeket nyitott meg a gazdaságfejlesztésben. Az erdélyi magyarság ugyanakkor a már meglevő lehetőségeit sem használja ki megfelelően, nem lép fel egységes közösségként a gazdaság területén, nem rendelkezik vízióval a közösség tagjainak jobblétéről. A siker érdekében azonban ezekkel a lehetőségekkel Romániának és a magyar kisebbségnek is élnie kell. Ehhez pedig szükség van az átgondolt, összehangolt cselekvésre, amelynek kereteit egy a romániai magyarság sajátos szempontjait, lehetőségeit, érdekeit figyelembe vevő gazdaságfejlesztési stratégia alkothatja. Az erdélyi magyarság lehet a gazdasági híd, mely összeköti a romániai és a magyarországi gazdasági életet. E különleges pozíció mind a saját, mind a román, mind az anyaországi gazdaság gyarapodását szolgálja. Az erdélyi magyarság küldetése: felelősségben a közösségen belül és azon túl is: Románia legnagyobb nemzeti kisebbségeként a magyar közösségnek, ha lehet a többségi nemzetnél is hatékonyabban kell sáfárkodni gazdasági erőforrásaival, lehetőségeivel, hiszen javaiból mindennapi megélhetésén túl identitásának megőrzésére is kell fordítania. Ez azonban nem jelent érdekellentétet a többségi nemzettel. A magyarság gazdasági gyarapodása egyrészt nem választható el az ország és a többségi nemzet gyarapodásától. A kisebbségek, köztük a magyarság gazdasági fejlődése ezen kívül azért is előnyös Románia és a többségi nemzetgazdaság fejlődése számára, mert az ország gazdaságát a nemzeti és kulturális sokszínűség sokrétűvé és rugalmassá, a világgazdaságban időről időre előforduló válságokkal szemben ellenállóbbá teszi. A nemzetiségek békés együttélése és együttműködése érdekében is nagyon sokat tudna tenni egy gazdaságfejlesztési tervezés. Ez segíthet áthidalni még a nemzetiségek évszázados egymás mellett élése során jelentkező etnikai-nemzetiségi konfliktusokat is. Erdély, a romániai magyarság szempontjából legfontosabb régió gazdaságilag erős nemzetiségekkel és többségi nemzettel, gazdasági és kulturális értelemben egyaránt „Kelet Svájcává”, Románia gazdaságának dinamikus motorjává és Magyarország egyik legfontosabb gazdasági partnerévé válhat. Konkrét vízió és cselekvés szükséges: A sikeres gazdasági fejlődéshez átgondolt, összehangolt cselekvésre van szükség. Az erdélyi magyar közösségnek is tiszta és határozott célokkal kell rendelkeznie a jövőjével kapcsolatban. Meg kell fogalmaznia és képviselnie kell azokat a gazdaságpolitikai célokat, amelyek számára különösen fontosak és elősegítik a magyarlakta területek gazdasági és társadalmi megerősödését. Szükséges, hogy az erdélyi magyarság olyan gazdaságilag megkerülhetetlen összetartó közösséggé és tényezővé váljon, amely bármilyen gazdasági és politikai helyzetben ki tudja fejezni érdekeit és ennek megteremtésében közösen fel tud lépni. A kisebbség sorsa összefonódik az ország sorsával, de azon belül meg kell fogalmazni az erdélyi magyarság gazdasági sajátosságain alapuló „Jövőképet”, összefoglalva azokat a lehetőségeket, kitörési pontokat, amelyek mentén az erdélyi magyar közösség által lakott térségek gazdasági megerősödése lehetséges. Nem elég csak álmokat megfogalmazni. Első lépésben ki kell jelölni a fejlesztés mozgásterét, és konkrét céljait. Ezt követően pedig olyan beavatkozásokat kell meghatározni, amelyek a jelenlegi gazdasági környezetben elérhetőek és illeszkednek az Európai Unióban, valamint Romániában fellelhető forrásokhoz, és közös fellépést indukálnak az erdélyi magyar közösségben. Meg kell fogalmazni a gazdaságfejlesztés lehetséges irányait, és emellett azokat az elérhető, közös munkával és felelősségvállalással megvalósítható lépéseket, amelyek megerősítik, hosszútávon fenntarthatóvá teszik az erdélyi magyar közösség létét Romániában, a Kárpát-medencében és az Európai Unión belül. Rég vágyott üzenetek a tervezésbe foglalva: A Mikó Imre Terv közösségteremtő erővel az egységes fellépés irányába szeretné az erdélyi magyar közösség gazdasági szereplőit elmozdítani és tovább akarja vinni azt a fejlődést, ami az elmúlt időszakban megindult. A Mikó Imre Terv nem politikai dokumentum, üzenetei az erdélyi gazdasági élet minden felelős szereplőjéhez szólnak. Arra szólít fel, hogy ki kell jelölni egy utat, amely elvezet a közös céljainkhoz, és egyben rámutat az erdélyi magyar közösség felelősségére saját sorsa iránt. Az erdélyi magyarságnak olyan gazdasági erőt kell gyűjtenie, amely tényezővé teszi a romániai gazdasági életben. Fontos, hogy ezt az erőt a jövőben ne csak az egyén, hanem a közösség érdekében is kamatoztassuk. A Mikó Imre Terv egy felhívás a gazdasági összefogásra, annak felismerésére, hogy vannak megvalósítható közös érdekek, melyek a jelenlegi keretek jobb kihasználásával megerősítik társadalmunkat, célokat adnak minden réteg számára és fenntartható jövőképet az erdélyi magyarság számára. 
I.3. A tervezés lehetséges alapelvei és tárgyköre Javasolt tervezési alapelvek Szolgálják a magyar nemzeti érdekeket és a magyarok szülőföldön való maradását. Támogassák és szolgálják a nemzetek közötti békés egymás mellett élést. Szolgálják a magyar gazdasági és társadalmi autonómiát, a magyar KKV szektor megerősödését, hálózatosodását és az erdélyi magyarok jólétben, boldogságban való gyarapodását. Támaszkodjanak, és fenntartható módon használják ki a régió természeti erőforrásait és adottságait (kiemelten víz, termőföld, erdők, nyersanyagok, tájkép). Illeszkedjék a Kárpát-medencei régió jövőképéhez, és szolgálják annak megvalósulását. Legyen stratégiailag és területileg fókuszált, menedzselt, de több iparágat és területet is rugalmasan integráljon. Növeljék a foglalkoztatottságot. Legyen iránytű az önkormányzati stratégiai fejlesztések és napi gazdasági döntések számára. Magas hozzáadott értéket követeljenek meg, kiemelten szolgálják a versenyképességet és növeljék a képzettséget, gyakorlati ismeretek és tudás szintjét. Támogassák a nemzeti értékek megőrzését, és azok turisztikai és kulturális fejlesztési erőforrásként való hasznosítását. Teremtsék meg és biztosítsák az erdélyi gazdaságfejlesztés stabil szervezeti, személyi és működési kereteit, feltételeit. Célzottan ösztönözzék és támogassák Erdély elérhetőségét, a gazdasági és közjavakhoz, információkhoz való hozzáférést. Szolgálják az erdélyi város-vidéki vonzáskörzetek hatékony együttműködését, integrált fejlesztését és kezeljék a vidéki lakosság megélhetési és társadalmi problémáit és növeljék a települések, térségek önfenntartó, öngondoskodó képességét. A magyar gazdasági és társadalmi szereplők, szervezetek a fejlesztések révén: Legyenek önszerveződésre képesek és sajátos erőforrásaikat feltárva ki tudják alakítani saját jövőképüket, képesek legyen tervezni közösségi cselekvéseiket; Legyenek és vállalják a hídszerepet; Ne elszenvedői, hanem aktív cselekvő partnerei legyenek a politikai, gazdasági, társadalmi folyamatoknak, tevékenységeiket igazítani tudják a változó külső gazdasági, társadalmi vagy környezeti feltételekhez, képesek legyenek folyamatosan megújítani önmagukat; Tagjai legyenek egymás iránt szolidárisak, együttműködőek és toleránsak, harmonikus kapcsolatokra és együttműködésre törekedjenek a befogadó és az anyaország társadalmaival, kisebbségeivel. A tervezés lehetséges tárgyköre: Az előzőekben javasolt tervezési alapelvek kijelölik a Mikó Imre Terv tárgykörét is. A Mikó Imre Terv önmagában nem vállalhatja fel, hogy Erdély és a romániai magyarlakta térségek fejlődését minden téren biztosítsa. Erre sem keretei, sem forrásai nem alkalmasak. Azonban ahhoz, hogy más területeken is eredményes lehessen a kibontakozás, szilárd és fejlődőképes gazdasági alapokat kell teremteni, ez a jelenlegi dokumentum fő célkitűzése. A terv feladata tehát azoknak a gazdasági alapoknak a lerakása, amelyekre biztosan és fenntarthatóan épülhet a romániai magyarság jövője. Ennek érdekében a terv a gazdaságfejlesztés azon területeivel foglalkozik, amelyeknek nemzetkaraktere van, és amelyek az erdélyi magyarság megmaradása és gyarapodása szempontjából fontosak, megkerülhetetlenek. Fontos hangsúlyozni, hogy nem maradhatnak el a társadalom megújítását, a magyarság képességeit, készségeit gyarapító és szellemi örökségének megőrzését szolgáló fejlesztések sem. A romániai magyarság esetében kiemelten fontos, hogy a fejlődés a gazdasági mellett társadalmi, környezeti és kulturális szempontból is egyaránt fenntartható legyen. A terv időhorizontja a 2020-as év. Ez egyrészt elegendő idő a valóban stratégiai célok megfogalmazására, másrészt elég rövid ahhoz, hogy eredményei értékelhetők, mérhetők legyenek, a stratégia célkitűzései pedig ne lépjék túl a realitás kereteit. A 2020-as időhorizont ezen kívül egybeesik az Európai Unió stratégiai tervezési időhorizontjával is. A terv földrajzi tárgya Erdély. (A moldvai csángó magyar településterületek miatt kitekintéssel a Kárpátokon túlra is.) A tervben szorgalmazott gazdasági kapcsolatok azonban túlnyúlnak Erdély határain román, magyar és európai szereplők irányába.

 

RÖVIDÍTÉSEK JEGYZÉKE
Rövidítés Teljes név
CSR Corporate Social Responsibility – Vállalati társadalmi
felelősségvállalás
EGFH (Erdélyi) Gazdaságfejlesztési Hálózat
EGTC/
ETT
European Grouping of Territorial Cooperation / Európai Területi
Társulás(ok)
EMIT (Erdélyi) Mikó Imre Terv
EMNT Erdélyi Magyar Nemzeti Tanács
ETE Európai Területi Együttműködés Operatív Program
EU Európai Unió
GDP Gross Domestic Product – bruttó hazai termék (BHT)
K+F kutatás és fejlesztés
K+F+I kutatás, fejlesztés és innováció
KEOP Környezeti és Energetikai Operatív Program
KKV kis- és középvállalkozások
OTK Országos Területfejlesztési Koncepció
PND Planul Naţional de Dezvoltare – Románia európai uniós
fi nanszírozású nemzeti fejlesztési terve
PNDR Planul Naţional de Dezvoltare Rurală – Románia európai uniós
fi nanszírozású vidékfejlesztési tervdokumentuma
PR public relations – közönségkapcsolatok, közkapcsolatok
SWOT Strengths, Weaknesses, Opportunities, Threats – Erősségek,
Gyengeségek, Lehetőségek, Veszélyek
TÁMOP Társadalmi Megújulás Operatív Program
TDM Turizmus Desztináció Menedzsment
ÚSZT Új Széchenyi Terv
 

LISTA ABREVIERILOR

Abreviere	Denumire completă
CSR	Corporate Social Responsibility – Responsabilitate socială corporativă (responsabilitate socială a întreprinderilor)
EGFH	Rețeaua de Dezvoltare Economică (din Transilvania)
EGTC / ETT	European Grouping of Territorial Cooperation – Gruparea Europeană de Cooperare Teritorială / Asociație Teritorială Europeană
EMIT	Planul Mikó Imre (din Transilvania)
EMNT	Consiliul Național Maghiar din Transilvania
ETE	Program Operațional de Cooperare Teritorială Europeană
EU	Uniunea Europeană
GDP	Gross Domestic Product – Produsul Intern Brut (PIB)
K+F	cercetare și dezvoltare
K+F+I	cercetare, dezvoltare și inovare
KEOP	Program Operațional pentru Mediu și Energie
KKV	întreprinderi mici și mijlocii (IMM-uri)
OTK	Conceptul Național de Dezvoltare Teritorială
PND	Planul Național de Dezvoltare – planul național de dezvoltare al României finanțat din fonduri ale Uniunii Europene
PNDR	Planul Național de Dezvoltare Rurală – documentul programatic pentru dezvoltare rurală al României, finanțat din fonduri ale Uniunii Europene
PR	public relations – relații publice
SWOT	Strengths, Weaknesses, Opportunities, Threats – Puncte tari, Puncte slabe, Oportunități, Amenințări
TÁMOP	Programul Operațional de Reînnoire Socială
TDM	Managementul Destinației Turistice
ÚSZT	Noul Plan Széchenyi

Ion COJA. Cel mai iubit cuvânt : ROMÂN

Cel mai iubit cuvînt : ROMÂN

Mihai Eminescu:

„De când e suflet de român pe faţa pământului, românul a fost mândru de a fi român”.

Romanitatea românească este afirmată dintru început prin etnonimele român ‹ romanus şi valah ‹ walch. Cele două cuvinte au fost “sinonime” şi la origine: romanus, cuvînt latin, şi walch, cuvînt germanic, însemnau “roman, vorbitor al limbii latine”. Dintre toate limbile romanice, numai româna a păstrat acest cuvînt, romanus, dispărut din celelalte limbi. Dintre toate popoarele romanice, numai românilor li s-a spus vlahi, până-n zilele noastre.

Odată cu cuvîntul romanus, conştiinţa romanităţii şi ea, se pierde sau se păstrează. Limba română a păstrat-o, în condiţii asupra cărora ne putem face o idee ceva mai clară zăbovind asupra acestui cuvînt, român, cercetându-i atât înţelesul, cât şi condiţiile în care s-a păstrat numai aici, în Dacia, provincia care a stat cel mai puţin timp sub binefacerile şi rigorile administraţiei imperiale romane. După G. Ivănescu, autorul celei mai recente Istorii a limbii române, “numele romanus s-a păstrat la români după secolul al V-lea, pentru că românii erau atunci, la răsărit de Munţii Dinarici, singura populaţie romanică între alte neamuri (…) Dacă românii ar fi fost vecini cu alte neamuri romanice şi ar fi avut relaţii cu ele, ar fi trebuit să se dea fiecărui popor romanic, şi deci şi românilor, un nume (de către cine să li se dea un nume? n.n.) prin care să se poată distinge între ele; iar aceste nume ar fi trebuit să fie altele decât Romanus (…) În Apus, populaţia romanică s-a numit pretutindeni, o bucată de vreme, romani, dar cu vremea, după naşterea de la o regiune la alta a deosebirilor de grai, deosebiri care au dus la constituirea unor noi unităţi etnice, popoarele romanice au trebuit să-şi dea nume deosebite”. [22]

Înainte de a ne justifica rezerva faţă de această explicaţie, să observăm cât de specifică e atitudinea ilustrului savant ieşean pentru grija cu care lingvistica românească a ţinut întotdeauna să nu supraliciteze acele împrejurări numai bine potrivite pentru a fi răsunător comentate întru satisfacţia unor orgolii naţionale mărunte! Faptul că romanus s-a păstrat numai în limba română a fost deseori consemnat de autorii români, dar practic niciodată comentat. Şi ce uşor e să ne dăm seama cât de multă şi de înflorită cerneală ar fi curs pe alte meridiane culturale în jurul acestei întâmplări care face din români poporul cu cel mai vechi nume din toată Europa! Şi nu orice nume!…

Ne vom reprima şi noi avânturile stârnite de acest fapt excepţional, dar nu vom cădea nici în cealaltă extremă. Astfel că la cele spuse de G. Ivănescu vom aduce următoarea obiecţie: românii nu au fost numiţi astfel, adică români, de celelalte popoare, cu care se învecinează. Pentru ceilalţi, românii au fost valahi, vlahi, volohi etc. Numai românii şi-au spus între ei români. Încât, după explicaţia dată de G. Ivănescu pierderii cuvîntului romanus în Apus, s-ar fi cuvenit ca românii să-şi zică şi ei valahi, după cum îi numeau celelalte neamuri din jur. Considerăm însă că un popor nu-şi schimbă numele sub presiunea unui etnonim diferit, de care se folosesc străinii pentru a denumi acel popor. Denumirea de neamţ, german, allemand şi altele, nu i-a determinat pe nemţi să renunţe la propriul etnonim: deutsch. Şi sunt destul de multe popoarele care îşi zic într-un fel diferit de denumirea sub care sunt cunoscute de către străini: olandezii, finlandezii etc. Aşadar, dispariţiei cuvîntului romanus din limbile romanice din Apus trebuie să i se caute o altă explicaţie. La fel cum şi păstrării acestui cuvînt în limba română, numai în limba română. Pentru a simplifica, vom teoretiza, propunând să distingem între etnonime interne, acele denumiri care se întâlnesc în însăşi limba poporului astfel numit: român, deutsch, français, italiano etc., şi etnonime externe, de care se folosesc străinii (sau numai unii străini) pentru a desemna o anumită comunitate etnică. Astfel de etnonim extern ar fi, deci, valah, pentru noi, românii, cu felurite variante: vlahos, olah, vlah, blachus, blach, voloh, vlas, blas etc. Numeroase sunt etnonimele externe corespunzătoare etnonimului intern deutsch: neamţ (sl. nemeţ), allemand, germanus, tedesco. Putem acum conchide asupra ipotezei lui G. Ivănescu obiectând că, după cum şi-a imaginat domnia-sa desfăşurarea lucrurilor, în Apus cuvîntul romanus a încetat să mai fie un etnonim, intern, sub presiunea unor etnonime noi, externe. După părerea noastră, etnonimele externe nu au asemenea putere, de a le înlocui pe cele interne ori măcar a le slăbi.

Lăsăm de-o parte, pentru câteva clipe, căutarea unei explicaţii mai bune pentru păstrarea – practic numai în limba română – a cuvîntului romanus (romanus s-a mai păstrat şi în reto-romană.) Şi ne vom opri mai mult asupra polisemiei pe care o are în limba română cuvîntulromân. În Dicţionarul Academiei, român este înregistrat cu următoarele sensuri, adăugate celui etnonimic, de bază: “creştin; bărbat (soţ); om, în general (ins); ţăran, ţăran iobag.” Spre deosebire de autorii recenţi ai tomului IX al Dicţionarului Academiei, noi credem că sensul “creştin” al cuvântului român nu este “atât” de regional, precum îl înregistrează dumnealor. Cf. tomul I, partea a II-a, la cuvântul creştin, trimiterea făcută de Puşcariu, în 1940, la “rumân (II 20)”, rămasă neoperată în 1975… În 1983 însă, în excelenta sa lucrare Român, românesc, România, Vasile Arvinte precizează, pe urmele lui Sextil Puşcariu şi Sever Pop, că “cuvîntul român are şi sensul «creştin (ortodox)», iar derivatul românesc, -ească înseamnă şi «creştinesc, -ească», în expresia lege românească «lege creştinească». Aceste cuvinte sunt atestate în 16 puncte diseminate în toate provinciile româneşti”. [1]

Aşadar, român mai înseamnă şi “creştin”. Acest detaliu semantic, pe care folosirea lui român în limba română modernă se pare că-l ignoră în varianta ei literară – anchetele folclorice, dialectale, continuă să-l mai înregistreze totuşi, acest detaliu este foarte semnificativ pentru toată discuţia noastră. Anume, aproape orice teorie cu privire la formarea poporului român îşi pune întrebarea locului şi momentului creştinării românilor. Ne vom pune şi noi această întrebare, încercând să stabilim câteva preliminarii utile unui răspuns mulţumitor. Ceea ce se ştie cu certitudine referitor la creştinismul românesc sunt următoarele

– terminologia creştină fundamentală este de origine latină: Dumnezeu, creştin, biserică, cruce, înger, drac, a boteza, sîn/sînta (sîn Andrei, sînta Maria etc.), preot, credinţă etc.;

– nu se cunoaşte exact data şi locul creştinării românilor;

– în limba română, un mare număr de termeni religioşi sunt de origine slavă (mai ales sud-slavă) şi greacă: rai, iad, popă, mucenic, duh, evanghelie, precistă, slujbă etc.

N. B. Când spunem că “nu se cunoaşte data şi locul creştinării românilor” avem în vedere maniera după care s-au creştinat popoarele din jurul nostru: prin decizii “de sus în jos”, luate de persoane bine identificate în istorie, aşa cum bine sunt cunoscute şi data şi locul creştinării, care a avut caracterul unui eveniment. Cu privire la creştinarea românilor, arhivele istoriei nu fac nici o menţiune, împrejurare care poate fi interpretată în diverse chipuri, dar mai ales ca dovadă că relaţia românilor cu religia creştină a fost de un tip deosebit, mai special. Foarte probabil e că la români creştinarea n-a avut caracterul de eveniment, ci de proces – îndelungat, treptat, organic. Altminteri, în legătură cu discuţia noastră, e suficient să constatăm că în secolul al III-lea în Dacia romanizată se aflau deja mulţi creştini. [2]

Îndeosebi din faptul că aceşti termeni religioşi de origine slavă sunt foarte mulţi, dar şi din faptul – altminteri controversat în ultima vreme – că în secolul al XIV-lea organizarea bisericească din Ţara Românească menţinea relaţii de dependenţă faţă de autorităţi bisericeşti sud-dunărene, adversarii continuităţii româneşti în nordul Dunării deduc că (1) românii s-au creştinat în sudul Dunării (2) prin intermediul slavilor.

Aceste două afirmaţii sunt mai uşor de respins dacă sunt luate împreună: creştinarea românilor prin slavi e de neacceptat dat fiind vocabularul fundamental creştin de origine latină, absent din limba slavă şi deci din orice alt idiom sud-dunărean la data când slavii de aici se creştinau. Organizarea bisericească a românilor, dependentă – nu se ştie exact de la ce dată şi în ce măsură – de biserica bizantină, ajunge în epoca de formare a statelor româneşti într-o strânsă dependenţă de ritul slavon ortodox, din motive care nu mai au nici o legătură cu procesul etnogenezei româneşti. Sute de ani, aşa cum în Apus biserica s-a adresat credincioşilor în limba latină, în bisericile româneşti a răsunat limba slavonă, limba română însăşi fiind scrisă cu alfabetul chirilic în primele ei monumente literare. Îndeosebi aşa se explică terminologia religioasă de origine slavă din componenţa vocabularului românesc.

Faptul că nu se cunoaşte momentul şi locul creştinării românilor considerăm că concordă greu cu ideea migraţiei româneşti în sudul Dunării. Acolo, în sudul Dunării, teritoriu relativ bine controlat de Bizanţ, cu greu ar fi trecut neconsemnat în arhive, în scrierile numeroşilor cronicari, un eveniment ca acesta. Se adună astfel, în vina acestor comentatori ai evenimentelor la care au asistat, absenţa oricărui comentariu, al celei mai expeditive note, cu privire la următoarele:

– prezenţa în sudul Dunării a românilor;

– creştinarea acestora;

– exodul peste Dunăre, spre nord, al acestei populaţii.

Atâta vreme cât ne situăm în interiorul teoriei migraţioniste, este greu să ne explicăm această tăcere a izvoarelor istorice, de orice natură, şi în primul rând a celor explicite, scrise.

În schimb, dacă pornim de la premisa continuităţii româneşti în nordul Dunării, vom fi în stare să explicăm mai bine procesul creştinării românilor, dar numai dacă îl vom raporta la moştenirea religioasă geto-dacă. Oricum, faptul că nu se cunoaşte locul şi data, momentul creştinării românilor – ceea ce îi pune pe români într-o situaţie singulară, tocmai pe ei care au făcut din propriul nume un sinonim al creştinului – ne obligă să acceptăm de la bun început ideea că la români creştinarea s-a petrecut în alt fel, că s-a întâmplat cu ei ceva (mai) deosebit. Dintre datele ce le avem în legătură cu începuturile românilor, una se oferă singură, în termeni expliciţi, expliciţi încă din antichitate, în legătură cu creştinarea românilor: asemănările mari dintre creştinism şi religia geto-dacă. În măsura în care putem deosebi o religie geto-dacă diferită de cea tracică, mai ales cea dintâi e capabilă să treacă drept o vestitoare a religiei creştine, aşa cum unii l-au considerat şi pe Zamolxis un profet al lui Iisus, un “precursor”.

Chestiunea a fost studiată de feluriţi învăţaţi, dintre ei amintesc doar pe doi, Mircea Eliade şi Ioan G. Coman, [3] deplini convingători în ceea ce priveşte atât “performanţele” spiritualiste ale religiei geto-dace, cât şi rolul acesteia în pregătirea terenului, a sufletelor, pentru tainele noii religii. Daco-romanilor, în măsura în care ei mai erau daci, aceste taine par să le fi fost mai uşor de pătruns, de înţeles. Căci “legătura sau înlănţuirea generaţiilor prin credinţa în nemurire a contribuit mult la trecerea de la spiritualitatea geto-dacilor la aceea a urmaşilor lor, care au fost şi sunt românii. Nemurirea getică devine nemurire creştină prin transformările profunde, în care eshatologia, iniţierea, ascetismul, erudiţia astrologică, terapeutică şi teurgică au fost confruntate aspru cu învăţătura, viaţa şi cultul misionarilor creştini. Transformarea nemuririi getice în nemurire creştină a avut loc tocmai în perioada de formare a poporului român, când acesta a fost creştinat. Dacă Zamolxis sau cultul său şi nemurirea sa s-au pretat la o încreştinare aproape totală, este pentru că existau o sumă de trăsături de apropiere şi complementaritate a acestor religii. (…) Nemurirea getică reapare transfigurată în spiritualitatea românească şi anume în credinţe, datini, viziuni, aspiraţii şi creaţii dintre cele mai diverse. În domeniul religios, poporul român ortodox, succesor şi moştenitor al poporului get, manifestând prin sfinţii săi canonizaţi şi necanonizaţi o profundă religiozitate, acordă, cu geţii, o cinstire deosebită monahismului.” [4]

În aceste condiţii, e uşor de imaginat de ce nu se cunoaşte data creştinării daco-romanilor: pentru că o asemenea dată nici nu există. Creştinarea daco-romanilor va fi fost un proces lent, în primul rând popular, prin asimilarea organică a noii religii. Creştinarea nu a fost resimţită ca un şoc, ca un eveniment, ca o rupere de vechile credinţe, ci doar ca o remodelare a acestora, după câteva canoane numai ele noi, fondul religios rămânând acelaşi, îndeosebi sub aspectul etic, moral.

Adepţii teoriei migraţioniste contestă posibilitatea creştinării românilor în nordul Dunării, invocând îndeosebi două argumente:

– mulţimea termenilor religioşi de origine slavă din limba română;

– relaţiile de subordonare ale bisericii româneşti faţă de biserica ortodoxă sud-dunăreană, în felurite chipuri localizată, între Bizanţ şi Ohrida. Cu acest statut de subordonare românii au venit din sudul Dunării!…

Cum am mai spus, aceşti termeni de origine slavă nu sunt puţini, dar ei nu sunt cei fundamentali. Este oricui evident că românii s-au creştinat în limba latină. În limba latină au primi înţelesul adânc al noii credinţe, legea cea nouă! În limba slavă ei şi-au organizat biserica, îndeosebi din punctul de vedere administrativ şi canonic, împrumutând forme şi termeni de rit slavon, ortodox, într-o epocă mult ulterioară creştinării propriu-zise. În legătură cu prezenţa în limba română a acestor termeni slavi, de care fac atâta caz adepţii mai vechi sau mai noi ai lui Roesler, ni se pare a fi deosebit de elocventă “experienţa” făcută de prof. Emil Vrabie, într-o lucrare manuscrisă, dovedind că aproape întotdeauna termenilor de origine slavă din lexicul românesc le corespund în limba engleză termeni romanici, împrumutaţi din franceză şi latină. Inclusiv în lexicul bisericesc, religios! Ne aducem astfel aminte că o demonstraţie identică a făcut-o şi B. P. Haşdeu, în secolul trecut, evidenţiind similitudinile frapante dintre felul în care vorbitorii unui idiom slav au fost influenţaţi de limba italiană (în valea râului Resia, de lângă Udine) şi felul în care româna a receptat influenţa slavă. [5] Se evidenţiază astfel că, atunci când condiţiile sunt aceleaşi, efecte similare se datorează unor cauze asemănătoare.

Despre prezenţa timpurie a creştinismului în nordul Dunării, pe lângă anumite informaţii explicite ori mărturii arheologice, ne vorbeşte şi un eveniment bine cunoscut, dar căruia nu i s-a dat o interpretare corectă: numirea lui Ulfila (Wulfila), la anul 341, ca episcop la nord de Dunăre. Ulfila a juca un rol esenţial în creştinarea goţilor, dar la vremea când a fost numit episcop goţii încă nu erau creştinaţi, încât numirea unui episcop pentru teritoriul nord-dunărean nu poate avea alte semnificaţie decât prezenţa unui mare număr de creştini în acest teritoriu. Cum precizează R. Gryson, specialist francez în istoria creştinismului, comentând numirea lui Wulfila ca episcop, “pentru a lua conducerea creştinilor ce locuiau pe teritoriul gotic”, “aceşti creştini se recrutau dintre descendenţii populaţiei romanizate a regiunii, care făcuseră parte din Imperiu până la domnia lui Aurelian (…); se ştie că obiceiul vechii biserici nu era de a trimite un episcop pentru a evangheliza un teritoriu păgân, ci de a aştepta existenţa unui nucleu de credincioşi spre a le da un conducător şi a-i recunoaşte ca o comunitate autonomă.” [6]

Prezenţa a numeroşi romanici în nordul Dunării după retragerea aureliană ne-o dovedise, extrem de convingător, construirea în anul 328 a podului de la Celei, sub împăratul Constantin cel Mare. Numirea lui Wulfila ca episcop vine să dovedească despre aceiaşi romanici că erau şi creştini. Deci la anul 341 romanicii din nordul Dunării erau creştinaţi. Dar de când şi în ce chip se creştinaseră, asta încă de pe atunci nu se ştia!…

În mod paradoxal, putem şti noi astăzi, ceva mai mult, legând de actul creştinării autenticitatea vieţii creştineşti la români, cum s-a dovedit aceasta mai târziu. Fără să fie habotnici ori aplecaţi spre misticism, românii au trăit dintotdeauna şi până azi într-un cult al aceloraşi virtuţi morale pe care şi creştinismul s-a străduit să le răspândească. Mai mult ca la alţii, se poate vorbi de un creştinism funciar al românilor, un creştinism trăit în toate împrejurările vieţii, dincolo de zidurile bisericii. Mai mult ca oriunde, la români instituţia bisericii nu este hotărîtoare pentru o viaţă creştinească. Drept care biserica a putut funcţiona foarte bine într-o limbă neînţeleasă vreme de un mileniu aproape, iar introducerea limbii române ca limbă de cult, în locul celei străine şi neînţelese, nu a fost rezultatul unei necesităţi organice a vieţii creştineşti. Căci la români trăirea creştinească în afara zidurilor bisericii este mai puternică decât la majoritatea celorlalte popoare creştine. Toate acestea putând dovedi că încreştinarea românilor, a daco-romanilor, a fost un proces “natural”, greu de remarcat chiar şi pentru cei ce erau atinşi de desfăşurarea sa. Nu oare această “origine” a creştinismului românesc explică (ori se leagă de) binecunoscuta toleranţă religioasă a românilor?

În disputa pe care o stârnesc contestatarii daco-romanilor în nordul Dunării, în Dacia de odinioară, cade deci foarte potrivit cuvîntul român, cu polisemia sa, punându-ne dinaintea întrebării: în ce condiţii cuvîntul romanus sau român putea căpăta şi înţelesul de “creştin”? În sudul Dunării sau în nord? Evident, acest sens îl putea dobândi numai într-un spaţiu în care românii erau singurii creştini! Extrem de puţin probabil în sudul Dunării, aflat sub autoritatea nu numai a împăratului bizantin, dar şi a Patriarhiei din Constantinopol. Cu atât mai mult cu cât în sudul Dunării românii ar fi primit creştinismul prin alt popor, prin altă limbă, ceea ce i-ar fi determinat pe români să îmbogăţească cu sensul de “creştin” cel mult polisemia cuvîntului care denumea populaţia prin a cărei limbă s-a creştinat. Observaţia aceasta ne face să imaginăm şi alt mod în care cuvîntul român va fi căpătat sensul de “creştin”: acest sens l-au adăugat populaţiile barbare care se vor fi creştinat în procesul asimilării lor etnice de către români. Oricum, sensul “creştin” al cuvîntului român nu putea să apară decât în nordul Dunării, într-un teritoriu bântuit de păgâni, de barbari.

Dacă ar fi adevărat ceea ce susţin adversarii noştri, şi anume că românii vin în nordul Dunării şi în Transilvania prin secolele XII-XIII, e de neînţeles această evoluţie semantică întrucât la acea dată erau creştinaţi şi slavii, şi maghiarii, ba chiar şi cumanii. Faţă de cine s-ar mai fi simţit atunci românii creştini, dacă ceilalţi nu erau păgâni, ci tot creştini?

Cuvîntul român, prin sensul “creştin” ce s-a adăugat celui iniţial, vine aşadar să depună o mărturie foarte grea în sprijinul continuităţii româneşti în nordul Dunării. Ba mai mult! Această polisemie este în stare să ne dea o idee şi asupra condiţiilor în care s-a menţinut romanitatea nord-dunăreană. Şi anume, conştiinţa etnică a apartenenţei la o anumită comunitate, distinctă cel puţin, dacă nu şi superioară, faţă de neamurile care, în curgerea lor stereotipă spre sud şi vest, roiau nestatornic pe aceste meleaguri carpato-danubiene, această conştiinţă etnică a căpătat un sprijin puternic din partea religiei creştine, la care multă vreme au fost închinători numai românii în acest spaţiu. Aşa se face că român, la înţelesul de romanus, îl adaugă şi pe cel de chrestianus. Această îmbogăţire a cuvîntului român (sau romanus) cu sensul “creştin” este greu de explicat în condiţiile în care românii ar fi venit din sudul Dunării.

În strânsă legătură cu această frumoasă dezvoltare semantică a etnonimului român, va trebui să ţinem seamă şi de condiţiile în care s-a păstrat în limba română cuvîntul populus. (Cuvîntul senatus, din păcate, nu s-a mai păstrat şi el în limba română…) Popor, în primele texte româneşti şi la nivelul… poporului, a însemnat mai ales “comunitatea credincioşilor creştini”. Poporenii sunt, în general, cei ce frecventează aceeaşi biserică, iar a poporî, în vechime, avea înţelesul bisericesc “a păstori”. Adăugând şi expresia “lege românească”, cu înţelesul de “credinţa creştină, ortodoxă”, vom înţelege mai bine cât de îndreptăţiţi suntem să vorbim de o viaţă creştinească deosebit de autentică a românilor, încă din cele mai vechi timpuri. Într-un fel, chiar din vremuri precreştine…

Consemnând păstrarea în limba română a lui populus › popor, să-l amintim şi pe gint ‹ lat.gens, gentis, încă viu în primele texte româneşti. Vom conchide astfel că pentru români, conştiinţa romanităţii era întărită şi de o înţelegere clară a funcţiei pe care o are în toată lumea apartenenţa individului, a insului, la o anumită ginte, la un anumit popor, detaliu care face rezonabil “miracolul” românesc al dăinuirii ca popor, ca ginte latină în această parte a lumii, aici, “în calea tuturor răutăţilor”.



(Post scriptum 2013

Afirmaţia că românii s-au creştinat printr-un proces „organic” şi au dobândit astfel o autenticitate aparte în trăirea sentimentului religios, a căpătat o confirmare de nimeni dorită în anii dictaturii comuniste. Dacă comparăm destinul bisericilor ortodoxe din ţările socialiste, din Rusia, Ucraina, Bulgaria, Serbia, Albania şi România, confruntate toate cu ateismul de stat cominternist, atât de agresiv şi de stupid, constatăm că românii, ca ortodocşi, au supravieţuit cel mai bine. Am putea spune chiar că Biserica Ortodoxă română a ieşit întărită din pustiul bolșevic prin care a fost nevoită să treacă. Este meritul şi al ierarhilor ortodoxiei române, dar este greu de imaginat, pentru cine îi cunoaşte pe români, cum ar fi renunţat aceştia la taina botezului pentru copiii lor, la cununia cu preot ori la slujba de înmormântare a părinţilor, la vopsitul ouălelor la Paşte, la colindele de Crăciun etc., sau cum ar fi acceptat aceştia transformarea bisericii din sat în depozit de mărfuri sau sală de „reuniuni tovărășești”. Unde acest lucru s-a întâmplat, în mai toate ţările comuniste, se poate vorbi de o descreştinare, în anii comunismului, la fel de rapidă şi de „neorganică” pe cât fusese de ne-„naturală” la vremea ei creştinarea, amândouă, creştinarea şi descreştinarea, producându-se din voinţa imperială, adică din voinţa altcuiva, nu a poporenilor… La români, voința de a fi creștini, de a-și păstra această componentă esențială a identității lor ca persoane umane, a fost de neclintit.)



***



Cuvîntul român şi-a mai adăugat un sens: “bărbat, soţ”. Această evoluţie semantică este cel mai uşor de explicat prin ipoteza că fie romanii colonizaţi, fie, mai târziu, românii, în contact cu alte neamuri, au participat la întemeierea unor familii mixte (româno-“barbare”) îndeosebi ca parte masculină, repetând, în condiţii diferite, situaţia ce odinioară, la începuturi, se rezolvase prin raptul sabinelor. Această ipoteză, relativ simplă, poate părea chiar simplistă dacă nu ar concorda cu alte mărturii lingvistice, cu alte modificări semantice: veteranus devine în româneşte bătrân, iar miles (“soldat”) devine, foarte probabil, mire. În acest context nu e de mirare că romanus ajunge să însemne “bărbat, soţ”. Colonizarea Daciei s-a făcut şi prin aportul unor miles şi veteranus, lucru mai mult ca probabil, aceştia reprezentând o bună partidă pentru fetele şi femeile de prin partea locului, având deci trecere dinaintea acestora, atâta încât să se ajungă la modificările semantice amintite.

Însă în acelaşi sens s-ar mai putea lua în seamă şi alte cuvinte. Astfel, latinescul familia devine în româneşte femeie. (Cuvîntul românesc familie este împrumutat recent din limbajul internaţional.) Persoanele mai puritane vor putea interpreta această modificare de sens în legătură cu natura relaţiilor dintre bărbaţii (romani sau daci) şi femeile de aici, bazate pe idealul întemeierii de familii!…

De asemenea, e de luat în seamă că onomastica românească, la nivelul popular, păstrează foarte puţine nume de persoane din epoca străveche, nume precreştine, din epoca de formare a limbii şi poporului român. Aceste nume ar fi, după unii autori, numai următoarele: Barbu, Bărbat, Bucur, Nicoară, Petre şi Vintilă. După cum se vede, afară de Bucur, de origine probabil geto-dacă, celelalte cinci onomasticoane sunt (ori par a fi) de origine latină, iar toate şase sunt nume de bărbaţi. Cel mai vechi nume feminin se pare că este Varvara. La nevoie, şi în măsura în care concordă cu alte elemente, această împrejurare ne dă o indicaţie preţioasă asupra naturii relaţiilor dintre români şi noroadele “varvare” în trecere pe meleagurile nord-dunărene.

Amestecul de populaţie se pare că s-a făcut cu precădere prin integrarea în comunitatea românească a unor femei de alt neam. Altfel spus, căsătoriile mixte, atunci când s-au produs, au fost îndeosebi între romani (români) şi femei de alt neam. Oricum, ajunge până în zilele noastre un bun renume de soţ al românilor, trecerea pe care aceştia au avut-o întotdeauna la sexul frumos şi simţitor… Mărturiile sunt numeroase şi, după cum se vede, ele răzbat şi în limbă. De frecvenţa căsătoriilor mixte în această formulă, am putea lega şi naşterea unei expresii precum “deh, Ioane, deh! Eu româncă, şi tu, deh!”, care se foloseşte atunci când tocmai persoana cea mai îndreptăţită este exclusă de la exercitarea unui drept sau de la o recompensă binemeritată. Această expresie este cel mai uşor de imaginat în gura unei neveste de alt neam, care ajunge să treacă ea drept româncă, iar… românul ei drept altă naţie!…

Fireşte, se iese astfel din limitele a ceea ce obişnuim să considerăm a fi o argumentaţie ştiinţifică, dar acesta nu e un motiv suficient pentru a ocoli un aspect al relaţiilor umane, căruia altminteri, şi îndeosebi în viaţă, i se dă o mare şi binecuvîntată importanţă. Când ne întrebăm care vor fi fiind cauzele ce au determinat miracolul formării şi dăinuirii poporului român în teritoriul european cel mai expus deznaţionalizării, va trebui, lăsând de-o parte orice sfială, să luăm în consideraţie toate aspectele, toate cauzele. Dar chiar toate!

Fie-ne îngăduit aceasta întrucât începutul a fost deja făcut de preopinenţii noştri maghiari. Într-o în curând celebră “Istorie a Transilvaniei” [7], scoasă de Academia de la Budapesta, în 1986, se face în mod repetat aprecierea că românii, pripăşiţi în Transilvania în secolul al XIII-lea, au ajuns să-i copleşească numeric pe ceilalţi locuitori prin… prolificitatea lor şi prin practicarea poligamiei!!… Acceptând să mutăm disputa şi pe acest teren, luând deci în discuţie şi “această poznaşă trebuşoară şi gingaşă în multe privinţe”, cum ar numi-o hâtrul de Ion Creangă – altminteri şi el descendent al unei familii de ardeleni, va trebui să traducem prolificitatea românilor – termen cam vag, în termeni mai precişi, lăsând totuşi cititorilor plăcerea să-i găsească propriu-zis. Nu le va fi greu! Oricum, pentru orice cunoscător al problemei, pare evident că resentimentele maghiare faţă de români sunt net diferenţiate între bărbaţi şi femei, unguroaicele având o părere mult mai bună despre români decât cea pusă în circulaţie de o anumită publicistică maghiară scrisă exclusiv de bărbaţi. Căsătoriile mixte în Ardeal între soţ român şi soţie unguroaică sunt, în tot cazul, mult mai numeroase decât în cealaltă formulă posibilă. Nu prea credem noi în psihanaliză, dar câteodată – şi comportamentul unora dintre preopinenţii noştri ne oferă ocazia – psihanaliza se impune, cu necesitate, de la sine, dacă vrem să cunoaştem într-adevăr toate dedesubturile disputei, care a luat uneori şi aspecte psiho-patologice, dar nu de ambele părţi! Ne vine în minte, în ordinea de idei sugerată de însăşi Academia Ungară, precizarea pe care Tudor Arghezi o făcea în Tablete din Ţara de Kuty: “Ca om cult şi documentat, este sigur că dumneata nu ai dat crezare fabulei cu raptul Sabinelor. Aceste agreabile minoritare au fugit din aşternut, de lângă bărbaţii lor, şi au trecut în cămaşă de noapte la vrăjmaş. Suntem urmaşii bine înzestraţi ai acestor duşmani admirabili”… (vezi capitolul O vizită matinală).

Dar e foarte probabil ca această aleasă virtute să nu ne vină numai de la romani, dacii nefiind mai prejos ca aceştia, dacă e să ne luăm după faima ce şi-o dobândiseră strămoşii noştri daci în lumea elenă: “Aşa suntem noi, tracii toţi, şi mai ales geţii – mă mândresc că mă trag din neamul getic: nu suntem din cale afară de cumpătaţi. Nici unul dintre noi – mărturisea un personaj al lui Menandru – nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, iar unii chiar mai multe. Când se întâmplă să moară cineva care n-a avut decât patru sau cinci neveste, oamenii din partea locului spun: Bietul de el n-a fost însurat, n-a cunoscut plăcerile iubirii!” Cum era oare să piară sămînţa unor asemenea oameni?!…

Întorcându-ne la mobilul propriu-zis al acestor pagini, să precizăm totuşi că sensul “bărbat, soţ”, pe care îl capătă cuvîntul român, nu ne aduce nici un indiciu cu privire la locul de formare şi de desfăşurare istorică a poporului român. Ci numai despre cum s-a născut acest popor, prin ce argumente, invincibile!, românii s-au menţinut şi s-au impus în istorie.

Alta este situaţia sensului “om, în general; persoană, ins” cu care, de asemenea, s-a îmbogăţit cuvîntul român. În ce împrejurări cuvîntul român sau romanus, ca etnonime, puteau să ajungă la sensul “om, în general”?

Nu credem că românii vor fi nutrit sentimente atât de rasiste încât să-i excludă pe ceilalţi semeni de la condiţia de om, pe care să nu şi-o recunoască decât lor înşişi. Singura explicaţie posibilă imaginează o epocă de istorie românească în care românii, de voie, de nevoie, s-au izolat de alte neamuri, s-au retras din calea lor, împuţinându-şi contactele cu cei de altă naţie, de altă limbă. Acestea, precum se va vedea în capitolul următor, sunt exact condiţiile pe care istoricii, cu alte argumente, le-au imaginat în încercarea de a explica supravieţuirea neamului românesc la nord de Dunăre. Numai aici, unde varietatea etnică era atât de mare şi de schimbătoare, numele celor statornici pe aceste ţinuturi putea să devină sinonim al cuvîntului “om, în general; persoană, ins”. Pe de o parte relativa izolare de alţii, pe de altă parte instabilitatea, forfota curgătoare spre miazăzi şi apus a celor de altă naţie, câteşi două ne trimit spre acelaşi spaţiu carpato-dunărean. Numai aici se puteau împlini condiţiile imaginabile în care romanus (român) să mai capete şi înţelesul “om, în general; persoană, ins”. În sudul Dunării sunt greu de imaginat condiţiile în care s-ar fi produs această schimbare de sens.

În fine, român mai are şi înţelesul de “ţăran”. Cum s-o fi ajuns şi la acest înţeles e lesne de ghicit. Chiar şi pentru adversarii continuităţii româneşti în nordul Dunării. În ansamblul teoriei acestora, un loc de seamă îl ocupă teza că până în secolul al XII-XIII-lea românii s-au ocupat numai cu păstoritul, îndeletnicire de pe urma căreia românii au descoperit belşugul şi frumuseţile Transilvaniei, unde au imigrat în valuri, de păstorit legându-se aşadar“nomadismul românesc”, cu care ne fericesc istoricii maghiari. Ceva dreptate au însă şi aceştia: căci cine ar nega despre români că nu s-ar fi îndeletnicit dintotdeauna şi cu păstoritul?! Românii înşişi nu neagă şi, propriu-zis, o recunosc cu mândrie. Nu există meserie pe care românii s-o fi cinstit mai mult ca pe acestea două: de cioban şi de ţăran, de agricultor. Iar între ele două dacă ar fi să alegem, cu greu ne-am hotărî să decidem care e mai românească: legenda Mioriţei sau datina Pluguşorului?

Strădania unor istorici maghiari de a ne scoate un neam de nomazi îi împinge şi la această contestaţie: românii nu se ocupă cu agricultura decât de câteva veacuri încoace! În orice caz, i-au descoperit utilitatea şi tainele abia după ce s-au sedentarizat în nordul Dunării!… Deci după secolul al XIII-lea! Vom vedea peste trei capitole, în detaliu, cât de întemeiate sunt asemenea teorii. Deocamdată să ne mulţumim a băga de seamă că împotriva lor depune mărturie polisemia cuvîntului român.Dacă român ar însemna “cioban”, “păstor”, atunci lucrurile ar fi stat cu totul altfel şi noi înşine am fi avut cu cine sta de vorbă pe tema nomadismului românesc!

Fireşte, făcând afirmaţia de mai sus, ne aducem cu toţii aminte că valah, în schimb, chiar asta ajunge să însemne: “cioban, păstor”. Nu numai în limba unor popoare învecinate, ci şi în cea mai veche tradiţie atestată. Nu zice vestitul Anonymus de altădată Blachi ac pastores Romanorum: Vlahii adică păstorii Romanilor? Şi atunci?!

Atunci va trebui să judecăm aşa: străinii îi numesc pe români vlahi şi îi consideră pe mai toţi ciobani, păstori, ceea ce înseamnă că vlahii pe care neamurile învecinate i-au cunoscut erau mai ales păstori! Românii se numesc pe ei înşişi români şi fac din acest cuvânt un sinonim al cuvîntului ţăran, deoarece ei între ei românii se ştiu mai ales ţărani.

Deci ce sunt românii?

Evident, şi una şi alta! Străinii i-au cunoscut pe români, pe vlahi, ca păstori, pentru că aceştia cutreierând cu turmele lor după păşuni ajungeau şi-n ţinuturi unde nu mai locuiau români, pentru străinii de pe acolo vlahii arătându-se numai în ipostaza lor… pastorală. Iar în ţinuturile româneşti, unde cuvîntul vlah nici nu e cunoscut propriu-zis, căci este, în limba română, un cuvînt împrumutat (sic!), mai mult pe cale livrescă decât populară, circulă cuvîntul român, care ajunge să însemne şi “ţăran”, dintr-un motiv simplu de înţeles: cei mai mulţi români îşi câştigă… pâinea muncind-o la câmp. În mod semnificativ, vlah ajunge să înseamnă “păstor” în afara spaţiului românesc. În limba unor populaţii care au trăit printre români şi ne numesc tot vlahi, cuvîntul vlah nu ajunge nicicum să însemne “păstor”. Nici măcar şi îndeosebi în limba secuiască sau a maghiarilor din Transilvania ori a saşilor. Cu excepţia fireşte, a inventatorilor istoriografi, care-i văd pe toţi românii vânturând cu turmele Peninsula Balcanică, rătăcitori şi nomazi, cu cortul în căruţă şi ciurda de copii hărmălăind gălăgioasă în urma turmei de mioare. Zău, mai că ne pare nouă rău că n-a fost să fi fost aşa…



(Post scriptum 2013 Un cuvînt în plus pentru relaţia dintre români şi îndeletnicirea de cioban: se poate spune că ciobanii, mocanii ardeleni îndeosebi, au jucat în istoria românilor un rol comparabil cu rolul corăbierilor, al marinarilor, în istoria englezilor. La fel cum marinarii au descoperit noi teritorii pentru extinderea în spaţiu a supuşilor Coroanei britanice, la fel ciobanii, deseori întemeietori de aşezări umane, au lăţit spaţiul românesc, al limbii române. Au făcut-o, în mod paradoxal, mai ales spre Est, iradiind din Ardeal, în „descălecări” de mii de ori repetate, întemeind așezări românești până în îndepărttatul Caucaz, dincolo de Bug și chiar de Nipru, dar și spre Apus, în Slovacia, în Polonia. Toponimele care sunt derivate prin sufixul –eşti de la nume de persoane consemnează astfel care familie, a cărui cioban, şi-a făcut sălaş statornic în acel loc, după modelul perfect reprezentativ al ciobanului Bucur,București… Cf. Ipoteşti de la Ipate, Nicoreşti de la Nicoară, Brăneşti de la Bran, Bălceşti de la Balcu etc.

Mai mult, însăşi limba română, în mulţimea de expresii şi locuţiuni, este marcată cel mai mult de universul ciobăniei, la fel cum engleza de cel marinăresc: a înţărca, a scoate untul (din cineva), nu-i nici o brânză, a-şi pune în cârd cu cineva, urma culege turma, ca măgarul între oi, mielul blând suge la două oi, brânză bună în burduf de câine etc .

Pentru a accepta comparaţia propusă mai trebuie ştiut că în transhumanţa lor prin teritorii deseori deloc sau prea puţin locuite, ciobanii români nu erau în postura celor trei ciobani din Mioriţa, ci turmele erau însoţite de adevărate echipaje, de zeci de persoane, fiecare cu rostul său bine precizat şi ierarhizat în economia ciobănitului, de la baciul atotputernic până la cel mai fraged copilandru cu atribuţii de strungar, aidoma unui mus de pe corabie… Meseria de cioban însemna o suită de etape, de trepte profesionale, iar trecerea de la una la alta, urcarea în „grad”, era atent condiționată de performanță, de dibăcia, talentul și perseverența „candidatului”. Mai ales viața la stână avea ritualuri și reguli neschimbate de sute de ani, aducând în unele privințe cu viața de austeritate și ascultare dintr-o mânăstire! A existat o componentă religioasă, mistică, a acestei îndeletniciri, credințe și „eresuri” specifice, al căror farmec ar fi păcat să se piardă înainte de a fi înregistrat de specialiști, de scriitori…)



***

Ca să epuizăm inventarul de sensuri cu care s-a îmbogăţit, după două milenii de istorie, cuvîntul român, ar mai fi de amintit şi sensul “iobag”, cu care, într-un chip ciudat, s-a ales cuvîntul român în Muntenia, în Ţara Românească aşadar. Istoricii încă nu au reuşit să explice satisfăcător această complicare semantică, evident târzie, a cuvîntului. Impresia noastră, după lectura câtorva din cele mai vechi documente în care cuvîntul român începe să fie folosit cu acest înţeles, e că prin rumânirea unor ţărani li se impunea o “legare de pământ”, o anumită statornicie în spaţiul românesc!… Desigur, pare că fac astfel o pledoarie pro domo, de aceea nu insist în a dovedi că am dreptate. La polul opus, interpretarea că numai rumânii(iobagi) erau români, iar boierii ar fi fost de altă naţie, lăsând de-o parte faptul că nu este susţinută de alte dovezi, dacă ar fi s-o raportăm la subiectul acestor pagini, tot teza continuităţii româneşti ar sprijini-o.

Oricum, adăugarea acestui sens pare a fi cea mai recentă şi “mai” regională, mai neorganică cu structura semantică în întregimea ei, considerată ca întreg. Dezvoltarea la cuvîntul român a înţelesului “iobag” mai trebuie pusă în legătură şi cu faptul că acest adaus semantic se produce într-un spaţiu numit ţară românească, ceea ce ne obligă să privim cu şi mai mult suspiciune ipoteza de mai sus!

Credem, de asemenea, că în explicarea acestei evoluţii semantice va fi să ţinem seama şi de cuvîntul pământean, care denumeşte populaţia românească autohtonă, străveche. Nu cumva în acest larg context, rumânirea, ca legare de pământ, capătă un înţeles mai adânc, dedus din conştiinţa că românii sunt pământenii acestei ţări româneşti?

Completare 2013, august: Primele atestări ale cuvîntului rumân cu acest sens apar în acte care privesc re-aducerea în Țară, pe vremea lui Mihai Viteazu, a mii de țărani care, ca să scape de birurile brusc crescute, s-au refugiat în sudul Dunării. De acolo au fost aduși cu forța și „rumâniți”, cu un sens neclar în primele documente. Nu este de exclus sensul „obligați să trăiască în Țara Rumânească”. Motivul: acei țărani erau etnici rumâni și lucrul acesta trebuia să fie bine precizat. Apoi, evoluția de sens de la „țăran român iobag” la „iobag”, fără altă componentă semantică, este ușor de acceptat. Repet: lectura primelor documente istorice care vorbesc de rumâni și de rumânire permite, ba chiar impune această lecțiune. De asemenea, trebuie precizat că în niciuna din limbile vecine cuvîntul rumân (român) nu are sensul de „iobag”! (A se vedea în acest sens cartea lui Giurăscu tatăl asupra „rumânilor”.)

Pe lângă polisemia cuvîntului român, mai e de luat în considerare familia de cuvinte derivate de la român: româncă, româncuţă, românaş, româneşte, românesc, românie, româneţ, a români, aromân, megleno-român, istro-român, românime, românitate, a româniza, românizare, filo-român, românism, antiromânism, românistică şi altele. Cu circulaţie în popor, deci mai vechi, sunt primele: româncă, româncuţă, românaş, româneşte, românesc, românie, a români, ar(o)mân. Toate aceste derivate pornesc de la sensul etnonimic al cuvîntului român, adică nu există nici un derivat al lui român care să dezvolte vreunul din sensurile deci secundare ale acestui cuvînt. Poate în românesc, româneşte găsim, uneori, o depăşire a sensului primar al cuvîntului rădăcină: a spune cuiva în faţă, verde, româneşte, tot adevărul sau luptă dreaptă, românească în care românesc, româneşte par să denumească un stil comportamental, o atitudine morală. De asemenea, a români, a face român, regional, poate să însemne şi “a boteza, a creştina”, sens regăsit şi-n expresia lege românească, “religia creştinească ortodoxă”.

În acelaşi sens, va trebui să consemnăm mulţimea expresiilor populare (proverbe, zicători) în care apare cuvântul român. Iată câteva dintre ele, adaos la cele deja amintite mai sus: aşa-i vorba românească, cu două înţelesuri; românul nu piere; dă-mi Doamne, mintea cea de pe urmă a românului; codrul, frate cu românul; român verde; a simţi româneşte; mai dă, române, mai lasă, jupâne; deh, Ioane, deh! Eu româncă şi tu, deh; cine a văzut român sătul? Aşa-i românul nostru, duce s… de căpăstru etc.



(Post scriptum 2013: cu nesfârșită mâhnire consemnez apariția după 1990 a unui nou derivat, care ne-a fost impus de realitățile noi, atât de neprielnice, cu care ne confruntăm. Cuvîntul de-românizare… Se vorbește de „de-românizarea României”! Acesta este numele celei mai mari primejdii pentru noi, românii, din ultimii 200 de ani!… Este marele câștig dobândit în decembrie 1989, plătit atât de scump atunci și de atunci mereu…)

***



Toate acestea dovedesc o poziţie extrem de puternică a cuvîntului român în structura limbii române. Această poziţie nu avem voie să n-o legăm de un suport psihic, sufletesc. Drept care ne vedem îndreptăţiţi să conchidem că aceste structuri lingvistice sunt dovada bunei funcţionări a unui neadormit instinct naţional, a unei voinţe de românitate! Repet: voinţă de românitate, element de care dacă vom ţine seamă, discuţia noastră capătă o coerenţă altminteri de neatins. Această voinţă explică – dacă nu singura, în orice caz cel mai bine – păstrarea cuvîntului romanus la această margine a Imperiului roman. Poate că tocmai această aşezare, la marginea cea mai ameninţată a imperiului, a fost de natură să întărească, să fortifice reazemul sufletesc al conştiinţei de roman.

Să fi contat oare – în mod cu totul paradoxal, însăşi împrejurarea că Dacia a fost prima dintre provinciile abandonate de puterea Romei?!… Adică părăsită de administraţia imperială într-un moment de maximă extensie a imperiului, când calităţii de roman, de civis romanus, i se acorda o maximă preţuire, neegalată în istoria lumii, ceea ce va fi lăsat, celor ce rămâneau romani în afara hotarelor imperiului, o conştiinţă romană, imperială, extrem de puternică, precum şi ardoarea de a se şti mai departe romani, amândouă extrem de vii?…

Părăsită administrativ şi militar, Dacia şi locuitorii ei nu vor lua parte la procesul de decădere ce va urma!

Peste un secol, un secol şi ceva, locuitorii unui imperiu roman decăzut, aflat în pragul destrămării sau chiar desfiinţat nu atât de acţiunea barbară cât sub povara propriilor păcate, nu vor mai avea din ce să-şi întărească o conştiinţă romană cu care să înfrunte veacurile. Şi nici nu e de mirare că nu-şi vor mai zice romani cei ce vor asista, vor participa, neputincioşi sau vinovaţi, la prăbuşirea Imperiului roman, la decăderea acestuia.

Despre aceşti cives romani de la sfârşit de imperiu, martori lucizi precum Salvianus vor consemna cu amărăciune că “ei se strămută peste tot locul, fie la goţi, fie la bacauzi, fie la alţi barbari ce stăpânesc pretutindeni, şi nu le pare rău că s-au strămutat să trăiască acolo. Căci vor mai bine să trăiască liberi sub înfăţişarea unor captivi, decât să fie captivi sub aparenţa de oameni liberi. Astfel, de numele de cetăţean roman, odinioară nu numai foarte preţuit, ci şi cumpărat foarte scump, oamenii se leapădă acuma de la sine şi fug de el”. [8]

Separarea Daciei de imperiu la finele secolului al III-lea, într-un moment de maximă prestanţă a prestigiului roman, când “numele de cetăţean roman era foarte preţuit”, va fi avut şi această consecinţă fericită: în Dacia, mai bine ca în alte provincii ale imperiului, s-a conservat mândria şi voinţa de a fi roman. Şi odată cu ele şi cuvîntul romanus›român. Căci,“de când e suflet de român pe faţa pământului – va băga de seamă la rândul său Eminescu, românul a fost mândru de a fi român”.

Această voinţă, de a rămâne romani, va fi fost mai mică, poate, printre romanii din Apus, din Galia, de pildă, care au găsit cu cale să renunţe la numele de romanus pentru a-l adopta pe cel al grupului etnic minoritar al francilor cuceritori, după o socoteală pe care şi-au mai făcut-o şi alţii, de-a lungul istoriei. Romanicii din Dacia s-au găsit şi ei – nu o dată, ci de nenumărate ori – în situaţia de a fi stăpâniţi de alţii, oprimaţi chiar. A existat şi reacţia de a trece de partea stăpânitorului, a cuceritorului, de a abandona etnicitatea părinţilor, adoptând o altă naţionalitate, un alt nume, prin care viaţa să devină mai uşoară, mai sigură, dar aceasta s-a petrecut numai la nivelul unor existenţe individuale, eşuate. Ca popor, românii şi-au păstrat neschimbată vreme de 2000 de ani conştiinţa unei anumite identităţi etnice, distinctă de a celor din jur, pe care n-au acceptat s-o piardă indiferent de preţul plătit pentru menţinerea acestei identităţi inconfundabile.

În general, lingviştii şi istoricii români se feresc să ia în consideraţie un asemenea factor:voinţa de a fi şi rămâne român. Dintre ei, cel mai departe a “îndrăznit” să meargă Al. Rosetti, în a sa clasică definiţie genealogică a limbii române: “Acei care ne-au transmis limba latină, din tată în fiu, în aceste părţi dunărene, au avut întotdeauna conştiinţa că vorbesc aceeaşi limbă (latina), spre deosebite de acei care vorbeau alte limbi. Se poate deci vorbi, în acest caz, de «voinţa» vorbitorilor de a întrebuinţa o anumită limbă, şi nu alta”.

Această definiţie este întru totul exactă şi mai ales în momentul în care ia în consideraţie factorul sufletesc, subiectiv. Din păcate, uităm de acţiunea acestui factor şi, păcăliţi de cuvinte, de opoziţia subiectiv-obiectiv, ocolim ca neştiinţifică, invocarea acestui factor. Sigur, e neştiinţific că oamenii au şi aşa ceva, o viaţă sufletească! Pe cât de neştiinţific însă e sufletul omenesc, pe atât el este de adevărat, de real! Cum oare să nu ţinem seamă de el măcar atunci când încercăm să explicăm faptele omeneşti?! Căci faptă omenească este şi conservarea, în Dacia, a unei anumite conştiinţe etnice, a unei anumite limbi, vreme de peste un mileniu, împotriva unor adversităţi care era de aşteptat să ne fie fatale. Din fericire, în lumea asta nu se întâmplă numai ceea ce ne aşteptăm să se întâmple. Aşa a apărut şi viaţa! La fel şi omul! În pofida tuturor aşteptărilor!… Şi, la fel, în istoria omenirii se mai petrec şi “miracole”, cum au numit unii supravieţuirea poporului român. Miracolul românesc rămâne de neexplicat atâta vreme cât nu vom lua în consideraţie şi voinţa strămoşilor noştri de a fi şi rămâne români! Căci istoria se face şi cu sufletul, nu numai cu pântecele, factorul obiectiv prin excelenţă!

Pentru început, această voinţă a crescut firesc din conştiinţa că a fi roman, a fi civis romanus, este un titlu de nobleţe, o pecete a calităţii umane superioare. Cu atât mai mult acei cives romani rămaşi în nordul Dunării, spectatori la goana penibilă a barbarilor spre luminile Romei, vor fi nutrit voinţa de a rămâne ceea ce se ştiau a fi, voinţa de a nu se amesteca cu alte noroade. Iar atunci când amintirea Romei va păli, conştiinţa că sunt români=creştini, înconjuraţi de păgâni, îi va menţine într-o relativă izolare de aceştia. Creştinarea de timpuriu a românilor i-a salvat, pentru câteva secole, de la amestecul cu păgânii, adică cu alte popoare. Acest amestec se va produce masiv atunci când în jurul românilor se vor sedentariza populaţii creştinate, căci va dispărea astfel un foarte important criteriu al identităţii naţionale: religia creştină. Rezultatul acestui amestec va fi diferit: în sud românii vor fi câştigaţi în cele din urmă pentru limba şi conştiinţa slavă, iar în nordul Dunării slavii vor fi ei românizaţi, şi o dată cu românizarea acestor slavi, limba română se va îmbogăţi cu o sumedenie de elemente lexicale slave, care îi vor da o înfăţişare specifică, în contextul romanic.

Odată cu căderea Bizanţului şi instaurarea în Europa de sud-est a puterii otomane, românii vor găsi din nou în religia creştină un temei al identităţii naţionale, un “pretext” salvator. Chiar şi schisma dintre catolici şi ortodocşi îi va ajuta pe români să afle un reper exterior nou instinctului lor de conservare a fiinţei naţionale, ameninţată de imperialismul catolic – maghiar şi polonez. Iar când ortodoxia, odată cu ridicarea imperiului rus, pierde relevanţa politică, devenind chiar primejdioasă, conştiinţa latinităţii, ridicată de cărturari la rangul de idee politică, va anima lupta noastră pentru neatârnare timp de două secole şi mai bine, deschizând în cultura şi viaţa publică românească ferestre mari spre Occidentul în primul romanic.

În fine, când Occidentul acesta va părea şi el că ameninţă, îndeosebi cultural, identitatea românească, conştiinţa românească va descoperi un sprijin neaşteptat în autohtonismul dacic, revendicând, în numele componentei geto-dacice a plămadei noastre etnice, dreptul de a se distinge şi de celelalte popoare romanice, dar mai ales de Occident, acel Occident de care românii s-au simţit de prea multe ori trădaţi în clipele cele mai grele ale istoriei lor din ultima sută de ani…

Acestea ar fi reperele succesive care au uşurat funcţionarea voinţei de a fi român. Astăzi, această voinţă are temeiuri multiple, greu de redus la o formulă succintă. Printre aceste temeiuri se află însă şi stupoarea că ungurii mai au cuvînt să revendice vreo palmă de pământ din Transilvania. Rolul pozitiv pentru români al propagandei maghiare revizioniste îi priveşte mai ales pe românii din străinătate, dezbinaţi pe te miri câte şi care motive. Agitaţia maghiară în jurul Ardealului, singură ea reuşeşte, când şi când să-i unească! Să le ofere un numitor comun!… Astfel, vocaţia Ardealului de a fi izvorul românităţii nu se dezminte nici în aceste condiţii mai puţin fireşti pentru o existenţă naţională.

Dar nu întârziem să băgăm de seamă că această agitaţie o provoacă în primul rând … emigraţia maghiară! Adică, ne întrebăm, nu cumva din aceleaşi pricini?!… Nu cumva şi pentru emigranţii maghiari această chestiune “a Transilvaniei” este singura ocazie în care cad cu toţii de acord între ei, maghiarii din diasporă!?… Iar şi mai şi ne întrebăm dacă n-ar fi oare cazul ca atât maghiarii din emigraţie, cât şi românii, să-şi afle alte motive de solidarizare, alte imperative, mai potrivite realităţii şi lumii în care trăim, şi mai ales în ei înşişi descoperind nevoia de a fi mai departe maghiari ori români! Iar chestiunea Transilvaniei s-o lase în plata Domnului, căci pe lângă îndoielnicul bine ce-l face celor din străinătate, români sau maghiari, aici, în ţară, această agitaţie tensionează în mod artificial relaţiile umane dintre oameni care se văd zi de zi, împiedicându-i să se salute cu cugetul limpezit de orice gând şi resentiment ascuns.



22. Vezi Gh. Ivănescu, Istoria limbii române, Bucureşti, 1980, p. 250

1. Vezi Vasile Arvinte, Român, românesc, România, Bucureşti, 1983, p. 48

2. Vezi Mircea Păcurariu, Istoria bisericii ortodoxe române, Bucureşti, 1980, p. 51-73

3. Vezi Mircea Eliade, De la Zamolxis la Genghis-han, Bucureşti, 1978; Ioan G. Coman,Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, 1979

4. Vezi Ioan G. Coman, op. cit., p. 54-55

5. Vezi B. P. Haşdeu, Studii de lingvistică şi filologie, vol. II, Bucureşti, 1988, p. 226-242

6. Vezi R. Gryson, citat în “Magazin istoric”, 1987, nr. 5, p. 56

7. Vezi Erdély története, Editura Academiei Ungare, Budapesta, 1986, sub redacţia lui Köpeczi Béla

8. Salvianus, V, 5; Patro’. Lat., LIII, 99


1986

Ion COJA

*****

Nota autorului. Se republică acest text în memoria dumnealor ELENA SLAVE și PAUL MICLĂU. Textul a fost prezentat la Facultatea de limbi străine la Sesiunea științifică dedicată aniversării centenarului Independenței, deci în 1977. Am primit atunci elogii neașteptat de călduroase din partea lui Paul Miclău. Printre altele, acest text a zis că este „o veritabilă Cântare a României argumentată științific”. Paul Miclău era un profesor bine sincronizat la noutățile din filologie, din lingvistică, un „modernist”. Cu atât mai mult au contat cuvintele sale în orientarea discuțiilor care s-au purtat pe marginea acestui text avântat naționalist. Nu a deranjat pe nimeni, dimpotrivă.

În ce o privește pe soția sa, ELENA SLAVE, dînsei îi datorez cariera universitară. I-a plăcut cum i-am răspuns la examen, m-a luat de mână și m-a dat …pe mâna lui ALEXANDRU GRAUR. Toți trei mi-au luat apărarea în mai multe rânduri, când, tînăr cum eram, mai săream calul… Inclusiv mârțoaga ideologică!

Însuși textul de mai sus, publicat în „România literară” în toamna aceluiași an, a intervenit, pot spune în biografia mea. Eram convocat la Comitetul PCR al Universității, unde fusesem reclamat de o colegă, Ecaterina Goga, șefa sindicatului pe Universitate la acea dată, mare politrucă. Ceruse îndepărtarea mea din învățămînt pentru atitudinea mea în ședințele de partid, prin care derutez studenții, cică… Nu mi-a fost teamă că va fi luată în serios. Secretar PCR pe Universitate era domnul profesor GHIȚĂ FLOREA, chiar domn! Dar totuși, ceva emoții am avut. Când am intrat în „sala de judecată”, la Comitet, mă așteptau toți tovarășii, inclusiv pârâcioasa, cu un aer vexat, jignit. În capul mesei, Ghiță Florea, radios. Iau loc și aștept să aud ce acuzații mi se aduc. Și-l aud pe Ghiță Florea cămă ia în primire cam așa:
„Măi, Ioane, m-ai dat gata! Cum ai aranjat tu să-ți publice Ivașcu tocmai azi așa frumusețe de articol?!” Audierea avea loc într-o joi, joia era și ziua de apariție a „României Literare”, dar eu nu apucasem să aflu că mi se publicase taman în joia aceea un text dat revistei cu luni în urmă. Prin primăvară, iar acum eram prin noiembrie. Totul era pură întâmplare, dar putea să pară și că George Ivașcu publica textul ca să-mi fie mie de folos la „judecata de partid”! Să pot respinge mai ușor acuzația că nu urmez linia partidului! …Și cu „România Literară” în față, desfăcută la pagina din mijloc, Ghiță Florea le explică celorlalți tovarăși profesori, de pe la alte facultăți, că este textul cel mai frumos pe care l-a citit până acum în „România Literară”! M-a felicitat, mi-a cerut și câteva detalii despre unele afirmații, așa că totul s-a întors complet în favoarea împricinatului, ca-n procesele cu comuniștii ilegaliști!… Cine poate, să-i transmită domnului profesor GHIȚĂ FLOREA recunoștința și prețuirea mea colegială și omenească deopotrivă. Despre motivele supărării președinte de sindicat, cu altă ocazie. Deocamdată, m-am lăudat destul.

Apoi, textul a devenit capitol în cartea Transilvania Invincibile Argumentum, prezentată la Editura Științifică în 1986, dar publicată abia după 1990.