miercuri, 23 mai 2018

Către IOAN AUREL POP, președintele Academiei Române. Scrisoare deschisă trimisă de Ion Coja


Către IOAN AUREL POP, scrisoare deschisă trimisă de Ion Coja



Stimate domnule profesor IOAN AUREL POP, președinte al Academiei Române,

Îmi fac datoria de a vă prezenta o situație excepțională care privește în modul cel mai direct Academia Română, dar și interese naționale de importanță majoră. Sunt convins că nu veți trece cu vederea cele relatate mai jos și că veți reacționa cu toată energia în apărarea dreptății și adevărului, a intereselor naționale românești afectate într-un mod inadmisibil pentru lumea în care ne străduim să trăim, pentru principiile de organizare și de funcționare ale acestei lumi.

Iată, pe scurt, faptele pe care funcția de președinte al Academiei Române vă obligă să le cunoașteți și să decideți asupra unei reacții potrivite:

Pe la începutul anilor 90, colegul dumneavoastră Eugen Simion a fost contactat de o persoană din Paris, fost secretar particular al defunctului Wilhelm Filderman. Acesta i-a făcut cunoscut domnului academician Eugen Simion faptul că se află în posesia unui manuscris al cărui autor, Wilhelm Fiderman, i l-a încredințat înainte de a muri (în 1963), cu indicația testamentară ca acest manuscris să intre în posesia Academiei Române de îndată ce la București va înceta guvernarea comunistă. Manuscrisul conținea un Jurnal al lui Filderman, care, ca lider la Comunității Evreiești din România, și-a consemnat în acest fel mărturia sa, extrem de prețioasă, asupra celor petrecute în România în timpul vieții sale. Acest prețios manuscris i-a fost oferit domnului Eugen Simion spre a-l aduce la București, la proprietarul de drept al Jurnalului, Academia Română.

Nu este greu să ne dăm seama cât de prețioase sunt aceste mărturii, ale „celui mai important evreu din Europa”, cum l-au caracterizat evreii din Statele Unite ale Americii. După cum se știe, Wilhelm Filderman a fost nevoit, după instaurarea regimului comunist în România, să se refugieze în Occidentul democratic, unde și-a trăit ultimii 15 ani. În acești ani de exil, Wilhelm Filderman nu s-a rupt de Țara sa natală, a urmărit cu atenție cele ce se petreceau în România și deseori a luat atitudine publică în apărarea intereselor românești, a principiilor democratice, grav încălcate de dictatura proletariatului instaurată la București sub oblăduirea Armatei Roșii.

Avem toate motivele să bănuim că mărturia expusă în Jurnal de Wilhelm Filderman este de prim rang ca valoare documentară pentru istoria evenimentelor petrecute în România, îndeosebi a evenimentelor care au afectat viața evreilor din România, subiect aflat în discuția specialiștilor în istoria recentă a României.

Din păcate, domnul Eugen Simion s-a purtat excesiv de corect și nu și-a luat răspunderea de a accepta donația în numele Academiei – se pare că regulamentele Academiei au prevederi și restricții clare în privința donațiilor de carte și manuscrise, ci a propus ca domnia sa, când se va întoarce în Țară, să informeze conducerea Academiei despre donația respectivă și abia după aceea să se transfere textul în colecția de manuscrise a Academiei. Ceea ce s-a și întâmplat, conducerea Academiei dându-și acordul pentru acceptarea donației. Urmând ca la proxima ocazie domnul Eugen Simion să-i facă o vizită la Paris celui ce deținea în păstrare Jurnalul lui Filderman.

Nu știu câte zile s-au scurs de la întrunirea conclavului academic care și-a dat acordul și ziua când Eugen Simion s-a întors la Paris după manuscrisul care intrase deja în posesia Academiei Române. Ajuns la locuința fostului secretar al lui Filderman, Eugen Simion află că între timp locuința respectivă fusese vandalizată de o echipă de agenți – foarte probabil agenți Mossad, care au pretins gazdei să le dea manuscrisul rămas de la Filderman, au făcut și o percheziție să vadă ce alte obiecte / documente de interes public mai deține bietul om, l-au bruscat, l-au amenințat, l-au înspăimântat în asemenea hal că bietul om după câteva zile s-a și stins din viață. A rămas în viață soția sa, dna Sorina Berceanu, fostă colegă de facultate cu dl Eugen Simion, și ea înspăimântată de moarte. Ulterior, prin surse indirecte, s-a aflat că Jurnalul lui Filderman a ajuns la Yadvashem și se află „sub șapte lacăte”!

Nu e cazul să vă explic dumneavoastră care este importanța acestui manuscris pentru aflarea adevărului în chestiunea Holocaustului din Transnistria de care noi, românii, suntem acuzați. Filderman a cunoscut în mod direct, nemijlocit, care a fost soarta evreilor strămutați de mareșalul Ion Antonescu în Transnistria. Asupra acestei chestiuni el s-a pronunțat public în două ocazii bine cunoscute: în declarația ca martor în procesul „atacului de la Ambasada română de la Berna” și în raportul prezentat la Congresul Internațional de Demografie din 1957. În ambele documente marele lider evreu care a fost Wilhelm Filderman prezintă o imagine net favorabilă guvernării antonesciene, care nu ne poate lăsa indiferenți, atât ca istorici, cât și ca simpli cetățeni care aparținem poporului român. Suntem solidari cu trecutul istoric al Neamului nostru cu condiția reconstituirii corecte a acestui trecut! Mărturia lui Filderman este una dintre cele mai avizate, poate chiar cea mai avizată și este un drept al nostru, al românilor și al evreilor din România, să cunoaștem nemijlocit această mărturie.

Gestul autorităților israeliene de a-și însuși manuscrisul Jurnalului lăsat de Filderman cu limbă de moarte să intre în posesia Academiei Române nu poate fi acceptat nicicum.

Drept care, domnule președinte al Academiei Române, în calitatea Domniei Voastre de beneficiar al voinței testamentare a autorului Jurnalului, și în virtutea conștiinței clare a importanței acestui Jurnal pentru o justă apreciere a prestației românești în istoria lumii, vă solicit să declanșați operațiunea de recuperare a manuscrisului sustras și însușit pe nedrept într-un mod incalificabil de către autoritățile istaeliene. Jurnalul lui Filderman aparține în fapt poporului român, este un obiect de patrimoniu național românesc, de o valoare unică prin forța sa probatorie într-o dispută care nu poate lăsa indiferent pe niciun român, pe niciun evreu care, într-un fel sau altul, a avut tangență cu societatea românească, cu ospitalitatea românească.

Las la aprecierea Domniei Voastre ce urmează să faceți acum, după ce ați luat cunoștință de cazul prezentat mai sus! Îmi îngădui să vă sugerez câțiva din pașii pe care, după mintea mea, ar urma să-i faceți. Iată-i:

- o discuție cu dl academician Eugen Simion, încheiată cu o declarație notarială, inatacabilă juridic, a acestuia;
- prezentarea cazului la toți membrii Academiei și consultarea acestora asupra celor ce urmează a întreprinde Prezidiul Academiei;
- contactarea dnei Sorina Berceanu la Paris, dacă mai este în viață, și obținerea de la dînsa a unei declarații amănunțite asupra Jurnalului;
- o cercetare atentă a documentelor rămase în arhiva Academiei cu privire la discuțiile purtate pe acest subiect atunci când s-a decis acceptarea donației oferite post mortem de Wilhelm Filderman;
- prezentarea acestui „dosar” către autoritățile românești, în atenția guvernului, a ministerului de externe, a SRI, SIE etc., prin care să solicitați acestor instituții sprijinul;
- contactarea ambasadei Israelului și prezentarea cererii Academiei Române privitoare la recuperarea Jurnalului;
- mediatizarea cazului în datele sale sigure, indiscutabile.

A trecut un sfert de veac de la producerea abuzului săvârșit de autoritățile israeliene împotriva unor drepturi imprescriptibile ale românilor, în primul rând împotriva dreptului la adevăr, a cărui cunoaștere este împiedicată de autoritățile israeliene.

Domnule președinte Ioan Aurel Pop,
Adaug în anexă la această cerere un fragment din textul care circulă sub titlul apocrif de „Testamentul lui Filderman”. Acest text ne permite să bănuim care este sensul în care pledează mărturia lui Filderman în discuțiile ce se poartă în legătură cu implicarea noastră, a românilor, în fenomenul numit „Holocaustul din Transnistria”.

Cu convingerea că toate cele de mai sus vor stârni interesul și implicarea domniei voastre, în conformitate cu îndatoririle ce vă revin ca președinte al Academiei Române, vă asigur că intervenția Dumneavoastră este nu numai legitimă, dar și pe placul oricărui individ cu un minim simț al justiției, al respectului pentru adevăr.

Cu urări de bine, de reușită, de împlinire a proiectelor, al dumneavoastră

Ion Coja


*

Anexă

Reproduc în întregime așa zisul TESTAMENT AL LUI FILDERMAN. În realitate este vorba de o declarație oficială, sub jurămînt, dată de Wilhelm Filderman în procesul desfășurat în Elveția avându-i ca inculpați pe tinerii români, membri ai PNȚ, aflați în exil, care au efectuat celebrul atac asupra Legației României de la Berna. De maxim interes este mărturia pe care o depune Filderman cu privire la perioada guvernării Mareșalului Ion Antonescu. Drept care această porțiune din declarație am cules-o cu litere mai îngroșate, cu aldine.
Subsemnatul Wilhelm Filderman, doctor în Drept de la Facultatea de Drept din Paris, fost președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, SUA, Hotel Alamac, Broadway at 71st St., declar următoarele:
În opinia mea, actul de violență al celor cinci tineri refugiați români care au luat cu asalt Legația comunistă de la Berna, la 14-15 februarie 1955, este produsul disperării în care întregul popor român a fost azvârlit, ca urmare a ocupației străine și a terorii exercitate de regimul comunist impus cu forța. În calitate de reprezentant al cetățenilor români de religie mozaică, am fost în situația excepțională care mi-a permis să urmăresc îndeaproape evenimentele care au dus la actuala situație din România. Și, întrucât eu consider că aici trebuie căutată sursa exploziilor psihologice de felul celei petrecute la Berna, va trebui să-mi dirijez atenția asupra acestor evenimente.
Pentru a scoate în evidență diferența dintre situația de dinainte și de după instalarea comuniștilor la putere, de către Armatele Sovietic, voi aminti doar câteva fapte.
A fost mereu acuzat regimul Mareșalului Ion Antonescu că a fost un regim înfeudat nazismului și însuși Mareșalul a fost executat de agenții de la Moscova pentru că ar fi fost fascist. Adevărul este că Mareșalul a fost acela care a pus capăt mișcării fasciste în România, oprind, cu începerea anului 1941, activitățile teroriste ale Gărzii de Fier și suprimând toate activitățile politice ale acestei organizații. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la propriul proces, montat de comuniști, am afirmat că teroarea fascistă de stradă a luat sfârșit în România la data de 21 ianuarie 1941, ziua în care Mareșalul a luat măsuri draconice ca să oprească anarhia fascistă, provocată de această organizație, și să restabilească ordinea în țară.
În perioada dominației hitleriste în Europa, am fost în legătură susținută cu Mareșalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor naziști. Trebuie să subliniez că populația românească nu este antisemită, iar vexațiile de care au avut de suferit evreii în România au fost opera naziștilor germani și a Gărzii de Fier.
Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa.
Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple: – Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol.
Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.
Menționez acestea pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică. Dar când ocupația sovietică a impus tirania totalitară dirijată de Moscova, condițiile s-au schimbat. Românii nu au mai fost în stare să aibă nici cea mai mică autoritate asupra conducerii afacerilor lor interne.
Asemenea situație poate fi înțeleasă, cu ușurință, într-o țară aflată sub ocupație militară de Soviete – cum e și astăzi România – administrată de o echipă de comuniști, cei mai mulți aserviți ordinelor Kremlinului.
În ansamblul său, populația românească a suferit și suferă cele mai îngrozitoare opresiuni sub regimul comunisto-sovietic. Ea a fost lipsită de orice drepturi și libertăți. I-au fost confiscate toate bunurile mobiliare, i-a fost expropriată, fără compensare, proprietatea imobiliară. Prin așa zise reforme monetare, a fost supusă regimurilor de confiscări periodice, dându-i-se iluzoriu speranța de reconstituire, cât de cât, a independenței materiale, necesare unei vieți omenești scăpate de sclavie. Regimul comunist a distrus mai ales profesiunile liberale, privând zeci de mii de oameni de dreptul de a-și exercita meseria, fiind astfel reduși la mizerie și la degradare.
Am fost martor tuturor acestor tragedii. Am fost martor persecuțiilor politice dirijate de la centru împotriva oamenilor politici democrați, am fost martor întemnițărilor fără judecată și a judecăților fără justiție.
Omnipotența și ubicuitatea poliției secrete și a informatorilor au făcut din teroare trăsătura permanentă a existenței zilnice a românilor.
Cât despre extorcarea sub amenințări, șantaj și pușcărie, evreii au constituit subiect special al atenției din partea comuniștilor. Orice devenea motiv ca evreii să fie furați, jefuiți, prădați până la ultimele lor bunuri. Persecuția împotriva evreilor s-a manifestat prin multiple obstacole ce li s-au ridicat celor care voiau să emigreze în Israel și prin rușinoasa exploatare căreia i-au devenit obiect.”


luni, 21 mai 2018

Magda URSACHE „Din inima inimii”



Din inima inimii”
„Mai departe nu m-aş duce
Dă-te, dă-te doar puţin mai
Într-o parte. Fă-mi şi mie
Loc pe cruce”. Lucian Blaga

„Lacrimile spală ochii şi-i fac frumoşi, pentru că spală inima şi o fac transparentă; frumoasă şi nevinovată”.
„Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica.

Sintagma din titlu aparţine Aurei Christi. Îi mulţumesc pentru „inima inimii”, ceea ce Sfinţii Părinţi numesc „văzduhul inimii”; Fericitul Augustin vorbeşte despre „urechea inimii” (aura cordi absurdescere), de „gura inimii căscată”, dar şi de „lăstarul inimii” ori de „ogorul inimii”, stăpânit de Dumnezeu.
Bineştie Aura că, de aproape 5 ani încoace, dau semn din infern, cu dragoste (v. Poveşti de iubire, „Contemporanul, Ideea Europeană”, mai 2017): „Magda Ursache scrie că «trupul subţire, de abur, al celui plecat îl văd şi eu» şi îngrijeşte, mai departe, manuscrisele lui Petru Ursache”. Da, respir încă, trag în piept aerul iubirii mele pentru Bătrânu: aer „rarefiat, lumesc şi atât de… nelumesc totuşi”. Pare neverosimil? Chiar este.
Viaţa mea după viaţă a început în noaptea Schimbării la faţă, din 6 spre 7 august, 2013. Ca-n Laur, romanul lui Evgheni Vodolazkin: „Istoria dragostei tale abia acum începe. Acum, Arseni, totul o să atârne de puterea dragostei. Şi, fireşte, şi de puterea rugăciunii tale”.
Dar pentru cei care l-au împins în moarte pe Petru, în miezul verii, nu mă pot ruga, deşi Aura Christi o cere: „iartă, iartă, iartă” (aşa cum iarba iartă talpa piciorului)”. Mi-o cere şi iertătorul meu Confesseur, Părintele Profesor Ioan Cr. Teşu, repetându-mi că iertarea ne îmbunătăţeşte fiinţa, ne-o curăţă, ne-o luminează. Nepreaştiind să iert, iert greu (întâi să-şi ceară iertare doctoraşul cel viteaz, croitor de stenturi, pe urmă îl iert), dar răbdarea în suferinţă o deţin. De la Părintele Arsenie Papacioc ştiu despre suferinţă că este „singura catedră supremă de teologie”.
Privindu-l pe duhovnicul-reper I.Cr. Teşu, pot spune –mutatis mutandis - ca Petre Ţuţea despre Mircea Eliade: este „om religios împlinit şi-mi asum pe deplin afirmaţia. Excelent per orationem, dar având totodată darul scrisului, mereu clar ca lumina zilei, cu dăruire de sine, tipăreşte carte după carte, cu bibliografia bogată şi mereu îmbogăţită, bogată şi sub aspectul conţinutului de idei. În zamişnic (cuvânt vechi) deţine belşug de nume şi de scrieri filocalice; citatul memorabil îi stă la îndemână.
Demersul Părintelui Teşu este mereu hotărâtor în vremi închise, ca ale noastre, când mulţi sunt setoşi în a ponegri biserica şi credinţa românilor, deşi avem sfinţi de pus în lumină, oamenii cereşti (cum le spune Ioan Gură de Aur) ai temniţelor, care s-au putut ruga şi pentru torţionari, şi pentru cei ucişi de ei.
Acum, da, apele sunt otrăvite, nu când striga Brateş, la TVR Liberă, că sunt. Biserici vechi, ca aceea din Vinţa de Alba, sunt înecate în iazul de decantare a sterilului. Şi n-am crezut că va mai ajunge (ca-n lacul Bicaz) vreo biserică pe fund de lac, fie din Moldova, fie din Munţii Apuseni, cu cimitire săteşti cu tot, cu cruci cu tot. La Vinţa, în 13 aprilie 2018, s-a slujit ultima liturghie, ca, apoi, apa acidă să ajungă la obrazele sfinţilor de pe ziduri.
„Jos porcăria!”, a urlat Leana Ceauceaşcă şi a căzut biserica Sf. Vineri. Acum aud (ştire sau neştire, nu mai ştiu) că se va ridica o moschee chiar pe pământul aparţinând Brâncovenilor, omorâţi pentru că nu s-au lepădat de credinţa ortodoxă. Iar analistul Cristian Pârvulescu, preşedintele asociaţiei „Pro Democraţia” susține (pe Digi 24) că Stalin a fost antisemit pentru că avea „formaţie de preot ortodox”. Zău? Sub cizma tătucului, din 29584 de biserici, mai erau, în 1940, aproximativ 500. Şi tot Stalin scotea revista „Bezbojnic”.
Optimistul Profesor-Preot I.Cr. Teşu (şi cât îi admir optimismul!) şi-a intitulat o carte cu cuvintele cuviosului Porfirie: „Simt boala ca iubire a lui Hristos”, subtitlul fiind: Sensul mântuitor al suferinţei (ed. Eikon, 2017; ed. Doxologia, 2018).
După cartea care ne învaţă că trebuie să vezi în boală un semn ceresc, că trebuie să rabzi, să nu cârteşti (nu scrie Nicolae Delarohia, în Jurnalul fericirii, despre „dulceaţa pâinii mucezite”, hrana închisorii?; pentru că închisoarea comunistă a fost o Academie a suferinţei), Preotul Profesor ne descoperă terapia prin lacrimă.
Aşadar, după ce preotul de mir a predat mirenilor lecţia răbdării în chin, a venit altă lecţie: Nu te văita, nu întreba „De ce, Doamne?” Cu spusa lui Matei (10, 30), în traducerea lui Bartolomeu Anania, pe care o prefer: „Vouă însă toţi perii capului vă sunt număraţi”. Sau, pentru a spune ca poeta Lucia Negoiţă: „până şi vrabia cade cu ştirea lui Dumnezeu”.
Durerea, pe care Hrisostomul ne cere s-o îndurăm din tot sufletul, poate fi atenuată prin lacrimă. După Sf. Simeon (apud Teşu), prin „multa mângâiere a lacrimilor de fiecare zi”. Cuvântul cere iertare, lacrima duce la metanoia. În formularea eseistului: „Când orice cuvânt tace, despre pocăinţa şi dragostea noastră de Dumnezeu vorbesc lacrimile” (Teologia necazurilor, p. 394).
În ordinea lecturilor mele, Teologia necazurilor (ed. Sf. Mina, 2018) a venit după „Simt boala ca iubirea lui Hristos”. În fapt, Teologia… este a doua ediţie, la distanţă de 20 de ani faţă de prima. În Cuvânt înainte, arhimandritul Teofil Pârâian de la Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, susţine că fiecare cititor poate începe lectura „cu ce-l interesează mai mult” din această carte foarte folositoare de suflet. Eu am ales din lucrare capitolul bine întocmit Darul lacrimilor, cu subtitlurile: Izvorul plânsului şi al lacrimilor duhovniceşti; „Botezul lacrimilor” – rod al pocăinţei permanente; Plânsul duhovnicesc cel de fericire făcător; Tipologia lacrimilor (p. 365-400).
Scriam în altă parte că fiecare carte a Prof. Pr. Ioan Cr. Teşu e ca o bisericuţă dintr-un lemn, însă Teologia necazurilor tinde spre catedrală. După ce a demonstrat că icoana are puterea să învingă haosul, că suferinţa răbdată mântuieşte, Părintele ne descoperă terapia prin lacrimi, tehnica lacrimilor. Una dintre cele 9 fericiri ale lui Iisus: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”.
Îmi spunea Adrian Alui Gheorghe: „Am plâns la morţi neutre, dar nu am plâns la moartea mamei…! Mi se părea că-i deranjez calea”. Eu, dimpotrivă, cred că Petru simte vibraţia rugii mele, aşa cum îmi vede şi lacrima, care ţâşneşte din adâncul fiinţei şi oglindeşte fiinţa.
Prietenii mă sfătuiesc să nu plâng ca să nu-i tulbur trecerea. Nu poate fi adevărat. Încep dimineaţa cu „câteva lacrimi mari” (Vodolazkin) şi privirea mi se limpezeşte: parcă mă aşează cineva în mintea lui. Am ajuns la ceea ce Petru Ursache numea „dragoste-sacrificiu”? Nu, nu văd sacrificiul, e altceva: o identificare cu el. Aşa înaintez pe singura cale posibilă.
Sunt multe feluri de lacrimi bune: lacrimi de necaz, lacrimi din culpă, lacrimi de deznădejde şi lacrimi din milă; se plânge din lipsa bucuriei, plâng cei obritis corda (etnosoful ştie că se moare din inimă rea), dar cea mai dureroasă lacrimă e a dorului-dor. Numai că „împlinirea dorului” (Sf. Maxim Mărturisitorul) tot prin lacrimă se întâmplă. Şi prin ruga continuă. Mă rog la serafimul albastru, cu 3 perechi de aripi, dăruit de sculptorul Vlad Babcineţchi. Am o căruţă de sentimente şi o găleată de lacrimi. Dacă te rogi cu „inima în brânci” (cum scrie marele poet Ştefan Baciu), se întâmplă ceva misterios: ruga capătă puterea de a expia, de a izbăvi. Rugăciunea e liniştire în coşmar, sprijin în disperare.
În rândurile de mai sus, a fost vorba despre plânsul natural, firesc, despre lacrimile aşa-zicând particulare, plâns aflat pe treapta de jos. Există şi lacrimi condamnabile: din păcat, din trufie, din laudă deşartă. Există, însă, după Sf. Grigorie Palama, şi „botezul lacrimilor de umilinţă”, un botez al lacrimii prin lacrimă.
Am reţinut din Teologia necazurilor că la iluminaţii în suflet („elita duhovnicească”, aşa cum o numeşte autorul), „rugăciunea devine stilul sau ritmul vieţii înseşi”: „ei devin rugăciune” (subl. mea, Magda U.). Iar pe treapta superioară a rugăciunii se întâmplă o căldură surprinzătoare, „suprafirească”; când vine şi lacrima, „roadă a rugăciunii curate şi neîmprăştiate” (passim, p. 307), „căldura se topeşte în râul lacrimilor”. „Lacrimile dorului de Dumnezeu dau sufletului «dulceaţă negrăită»”(Sfântul Simeon Noul Teolog). Sau, după Sf. Paisie Aghioritul, drag eseistului: „Iisus este dulce, iar celui care îşi varsă amărăciunea durerii înaintea Lui, aceasta i se preface în sirop dulce”.
Repet: e vorba de plânsul duhovnicesc, harul fiinţei îmbunătăţite. Sunt „lacrimi de bucurie, de copleşire, de smerenie în faţa măreţiei şi bunătăţii divine”. Aici se cuvine să trimit la „înţelepciunea smereniei”, de care vorbea Saint-Exupéry în Citadela: „singura pe care o putem dobândi noi, oamenii de rând”. De ajuns la lacrima harismatică e greu, dar cred în „lacrima curăţitoare”, în „plânsul care bate la uşa cerului” (Sf. Ioan Scărarul”).
M-am sprijinit, în notele mele, pe Poet/ Poetă, care sunt copiii lui Dumnezeu şi care tind să acceadă „din inima inimii” la „cerul cerului”.

Magda URSACHE

Pr. prof. univ. dr. Ioan C. TEȘU. Șapte comentarii creștine în actualitate


  1. LUMEA - CAPODOPERĂ A FRUMOSULUI DIVIN
  2. SOȚIA CREȘTINĂ - „CEA MAI PUTERNICĂ DOCTORIE DE VESELIE” A BĂRBATULUI EI
  3. FAMILIA CREŞTINĂ - „BISERICA DE ACASĂ”
  4. VOCATIA FAMILIALĂ A OMULUI
  5. FRUMUSEȚILE FAMILIEI CREȘTINE
  6. METAFIZICA SUFERINȚEI
  7. FILOSOFIA BOLII” - PARTE A „FILOSOFIEI VIEȚII” ȘI CONDIȚIE A MÂNTUIRII




LUMEA - CAPODOPERĂ A FRUMOSULUI DIVIN

Pr. prof. univ. dr. Ioan C. TEȘU
Facultatea de Teologie Ortodoxă „D. Stăniloae” Iași

Dionisie Areopagitul, scriitor creștin din perioada primară a Bisericii, vorbind despre atributele lui Dumnezeu, situa în centrul acestora frumusețea, considerând că Dumnezeu este Frumosul prin excelență sau prin ființă. El arăta că, între calitățile Sale, Dumnezeu are în Sine „mai înainte de tot frumosul în mod superior, frumusețea izvorâtoare”. El este „atotfrumosul și suprafrumosul și pururea existent și același frumos”. Frumosul acesta divin a fost împărtășit operei Sale, fiind „începutul tuturor sau cauza făcătoare a tuturor”. Susținându-le și mișcându-le pe toate prin dragostea de frumusețe, desăvârșirea în frumos devine „capătul tuturor”, „cauza iubită și finală (căci toate se fac pentru frumos) și exemplară, căci toate se definesc conform lui”. Concluzia sa este că „nu există ceva din cele ce sunt, care să nu se împărtășească de frumos și de bine”. Operele Sale poartă toate acest caracter de frumos și calitatea de a fi frumoase.
Și avea perfectă dreptate, căci toate celelalte numiri sau atribute ale Lui, conduc spre desăvârșire sau sfințenie și frumusețe absolută.
Lumea și omul au fost create pentru a se împărătăși de acest frumos divin, iar urcușul ei spre desăvârșire este un progres în frumos și în bine. Creația este operă a iubirii supraființiale a lui Dumnezeu, de o frumusețe inefabilă. Încă de la crearea ei, Dumnezeu, precum notează aghiograful, a văzut că toate erau „bune foarte”, că purtau caracterul de desăvârșire inițială sau prin actul creării lor.
Cosmosul, care în limba greacă definește perfect modul în care a fost creat de Dumnezeu, ca o podoabă sau o armonie desăvârșită, dă mărturie despre atotputernicia și atotînțelepciunea Creatorului, despre bunătatea și frumusețea Lui. El este asemenea unei grandioase lucrări, unui minunat album în care omul poate descoperi calitățile lui Dumnezeu, și în același timp, o cale prin care el îl poate cunoaște pe Ziditorul ei. Prin bogăția de forme și manifestări, prin varietatea de nuanțe și aspecte, ea este un tratat viu de estetică perfectă. Nu există creație mai frumoasă în posibilități și potențialități, mai bogată în forme, decât lumea prezentă.
Ea a fost zidită cu o înțelepciune atât de înaltă și poartă în sine rațiuni atât de puternice, încât nici măcar egoismul și rapacitatea sistematică de care dă dovadă omul, exploatându-o nemilos și spre a sa satisfacție, nu le pot distruge.
Însuși episodul biblic în care Adam dă nume tuturor celor create demonstrează legătura care exista între lume și om - regele și preotul acesteia. Dându-le tuturor „nume potrivite”, primul om a arătat că avea o cunoaștere interioară în lor, numindu-le pe fiecare în conformitate cu specificul și particularul lor. A demonstrat că le cunoștea în acele rațiuni interioare pe care Dumnezeu le-a zidit în ființa fiecăreia dintre ele, atunci când a adus-o la existență.
Simpla observare a naturii, a lumii create, descoperă frumusețea ei și dă mărturie despre Creatorul ei iubitor de frumos și desăvârșire. Câtă bogăție întâlnim în paleta de culori aproape infinită a naturii! Câtă frumusețe se ascunde în atât de bogatele nuanțe ale plantelor și câtă raționalitate într-un fagur de miere; câtă liniște în seninul cerului și câtă profunzime în adâncul stelelor!
Orice artist, lucrând cu numeroasele categorii ale esteticului, are prilejul să constate, contemplând lumea, că aceasta oferă cel mai bogat și frumos tratat de estetică. Pe acestea contemplându-le psalmistul, a constatat că: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” și a ajuns să exclame: „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai zidit”. La această constatare din vechime au ajuns și marii cercetători, oamenii de știință, care, astăzi, confirmă deplin adevărurile scripturistice privind creația lumii. Comunitatea științifică mondială constată că modul elaborat al alcătuirii lumii, raționalitatea pe care această o exprimă, demonstrează că nu poate fi opera hazardului, ci este opera atotînțeleaptă a unui Creator bun și iubitor, atotînțelept și desăvârșit. Lumea prezentă trădează existența, dincolo de ea, a unui Creator și Proniator atotînțelept.
Sfinții Părinți, vorbind despre lume, așa cum a fost ea creată, o socotesc a fi fost un rai în potență și o biserică în extensie. Dacă omul ar fi păstrat-o în această stare de potențială desăvârșire și frumusețe originară, ea s-au fi dezvoltat într-un rai real.
După căderea în păcat a primilor oameni, lumea însăși s-a îndepărtat de aceștia, devenind, dintr-un potențial rai, un loc de exersare spirituală. Prin atitudinea sa, omul poate face din lumea prezentă o cale spre rai sau, dimpotrivă, un drum spre iad. Atunci când îi descoperă bogatele rațiuni duhovnicești, zidite de Creator în mod intrinsec în toate formele ei de manifestare, ea devine o scară a paradisului. Când, dimpotrivă, se împiedică în formele și lucrurile care o alcătuiesc, ea se transformă într-o piedică în calea mântuirii și devine un drum spre iadul veșnic.
Or, drama lumii contemporane o constituie atitudinea iresponsabilă a omului modern, care, preocupat de propriile interese, de satisfacerea poftelor și dorințelor sale individuale și egoiste, exploatează nemilos și irațional creația, ceea ce a provocat o profundă criză ecologică, având consecințe catastrofale pentru întreaga omenire. Datorită acestei atitudini, astăzi putem desluși un adevărat „suspin al creației”, la care făcea referire Sfântul Apostol Pavel, în scrierile sale.
De atitudinea viitoare a omului față de această operă a frumuseții și iubirii divine, care este lumea, depinde fericirea și siguranța vieții, în viitor. Dacă omul Îl va descoperi pe Dumnezeu în lucrarea Sa, dacă va arăta discernământ în raport cu lumea, contemplându-i frumusețea și sporindu-o, ea va fi un rai potențial, anticipând frumusețile viitoare și veșnice. Dacă, dimpotrivă, va continua să își satisfacă prin intermediul ei poftele sale egocentrice și egoiste, exploatându-o fără cumpătare și doar în interesul său, ea va deveni un trist loc de surghiun pentru ființa umană, tot mai apăsată de povara lumii și de grijile vieții prezente.
În prima situație, va descoperi Frumosul din lucrurile Sale și va participa la frumusețea lumii, înduhovnicindu-o și transfigurându-o; în cea de-a doua, o va perverti și desfigura, ascunzându-i și distrugându-i frumusețea creaturală.
În primul caz, se vor adeveri încă o dată cuvintele lui Dostoievski: „Frumusețea va mântui lumea”. În cel de-al doilea, vom observa că iadul nu este doar o stare viitoare, ci el se instaurează încet, încă din lumea și din viața prezentă.





SOȚIA CREȘTINĂ - „CEA MAI PUTERNICĂ DOCTORIE DE VESELIE” A BĂRBATULUI EI

pr. prof. univ. dr. Ioan C. TEȘU
Facultatea de Teologie Ortodoxă „D. Stăniloae” Iași


Sfântul Ioan Gură de Aur, neîntrecut rapsod al frumuseţilor familiei creştine, numeşte soţia a fi „liman” bărbatului ei şi „cea mai puternică doctorie de veselie”1.
El compară viaţa şi osteneala soţului cu aceea a unui încercat navigator, care ani mulţi şi grei a străbătut mările şi oceanele lumii, înfruntând furtuni şi uragane, pericole şi încercări, fiecare dintre ele căutând să îi scufunde corabia şi să îi înece echipajul.
Însă, sentimentul de linişte şi siguranţă, de deplină acalmie şi armonie, pe care le trăieşte în momentul în care aruncă ancora la ţărm, dar mai ales atunci când păşeşte pe pământ, certitudinea că nici un val nu îl mai poate scufunda, trebuie să îl trăiască soţul creştin, neînfricatul marinar, atunci când păşeşte pragul casei sale. Iar responsabilitatea şi datoria creării acestei stări îi revine alesei sufletului său, soţiei sale.
Orice femeie care îşi cultivă calităţile şi darurile sale, orice soţie care doreşte să aducă împlinire soţului ei şi să constituie pildă înaltă copiilor lor, dobândindu-şi în acest mod realizarea de sine, conştientizează faptul că lumea în care cu toţii trăiesc este una nu cu mult mai puţin frământată şi zbuciumată, în comparaţie cu valurile mării. Că sufletul omului de astăzi, dar în mod deosedit a celor de care ea se îngrijeşte, este lovit şi brăzdat de ispite şi încercări, de dureri şi supărări, de suferinţe şi necazuri tot mai numeroase. Pe toate caută să le aline, pe toate vrea să le uşureze, de toate ar vrea să ne elibereze. Mai bine decât oricine, o soţie şi o mamă creştină devotată suferă odată cu cei apropiaţi , datorită slăbirii dorului de viaţă spirituală înaltă şi a înlocuirii adevăratelor virtuţi cu false valori, incapabile să îi aducă omului împlinirea. Și din acest motiv încearcă, măcar în sânul casei sale, să creeze şi să întreţină starea de bucurie şi de armonie, sentimentul de confort sufletesc şi pace duhovnicească.
Spre deosebire de bărbat, care este, prin constituţia sa, un introvertit cu predilecţie, femeia este o extatică, o extrovertită. Pentru ea, adevărată sa vocaţie o constituie dăruirea iubirii, împărtăşirea sensibilităţii şi a bunătăţii fiinţei sale. Femeia sau soţia creştină este cea care întreţine, prin excelenţă, duhul sau atmosfera familiei; de la ea toţi - soţ şi copii - aşteaptă încurajare şi ajutor, sprijin şi alinare. Iar o soţie şi o mamă iubitoare este totdeauna conştientă de acest rol pe care membrii familiei sale vor să îl vadă împlinit la modul sublim.
Prin urmare, o calitate esenţială a soţiei creştine este aceea de a crea în casa sa o atmosferă de căldură sufletească şi armonie familială, de siguranţă şi confort interior. De fiecare dată când soţul ei, adesea ostenit de greutatea unei zile împovărătoare de muncă, în care a alergat poate de dimineaţa devreme şi până la orele târzii ale serii, cu scopul de a oferi familiei sale cele de trebuinţă vieţii şi dezvoltării ei, păşeşte pragul casei lor, trebuie să descopere la soţia sa şi mama copiilor lor chipul ei bun şi blând, dătător de bucurie, linişte şi alinare, să îi vadă surâsul cald şi drag, să îi audă glasul ei mângâietor, asemenea unui balsam, să îi simtă iubirea curată şi dezinteresată. Iar toate aceste înalte sentimente trebuie să fie egal împărţite soţului şi copiilor ei, ceea ce va face din căminul lor o oază de linişte şi pace sufletească, într-o lume atât de zgomotoasă, un colţisor de rai, încă din lumea şi din viaţa prezentă.
În acest mod, soţia şi mama dreptmăritoare va fi cu adevărat „liman” bărbatului ei şi copiilor lor, „cea mai puternică doctorie de veselie” a familiei sale. În prezenţa ei şi alături de aceasta, fiecare dintre ei va simţi căldură şi bucurie, ajutor şi speranţă. Va avea sentimentul unei vieţi împlinite şi fericite. Iată cum descrie Sfântul Ioan starea pe care este datoare să o creeze o bună soţie în mijlocul familiei sale: „Ea trebuie, când soţul intră agitat şi obosit, adesea mort pentru şocurile vieţii dinafară, să fie mângâietoarea lui şi sfătuitoarea lui iubitoare”2. Sau, într-un pasaj mult mai larg, sunt astfel descrise sentimentele pe care le statutează Sfântul Părinte la temelia relaţiei dintre cei doi soţi: „Să statornicim în casă, spune el, pace adâncă, ca şi femeia să poată să se întoarcă la bărbatul ei, dar şi bărbatul ei să-şi găsească la ea, ca într-un port, scăparea de grijile şi tulburările din afară. La ea să afle bărbatul întreaga mângâiere. Că spre ajutor i-a fost dată femeia, pentru ca bărbatul, îndestulându-se cu mângâierile ei, să poată ţine piept atacurilor ce vin asupra lui. Dacă femeia este cuminte şi blândă, aduce mângâiere bărbatului ei, nu numai prin traiul lor împreună, ci-i este de folos şi în celelalte treburi, îi uşurează munca şi nu-l lasă să simtă greutăţile ce se nasc în fiecare zi fie în casă, fie afară de casă; femeia ca un corăbier încercat, prin înţelepciunea ei, potoleşte furtuna din sufletul bărbatului, iar prin priceperea ei îi uşurează mult viaţa. Pe nişte oameni aşa uniţi nimic din viaţa aceasta nu-i poate întrista, nici nu le poate strica bucuria. Când este înţelegere între femeie şi bărbat, când este între ei pace şi legătura dragostei, toate le merg din plin. Nu pot cădea pradă uneltirilor, pentru că sunt întăriţi de un zid mare şi puternic, adică de înţelegerea lor cea după Dumnezeu. Înţelegerea aceasta îi face mai tari ca diamantul, înţelegerea aceasta îi face mai puternici ca fierul, înţelegerea aceasta le ajută mai mult ca bogăţia, înţelegerea aceasta îi ridică la cea mai înaltă strălucire; înţelegerea aceasta le pricinuieşte cu îmbelşugare mare şi bunăvoinţa cea de la Dumnezeu. Să nu socotim, deci, vă rog, ceva mai de preţ ca înţelegerea aceasta: să facem totul, să ne străduim cât putem ca să fie linişte şi pace în casele noastre3.
La toate aceste calităţi şi osteneli ale soţiei, soţul trebuie să arate preţuire şi recunoştinţă, să adauge înţelegere şi ajutor. Familia constituie echipajul pe care acesta şi l-a ales pe uscat, iar înţelepciunea şi prudenţa, curajul şi iscusinţa pe care le-a arătat în timp de furtună membrilor corabiei, este dator a le arăta şi cultiva şi în cadrul restrâns al familiei sale. Și, tot astfel, are datoria de a scoate din frământare şi tulburare, din zbucium şi furtună sufletească, viaţa şi inimile celor apropiaţi ai săi, cu acelaşi calm şi discernământ, pe care le-a demonstrat atunci când se afla pe mare.
Atenţia unuia faţă de altul este, de această dată, astfel descrisă de Sfântul Ioan: „Femeile să-şi iubească atâta bărbaţii, încât să nu pună nimic mai presus de mântuirea lor, bărbaţii, să aibă atât de multă dragoste de femeile lor, încât să facă totul ca şi cum ar avea amândoi un singur suflet şi un singur trup. După cum niciodată trupul nu se răscoală împotriva lui însuşi şi nici sufletul contra lui însuşi, tot aşa şi bărbatul şi femeia nu trebuie să se scoale unul împotriva altuia, ci să fie uniţi. Atunci se vor putea revărsa asupra lor nenumărate bunătăţi. Unde-i atâta de mare înţelegere, acolo-i adunarea tuturor bunătăţilor, acolo-i pace, acolo-i vedenia cea duhovnicească; acolo nu se vede luptă, nici bătaie, nici duşmănie, nici ceartă, ci toate sunt izgonite, pentru că înţelegerea dintre soţi, rădăcina tuturor bunătăţilor, înţelegerea adică, face să dispară toate acestea”4.
În acest dialog responsabil al iubirii şi dăruirii, grija celor doi soţi trebuie să se îndrepte către copiii lor, fiindu-le acestora înalte modele şi oferindu-le încredere şi întărire. Astfel, dacă soţia este portul sau limanul, bărbatul ei este ancora, care, fiind adânc înfiptă în pământ, dă tărie şi stabilitate familiei, iar copiii sunt soarele cel senin, ce se arată dincolo de furtună şi după o necontenită ploaie.




FAMILIA CREŞTINĂ - „BISERICA DE ACASĂ”

pr. prof. univ. dr. Ioan C. TEȘU
Facultatea de Teologie Ortodoxă „D. Stăniloae” Iași


Sfânta Scriptură ne arată că Dumnezeu, după ce l-a creat pe primul om - Adam, a văzut că nu este bine ca el să fie singur şi de aceea i-a creat un ajutor pe potrivă , în persoana primei femei - Eva - al cărei nume înseamnă «viaţă», pentru că mama sau femeia este cea care dă şi perpetuează viaţa. Singurătatea este socotită, pe bună dreptate, o mare suferinţă, şi de aceea, Dumnezeu, din dragoste faţă de fiinţa creată, i-a rânduit sprijin şi ajutor în persoana iubită.
Biserica noastră Ortodoxă, întemeindu-se pe cuvintele de Dumnezeu inspirate ale Sfinţilor Părinţi, consideră familia o adevărată binecuvântare, un loc al iubirii şi dăruirii reciproce, dar, în acelaşi timp, şi un altar de jertfă. Sfinţi Părinţi precum Sfântul Ioan Gură de Aur vorbesc despre familie ca despre un leagăn al omenirii, o mică biserică sau biserica de acasă, un mediul al creşterii şi desăvârşirii morale, un mic rai în lumea prezentă.
Spiritualitatea Ortodoxă dezvoltă poate cea mai frumoasă şi înaltă învăţătură posibilă, referitoare la iubirea dintre soţi, pe de o parte, şi dintre aceştia şi copii pe de altă parte. Ea arată că femeia sau soţia constituie, pentru soţul creştin, cea mai mare binecuvântare pe care Dumnezeu i-o poate oferi acestuia pentru a-i înfrumuseţa viaţa cu însuşirile ei specifice, legate de frumuseţea sufletească, delicateţea, dragostea, gingăşia, candoarea şi bunătatea, calităţi ce trebuie să împodobească fiinţa femeii. În mod similar, bărbatul sau soţul creştin constituie, pentru soţia sa iubitoare, cel mai mare dar pe care aceasta îl poate primi în viaţă, pentru ca, la rândul lui, să-i îmbogăţească viaţa cu trăsăturile legate mai ales de caracterul, statornicia şi fermitatea sa.
Scopul familiei creştine îl constituie devenirea umană, creşterea duhovnicească. Cei doi soţi au vocaţia de a se întrece unul pe altul în fapte de virtute creştină, de bunătate şi dăruire, de iubire şi respect, astfel încât fiecare dintre ei să îşi dobândească, prin intermediul şi cu ajutorul celuilalt mântuirea şi să contribuie fundamental şi la mântuirea celuilalt. În acest circuit al darurilor, fiecare dăruieşte şi se dăruieşte chiar pe sine, fără a sărăci material sau spiritual, ci îmbogăţindu-se infinit şi îmbogăţind sufleteşte şi pe celălalt.
Raportul dintre soţi nu înseamnă, în cadrul familiei creştine, nici despotism, din partea soţului, nici supunere necondiţionată, din partea soţiei, ci dragoste, respect, înţelegere şi ajutor. Cea care aruncă punţi de legătură între autoritate, libertate, ascultare şi dăruire este dragostea creştină, care face conducerea netiranică şi ascultarea plăcută. Astfel, familia este o şcoală a iubirii şi dăruirii de sine, spre binele celorlalţi membri ai ei.
Spiritul de jertfă, dorinţa de înţelegere reciprocă şi de armonie trebuie să fie constante şi dominante ale familiei creştine. Când iubim cu adevărat, simţim că preocupările noastre, bucuriile şi necazurile personale, indiferent de intensitatea lor, devin mici şi neînsemnate, în comparaţie cu bucuriile, grijile sau încercările persoanei iubite. Trăim viaţa noastră din perspectiva vieţii sale. Ne uităm pe noi înşine, gândind şi trăind din perspectiva sufletească a celuilalt. Suntem în stare să ne sacrificăm fericirea noastră, pentru a oferi bucurie celuilalt, trăind bucuriile şi dramele lui, ca pe ale noastre. Aceasta este „taina cea mare”, despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel, pe care o înfăptuieşte iubirea creştină, „în Hristos şi în Biserică”.
La rândul lor, pruncii sau copiii constituie, aşa cum acelaşi Sfânt Ioan Gură de Aur considera, „cea mai mare mângâiere” pe care Dumnezeu a oferit-o oamenilor după căderea acestora în păcat, după pierderea nemuririi. Ei sunt un real sprijin şi o dulce mângâiere în clipele de bătrâneţe şi încercare. Copiii sunt raza de lumină şi izvorul de bucurie din sufletul părinţilor, toiag bătrâneţilor şi neputinţelor celor ce i-au născut şi crescut.
Fiecare copil vine în familia sa şi în viaţa părinţilor ca un dar divin şi o cerească binecuvântare. Naşterea unui copil, într-o familie, este semn că Dumnezeu a privit la părinţii acestuia, îi iubeşte şi îi binecuvântează. Din acest motiv, bucuriile adevăraţilor părinţi sunt împlinirile şi reuşitele copiilor lor, după cum şi cele mai grele necazuri nu sunt cele personale, ci înfrângerile, eşecurile şi necazurile copiilor, pentru că ei trăiesc pentru şi prin aceştia.
Educaţia este cea mai frumoasă şi cea mai grea artă, părinţii fiind chemaţi să devină iscusiţi artişti. Copilul, arată, acelaşi Sfânt Părinte, este, la început, asemenea unui bloc de marmură de mare preţ. Precum sculptorul trebuie să dea formă frumoasă acestuia, tot aşa şi părinţii trebuie să înfrumuseţeze viaţa copiilor cu virtuţile cele mai înalte, odată ce, de efortul lor în educarea lor depinde mântuirea sufletelor. Un rol special în educarea copiilor cu care Dumnezeu ne binecuvintează viaţa îi revine soţiei sau mamei creştine. Ea trebuie să fie, cu adevărat, icoană, model de credinţă şi virtute creştină şi, prin dragostea sa, să încălzească şi să împodobească viaţa familiei sale.
Prin urmare, familia este locul şi mediul în care omul îşi desfăşoară cea mai mare parte a vieţii sale şi de aceea căminul trebuie să devină o oază de pace, linişte şi mângâiere, o biserică în miniatură şi un mic rai, într-o lume tot mai frământată şi, pe zi ce trece, mai tulburată. Iată, aşadar, iubită mamă creştină şi iubite tată dreptmăritor, sublima chemare pe care v-a dat-o Dumnezeu!

VOCATIA FAMILIALĂ A OMULUI


pr. prof. univ. dr. Ioan C. TEȘU
Facultatea de Teologie Ortodoxă „D. Stăniloae” Iași

Din primele pagini și capitole ale Sfintei Scripturi a Vechiului Testament, în cartea Genezei, autorul biblic exprimă o „bunăvoire” a lui Dumnezeu, aceea de a fi creat pe om, ființa Sa iubită, regele și preotul întregii creații, spre împlinire în dialog și comuniune cu un „altul”, care îi devine un „aproape”, mai interior chiar decât își este el însuși. Prin exprimarea faptului că „a văzut Dumnezeu că nu este bine ca omul să fie singur” (Facere 2,18), se arată, încă din primele momente ale existenței umane, dorul ființial al omului spre deschidere și dialog, spre comuniune de trăire, spre împărtășire de sentimente și speranțe. Pe bună dreptate, se poate afirma, în deplină consonanță cu teologul occidental Paul Evdokimov, că „nu există decât o suferință, aceea de a fi singur”5.
Urmarea acestei constatări din partea lui Dumnezeu a fost crearea, spre ajutorarea bărbatului, a primei femei - Eva, mamă a neamului omenesc. Crearea Evei din coasta lui Adam are o semnificație spirituală înaltă. O cugetare înțeleaptă spune că „Dumnezeu a creat femeia din coasta bărbatului cu un scop. Nu din capul lui, pentru ca să-l stăpânească, și nici din picioarele sale, pentru a nu fi călcată în picioare, ci dintr-o parte de sub brațul său protector, încât să meargă alături pe drumul vieții”6. Ea nu a fost creată din capul acestuia, pentru a deveni superioară și conducătoare a lui, nici din picioarele sale, ca una ce ar fi fost în istorie și în viața personală inferioară și umilă, nici din mâinile lui, ca o simplă extensie a acestuia și pentru a-i împlini sarcinile și responsabilitățile lui, ci din coasta sa, dintr-un loc mult mai apropiat de inima sa, de sufletul său, decât celelalte organe, confundându-se, prin dragoste, cu însăși ființa lui.
De atunci și până la sfârșitul vieții pe pământ, bărbatul și femeia se vor căuta necontenit, își vor căuta împlinirea unul alături de celălalt și prin acesta, vor căuta să fugă de singurătate unul în brațele celuilalt, sub ocrotirea vieții și inimii celuilalt. Bărbatul și femeia - și ișa - își vor căuta fiecare jumătatea, „sufletul pereche” și nu vor trăi cu adevărat viața decât prin descoperirea lui. Căutarea constituie tensiunea esențială și existențială a vieții lor, rațiunea fericirii lor, iar aflarea - sensul ei suprem. Prin urmare, bărbatul - urmașul lui Adam - își va căuta coasta lipsă - femeia sa, fără de care niciodată nu mai este om deplin, iar femeia își va căuta locul din care a fost luată și creată7, cei doi întâlnindu-se și împlinindu-se astfel pentru totdeauna.
Omul are o vocație familială, se împlinește deplin, ca ființă, și își actualizează plenar toate potențele ființei sale doar în comuniune și împărtășire de ființă și sens. Cel mai adesea iluzia, arareori realitatea fericirii sale, o gustă alături de o altă persoană. În timp ce marile tragedii ale lumii și vieții, la modul general, și în mod particular cele personale, sunt trăite în singurătate și tăcere, bucuriile sunt experiate în comuniune și dăruire. În vreme ce simte nevoia să-și limiteze suferința, izolându-o doar la propria ființă și sperând astfel să o elimine, omul își comunică bucuria, pentru a fi deplin trăită, dorind să o împărtășească și să o multiplice. Dacă suferințele personale, ca nedeplinătăți și prilejuri de smerire, sunt trăite intens și personal, bucuriile, ca prilejuri de realizare de sine, își capătă valoare reală doar prin împărtășirea lor celor apropiați și confidenți.
Ființa umană își arată vocația ei esențială, familială, chiar și în afara familiei, de către persoanele solitare, sau mai presus de familie, în viața monahală. Atât persoana celibă, purtând în sine nostalgia comuniunii, cât și monahul, ridicându-se printr-o viață de asceză trupească și sufletească, la „chipul îngeresc” de viețuire, aparțin marii familii umane și sunt încorporați familiei Bisericii, prototip al relațiilor dintre bărbat și femeie și conducând spre Arhetip - Sfânta Treime. Astfel, indiferent căreia dintre cele două forme sociale de viețuire i-ar aparține - fie cea mirenească, fie cea monahală -, omul își manifestă vocația lui comunitară, de ființă dialogică și, în mod special, cea familială. Dacă pentru cei care trăiesc în lume și în societate, mare parte a dialogului se poartă cu semenii și cu ei înșiși, pentru cei ce trăiesc în absența semenilor, în singurătate și recluziune, dialogul este purtat pe aripile rugăciunii, cu Părintele Ceresc.
Această înaltă trăsătură a sufletului omului face parte din caracterul nealterabil al „chipului lui Dumnezeu”, după care a fost creat. Și, precum Creatorul său este Treime de Persoane, la fel și omul tinde să exprime acest raport în viața sa. Iubirea intratrinitară, ce caracterizează relațiile dintre Persoanele Sfintei Treimi, își are corespondent și reflexie în relațiile de iubire și dăruire dintre oameni, încât se poate afirma că, pe măsura cultivării și extinderii iubirii sale la semenii săi, ființa umană își actualizează virtualitățile chipului divin, pe care îl poartă în sine, conducându-l spre asemănarea cu Părintele său Ceresc. Maximum de iubire devine astfel maximum de har și plinătate de sfințenie.
Vocația familială a ființei umane este una esențială și originară, dată ei prin creație și înscrisă în profunzimile sale, în însuși chipul lui Dumnezeu, pe care îl păstrează în străfundurile ființei sale. În măsura în care își împlinește această vocație, fie în cadrul marelui neam omenesc, fie în cadrul familiei eclesiale, pe care o reprezintă Biserica, sau a celei restrânse - căminul său - ea dă expresie chipului său dumnezeiesc și pune în lucrare darurile acestuia. Maximum de iubire devine astfel maximum de apropiere și asemănare cu Dumnezeu.
Trăind în golul singurătății, ea lasă neactualizată trăsătura cea mai importantă a chipului său divin, izolându-se și privându-se ea însăși de împărtășirea de Dumnezeu și de darurile Sale supraființiale.

FRUMUSEȚILE FAMILIEI CREȘTINE

Pr. prof. univ. dr. Ioan C. TEŞU
Facultatea de Teologie Ortodoxă „D. Stăniloae” Iaşi

O statistică realizată recent, la nivelul țărilor membre ale Uniunii Europene, constata că la fiecare 30 de secunde se pronunță un divorț, iar la fiecare 27 de secunde se săvârșește un avort. Din trei familii europene, doar una mai dă naștere la copii și chiar și numărul acestora este limitat cel mai adesea la unul sau maxim doi copii. Contracepția este tot mai larg răspândită, iar cabinete și persoane „specializate” în tehnica uciderii pruncilor stau la dispoziția femeilor însărcinate, oferindu-le consiliere și recomandându-le mijloacele cele mai sigure de „prevenire” a unei sarcini nedorite, iar în cazul apariției unei astfel de situații, tehnicile cele cele mai sigure de „lepădare” a materialului genetic, precum este numit embrionul format și din care s-ar fi dezvoltat viitoarea ființă, dacă viața ei nu ar fi fost întreruptă atât de brutal și prin consimțământul persoanei care ar fi trebuie să îi fie cea mai apropiată și ocrotitoare - mama.
Așa se face că în prezent sporul demografic este unul negativ la nivelul întregului continent, în sensul că în nici o țară, dincolo de eforturile semnificative ale științei medicale de a prelungi speranța și durata de viață a omului, numărul nașterilor anuale nu îl depășește pe cel al deceselor.
O știre larg colportată în urmă cu doi ani anunța că un europarlamentar britanic, în contextul încălzirii globale și făcând niște calcule absolut absurde, legate de nivelul de poluare din partea omului, considera că părinții și familiile care dau naștere la mai mult de unul sau doi copii sunt complet iresponsabile și atentează grav la integritatea mediului, a planetei, care, în viziunea sa, era afectată și poluată de fiecare nouă ființă umană, iar soluția tacită propusă de el era salvarea planetei, prin limitarea până la omorâre, a potențialilor sau noilor ei locuitori.
Cu toate acestea, un raport al Parlamentului European de la finele anului 2008, ajungând la concluzia că Europa a devenit un continent îmbătrânit, aflat într-o reală „iarnă demografică”, recomanda înființarea la nivelul fiecărei țări membre a unor așa-zise Ministere ale Familiei, care să elaboreze și să implementeze politici sociale, demografice, menite să încurajeze întemeierea familiilor și nașterea de copii.
În ciuda și împotriva tuturor convulsiilor lumii moderne și a rănilor familiei contemporane, credința și spiritualitatea ortodoxă apără frumusețile și propovăduiește multitudinea de binecuvântări pe care căsnicia și căminul creștin le împărtășesc ființei umane.
O învățătură fundamentală a antropologiei ortodoxe este cea potrivit căreia omul, creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Fac. 1,27), este o ființă comunitară, socială. El nu se simte niciodată cu adevărat împlinit în singurătate și solitar, ci în comuniune și împărtășire de iubire. El simte neîncetat dorul de a se împlini și realiza alături de o persoană iubită, la a cărei mântuire să contribuie în egală măsură. El simte nevoia unei ființe căreia să-i împărtășească necazurile și împlinirile sale, în speranța că alături de un astfel de „suflet pereche”, de „jumătatea” sa, care să „rezoneze” la trăirile și sentimentele sale, necazurile se vor împuțina și se vor alina, iar bucuriile se vor înmulți și înduhovnici.
Prin urmare, familia a fost rânduită de Dumnezeu încă din paradis, pentru ca omul să progreseze în virtute și iubire față de Părintele său ceresc, alături de semenii săi și în mod deosebit în sânul neamului și a casei sau familiei sale.
Acordând o cinstire deosebită Sfintei Taine a Cununiei și familiei creștine, credința ortodoxă dezvoltă o învățătură sublimă privind vocația și rolul soților, unul în viața celuilalt și în cadrul căminului căruia ei îi pun bază prin actul sfânt al căsătoriei.
În lumina credinței creștine, soții își sunt unul altuia dar și binecuvântare. Astfel, pentru un soț dreptmăritor, soția sa reprezintă cea mai frumoasă binecuvântare pe care Dumnezeu-Iubire i-o poate oferi bărbatului, pentru ca aceasta să îi împodobească viața și sufletul cu trăsăturile legate de „eternul” ei feminin: căldura sufletească, bunătatea, delicatețea, sensibilitatea, fiind sprijin și ajutor pe valurile atât de învolburate ale vieții prezente, către țărmul mântuirii.
La rândul său, un soț bun și iubitor constituie pentru soția sa creștină cel mai înalt dar pe care Același Dumnezeu i-l oferă femeii, pentru ca, la rândul său, și el să îi împodobească și să îi înnobileze personalitatea cu trăsăturile legate mai ales de voință, fermitate, caracter și generozitate.
Conform „Apostolului neamurilor”, rostul soților, unul în viața celuilalt, îl constituie întrecerea în fapte de cinste, în fapte bune și virtuți creștine, pentru ca astfel, unul alături de celălalt, să își dobândească și să contribuie la dobândirea mântuirii celuilalt.
Potrivit aceleiași rânduieli atotînțelepte a lui Dumnezeu, familia este binecuvântată, în mod firesc, cu darul nașterii de prunci, pe care Sfântul Ioan Gură de Aur îi considera a fi „mângâiere neamului omenesc”, după căderea în păcat a primilor oameni și după pierderea veșniciei, „sprijin” și „toiag” bătrâneților părinților care i-au născut, crescut și educat, la vremea bătrâneților și neputințelor . Prin urmare, scopurile generale ale căsniciei sunt, din punctul de vedere al credinței creștine: 1) izbăvire de patima desfrânării și 2) nașterea de prunci; 3) ajutorul reciproc și 4) dobândirea sfințeniei, unul pentru celălalt.
Familia creștină este considerată, în învățătura de credință răsăriteană, a fi chemată să devină un colțisor de rai încă din lumea aceasta, o antecameră a Împărăției cerurilor, o pregustare a fericirii viitoare și veșnice.
Soții creștini trebuie să își dea reciproc concursul ca, prin faptele lor bune, să facă din casa lor o „mică Biserică” sau „Biserica de acasă”, altar de jertfă a egoismului, arenă de luptă împotriva păcatelor și a patimilor, loc de cultivare și de exersare a virtuților creștine.
În cadrul familiei creștine, copiii reprezintă adevărate daruri cerești și binecuvântări dumnezeiești, alinare și mângâiere sufletelor părinților care le-au dat viață, i-au crescut și educat. În viața unei mame iubitoare și a unui tată bun, de cum se nasc copiii, nu mai trăiesc pentru ei înșiși și nici doar pentru ei, ci prin și pentru copiii lor. Nu există bucurie mai mare pentru o mamă iubitoare și pentru un tată responsabil, decât bucuria și împlinirea copiilor lor! Poate, de multe ori, părinții au prilejuri de mai mare împlinire și ocazia unor mai înalte realizări, însă nimic nu le aduce mai multă fericire, precum o fac bucuriile sau reușitele copiilor lor. De la cele mai mărunte și nesemnificative și până la cele mai frumoase și trainice, toate au o altă rezonanță în sufletele părinților, un alt farmec și o altă frumusețe. La fel însă, de la necazurile cele mai mici și trecătoare ale copiilor și până la cele mai grele și dureroase suferințe ale acestora, parcă nimic nu rănește și nu întristează inima părinților mai mult decât nereușitele, durerile și înfrângerile copiilor lor. Pe ele le resimt mult mai dramatic, pentru că, precum la împlinirea copiilor, se adaugă bucuria părinților, la fel la durerea copiilor, se adaugă suferința celor ce le-au dat viața. Pe toate acestea ar fi dispuși părinții să le poarte. Bucuriile lor le dăruiesc copiilor lor, pentru a le face viața mai frumoasă și, dacă ar putea-o face fizic, le-ar purta și cele mai apăsătoare suferințe, le-ar lua numai asupra lor, pentru a le ușura și îndulci trecerea prin lume.
Mama este cel dintâi preot și pedagog al casei. Alături de ea și de la ea văzând, copilul își unește mânuțele-i în fața icoanelor și descoperă lumea binecuvântată a rugăciunii, dialogul sincer și curat cu Dumnezeu, pe care, indiferent încotro îl vor duce cărările vieții sale, de câte ori își va aduce aminte de el și îl va retrăi, va auzi și va simți, la capătul strigării sale, glasul și ajutorul Părintelui Ceresc.
Și tot ea este cea care îi poartă pașii săi mărunți către ceea ce în viața omului constituie o adevărată oază de liniște și mângâiere, un loc al păcii și al alinării rănilor tainice, Biserica sau Casa Tatălui Ceresc. În acea ambianță de rugăciune și cântare, el simte pentru prima dată cerul coborându-se în lumea aceasta și sălășluindu-se în sufletu-i curat și bun.
Ea îi veghează mersul său prin viață și îi oferă ca model tot ce are mai înalt și sfânt. Este capabilă să se sacrifice pe sine, să-și dăruiască propria-i viață și liniște, pentru copii și pentru familia sa. De aceea, poate cea mai potrivită și înaltă comparație pentru viața de jertfă a mamei este cea a lumânării. Precum albinele culeg ceea ce este mai curat și mai frumos din flori, iar prin osteneală fac cea mai curată ceară, oferită la altar, la fel și viața mamei creștine, se oferă familiei sale, luminând frumos și lin în jurul ei, pentru a-i ajuta pe ceilalți să vadă limpede drumul cel demn în viață. Astfel, luminând în jurul ei, ea se sfârșește.
O familie binecuvântată, clădită pe valorile virtuților creștine este o școală a virtuților, a iubirii și dăruirii, un laborator al desăvârșirii creștine, o „Biserică în miniatură” sau „Biserica de acasă”, antecameră și pregustare a bucuriilor viitoare și veșnice din Împărăția Cerurilor.
În acest mod, căsătoria și familia creștină se vor ridica deasupra poftelor și instinctelor, în lumea atât de bogată a vieții spirituale, căsătoria își va redobândi statutul ei înalt de Sfântă Taină, în vremuri ca acestea, tot mai frământate din existența și istoria neamului omenesc și a ființei umane, în care pofta și plăcerea par a fi punctele de forță ale unei noi religii, tot mai puternic proclamată : cea a plăcerilor efemere și iluzorii.

METAFIZICA SUFERINȚEI

Pr. prof. univ. dr. Ioan C. TEȘU
Facultatea de Teologie Ortodoxă „D. Stăniloae” Iași

Realitatea și universalitatea suferinței umane constituie unul dintre adevărurile cele mai dureroase ale existenței umane, viața omului putând fi considerată o luptă neîncetată împotriva răului fizic și moral, a necazurilor, suferinței și durerii, a bolii și a morții. Opiniile, convingerile, conduitele și comportamentele umane variază, în această privință, de la eschivare și refuz, la trăirea lor cu disperare și deznădejde, sau, dimpotrivă, la asumarea lor în spirit creștin, la descoperirea sensurilor lor profunde, ceea ce conduce la primirea și depășirea lor cu demnitate sufletească și noblețe spirituală.
Meditând profund asupra acestora, Spiritualitatea Ortodoxă dezvoltă o învățătură plină de optimism creștin și de nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, capabilă să dea încercărilor, durerilor și suferinței o valoare duhovnicească pozitivă, mântuitoare.
Un prim adevăr, asupra căruia insistă Sfinții Părinți ai Spiritualității Răsăritului ortodox, în dezvoltările pe care le dau acestei teme de adâncă meditație și de trăire duhovnicească, îl constituie faptul că ele nu sunt nici dorite, nici voite de Dumnezeu, ci au pătruns în firea celor create și în viața omului, ca urmare a păcatului strămoșesc și sunt amplificate de păcatele personale. Nu trebuie căutate și nici cerute, însă, în momentul în care au pătruns în viața personală, trebuie asumate, sau, așa cum ne învață aceiași Părinți duhovnicești, de Dumnezeu inspirați, să încercăm să „facem filosofia” lor, adică să încercăm cât mai mult cu putință să le înlăturăm și să le îndepărtăm de la noi, printr-un comportament plin de discernământ și trezvie, de înfrânare trupească și sufletească. Odată descoperite și experiate, să cercetăm sensul lor mântuitor, căutând să aflăm care sunt cauzele care le-au produs, și să ne ostenim, în măsura în care acest lucru mai este posibil, să le înlăturăm sau să le limităm efectele, iar când nici măcar acest lucru nu mai stă în putința noastră, să ne purtăm cu răbdare și nădejde în ajutorul și răsplata din Părintelui Ceresc.
Scopul general al tutoror pătimirilor „fără de voie” din această viață îl constituie întoarcerea de la păcat la virtute, de la moartea spirituală la viața duhovnicească. Reală „mucenicie a conștiinței”, „școală a virtuților creștine” și „laborator al pregătirii mântuirii”, încercările și durerile „fără de voie” constituie adevărate căi de redobândire a sănătății spirituale, pierdute prin îmbolnăvirea și orbirea, prin intoxocarea și vătămarea ontologică, produse de păcate și de patimi, ca boli ale sufletului și forme ale cancerului spiritual.
Necazurile și suferințele prezente sunt, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, un „dascăl bun”, care îl „trezește” pe om din suficiența sa, din automulțumirea cu starea sa, oferindu-i un bun prilej de autocunoaștere și de profundă introspecție, dar, în același timp, o șansă de a-L descoperi și de a se apropia de Dumnezeu, Doctorul Suprem, Izvor al milei și alinării trupești și sufletești.
Aceeași spiritualitate ortodoxă ne învață că Dumnezeu nu îngăduie niciodată să fim încercați peste puterile noastre de suportare, ceea ce înseamnă că toate relele pătimiri sunt în limitele firii, sunt suportabile, însă „pragul de suportabilitate” sau capacitatea de a le primi, suporta și depăși în plan moral diferă în funcție de arhitectura psihologică a fiecăruia, de caracterul și temperamentul lui, dar mai ales de convingerile sale de natură spirituală.
Durerile și suferințele noastre, oricât de grele și de îndelungate ni s-ar părea, nu depășesc puterile de îndurare ale ființei umane, însă ceea ce le face să pară mai ușoare sau, dimpotrivă, infernale, este percepția noastră asupra lor, starea și „așezarea” spirituală cu care le însoțim. În plus, precum ne arată Sfântul Isaac Sirul, Dumnezeu oferă omului aflat în necazuri un „dar” special - „duhul harului”, proporțional cu măsura încercărilor. Acesta rodește variat, având o lucrare multiformă: ajută la primirea sau asumarea suferințelor fără revoltă, la răbdarea lor cu tărie, la exersarea nădejdii în ajutorul lui Dumnezeu și al semenilor, dezleagă izvoarele pocăinței, ale plânsului și ale lacrimilor spirituale, îi dă speranță în ajutor și răsplată din partea Părintelui Ceresc, într-o exprimare concisă, îi dă celui suferind, tăria stâncii în fața valurilor vieții.
Totodată, suferințele actuale sunt proporționale cu păcatele sau cu virtuțile personale, astfel încât, cei mai încercați sunt cei mai păcătoși, dar și cei mai virtuoși. La aceștia din urmă, necazurile sunt mai grele și răsar la tot pasul, constituind o formă de probare a dragostei lor față de Dumnezeu și de bogata lume spirituală. Atât pentru unii, cât și pentru ceilalți, durerile și suferințele din lumea aceasta nu sunt semne ale pedepsei și „bătăii” din partea lui Dumnezeu. Chiar dacă sunt numite „Toiagul Judecătorului”, arată dragostea și atotînțelepciunea divină, sunt expresii ale tainei iubirii multmilostive a lui Dumnezeu față de lume și față de om - regele și preotul creației, ființa cea mai dragă a Sa.
În ultimă instanță, durerea, suferința și boala pot fi considerate a fi un dușman al vieții noastre prezente. Un dușman nedorit și nepoftit, dar care pătrunde în ea la un moment dat, uneori atunci când suntem cel mai puțin dispuși sau pregătiți pentru o astfel de „vizită”. Odată ce vom avea de călătorit împreună, pe calea strâmtă și aspră a mântuirii, trebuie să încercăm să aflăm cum îl putem transforma, dacă nu într-un prieten, măcar într-un aliat, smulgând sensurile profunde și mântuitoare ale tuturor evenimentelor vieții, fie bune, fie grele, sensuri capabile să îi ofere omului fericirea, dar nu una trupească și trecătoare, ci duhovnicească și veșnică.

FILOSOFIA BOLII” - PARTE A „FILOSOFIEI VIEȚII” ȘI
CONDIȚIE A MÂNTUIRII

Pr. prof. univ. dr. Ioan C. TEȘU
Facultatea de Teologie Ortodoxă „D. Stăniloae” Iași

Teologia și spiritualitatea ortodoxă, constatând legea generală, în baza căreia suferința devine mai devreme sau mai târziu, dintr-o experiență universal-umană, una personală, caută să o valorifice și să o valorizeze în sens pozitiv profund, îndemnând persoana aflată într-o astfel de „situație limită” să desprindă sau, mai degrabă, să smulgă suferinței partea ei pozitivă, să o însoțească nu de revoltă, inacceptare, apostazie, degradare morală, pe fondul involuției psihice, ci, mai mult decât în resemnare, să încerce să îi descopere sensurile ei adânci și să le exploateze spiritual. Iar a descoperi aceste sensuri profunde ale bolii, capabile să o ușureze, înseamnă a-i descifra cauzele îndepărtate și imediate și a încerca să le înlăturăm; a înțelege că adevărata cale de „purtare” a lor nu este revolta, ci primirea lor cu mulțumire, răbdare și noblețe sufletească, în nădejdea milostivirii divine, ceea ce îi ușurează apăsarea.
Sfinții Părinți ne recomandă să facem permanent „filosofia vieții”, iar atunci când suntem încercați cu suferințe, „filosofia bolii”, adică să medităm profund asupra lor, întrebându-ne care sunt cauzele și sensurile lor adânci, cum trebuie să le abordăm pentru a le ușura greutatea și a le înmulți beneficiile.
În primul rând, a „face filosofia bolii” înseamnă a deosebi cu mult discernământ asupra originii și cauzelor încercărilor noastre, a încerca să identificăm căror factori se datorează, iar aceștia sunt, la modul general: păcatul strămoșesc, vulnerabilitățile arborelui genealogic (ereditatea negativă) și păcatele personale. Mai presus de acestea sunt încercările venite spre „cercare”, pentru a ne proba calitățile morale și pentru a le răsplăti, atunci când sunt reale și înalte.
Odată descoperite sau măcar limitate cauzele biologice și spirituale ale bolii, a „face filosofia” acesteia presupune lupta împotriva ei, spre a o îndepărta. În fața bolii, omul nu trebuie să adopte o atitudine pur pasivă, de acceptare și resemnare, ceea ce creează un teren și mai larg manifestării suferinței și evoluției nefavorabile bolii, ci, dimpotrivă, atât personal, cât și cu ajutorul suportului celorlalți: familie, apropiați, prieteni, medici, preoți, psihologi, trebuie să înfrunte boala, să aibă față de ea o atitudine ofensivă, combativă.
Atitudinea ofensivă se manifestă mai întâi ca o luptă de prevenire a bolilor, printr-un stil de viață trupească și duhovnicească echilibrat. Aceasta înseamnă mai mult lupta cu sine decât cu posibile boli și suferințe, trezvie și vigilență, controlare și observare strictă a tuturor puterilor, organelor, facultăților, sistemelor trupești și sufletești, pentru a le păstra în echilibrul specific stării de sănătate.
Chiar și atunci când, în ciuda acestei vigilențe și cumpătări, datorită unor predispoziții sau factori genetici, ori a unor cauze independente de stilul armonios de viață practicat, boala, totuși, se instalează, încă de la debutul ei, dar în oricare etapă de evoluție a acesteia, „omul trebuie, în primul rând, să nu rămână pasiv în boală, să nu se lase stăpânit, înlănțuit și doborât de ea, ci, dimpotrivă, să se păstreze într-un dinamism treaz, așteptând ajutorul dumnezeiesc”8.
Adânca meditație asupra suferințelor personale conduce la „asumarea” bolii, dar una pozitivă și dinamică, în scopul ușurării efectelor ei, a prelungirii perioadei de viață și sporirii, pe cât posibil, a calității ei ; pentru momente limitate, asemenea unor licăriri de soare printre norii întunecați. Chiar și atunci când boala s-a instalat în viața noastră, zguduindu-ne din temelii ființa și influențând radical relația noastră cu lumea, cu semenii, cu familia, trebuie să căutăm, chiar și în cele mai dureroase suferințe sau faze ale bolii, liniștea lăuntrică, bucuria și împlinirea, descoperind și prețuind alte valori ale vieții. Să le cultivăm, chiar și în ciuda suferinței și a neputinței trupești și, de obicei, aceste valori sunt cele spirituale, pe care omul le-a ignorat, poate, anterior.
Atitudinea omului față de suferința proprie este, așadar, diferită. Dacă unii o resping și caută să o refuze prin neacceptarea și neînțelegerea sensului ei profund, deși fac experiența ei, alții, asumându-o, și-o ușurează și o fac folositoare și mântuitoare. Însă neacceptarea acestei cruci nu face altceva decât să ne împovăreze suferința, pentru că, potrivit Sfântului Isaac Sirul, „toate greutățile și necazurile ce nu sunt răbdate au în ele un chin îndoit. Căci răbdarea micșorează apăsarea lor”9. În mod similar, Cuviosul Paisie Aghioritul învață că, atunci când ne gândim la durere, ea se mărește, după cum abordarea sau înfruntarea ei în mod greșit, cu revoltă, dublează durerea10.
Necazurile și suferințele pe care le acceptăm și pentru care căutăm să le descifrăm sensul mântuitor, sunt „îndurate” mai ușor, încât și durerea sau apăsarea lor par mai mici, în timp ce revolta față de ele le îngreunează covârșitor și nu numai la nivel psihic, prin împotrivirea față de ele, ci și din punct de vedere somatic, în baza strânsei legături ce există între trup și suflet.
Considerând boala a fi o adevărată „mucenicie”, Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să o suportăm „cu noblețe și cu mulțumire”. Noblețea sufletească, la vreme de boală și în timp de încercare, înseamnă a nu învinovăți pe nimeni pentru suferințele noastre, ci a considera că ele ni se datorează în exclusivitate; a nu ne plânge sau lamenta, indiferent de durerea pe care ele ne-o produc; a ne păstra optimismul și bunătatea, nelăsând ca suferința trupească să ne altereze psihicul, starea și „așezarea” lăuntrică. Am putea spune că noblețea duhovnicească echivalează, într-o astfel de situație, cu eroismul moral, ce trebuie să caracterizeze întreaga viață a creștinului, care este o luptă permanentă, văzută și nevăzută, cu răul fizic și moral. Și, într-adevăr, valoarea sau eroismul unei persoane își găsește o probă edificatoare în răbdarea necazurilor.
Sfântul Părinte recomandă ca, în vreme de necaz și încercare, de boală și suferință trupească, să încercăm să excelăm în plan spiritual, cultivând faptele bune și virtuțile, bunătatea și respectul față de toți ceilalți, iubirea, mulțumirea și milostenia. Faptele bune ne dau încredere în puterile noastre sufletești, chiar și pe fondul slăbirii celor fizice, și, totodată, speranța că și Dumnezeu se va milui asupra noastră. În necaz și în boală, este potrivit să facem fapte bune, de milă trupească și sufletească, față de semenii noștri, indiferent de starea în care se află ei - sănătoși sau bolnavi - și cu atât mai mult, când cunoaștem cât de mult prețuiește, la vreme de încercare, necaz, boală sau suferință, o faptă de bunătate, tandrețe și delicatețe sufletească, un cuvânt de mângâiere și alinare.
O cale de a mai uita de durerea sau suferința noastră este aceea de a ne implica activ mai întâi în lupta de vindecare a bolii personale, dar și în ușurarea suferințelor, necazurilor, lipsurilor altora, prin fapte de slujire a semenilor noștri.
Totdeauna, când suntem necăjiți și întristați, bolnavi și încercați, ne este de mare folos să ne comparăm cu alții, mult mai încercați decât noi și care mai găsesc încă resurse să lupte împotriva durerilor și a suferințelor, precum și a deprimării cauzate de acestea. Poate unii dintre ei au o origine mai nobilă decât noi, o pregătire superioară nouă și o viață spirituală mai înaltă și tot sunt încercați. Cu atât mai mult suntem noi pasibili de astfel de suferințe!
Însă modelul sublim spre care trebuie să îndreptăm inimile noastre, în momente de dificultate, îl constituie Mântuitorul Iisus Hristos. Acesta S-a întrupat din iubirea infinită a lui Dumnezeu Tatăl pentru mântuirea noastră. A dus o viață de sfințenie, însă în smerenie, slujind tuturor. Chiar și atunci când a fost chinuit și răstignit pe nedrept, S-a rugat Tatălui Ceresc pentru iertarea păcatelor celor ce L-au răstignit. Iar după Slăvita Sa Înviere din morți, primele cuvinte pe care le-a adresat femeilor mironosițe, Apostolilor și ucenicilor Săi, nu au fost unele de blestem și pedeapsă, ci de iertare și binecuvântare: „Bucurați-vă!”
În toate încercările și suferințele prezente, creștinul trebuie să aibă convingerea că, oricât de multe și de grele ar fi ele, odată și odată, în cel mai rău caz, odată cu viața proprie, ele se vor încheia pentru el. Însă, pentru modul în care s-a comportat în acele situații, ca, de altfel, în întreaga sa viață, omul își va lua răsplata sau osânda faptelor sale.
1 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corintheni. Omilia XXVI, traducere din limba elină, după ediția Oxonia, 1847 de Arhim. Theodosie Athanasiu, Egumenul Mănăstirii Precista Mare din Roman, ediție revizuită de Constantin Făgețean, Editura Sophia, București, 2005, p. 279, în volumul (Antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur), antologie și studii introductive Drd. Liviu Petcu, vol. I (A-I), TRINITAS, Iași, 2007, p. 282.
2 Idem, Bogățiile oratorice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în limba franceză de Jean Doublet, traduse în limba română de diacon Gheorghe Băbuț, Editura „Pelerinul Român”, Oradea, 2002, p. 254, în volumul (Antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur), antologie și studii introductive Drd. Liviu Petcu, vol. I (A-I), TRINITAS, Iași, 2007, p. 282.
3 Idem, Omilii la Facere. Omilia XXXVIII, în traducere, introducere, indici și note de Pr. D. Fecioru, în colecția „Părinți și scriitori bisericești”, vol. 22, EIBMBOR, București, 1989, p. 157, în volumul Lumina Sfintelor Scripturi..., p. 297.
4 Idem, Omilia XLV, în vol. cit., p. 130.
5 Paul Evdokimov, Taina iubirii. Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe, ediția a II-a revăzută, traducerea Gabriela Moldoveanu, Asociația filantropică medicală creștină CHRISTIANA, București, 1999, p. 127.
6 Anonim, la Zig Ziglar, Secretul căsniciei fericite, traducere de Irina-Margareta Nistor, Curtea Veche, București, 2001, p. 136.
7 Marko I. Rupnik, Serghei S. Averințev, Adam și coasta sa. Spiritualitatea iubirii conjugale, traducere de Constantin Hadarag, Editura Ars Longa, Iași, 1996, p. 25.
8 Jean-Claude LARCHET, Creștinul în fața bolii, suferinței și morții, traducere din limba franceză de Marinela Bojin, Editura Sophia, București, 2004, p. 71.
9 Sfântul ISAAC SIRUL, Cuvinte despre nevoință. Cuvântul XLVI: Despre felurile diferitelor încercări și câtă dulceață au în ele încercările ce ne vin și le răbdăm pentru adevăr. Și despre treptele și felurile de viețuire, prin care trece omul cel înțelept, în Filocalia, vol. X, pp. 247-248.
10 Cuviosul PAISIE AGHIORITUL, Cuvinte duhovnicești. IV. Viața de familie, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu-Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 234: „Pentru că de nu înfrunți corect durerea, te va durea de două ori mai mult. Dacă te gândești la durere, ea se va mări. În timp ce un gând bun, de pildă, dacă îți aduci aminte de cei care suferă mai mult decât tine, sau dacă psalmodiezi puțin, durerea se uită”.