Proiect de lege depus la Biroul Permanent al Senatului, de Partidul S.0.S. România, la 16 februarie 2026
Parlamentul României adoptă prezenta lege:
Articolul 1
Parlamentul României reiterează atașamentul
faţă de prevederile Actului final al Conferinței C.S.C.E. de la
Helsinki, care admite posibilitatea modificării frontierelor pe căi
paşnice, diplomatice.
Articolul 2
Parlamentul României decide unirea României cu Republica Moldova.
Articolul 3
Parlamentul României abilitează guvernul
țării sa înceapă de urgență, imediat, negocieri cu autorităţile de la
Chișinău pentru definitivarea unirii cu Republica Moldova.
Articolul 4
După adoptarea prezentei legi și publicarea
în Monitorul Oficial vor fi notificate autoritățile internaționale
competente, Guvernul Republicii Moldova, U.S.A., N.A.T.O., O.N.U, U.E.,
pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor legii.
Această lege a fost adoptată de
Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76
alin. (2) din Constituția României, republicată.
Câțiva
semnatari ai Legii de Unire: Deputat Simona Macovei, Senator Dumitru
Manea (Miron Manega), Deputat Tudor Ionescu, Deputat Mihai Țiu
EXPUNEREA DE MOTIVE
(Extrase)
Inițiativa subsemnaților deschide cu adevărat calea negocierii pentru
aducerea la trupul patriei mamă a unor teritorii smulse samavolnic de
bolșevici din trupul țării, cu concursul marilor puteri. Niciodată nu am
fost la masa tratativelor, ci mereu am suportat deciziile altora. În
contextul actual, când deja se preconizează negocieri pentru refacerea
unor mari teritorii din interese economice și politice, România trebuie
să își joace cartea inteligent, cu mult curaj și aplomb, alături de
marile puteri. Mai mult, la acest moment marile puteri, inclusiv UE,
discută federalizarea Europei, iar pentru sprijinirea Ucrainei în lupta
contra Federației Ruse, s-a decis unirea României cu Rep. Moldova,
făcută nu de românii din România și românii din Moldova, cum ar fi
normal, ci de marile puteri, pentru ca România să devină teatrul de
operațiuni al unui război care nu ne aparține. În acest context,
considerăm că unirea dintre cele două țări surori nu poate fi făcută
decât de cele două țări implicate, doar de popoarele noastre, cu
negocieri privind situația geopolitică și statuarea regimului celor două
regiuni problematice: Transnistria și Găgăuzia. Demersul subsemnaților
deschide negocierile la masa mai marilor lumii, pentru reîntregirea
României mari, prin unirea cu Republica Moldova, mai ales în virtutea
Rezoluției Congresului American 148 din 28 iunie 1991 care menționa
sprijinul pentru recuperarea Bucovinei de Nord.
Această inițiativă este una susținută inclusiv de Congresul Statelor
Unite ale Americii, care la data de 28 iunie 1991, a adoptat Rezoluția
Senatului 148:
„CONGRESUL 102 SESIUNEA 1
Rezoluția Senatului 148
Pentru a exprima convingerea Senatului că Statele Unite trebuie
să susțină dreptul la autodeterminare al poporului din Republica Moldova
și Bucovina de Nord.
ÎN SENATUL STATELOR UNITE 28 IUNIE (ZI LEGISLATIVĂ, 11 IUNIE),
1991 Dl. PRESSLER (pentru el însuși și Dl. HELMS) a depus următoarea
hotărâre, care a fost trimisă Comitetului pentru Relații Internaționale
HOTĂRÂRE
Pentru exprimarea convingerii Senatului că Statele Unite trebuie
să susțină dreptul la autodeterminare al poporului din Republica Moldova
și Bucovina de Nord.
Întrucât principatul românesc al Moldovei a apărut ca stat independent în secolul al XIV-lea;
Întrucât Moldova a fost invadată în 1806 de către Armata Rusă și
anexată de către Imperiul Rus în 1812 ca rezultat al Tratatului
Ruso-Turc de la București;
Întrucât la 15 noiembrie 1917 Guvernul Sovietic a proclamat
dreptul la autodeterminare al popoarelor din Imperiul Rus și înființarea
unor state separate;
Întrucât la 2 decembrie 1917 Sfatul Țării, adunarea constituantă
moldovenească aleasă în mod democratic, a proclamat Moldova ca stat
independent;
Întrucât la 9 aprilie 1918 Adunarea Constituantă a votat unirea Moldovei cu Regatul României;
Întrucât Statele Unite, Franța, Italia, Marea Britanie, Japonia
și restul statelor aliate au aprobat și au recunoscut în mod explicit
reunirea Moldovei cu România în Tratatul de Pace de la Paris din 28
octombrie 1920;
Întrucât forțele armate ale Uniunii Sovietice au invadat Regatul
României la 28 iunie 1940 și au ocupat estul Moldovei și Bucovina de
Nord și Herța, încălcând Carta Ligii Națiunilor, Tratatul de la Paris
din 1920, Tratatul General pentru Renunțarea la Război din 1928, Pactul
Româno-Sovietic de Ajutor Reciproc din 1936, Convenția pentru Definirea
Agresiunii din 1933 și principii general recunoscute ale dreptului
internațional;
Întrucât asupra anexării Moldovei, a Bucovinei de Nord și a
Herței s-a hotărât în mod prospectiv în anumite protocoale secrete
dintr-un tratat de neagresiune încheiat între Guvernul Uniunii Sovietice
și Imperiul German la 23 august 1939;
Întrucât între 1940 și 1953 sute de mii de români din Moldova și
Bucovina au fost deportați de Uniunea Sovietică în Asia Centrală și
Siberia;
Întrucât Guvernul Statelor Unite și-a exprimat în mod repetat
refuzul de a recunoaște ocuparea de teritorii în urma termenilor
așa-zisului Pact Stalin-Hitler, inclusiv anexarea Estoniei, a Letoniei
și a Lituaniei în 1940;
Întrucât Guvernele Regatului Unit, Uniunii Sovietice și Statelor
Unite sunt părți ale Cartei Atlanticului din 14 august 1941, în care
semnatarele și-au declarat „dorința de a nu fi martore la schimbări
teritoriale care nu concordă cu voința exprimată în mod liber a
popoarelor interesate” și și-au afirmat dorința „de a fi martore la
restaurarea drepturilor suverane și a autoguvernării către cei care au
fost vitregiți cu forța de ele” în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial;
Întrucât la 31 august 1989 Consiliul Suprem al Moldovei a
declarat limba română ca limbă oficială a Republicii și a repus în
drepturi alfabetul latin, interzis de Guvernul Sovietic în timpul
ocupației, ca alfabet al românei scrise;
Întrucât în martie 1990 poporul român al Moldovei a putut vota,
în alegeri libere și corecte, deputați pentru Consiliul Suprem al
Moldovei;
Întrucât la 27 aprilie 1990 Consiliul Suprem al Moldovei a reinstaurat steagul românesc ca steag oficial al republicii;
Întrucât la 23 iunie 1990 Consiliul Suprem al Moldovei a declarat Republica Moldova stat suveran;
Întrucât la 16 decembrie 1990 peste opt sute de mii de români
s-au strâns la A Doua Mare Adunare Națională în capitala Moldovei,
Chișinău, să declare independența națională a românilor din teritoriile
ocupate;
Întrucât poporul Moldovei a refuzat să ia parte la referendumul
sovietic din 3 martie 1991, în ciuda eforturilor guvernamentale
sovietice de amenințare și intimidare a poporului moldovean spre a
accepta un nou tratat unional;
Întrucât statele semnatare ale Actului Final de la Helsinki au
acceptat principiul egalității între popoare și dreptul acestora la
autodeterminare;
și Întrucât, în temeiul articolului 8 din Actul Final de la
Helsinki, „toate popoarele au mereu dreptul, în deplină libertate, să-și
hotărască, când și dacă doresc, statutul politic intern și extern, fără
ingerințe exterioare și să își urmărească după propria voie dezvoltarea
politică, economică, socială și culturală.
Așadar, să fie decis, în momentul de față, că este convingerea Senatului că Guvernul Statelor Unite trebuie
1) Să susțină dreptul la autodeterminare al poporului
Moldovei și al Bucovinei de Nord, ocupate de Uniunea Sovietică, și să
emită o declarație cu acest scop;
și 2) Să susțină eforturile viitoare ale Guvernului
Moldovei să negocieze în mod pașnic, dacă aceasta le este voia,
reunificarea României cu Moldova și cu Bucovina de Nord, după cum s-a
stabilit în Tratatul de Pace de la Paris din 1920, în normele
predominante ale dreptului internațional și în conformitate cu
Principiul 1 al Actului Final de la Helsinki” […].
La data de 28 noiembrie 1991, Parlamentul României a emis o
Declarație privind Referendumul din Ucraina din 1991, publicată în
MONITORUL OFICIAL nr. 243 din 29 noiembrie 1991:
”1. Parlamentul României a luat cunoştinţa de hotărîrea
autorităţilor de la Kiev de a organiza la 1 decembrie 1991 un referendum
asupra independentei Republicii Ucraina.
Profund atasat principiilor fundamentale ale respectării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi ale popoarelor de
a-şi hotărîri soarta, Parlamentul României saluta hotărîrea
autorităţilor ucrainene de la Kiev de a organiza un referendum privitor
la independenta Republicii Ucraina.
Avînd în vedere ca acest referendum ar urma să se desfăşoare şi
pe teritoriile româneşti – Bucovina de Nord, Tinutul Herta, Tinutul
Hotin, precum şi judeţele din sudul Basarabiei -, Parlamentul României
declara solemn ca aceste teritorii au fost rupte din trupul tarii, iar
Pactul Ribbentrop-Molotov a fost declarat nul şi neavenit, ab initio, de
U.R.S.S. la 24 decembrie 1989 şi de Parlamentul României la 24 iunie
1991 […].
3. Parlamentul României declară solemn ca referendumul organizat
de autorităţile de la Kiev în teritoriile româneşti încorporate cu forta
în cadrul fostei U.R.S.S. – respectiv în Bucovina de Nord, Ținutul
Herța, Ținutul Hotin, precum şi în judeţele din sudul Basarabiei – este
nul şi neavenit, precum şi consecinţele acestuia.
4. Parlamentul României cere parlamentelor şi guvernelor tuturor
statelor care vor recunoaşte independența Ucrainei să declare expres că
această recunoştinţă nu se extinde asupra teritoriilor româneşti
menţionate […].
Aceasta declaraţie a fost adoptată de Parlamentul României în şedinţa din 28 noiembrie 1991, cu unanimitate de voturi”.
Aceste două Rezoluții nu au fost anulate niciodată!
Mai mult, ACUM ESTE MOMENTUL!
Statele Unite ale Americii dau undă verde pentru unirea României cu
Republica Moldova. Unul dintre cei mai respectați oameni din serviciile
de informații ne îndeamnă să facem pași concreți în această direcție.
James Olson a condus divizia de contraspionaj din cadrul CIA și a
descris în amănunt care este situația reală în Europa de Est. Acesta a
declarat: „Cred că ar fi chiar o mişcare inteligentă”.
Într-un scurt interviu pentru Antena 3, Olson și-a expus argumentele
pentru care Bucureștiul și Chișinăul ar trebui să-și unească forțele. În
primul rând, prin revenirea la „Patria Mamă”, Republica Moldova ar
rezolva chestiunea amenințării din partea Federației Ruse, crede fostul
șef al contraspionajului CIA […].
James Olson: „Au trecut 76 de ani de la ultima conflagrație
mondială, s-au întâmplat multe în lume în acest timp, enorm de multe
schimbări pentru un timp atât de scurt, însă conflictele armate n-au
încetat, deși omenirea a dorit pacea mai mult decât orice. Atrocitățile
oamenilor împotriva semenilor au continuat, desigur pe zone mai
restrânse și nu de amploarea celor din timpul celui de-al doilea război
mondial. S-au produs și reparații acolo unde cataclismul a distrus și
alterat ordinea firească a lucrurilor, însă nu toată lumea care a avut
de suferit a fost acceptată la masa revendicărilor. Națiunile mici și
fără vocație imperială au rămas pe de lături, pentru că alte puteri cu
orgolii nemăsurate s-au așezat la cârma umanității și o ghidează după
scopurile și interesele lor egoiste.
Printre cei care continuă să suporte nedreptatea istorică de
acum 80 de ani se află și poporul român și România ca țară, situată
încă în dimensiunea schilodită de artizanii apocalipsei care a zguduit
lumea de la un capăt la altul, Stalin și Hitler […].
Raptul teritorial asupra României din 1940, constând în anexarea de
către URSS a Basarabiei, Nordului Bucovinei, Ținutului Herța și Insulei
Șerpilor s-a săvârșit în baza acestui pact. Deși el a fost condamnat și
calificat nul și neavenit, inclusiv de către Sovietul Suprem al URSS,
la 24 decembrie 1989, totuși efectele sale criminale continuă să se
mențină și astăzi, cel puțin în cazul României. Adică și astăzi, după 80
de ani și după condamnarea de către întreaga umanitate a târgului
criminal dintre Stalin și Hitler, România suportă consecințele acestui
târg, fiind în continuare lipsită de teritoriile sale istorice,
teritorii în care ocupantul sovietic a recurs la cele mai josnice
acțiuni pentru a le altera specificul românesc, iar liderii „democrați”
de astăzi ai statelor în care au rămas captive aceste teritorii, le
continuă politica de deznaționalizare […].
Pactul Molotov-Ribbentrop – un târg criminal asupra unei Europe adormite
[…] Fără a-l absolvi pe Hitler de rasismul său primitiv, de instinctul
revanșard și agresiv, provocator de război, iată, suntem nevoiți, în
numele adevărului istoric, să recunoaștem că Stalin s-a dovedit a fi mai
perfid, iar obiectivele sale mult mai cumplite, mai îngrozitoare, nu
numai pentru popoarele intrate sub cizma sovietică, dar chiar pentru
întreaga umanitate. Din păcate, sfârșitul războiului a făcut să se afle
tocmai el în tabăra învingătorilor și să dicteze condițiile ”păcii”,
pace care pentru români și alte popoare din spațiul de influență
sovietic a însemnat o nouă perioadă cumplită, de tratament inuman,
genocidar […].
Ținem să subliniem, având în vedere planurile belicoase ale Germaniei
naziste și Rusiei sovietice și rolului ce-l acordau acestui pact în
proiectele lor agresive împotriva celorlalte state europene, ipocrizia
degajată de corespondența lor diplomatică, unde în fiecare notă sau
mesaj sunt nelipsite expresii ca „relații pașnice”, „pace și
colaborare”, „renunțare la încordare politică”, „pace între popoare”
etc., limbaj acceptat deopotrivă de ambele părți, deși știau foarte bine
că numai „pace” nu-și doreau ele prin încheierea acestui acord […].
România Mare tranșată teritorial prin târgul banditesc sovieto-german
Poporul român și-a refăcut unitatea statală în contextul geo-politic
creat la sfârșitul primului război mondial prin prăbușirea imperiilor
care stăpâneau provincii românești, acaparate în decursul timpului prin
rapturi teritoriale la fel de agresive precum cel de care ne ocupăm în
acest studiu. Unirea cu România, ca țară mamă, a Basarabiei, Bucovinei
și Transilvaniei s-a făcut prin acte politice absolut democratice,
dându-se expresie voinței populației din aceste teritorii, în majoritate
români. Deși este un adevăr istoric de necontestat, întărit nu numai
prin acte politice interne ci și prin tratatele care au pus capăt
conflagrației mondiale, ținem totuși să-l subliniem pentru că raptul
teritorial săvârșit în baza pactului Ribbentrop-Molotov tocmai această
realitate o neagă.
Tratatul sovieto-german, semnat la Moscova în 24 august 1939,
cunoscut sub denumirea de Pactul Molotov-Ribbentrop, având în vedere
conținutul lui și rolul de garant pentru planurile agresive atât ale
Germaniei naziste, cât și ale Rusiei sovietice, a fost calificat fie ca
un „târg cinic”, fie ca un „act de brigandaj”, iar noi îl putem socoti
un târg criminal, încheiat în stil banditesc, pentru că semnatarii au
recurs la tactici perverse pentru a-și împărți prada, adică teritorii
aparținând de drept altor state, supunând populația lor la un tratament
bestial de exterminare pentru a-și asigura stăpânirea și exploatarea pe
termen nelimitat.
Tratatul de bază, cinic numit „pact de neagresiune”, nu prezintă prea
mare importanță, cum n-a prezentat nici pentru semnatari. Hitler a
urmărit să aibă spatele asigurat în vederea atacurilor sale asupra
Poloniei precum și în vest, oferind în schimb lui Stalin libertatea de a
dispune discreționar de teritoriile mai multor state din est, de la
Marea Baltică la Marea Neagră. Tocmai de aceea mai important s-a dovedit
a fi Protocolul adițional la tratat, prin care se tranșau aceste
teritorii și tocmai de aceea el a fost și secretizat, ca orice
tranzacție necurată.
În diferite studii și analize se spune că cele două puteri și-ar fi
împărțit, prin acest protocol, sferele de influență sau de interes. Cred
că termenul de „influență” este greșit și în contrast cu ceea ce s-a
întâmplat de fapt. A influența înseamnă a înrâuri, a dirija anumite
procese politice, economice, sociale etc. Or, desființarea unor state,
anexarea de teritorii, modificarea structurii demografice a populației
prin genocid, deportări și colonizări nu pot fi numite acte de influență
ci de brigandaj.
Protocolul a cuprins patru articole prin care au fost sacrificate
șase state și tot atâtea națiuni pentru a satisface poftele imperiale
ale lui Stalin, respectiv Estonia, Letonia, Finlanda, Lituania, Polonia
și România.
Soarta României a fost tranșată prin articolul trei în care se precizează că „în privința Europei sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres politic față de aceste teritorii” […].
Ultimatul sovietic din 26 iunie 1940 – declarație de război împotriva României
Imediat după târgul banditesc încheiat în noaptea de 23/24 august
1939 cei doi măcelari, Hitler și Stalin, au trecut la tranșarea
teritorială a Europei, potrivit planurilor „pacifiste” ale sinistrului
pact, continuând însă să se comporte mișelește nu numai față de
națiunile ale căror state le-au desființat dar și unul față de altul,
ajungând, până la urmă, să se încaiere direct, fapt de neevitat având în
vedere antagonismul planurilor lor imperiale. Chiar în dimineața zilei
de 24 august, Stalin se manifesta exuberant de reușita „afacerii”,
bucuros că l-a înșelat de Hitler.
La 1 septembrie Germania nazistă atacă Polonia, drept „replică” la un
presupus atac polonez, regizat de naziști. La 17 septembrie Polonia
este atacată din est, de Rusia sovietică […].
În cazul României, calendaristic se constată o sincronizare perfectă a
planului sovietic de ocupare a Basarabiei și a celorlalte „teritorii”
românești cu acțiunile Germaniei în vest, respectiv împotriva Franței.
Pe 22 iunie 1940 Franța capitulează în fața invaziei germane, semnează
armistițiul, care intră în vigoare pe 25 iunie. În aceste condiții,
România rămâne fără nici un fel de sprijin extern, mai sperat, până
atunci, din partea Franței. Chiar a doua zi, pe 26 iunie, Uniunea
Sovietică somează România, printr-o veritabilă declarație de război, să
cedeze Basarabia, Nordul Bucovinei la care din „greșeală” s-a adăugat și
Ținutul Herța.
Ultimatul sovietic din 26 iunie 1940, prin conținutul său extrem de
viciat, precum și prin faptul că este adresat într-un moment dificil,
din punct de vedere strategic, pentru România, denotă nu numai
instinctul agresiv de esență imperială preluat de Stalin de la
„burghezii” săi înaintași, dar și lașitatea, modul mișelesc, infam,
josnic practicat de regimul sovietic în relațiile internaționale.
Această conduită, contrară tuturor angajamentelor asumate până atunci ca
subiect de drept internațional, se reflectă deopotrivă chiar în
conținutul ultimatumului pe care-l analizăm în continuare.
„În anul 1918 România, folosindu-se de slăbiciunea militară a
Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din
teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a
Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică
Ucraineană […].
Guvernul URSS propune guvernului regal al României:
1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii Sovietice Basarabia;
2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei, cu frontierele potrivit cu harta alăturată;
Guvernul sovietic își exprimă speranța că guvernul român va primi
propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea de a se
rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România.
Guvernul sovietic așteaptă răspunsul guvernului regal al României în decursul zilei de 27 iunie.”
O analiză atentă asupra conținutului acestei note ultimative în
raport cu adevărul istoric referitor la aceste teritorii, la situația
lor geografică, demografică, etnică, economică, politică și culturală
relevă un exemplu, cred că de neegalat, de câtă minciună poate să încapă
într-un document diplomatic, emis de o putere imperială.
România ”a desfăcut de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei”?
Actul Unirii Basarabiei cu România de la 27 martie 1918, guvernul
sovietic îl califică, împotriva tuturor evidențelor, ca fiind un rapt
teritorial. În primul rând, România nu putea desface de la Uniunea
Sovietică acest teritoriu pentru că în 1918 acest stat nici nu exista,
el luând ființă de abia în 1922. Apoi, începând din primăvara anului
1917, Imperiul țarist a intrat într-un proces de dezintegrare, ca urmare
a imploziei interne, provocată de revoluția zis democrată care, nu după
mult timp, s-a radicalizat, conducerea fiind preluată de bolșevici.
Structura administrativă și autoritatea publică imperială a încetat
practic să mai funcționeze și întreg teritoriul țarist a fost cuprins de
haos și anarhie. Toxicitatea propagandei bolșevice a contaminat și
armata și, deși era angajată în efortul de război pe frontul din
Moldova, totuși a intrat și ea în descompunere, dând naștere la bande
înarmate care au trecut la devastarea așezărilor, mai ales în Basarabia,
pentru că în teritoriul românesc guvernul și conducerea armatei reușise
să restabilească ordinea.
În condițiile în care autoritatea statală imperială devenise inactivă
și teritorii întregi lipsite de orice structură administrativă care să
mențină ordinea și să apere avutul și viața oamenilor, populația a
început să se organizeze, să-și constituie organe reprezentative, iar
criteriul de coagulare l-a reprezentat în primul rând cel etnic. Așa s-a
întâmplat în întreg teritoriul stăpânit de imperiul țarist, nu numai în
Basarabia.
Unirea Basarabiei cu România nu s-a produs instantaneu, așa
cum se întâmplă în cazul unui rapt, sau, să zicem, „desfacere”. Mai
întâi s-au constituit, pe baze democratice, organele reprezentative, s-a
declarat independența față de Imperiul țarist, au avut loc consultări
cu diferite categorii sociale, s-au analizat diferite variante cu
privire la statalitatea acestui teritoriu și, în final, Sfatul Țării a
hotărât cea mai potrivită și firească soluție, respectiv Unirea cu
România. Intrarea armatei române în Basarabia s-a făcut la solicitarea
organelor reprezentative și legitime ale acesteia, cu scopul să apere
populația și avutul public expus jafurilor și să restabilească ordinea.
S-a manifestat o deosebită prudență tocmai pentru ca această prezență
militară să nu fie speculată ca acțiune de cucerire teritorială. Iată,
deci, cum s-a produs „desfacerea” acestui teritoriu de la Uniunea
Sovietică, stat inexistent la timpul respectiv nici măcar într-o formă
embrionară. Atât basarabenii cât și celelalte popoare din imperiu s-au
prevalat de un principiu fundamental al dreptului internațional,
respectiv cel al autodeterminării popoarelor, principiu pe care la
susținut și Lenin într-o primă fază, până a prelua puterea.
Esența pur românească a numelui de „Basarabia”
Sub numele de „Basarabia”, rușii au vrut să ascundă raptul teritorial
din 1812, când, prin trădare, corupție și înșelătorie au rupt din
trupul Moldovei teritoriul dintre Prut și Nistru. Cei care au trădat,
respectiv frații Moruzi, Panaiot și Dumitru, dragomani ai Porții Otomane
și armeanul Manuc bei, gazda tranzacției din 16 mai 1812, la hanul
acestuia din București și cu complicitatea lui s-a încheiat și semnat
abjectul tratat, au plătit cu viața, însă Basarabia a rămas ruptă de la
trupul țării și populația ei supusă unui genocid etnic, cultural și
spiritual vreme de 106 ani […].
Din motive greu de înțeles, în tratatul de la București din 16 mai
1812, teritoriul dintre Prut și Nistru apare pentru prima dată cu numele
de Basarabia. Inițial, țarul dorise să anexeze ambele principate
dunărene, dar apropiata campanie a lui Napoleon împotriva Rusiei l-a
făcut să-și limiteze pretențiile. Deci rușii, și nu altcineva, dau nume
românesc unui teritoriu pe care-l revendică pe motiv de slavism și
istoricitate comună cu celelalte popoare de origine slavă. Tocmai acest
fapt l-a determinat pe Mihai Eminescu să afirme că „numele Basarabia țipă sub condeiele rusești. Căci Basarabia nu înseamnă decât țara Basarabilor, precum Rusia țara rușilor…”. De aceea „a rosti numele de Basarabia – spune tot Eminescu – e totuna cu a protesta contra dominațiunii rusești”.
Să nu fi intuit negociatorii ruși la 1812 că această extensie
toponimică va deveni supremul capăt de acuzare pentru raptul teritorial
săvârșit prin trădare și mituire?! Se poate, și dacă diplomația
românească n-a reușit să valorifice această neghiobie, o face în schimb
spiritul cel mai luminat al poporului român, Mihai Eminescu.
Și precizarea din nota ultimativă precum că la 1918 România ar fi
„desfăcut” de la Uniunea Sovietică teritoriul numit Basarabia poate fi
interpretată ca o recunoaștere a faptului că este vorba de o provincie
românească în esența ei […].
Basarabia românească „populată în principal cu ucraineni”?!
O altă minciună cât întinderea sovietică de mare, introdusă ca
„argument” în ultimatum pentru a deposeda România de o parte a
teritoriului ei, este că acest teritoriu ar fi „populat în principal cu
ucraineni”. Da, acești „ucraineni” vorbeau limba română, trăiau după
datinile românești, se simțeau români în inima și sufletul lor, aveau
mândria că sunt urmași ai lui Ștefan cel Mare, știau de Eminescu,
Creangă, Alecsandri, Hașdeu și la toate recensămintele se declarau
moldoveni sau români. Deși statisticile țariste, însușite de puterea
„revolută” sovietică, îi considerau pe moldoveni o etnie minoritară în
Basarabia, cam vreo 800.000, pe la 1903, dintr-un total de 2.300.000 de
locuitori, realitatea e că tot timpul și împotriva tuturor persecuțiilor
și a genocidului, fizic și cultural, practicat de puterea țaristă,
moldovenii (românii) au fost majoritari. Cifra de 800.000, avansată la
nivelul anului 1903, era de fapt dublă, adică 1.600.000, după cum ne
spune basarabeanul Constantin Stere. Faptul că școala era în limba rusă,
elevii au fost considerați în totalitate ruși. Iată o „perlă” de
recensământ care nu-i exclusiv țaristă sau sovietică ci întâlnită și la
alți prădalnici de teritorii din vecinătatea noastră.
Că populația acestui teritoriu și-a conservat etnicitatea împotriva
bestialei politici de deznaționalizare este o minune și, ca orice
minune, este greu de explicat. Dar paradoxul politicii imperiale
sovietice constă tocmai în faptul că acest teritoriu, pretins populat de
ucraineni, poartă numele românesc de Basarabia. Încă o dovadă că
„Basarabia” reprezintă cea mai puternică dovadă de susținere a actului
de acuzare pentru raptul teritorial de la 1812.
Unitatea seculară a Basarabiei cu Republica Sovietică Ucraineană?!
Încă o formulare de o inepție inacceptabilă în lumea cât de cât
informată, nemaivorbind de documente pretins diplomatice. Ce-ar vrea să
spună expresia „unitate seculară”, că Basarabia și Republica Sovietică
Ucraineană ar fi conviețuit secole dea rândul în aceeași configurație
statală?! Dar Republica Sovietică Socialistă Ucraineană ia ființă în
decembrie 1917 și devine din 1922 una dintre cele patru republici
constituente ale URSS, iar din 1918 Basarabia intră în componența
statului Român. Unde sunt atunci secolele de unitate, pentru a justifica
abjectul rapt teritorial? Nu secole, dar nici măcar momente de unitate
cu Ucraina nu pot fi identificate în trecutul istoric al Basarabiei. În
imperiul țarist în care a fost încorporată, la 1812, Basarabia a avut
statutul de gubernie, un statut desigur infam, dar nici pe departe să fi
fost în vreo „unitate” cu Ucraina. Da, se știe că în vâltoarea
evenimentelor din 1917-1918, când imperiul țarist se dezintegra, Ucraina
râvnea să acapareze Basarabia, numai că planul nu i-a reușit. Asta să
însemne pentru satrapii bolșevici „unitate seculară”? […].
Încă o mostră de justificare confuză, pentru extinderea raptului și
asupra părții de nord a Moldovei, numită Bucovina, din aceleași
considerente prădalnice ale unui alt imperiu lacom, Imperiul Habsburgic,
care, la 1775, tot prin înșelăciune, corupție și trădare a rupt din
trupul Moldovei acest teritoriu. Deci partea de nord a Moldovei ar fi
fost legată de Ucraina prin comunitatea de limbă și compoziție
națională, împărtășind aceeași soartă istorică. Desele războaie de
apărare pe care Ștefan cel Mare și alți voievozi de ispravă le-au
purtat împotriva năvălitorilor din răsărit și miazănoapte (teritoriul de
astăzi al Ucrainei) ar fi, în optica staliniștilor, comunitate
istorică. Dar scopul prădalnic și nu cel de refacere a așa zisei
”unități” ni-l dezvăluie prin pretinsa despăgubire, pentru pierderile
pricinuite de URSS prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.
Deci, guvernul sovietic recunoaște că URSS a avut de pierdut, pentru că,
timp de 22 de ani, n-a avut în stăpânire Basarabia. Iată un mare adevăr
și poate singurul care se degajă din nota ultimativă, pentru că
Basarabia n-a fost pentru ruși decât o gubernie supusă unei exploatări
nemiloase.
Pentru că din momentul intrării, prin unire, în componența statului
român, URSS a fost lipsită de o sursă importantă de aprovizionare, în
mod deosebit cu produse alimentare, drept despăgubire a mai pretins un
teritoriu. Dar, în timp ce dominația țaristă asupra Basarabiei a
însemnat exploatare și înapoiere, guvernarea românească a ridicat
nivelul de dezvoltare al provinciei. România a făcut investiții în
Basarabia, poate nu la nivelul la care ar fi trebuit, dar comparativ cu
starea de înapoiere din momentul unirii, acestea au fost semnificative.
Deci România nu a exploatat Basarabia pentru a i se pretinde
despăgubiri.
Cedarea teritorială sub amenințarea forței – calificată de Națiunile Unite acord
Raptul sovietic din iunie 1940 asupra teritoriilor românești
Basarabia, Bucovina de nord și Ținutul Herța se alătură unui lung șir de
agresiuni pe care le-au suferit românii din partea puterii imperiale de
la răsărit. În Ordinul de zi adresat la 1 ianuarie 1944 luptătorilor
săi de pe front, Mareșalul Ion Antonescu le reamintește acestora că „1828,
1848, 1853-1854, 1877-1878, 1940-1941 sunt pumnale înfipte, numai
într-un veac, în ultimul veac, în inima și mândria românească, în
cinstea și glia strămoșească”. Sublinierea este importantă pentru a
se constata că maniera infamă, de o abjecție fără margini, manifestată
în relațiile internaționale, reprezintă o constantă, o tradiție în
istoria Rusiei țariste și sovietice. Deci, modul cum a fodt forțată
România să cedeze, în 1940, din teritoriul său, recurgând la falsuri și
amenințări nu-i o noutate nici pentru România și nici pentru celelalte
state agresate […].
În nota ultimativă se mai spune că „Uniunea Sovietică nu s-a
împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce
guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis întregii lumi”.
O altă minciună cât roata carului pentru că prin mai multe acorduri și
tratate internaționale guvernul sovietic recunoscuse unirea Basarabiei
cu România și se angajase să aibă o conduită pașnică și să respecte
teritorialitatea celorlalte state. Sunt de menționat Protocolul de
punere anticipată în vigoare a Pactului Briand- Kellogg, semnat la
Moscova în 1929, care stabilea renunțarea la acte de război a statelor
semnatare, Convenția de la Londra pentru definire agresorului din 1933
și chiar accederea în Liga Națiunilor condiționată de definirea
granițelor și respectarea acestora, ca o garanție de securitate. Cu
toate aceste angajamente, Uniunea Sovietică a încălcat în permanență
legile internaționale, provocând numai la granița cu România, între
1918-1941, 197 de incidente cu deschiderea focului, ucigând 31 de
grăniceri și rănind alți 22 […].
Deși, ocuparea teritoriilor românești, Basarabia, Bucovina și,
dintr-o „eroare”, și a ținutului Herța, s-a făcut printr-un act de
agresiune armată, cunoscut de toată lumea, în Convenția de armistițiu
semnată la Moscova la 12 septembrie 1944 între Guvernul României pe de o
parte și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și SUA pe de altă
parte, se precizează textual că frontiera între URSS și România se
restabilește potrivit acordului sovieto-român din 28
iunie 1940. Deci, agresiunea armată împotriva României anticipată
printr-o declarație de război, fals numită „notă ultimativă”, este
calificată de „națiunile unite” ca fiind un acord, adică o înțelegere
prin exprimarea liberă și neviciată a consimțământului?! […].
Concluzii
[…] Acesta este, în linii mari, și destinul nefericit al națiunii
române. Ne-am bucurat de liniște, pace și libertate, reușind să mai
construim și noi ceva pe acest pământ binecuvântat de Dumnezeu numai
atunci când la conducere am avut români vrednici, iubitori de neam și
pricepuți în manevra interesele celor puternici. Chiar dacă cei mai
mulți dintre ei au sfârșit tragic, faptele lor sunt mărețe și tocmai
datorită lor încă supraviețuim în tristele vremuri de astăzi.” – Conf.
Univ. dr. Alexandru Amititeloae, Revista ”Lumea”.
În același context, la data de 26 martie 2023 siteul
foreignpolicy.com anunță o intenție de a readuce în vizor o construcție
politică de acum 700 de ani, Uniunea Polono-Lituaniană.
Siteul aduce în discuție o posibilă unire între Polonia și Ucraina,
având în vedere interesele comune. Polonia, ca și Ungaria, a susținut în
dese rânduri, de la începutul războiului dintre Federația Rusă și
Ucraina, că Ucraina deține ilegal teritorii de la acestea și că ar dori
să și le anexeze.
Polonia fiind stat membru UE și NATO, iar Ucraina dorind să se
alăture celor două organizații, ceea ce înseamnă decenii de luptă pentru
aderare și de obținere de garanții de securitate credibile din partea
USA, o unire între cele două ar duce la integrarea directă a Ucrainei în
UE și NATO, evident cu toate abuzurile și racheții care ne vin la
pachet, cu trupele naziste, cu amenințările cu moartea, cu cereale
modificate genetic etc.
Imaginați-vă, în schimb, că, la sfârșitul războiului, Polonia și
Ucraina formează un stat federal sau confederal comun, unind politicile
lor externe și de apărare și aducând Ucraina în UE și NATO aproape
instantaneu. Uniunea Polono-Ucraineană ar deveni a doua cea mai mare
țară din UE și, probabil, cea mai mare putere militară a sa, oferind mai
mult decât o contrapondere adecvată tandemului franco-german – ceva de
care UE duce lipsă foarte mult după Brexit.
Pentru Statele Unite și Europa de Vest, uniunea ar fi o modalitate
permanentă de a asigura flancul estic al Europei de agresiunea rusă. În
loc de o țară divagată, oarecum haotică, de 43 de milioane de cetățeni,
care să zăbovească în pământul nimănui, Europa de Vest ar fi protejată
de Rusia de o țară formidabilă, cu o înțelegere foarte clară a
amenințării ruse. „Fără o Ucraina independentă, nu poate exista o Polonie independentă”,
a susținut celebrul lider polonez interbelic, Jozef Pilsudski,
susținând o federație est-europeană condusă de polonezi, care să includă
Lituania, Belarus și Ucraina – practic o recreare a comunității
medievale.
Aceasta nu este fantezie. La începutul războiului, Polonia a adoptat o legislație care
le permite refugiaților ucraineni să obțină numere de identitate
poloneze, oferindu-le astfel acces la o serie de beneficii sociale și de
asistență medicală rezervate în mod normal cetățenilor
polonezi. Guvernul ucrainean a promis că va face reciprocitate,
extinzând polonezilor din Ucraina un statut juridic special care nu
este disponibil pentru alți străini. Cu peste 3 milioane de ucraineni
care trăiesc în Polonia – inclusiv o populație considerabilă dinainte de
război – legăturile culturale, sociale și personale dintre cele două
națiuni devin din ce în ce mai puternice.
Există, de asemenea, un precedent evident pentru o uniune politică
care a schimbat semnificativ echilibrul de putere în UE și a trecut prin
multe dintre obstacolele cu care s-ar confrunta o viitoare Uniune
Polono-Ucraineană: reunificarea Germaniei. Exemplul german demonstrează
că un astfel de exercițiu este posibil atunci când există suficientă
voință politică. La mai puțin de 11 luni de la căderea Zidului
Berlinului, est-germanii au devenit cetățeni cu drepturi depline ai
Republicii Federale pe 3 octombrie 1990.
O Uniune Polono-Ucraineană poate fi cea mai simplă cale prin care
Ucraina postbelică este transformată într-o țară stabilă, prosperă și
puternică, care va fi capabilă să țină Rusia la distanță – ceva care
este în interesul Varșoviei. Este de menționat că Bruxelles-ul, Berlinul
și Parisul și-au luat deja angajamentul de a lărgi UE prin acordarea
statutului de candidat Ucrainei, dar și Republicii Moldova, cu tot ceea
ce ar presupune aceasta. Dacă Varșovia și Kiev ar fi dispuse să
accelereze și să rezolve problema est-europeană odată pentru totdeauna,
administrația SUA trebuie să aibă spatele Poloniei și Ucrainei.
Împotrivirea la o astfel de uniune ar însemna opunerea unuia dintre
atributele de bază ale autodeterminării naționale a Ucrainei, pe care
liderii europeni au promis în repetate rânduri că o vor proteja. Și să
nu uităm că după distrugerea Yugoslaviei de către americani, vezi-Doamne
NATO, pentru care nu vor fi iertați niciodată, americanii au nevoie de o
poveste de succes în Ucraina, iar unirea Poloniei cu Ucraina, sau
fostele teritorii ale Poloniei deținute ilegal de Ucraina, ar deschide
premizele unuia, din multe puncte de vedere. Și atunci, de ce nu are
voie și România? Mai ales, față de interesul acordat, atât de USA, cât
și de UE, de unirea Republicii Moldova cu România? De ce nu am uni
aceste teritorii? Mai ales că în ultimul timp s-au intensificat
relațiile de prietenie și schimburi politice, economice, între țările
noastre. Mai mult, îi ajutăm pe frații noștri din Republica Moldova
economic, energetic, că singurul lucru care ne mai separă este
frontiera.
Evident este obligatoriu ca UE, ca și USA, care sprijină această
unire, să ne ajute pentru integrarea Republicii Moldova și este momentul
să primim înapoi ceea ce am dat pentru integrarea noastră, în timp ce
UE integrează Ucraina pe banii statelor uniunii. În acest context,
considerăm imperios necesar ca UE și USA, care au nevoie de Ucraina și
Republica Moldova să se integreze în UE și NATO, să ne ajute la
unificare și să ne ajute economic, financiar, tehnologic și în toate
modurile pentru a putea ridica economia României Reunite și a putea face
față provocărilor, astfel ca procesul de unire și integrare într-un
singur corp al Patriei Mamă să se facă pe bani europeni, acolo unde am
contribuit de peste 16 ani și am îndeplinit condiții care nu mai sunt
cerute Ucrainei și Republicii Moldova, UE si NATO solicitând integrarea
de urgență fără costuri pentru Ucraina, deci trebuie acordate aceleași
facilități și Republicii Moldova. (vezi Rezoluţia Consiliului de
Administraţie nr. 463/2022 „Privind majorarea capitalului Băncii de
dezvoltare a Consiliului Europei”).
Iniţiatori
Manea Dumitru
Macovei-Ilie Simona-Elena
Mihai- Adrian Țiu
Ionescu Tudor
Mirel Ion-Nicolae
Caragață Florin
Oltenașu Sorin-George
Baș Ana-Marcela
Goidescu Ionel
Toader Elena-Laura
Cîmpianu Andreea-Petronela
Lăzăroi Ioan
Vidra Vlad-Andrei
Nagy Vasile
Partidul S.O.S. ROMÂNIA
