Dan Culcer Radu Portocala, Descente dans la Roumanie de Ceausescu

Dan Culcer
Radu Portocala, Descente dans la Roumanie de Ceausescu
Une anatomie du mensonge politique et de l’aveuglement occidental

Un livre « ressuscité » : contexte et portée
L’ouvrage de Radu Portocala occupe une place singulière dans la littérature politique sur la Roumanie communiste. Rédigé en 1989 mais publié seulement en 2026, il appartient à une catégorie rare : celle des textes contemporains des faits mais empêchés par l’histoire.
Portocala explique lui-même que la chute de Nicolae Ceaușescu a rendu son manuscrit « inutile » aux yeux des éditeurs, révélant un phénomène central : la fascination médiatique pour l’événement spectaculaire au détriment de l’analyse structurelle.
 Ce décalage temporel transforme aujourd’hui le livre en document quasi-archéologique, permettant de saisir la perception avant la chute, les illusions occidentales et la réalité vécue sous le régime.

Thèse centrale : Ceaușescu n’est pas une anomalie, mais un produit du système
Contrairement à une lecture psychologisante (dictateur fou), Radu Portocala propose une thèse forte :
La politique de Nicolae Ceaușescu n’est pas une aberration individuelle, mais l’expression cohérente du système communiste. Cette idée traverse tout le livre : rejet de l’explication par la « folie », insistance sur la rationalité interne du régime, critique du besoin occidental de pathologiser les dictateurs.
Il écrit explicitement que qualifier Ceaușescu de fou permettrait de l’absoudre et surtout de décharger d'un certain responsabilité envers le peuple roumain du système, ses effets délétères  et ses complices internationaux.

Une analyse en trois axes majeurs

A. Le pouvoir total : hyper-centralisation et personnalisation
Portocala décrit une structure extrême. Fusion du parti, de l’État et de la personne du dirigeant, absence totale de contre-pouvoir, anonymisation des élites.
 La formule implicite devient : « Toute la politique roumaine = activité de Ceaușescu »
Cette lecture rejoint les analyses classiques du totalitarisme, notamment celles de Hannah Arendt, mais Radu Portocala va plus loin en montrant la banalité bureaucratique du despotisme.

B. L’économie du sacrifice : pénurie organisée
Le livre offre un tableau saisissant :  exportation massive au détriment de la population, rationnement, effondrement des services de santé, froid, faim, obscurité comme conditions normales.
L’originalité ici est l’idée que la misère n’est pas un échec mais une conséquence logique d'une decision politique: rembourser la dette extérieure devient une priorité quasi idéologique.
Cette lecture anticipe les travaux ultérieurs sur les économies socialistes tardives, notamment ceux de Katherine Verdery.

C. Le mensonge double : intérieur et extérieur
Portocala distingue deux niveaux :
    1. mensonge interne → propagande brute,
    2. désinformation externe → stratégie sophistiquée.
C’est ici que le livre devient particulièrement original. Il accuse explicitement l’Occident d’avoir entretenu l’illusion d’un Ceaușescu « indépendant de Moscou », il décrit une complicité intellectuelle et politique.

4. Une contribution majeure : la thèse du « coup d’État » de 1989
Portocala est aussi connu pour avoir défendu très tôt l’idée que la chute de Ceaușescu n’est pas une révolution spontanée, mais un coup d’État encadré, possiblement avec l’aval soviétique.
Cette idée s’inscrit dans un débat historiographique toujours ouvert, en dialogue avec Vladimir Tismăneanu (lecture conformiste de la «révolution»), Peter Siani-Davies (approche mixte), et certaines analyses post-soviétiques sur les transitions contrôlées.
Radu Portocala suggère déjà que Moscou envisageait l’éviction du dirigeant avant décembre 1989 .

5. Comparaison avec les analyses de la presse française et la réception occidentale
Radu Portocala, ancien collaborateur du magazine Le Point, adopte une position critique envers la presse occidentale qui, dans son aveuglement médiatique présenté Ceaușescu comme « dissident du bloc soviétique ». La presse mainstream de l'époque manifeste une réticence à critiquer le régime avant 1987. Elle est vulnerable par sa dépendance aux sources indirectes.
Le revirement tardif se manifeste après la révolte des travailleurs de Brașov (1987), qui provoque un changement de ton, mais toujours marqué par des hésitations.
Ce diagnostic rejoint les critiques adressées à la presse française dans les années 1980, notamment sur la fascination pour les figures « atypiques » du bloc de l’Est, la difficulté à percevoir les réalités internes.

6. Comparaison avec d’autres études du totalitarisme
Auteur            Position                Différence avec Portocala
Hannah Arendt        théorie du totalitarisme    approche abstraite
François Furet        critique du communisme    perspective idéologique
Timothy Snyder        violence des régimes        approche comparative large
 Spécificité de Portocala :
    • écriture journalistique + expérience directe,
    • analyse concrète des mécanismes quotidiens,
    • critique simultanée du système et de l’Occident.

7. Style et méthode : entre reportage et essai politique
Le livre se distingue par une écriture incisive, parfois ironique, une accumulation d’exemples concrets, une dimension presque ethnographique de la vie sous dictature.
Des exemples marquants : la description du culte de la personnalité quasi mystique, et l'analyse du langage politique comme instrument de domination.

Même si elle peut sembler parfois excessive, la tonalité polémique est motivée par rapport à l'inertie de la presse mainstream occidentale, mais aussi par rapport au caractère manipulateur de l'orientation lévogire d'une partie de cette meme presse.

Certains aspects de l'analyse releve davantage de l’intuition journalistique.
Naturellement, par absence de recul historique (texte de 1989) et par l'impossibilité d'avoir accès aux archives ouvertes seulement après 1989. 
Une vision partielle, mais très précieuse.

Conclusion : un texte essentiel pour comprendre la fin du communisme roumain
Descente dans la Roumanie de Ceausescu est un ouvrage majeur pour trois raisons :
    1. Document contemporain unique sur la vie sous le régime
    2. Critique systémique du communisme, au-delà du cas Ceaușescu
    3. Dénonciation de l’aveuglement occidental
 Plus qu’un simple témoignage, c’est une démystification du récit dominant sur la fin du bloc de l’Est.

Dan Culcer 
écrivain, journaliste, traducteur-interprète
Elancourt, le 1er Mai 2026

« La nation qui oppose sages et guerriers aura pour penseurs des lâches et pour combattants des imbéciles.» Un roi de Sparte, cité par Thucydide

Uşor cu Vexlerul pe scări, că l-a doborât pe Octavian Goga de Sorin Ovidiu Bălan 22 aprilie 2026, 08:42

Sursa foto: Arhiva EVZ 

Din cuprinsul articolului

• Domnul deputat Vexler a rupt, pur şi simplu, acest afiş. A făcut bucăţi figurile acestor mari români.
• Care sunt următorii paşi după dispariţia lui Goga?

I s-a spus „poetul pătimirii noastre”, iar versurile lui au intrat aproape în folclor, deşi poartă amprenta unui intelectual rasat. Puţini sunt românii care să nu cunoscă stihurile pline de tristeţe şi revoltă:

„La noi sunt codri verzi de brad

Şi câmpuri de mătasă;

La noi atâţia fluturi sunt,

Şi-atâta jale-n casă.

Privighetori din alte ţări

Vin doina să ne-asculte;

La noi sunt cântece şi flori

Şi lacrimi multe, multe...”

La jumătatea lunii decembrie, anul trecut, a fost primul semnal. Deputatul Silviu Vexler, înainte de a-şi ţine discursul de susţinere a Legii nr. 241/2025, lege care-i poartă numele şi a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 1200/24/12/2025, adică în Seara de Ajun a Crăciunului, când se desfac darurile de sub pom, a făcut un gest inadmisibil.

Opoziţia a aşezat la pupitru un afiş, în care erau portretele unor mari personalităţi ale românilor, în frunte cu Eminescu şi continuând cu Alecsandri,  Iorga, Kogălniceanu, Eliade, Paulescu, Goga, Slavici, Haşdeu şi Xenopol.

Domnul deputat Vexler a rupt, pur şi simplu, acest afiş. A făcut bucăţi figurile acestor mari români.

Au ieşit ceva hiuduieli, câteva reproşuri, strigăte ca la piaţă şi... cam atât. Acest prim pas către lovirea identităţii noastre naţionale a fost făcut cu complicitatea majorităţii parlamentarilor, chiar dacă unii, de impresie artistică, au protestat atunci. Şi cu protestele au rămas. Dar mai ales noi, românii, am rămas cu acele proteste de doi. Pe principiul că timpul le rezolvă pe toate, nu s-a mai pomenit nimic despre acel afront adus demnităţii naţionale chiar în Parlamentul României şi care, culmea, a şi fost validat. Legea Vexler a fost, aşa cum am spus, publicată în Monitorul Oficial pe când românii se pregăteau să sărbătorească Crăciunul. După aceea s-a lăsat liniştea.

Linişte care a ţinut câteva luni, când legea adoptată a început să-şi facă efectele. La sfârşitul săptămânii trecute, Bustul marelui poet şi om de stat Octavian Goga a fost dat jos de pe soclul pe care fusese amplasat în celebrul parc Copou din Iaşi. N-a căzut el singur de pe soclu şi nici nu a dispărut furat de cineva care să-l topească şi apoi să-l vândă la depouzitul de colectare a metalelor. A fost dat jos cu acte în regulă, bazate pe prevederile Legii Vexler. O asociaţie din Arad, pe numele ei Asociația pentru Prevenirea și Combaterea Antisemitismului și Legionarismului (APCAL), a făcut ochii roată peste ţară şi când i-a căzut privirea tocmai la Iaşi pe Copou, l-a zărit pe Goga şi s-a pus pe el să-l dea jos. Că nu merită să stea acolo.

Cel ce a rostit: „MĂ UIT ÎN CONȘTIINȚA MEA: AM PRIVIREA SLOBODĂ. ÎNTREG PATRIMONIUL NEAMULUI ÎL VĂD ÎNAINTE, - ARDEALUL, VECHIUL REGAT, BUCOVINA, BASARABIA... ÎNTREAGĂ CLĂDIREA MĂREAȚĂ A UNITĂȚII NOASTRE NAȚIONALE – SUBT TEMELIILE EI SUNT ZIDITE ȘI VISURILE MELE DE DEMULT.” nu merită să fie văzut de către români, decât, eventual, închis într-un muzeu pe care nu-l vizitează nimeni.

Am spus că acesta este primul pas. Cel de-al doilea va fi, cu siguranţă, scoaterea din manualul de Limba şi Literatura Română. Aşa cum s-a întâmplat cu unul dintre cei mai importanţi poeţi români ai secolului XX, Adrian Păunescu, pentru că elevii români nu trebuie să înveţe despre „Ruga pentru părinţi” sau „Antiprimăvara”. Nu trebuie ca elevii români să mai înveţe:

„Azi simt cum noaptea se coboară

Pe dimineața mea de ieri,

Cum cântul meu se înfășoară

În giulgiul veșnicei tăceri...

Și printre voi îmi duc povara

Stropit de râs și de noroi,

Căci vai de cine-și pierde țara

Ca să și-o ceară de la voi...”

Să nu uităm că Mircea Vulcănescu, marele economist pe care în primă instanţă, în anii ’50, nici măcar justiţia adusă de tancurile sovietice, care trimiteau oamenii la Canal pentru siplul fapt că erau chiaburi, nu a avut măcar un singur argment să-l condamne, a fost şi el dat jos de pe soclu iar liceul econimic nu-i mai poartă numele.

Care sunt următorii paşi după dispariţia lui Goga?

Pe afişul rupt demonstrativ de domnul deputat Vexler, se mai aflau, aşa cum am spus, portretele unor mari români: Eminescu Alecsandri,  Iorga, Kogălniceanu, Eliade, Paulescu, Slavici, Haşdeu şi Xenopol.

Vor fi şi ei scoşi din manuale? Busturile sau statuile lor vor fi aruncate printr-un colţ, sau, şi mai bine, prin magazia vreunui muzeu? Ce se va întâmpla cu Casa momerială de la Ciucea unde este înmormântat Goga? Ce s-a întâmplat şi cu casa unde s-a născut Eminescu în Botoşani, unde este la parter acum o sală de păcănele? Sau în paragină, precum Conacul de la Mirceşti?

În fnal, aş avea o propunere. Dacă tot trebuie să aruncăm la magazia muzeului mari români din motive de antisemitism, să se interzică şi celebrul Concert de Anul Nou al Orchestrei Filarmonice din Viena. Pentru că primul concert a avut loc pe 31 decembrie 1939, iar acel concert extraordinar a fost inițiat ca demers propagandistic de către Joseph Goebbels, la scurt timp după izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial.

Acum ori Goebbels nu a fost antisemit, ori în Parlamentul de la Viena nu există niciun Vexler.

Uşor cu Vexlerul pe scări, că l-a doborât pe Octavian Goga

• Sorin Ovidiu Bălan
• 22 aprilie 2026, 08:42

• 
  
• 
  
• 
  
• 
  

Comentează știrea

 

Crucea creștină pe pieptul poetului Octavian Goga. 1938. Pagină din ziarul Universul

Imbecilii și detractorii poetului Octavian Goga=Viermi nefolositori, limbrici. Dan Culcer

Românii se ridică pentru apărarea Marelui Român Octavian Goga – Valuri de reacții de la Iași, Timișoara, Cluj-Napoca, Brașov și București. Redacția ActiveNews se alătură demersurilor naționale – D E C L A R A Ț I E

De ActiveNews  /   Opinii   /   Publicat: Duminică, 26 aprilie 2026, 19:20   /   7 comentarii

  Foto: Ziarul Făclia

ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!

ascultă articolul

Valul de reacții împotriva „epurării” culturale a lui Octavian Goga ia amploare. După Apelul lui Ioan Aurel Pop și poziția Academiei Române, filiala Cluj-Napoca, acum grupul de intelectuali din jurul revistei „Orașul” și filiala clujeană a Asociației ASTRA au dat publicității o declarație comună de protest, transmite Ziarul Făclia. Între semnatari, universitarii acad. Ioan Aurel Pop și prof univ dr. Mircea Popa, președinte de onoare al ASTRA Cluj, istoricul dr Ioan Bolovan, directorul Institutului de Istorie al Academiei Române „George Barițiu”, scriitori, jurnaliști, juriși sau actorii de marcă, Dorel Vișan și Florin Piersic.

Documentul, semnat de personalități marcante ale vieții culturale și artistice clujene vine ca răspuns la demersurile recente de retragere a bustului poetului din Iași și la solicitările de schimbare a denumirii Bibliotecii Județene din Cluj.

Semnatarii cataloghează aceste acțiuni drept „interpretări abuzive ale legii” și avertizează că pedepsirea postumă a „poetului pătimirii noastre” pentru activitatea sa politică reprezintă o greșeală impardonabilă, similară cu metodele ideologice de sovietizare a țării.

Apelul subliniază necesitatea discernământului în aplicarea legislației, solicitând ca ipostaza de corifeu al Marii Uniri a lui Goga să rămână neatinsă în conștiința publică – DECLARAȚIA integrală în continuare.

La acestea se adaugă și Cenaclurile literare „Constantin Brâncuși” și „Respiro” din Timișoara, care își exprimă public solidaritatea cu intelectualii din Iași și din întreaga țară, în contextul unor dezbateri recente privind valorile culturale românești.

Într-un mesaj comun, reprezentanții celor două grupări literare subliniază necesitatea apărării patrimoniului cultural și a reperelor considerate fundamentale pentru identitatea națională. Cenaclul „Constantin Brâncuși”, coordonat de Monica Maria Condan, Aurel Matei Bancu și Daniel Luca, alături de cenaclul „Respiro”, condus de Viorica Bălteanu, Alexandra Dogaru-Aldo și Adrian Dinu Rachieru, își afirmă poziția comună în apărarea valorilor culturale perene, transmite Ziua de Vest.

Semnatarii mesajului solicită încetarea imediată a atacurilor la adresa poetului Octavian Goga, considerat o figură marcantă a literaturii române. Aceștia atrag atenția asupra importanței protejării patrimoniului cultural și a respectului față de personalitățile care au contribuit la definirea identității culturale a României.

Demersul cenaclurilor vine în contextul unor controverse recente din spațiul public, fiind prezentat ca un apel la unitate și responsabilitate în raport cu valorile culturale naționale.

De la București, președintele Uniunii Scriitorilor din România, Varujan Vosganian, a intervenit tranșant, iar de la Iași, distinsa doamnă Elena Chiaburu, Doctor în Istorie și Științe auxiliare, Bibliotecar șef la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași pledează temeinic pentru repunerea statuii marelui român Octavian Goga la loc pe soclul de unde a dispărut printr-un Apel ferm – Respectați Legea și PUNEȚI BUSTUL LUI OCTAVIAN GOGA DE LA IAȘI LA LOC!

D E C L A R A Ț I A

INTELECTUALILOR CLUJENI

În zilele acestea, presa ne-a adus vești deosebit de îngrijorătoare privind soarta culturii noastre, singurul domeniu din viața publică neinfestat încă de marasmul politicianist. E vorba de retragerea statuii lui Octavian Goga din locul de la Iași unde a fost amplasată, cu scopul de a ascunde publicului fața unui mare luptător pentru cauza românilor asupriți din Transilvania, poet care a fost supranumit „poetul pătimirii noastre. ”

Se pare că pătimirea sa de atunci nu a fost de-ajuns, nici zilele de închisoare la Seghedin unde l-a vizitat nenea Iancu, întrucât poziția sa ca om de partid din ultimul guvern dinainte de dictatura regală, a cășunat unui ONG din Arad, numit Asociația pentru Prevenirea și Combaterea Antisemitismului și Legionarismului să-l încrimineze pe unul dintre cei mai valoroși poeți naționali, socotindu-l nedemn de atenția și dragostea cu care a fost întâmpinat în timpul vieții și în postumitate doar pentru că a făcut parte dintr-un partid de dreapta. Ca atare, a solicitat Consiliul Județean Cluj să-i înlăture numele din titulatura Bibliotecii Județene și să nu permită existența unei străzi cu numele lui Octavian Goga.

Considerăm toate aceste acțiuni ultra punitive vin în contradicție cu caracterul preventiv asumat de ONG-ul arădean, care ar trebui să-și îndrepte atenția spre actualitate ca prim element discutabil.

Al doilea element trimite la interpretarea abuzivă a legii, întrucât aceasta privește „persoane care au făcut parte din conducerea organizațiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe.” Or, Octavian Goga a făcut parte dintr-un partid, a căreia ideologie a fost stabilită de A.C. Cuza, el personal fiind adversar declarat al mișcării legionare și al Gărzii de Fier. Pe acest considerent a fost adus el la putere de Carol al II-lea, în 1937-1938, pentru a mai atenua aversiunea fascizantă a Germaniei și Italiei și a salva țara de la o catastrofă.

Nu e cazul să facem confuzie între politica Partidului Național-Creștin de atunci și activitatea poetului, academicianului și omului de cultură Octavian Goga, care a rămas în conștiința nației drept emblema luptătorului pentru realizarea Marii Uniri. A pedepsi un astfel de om, care s-a identificat cu năzuințele cele mai ardente ale neamului său, ni se pare o greșeală impardonabilă pe care nici cei mai perfizi ideologi ai sovietizării țării nu au comis-o. La o situație similară se referea și poetul nostru național Mihai Eminescu atunci când afirma: „M-am convins că acea ură în contra trecutului, acea aruncare în apă a tuturor tradițiilor, acel abis creat între trecutul de ieri și prezentul de azi nu e un rezultat organic și necesar al istoriei române, ci ceva factice și artificial.”

Având în vedere că toate problemele nevralgice ale culturii noastre trebuie să fie, și sunt, rezolvate de propriii noștri specialiști în domeniu, ni se pare greșit din principiu ca altcineva, care nu are căderea necesară, să vină să ia măsuri dictatoriale într-un domeniu care prezervă memoria națiunii, cum este cel al Bibliotecii clujene

Suntem de părere că activitatea politică a lui Octavian Goga să fie lăsată istoricilor și biografilor săi, iar poporului român să nu i se interzică prin mașinațiuni oculte dreptul de a-i cultiva ipostazele de poet național și de corifeu al Marii Uniri, exponent al năzuințelor milioanelor de români. Orice tentativă de eliminare a lui Goga poetul și luptătorul pentru Unire din conștiința publică este un atentat la identitatea națională !

Totodată, apreciem că orice tentativă de aplicare zeloasă și fără discernământ a unui text de lege, corect în fond, este de natură a genera reacții extreme, cu totul opuse celor pe care legiuitorul le-a învederat, care pot altera grav climatul social și politic din țară.

Având în vedere toate aceste argumente, grupul de intelectuali din jurul revistei „Orașul” își exprimă totalul dezacord cu tratamentul vexatoriu aplicat poetului Octavian Goga și solicităm scoaterea lui de sub incidența unor acțiuni care îi terfelesc memoria și atentează la patrimoniul cultural al Clujului și al României.

Semnatari:

prof univ dr. Mircea Popa, președinte de onoare al ASTRA Cluj

istoric Ioan Drăgan

prof. univ. dr. Viorel Hodiș

prof. univ. dr Radu Munteanu

prof. univ. dr. Constantin Rîpă

Emil Luca

prof. univ. dr. Ioan Bolovan, directorul Institutului de Istorie George Barițiu

Octavian Căpățînă

Dan Drăghiciu

Teodor Mateescu, redactor Revista Orașul

Arhiterct Ionel Vitoc-Director revista Orașul

prof univ. dr Teofil Lung

Colegiul de redacție al revistei Orașul

scriitorul Adrian Țion

scriitorul Ion Cristofor

prof. univ. dr. Nicolae Sabău

actorul Dorel Vișan

scriitorul Horia Bădescu

scriitorul Constantin Cubleșan

prof. univ. dr. Ioan Stan

istoricul Alexandru Ghișa

actorul Florin Piersic

acad. prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop

acad. Doru Pamfil

prof. Negoiță Lăptoiu

prof. univ. dr Vasile Jucan

prof. Univ. dr. Ioan Chirilă

Cluj-Napoca, 23 aprilie 2026

De la Brașov, Asociația Calea Neamului condusă de Mihai Tîrnoveanu se raliază acestor acțiuni, în timp ce de la București subsemnează și Redacția ActiveNews.

 

Dan CULCER. Căderea lui Ceaușescu: revoluție, implozie sau lovitură de stat?

  

Dan CULCER

Căderea lui Ceaușescu: revoluție, implozie sau lovitură de stat?

Reevaluare istoriografică și comparativă pe baza lucrării lui Radu Portocală, Descente dans la Roumanie de Ceaușescu, 2026 (Amazon)

Rezumat

Acest articol propune o reinterpretare a căderii regimului lui Nicolae Ceaușescu în decembrie 1989, pornind de la mărturia contemporană a lui Radu Portocala. Prin confruntarea tezei unei lovituri de stat controlate cu arhivele deschise după 1991 și cu principalele interpretări istoriografice, studiul evidențiază caracterul hibrid al cazului românesc. O comparație cu tranzițiile din Polonia, Republica Democrată Germană, Cehoslovacia, precum și din Uniunea Sovietică și Bulgaria, permite situarea României ca un caz-limită de tranziție violentă, combinând revolta populară cu reconfigurarea internă a puterii.

1. Introducere: o sursă contemporană reevaluată

Redactat în 1989, manuscrisul lui Radu Portocala constituie o sursă singulară: o analiză produsă înainte de deschiderea arhivelor, dar informată de o cunoaștere directă a regimului. Publicarea sa târzie, în 2026, îl transformă într-un document simultan empiric și anticipativ.

Contribuția sa principală constă în punerea sub semnul întrebării, încă de timpuriu, a narațiunii unei revoluții pur spontane.

2. Teza loviturii de stat: formulare și logică

Portocala susține că prăbușirea regimului nu poate fi redusă la o simplă insurgență populară, ci rezultă și din:

• fracturi interne ale puterii,

• o reconfigurare rapidă a elitelor,

• o posibilă toleranță internațională, în special sovietică.

Această ipoteză se înscrie într-o lectură sistemică: regimul generează condițiile propriei sale transformări.

3. Arhivele post-1991: confirmări și limite

3.1 Fragmentarea puterii

Arhivele indică:

• o schimbare rapidă de poziție a armatei,

• ambiguități persistente în jurul Securității,

• semnale de lupte interne.

3.2 Factorul sovietic

Sub conducerea lui Mihail Gorbaciov, doctrina neintervenției favorizează căderea regimelor rigide, fără dovezi ale unei orchestrări directe.

4. Dezbateri istoriografice

• Vladimir Tismăneanu: revoluție autentică

• Peter Siani-Davies: model hibrid

• abordări recente: tranziții controlate și continuități elitare

Se conturează un consens relativ în jurul unui proces mixt.

5. Evaluare critică: către noțiunea de „revoluție capturată”

Teza loviturii de stat este parțial confirmată de:

• continuitatea elitelor,

• absența unui vid politic,

• structurarea rapidă a noii puteri.

Dar trebuie nuanțată prin:

• amploarea mobilizărilor populare,

• violența reală a evenimentelor.

6. Tranzițiile din 1989: o perspectivă comparativă extinsă

6.1 Modelele din Europa Centrală

În Polonia, tranziția se bazează pe negocieri în jurul lui Lech Wałęsa.
În Republica Democrată Germană, prăbușirea culminează cu Căderea Zidului Berlinului.
În Cehoslovacia, Revoluția de Catifea, condusă de Václav Havel, este pașnică.

Aceste cazuri au în comun violența redusă și legitimitatea civică.

6.2 Uniunea Sovietică: reformă de sus în jos

În Uniunea Sovietică, transformarea este inițiată de Mihail Gorbaciov:

• glasnost și perestroika,

• liberalizare progresivă,

• dezagregare fără răsturnare violentă.

Un caz tipic de transformare controlată de elite.

6.3 Bulgaria: o lovitură de stat intra-partid

În Bulgaria:

• înlăturarea lui Todor Jivkov (noiembrie 1989),

• decizie internă partidului,

• absența mobilizării populare inițiale.

Un exemplu clar de lovitură de stat internă.

6.4 România: un caz-limită

România combină:

• violență ridicată,

• lipsa unei opoziții organizate,

• continuitate rapidă a elitelor.

Se situează între revoltă populară și reconfigurare internă.

6.5 Tipologie comparativă

Țară	Tip	Actor	Violență	Control intern
Polonia	Negociere	mixt	redusă	ridicat
RDG	Prăbușire	populație	redusă	scăzut
Cehoslovacia	Revoluție	societate civilă	foarte redusă	scăzut
URSS	Reformă	elite	redusă	foarte ridicat
Bulgaria	Lovitură	partid	foarte redusă	foarte ridicat
România	Hibrid	mixt	ridicată	mediu–ridicat

6.6 Implicații teoretice

Comparația permite reformularea tezei lui Radu Portocala:

• România nu este o excepție absolută,

• ci o formă extremă de tranziție controlată sub presiune,

• lovitura de stat este o componentă, nu explicația exclusivă.

7. Portocala și teoriile totalitarismului

Comparativ cu Hannah Arendt, François Furet și Timothy Snyder, Portocala se remarcă prin:

• abordare empirică,

• critică a Occidentului,

• analiză concretă a mecanismelor puterii.

8. Concluzie

Analiza combinată conduce la o concluzie nuanțată:

• nu o revoluție pură,

• nu o simplă lovitură de stat,

• ci o revoluție capturată într-un context de dezagregare controlată.

România apare ca punctul de intersecție între:

• presiune populară reală,

• adaptare strategică a elitelor.

Intuiția lui Portocala rămâne esențială pentru înțelegerea pluralității formelor de tranziție din 1989.

Dan CULCER

26 aprilie 2026

Bibliografie

(identică, adaptată stilului academic românesc)

• Portocala, Radu. Descente dans la Roumanie de Ceaușescu. 1989/2026.

• Tismăneanu, Vladimir. Stalinism for All Seasons. 2003.

• Siani-Davies, Peter. The Romanian Revolution of December 1989. 2005.

• Verdery, Katherine. What Was Socialism… 1996.

• Arendt, Hannah. The Origins of Totalitarianism. 1951.

• Furet, François. Le passé d’une illusion. 1995.

• Snyder, Timothy. Bloodlands. 2010.

 

Ion COJA. Iisus și soldații romani

 https://ioncoja.ro/iisus-si-soldatii-romani/

sâm., 11 apr. 2026

Iisus și soldații romani

11 aprilie 2026|Biserica, Doctrină naţionalistă

Iisus și ostașii romani
10 ianuarie 2011|Amestecate

Unul dintre momentele cele mai tragice și ultime ale existenței lui Iisus ca ființă omenească este acela în care, crucificat, Iisus cere apă. În trupul său secătuit de sânge, deshidratat, fiecare celulă plânge după o picătură de apă, lichidul primordial al vieții.

Precum se știe, soldații romani care îl păzeau pe Iisus în loc de apă i-au dat să bea oțet, exact „pe invers” de ceea ce Iisus ceruse și avea nevoie. În evanghelii avem următoarele relatări ale momentului:

1. Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? Adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit? Iar unii dintre cei ce stăteau acolo, auzind, ziceau: Pe Ilie îl strigă acesta.

Și unul dintre ei, alergând îndată și luând un burete, umplându-l cu oțet și punânându-l într-un vîrf de trestie, îi da să bea. Iar ceilalți ziceau: Lasă, să vedem dacă vine Ilie să-l scape!… Iar Iisus, strigând iarăși cu glas mare, Și-a dat duhul. (Apud Matei)

2. La Marcu, text aproape identic.

3. La Luca: Și sta poporul privind. Iar căpeteniile își băteau joc de El, zicând: Pe alții i-a mântuit; mântuiască-Se pe Sine Însuși dacă el este Hristosul, alesul lui Dumnezeu!… Și îl luau în rîs ostașii, apropiindu-se și aducându-I oțet și zicându-I: Dacă ești împăratul iudeilor, mântuiește-te pe tine însuți!…

4. La Ioan: După aceea, știind Iisus că de-acum toate s-au săvârșit, ca să împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete. Și era acolo un vas plin cu oțet; atunci ei punând în jurul unei ramuri de isop un burete plin cu oțet, I l-au dus la gură. Deci, când a luat oțetul, Iisus a zis: Săvârșitu-s-a!… Și, plecându-Și capul, Și-a dat duhul.

Reacția, altminteri promptă a soldaților romani, este considerată, de 2000 de ani, ca probă de cinism extrem, de răutate și neomenie, de bestialitate tâmpă, cazonă, a unor brute cu chip de om! Gloria romană, a poporului care a făcut cel mai mult pentru civilizarea Terrei, inclusiv pentru răspândirea creștinismului, a avut întotdeauna de pierdut de pe urma acestui episod biblic, taxat de toți creștinii cu severitate. În vremuri mai noi, ale noastre, evreii (unii evrei, vorba lui Paul Goma) încearcă să transfere pe seama acestei brutalități romane, latine, întreaga răspundere pentru calvarul îndurat de Mântuitor.

Citind și recitind de-a lungul anilor povestea biblică a răstignirii Domnului, m-am împăcat destul de greu cu acest pasaj și, de fapt, cu întreg capitolul suferințelor îndurate de Iisus. Ca om, mi-e greu să admit, să înțeleg fapte de care nu mă simt în stare a le făptui. Am crescut cu teama că, fără voia mea, sub presiunea vieții, a hazardului, aș putea comite o vărsare de sânge sau aduce cuiva alte suferințe asemănătoare celor îndurate de Iisus. M-am regăsit în duhul străbunilor când am aflat de la mama că tată-su, ciobanul Stan Licoi, născut la Rășinari și trecut la Domnul în Dobrogea, în satul Valea Neagră – azi Lumina, rostea două rugăciuni pe zi, în mod obișnuit: una seara, la culcare, alta dimineața. Și se ruga dimineața să-l ajute Dumnezeu să nu facă vreo faptă rea peste zi, în ziua care mijea dinspre Răsărit, să nu pricinuiască cuiva un necaz, o suferință… Iar seara mulțumea lui Dumnezeu că i-a fost ascultată și împlinită rugăciunea cu care își începuse ziua…

Zic dar că lectura acestui „capitol” biblic a mers totdeauna mai greu. La un moment dat m-am simțit chiar mușcat de „șarpele îndoielii”, mirându-mă de promptitudinea legionarului roman care a găsit așa de repede un vas cu oțet. Ce să caute un vas cu oțet la îndemâna soldaților care păzeau un crucificat, așteptându-l să-și dea sufletul?! Nu cumva… Doamne, ferește!, îmi ziceam și citeam grăbit mai departe, să nu cad în păcat zăbovind prea mult asupra acestui detaliu. Un detaliu și nimic mai mult!

Iată însă că norocul mi-a surîs și – cred eu, se vădește că de mirat nu m-am mirat degeaba. În locul cu pricina trebuie operată, foarte probabil, o mică și foarte însemnată corectură! Am mai spus-o și o mai spun o dată: numai proștii nu se miră!… Așa m-am mirat și eu de unde aveau soldații romani oțet asupra lor!

În urmă cu câteva luni, așadar, a apărut o carte intitulată Fondul principal lexical al Aromânei. Autor, un fost student, Nichita Vancea, pe grecește Vantsias. A fost teză de doctorat, condusă de domnul acad.Grigore Brâncuș. Față de teză, cartea este mai personală, mai bogată în ipoteze, îndeosebi etimologice, unele mai riscante, altele mai probabile. Dintre ele, una este sigur deosebită, mai ales în privința comentariului. Excepțională! Menită să-i aducă autorului o binemeritată faimă. Citez, așadar, de la pag. 313:

„Puscă („oțet”) < lat. posca Un cuvînt cu totul deosebit! Există numai în aromână, deși de origine latină. Lucru ce, zicem noi, subliniază importanța studierii variantei aromâne în contextul romanic. Posca în latină era denumirea unei băuturi răcoritoare făcută din oțet amestecat cu apă și îndulcită cu miere, băutura legionarilor romani care, atunci când erau în formații de luptă, transpirau foarte abundent, din cauza armurilor grele ce le purtau, de aceea existau sclavi special însărcinați cu distribuirea – în burdufuri – a poscăi în rândul legionarilor chiar și-n timpul luptelor. De ce oare s-a păstrat numai în aromână? Aromânii de astăzi sunt cumva urmașii legionarilor ce cuceriseră pentru Roma regiunea balcanică? Faptul că factorul legionar este foarte pregnant la aromânii care trăiesc în România de pildă poate fi o reminiscență a vremurilor glorioase de odinioară… Acum, pusca armânească poate elucida o nedreptate a istoriei, un caz tipic de creare de „mituri” instigatoare la ură și resentimente religioase. Copil fiind, uram modelul „legionarilor romani” din cauza profesorului de religie care, foarte plastic de altfel, își exprima imensa repulsie față de latini pentru faptul că, atunci când Christos, deja pe cruce fiind, spusese că îi este sete, legionarii romani, culmea cruzimii, i-au dat oțet, inumanii… Iar acum pricepem că de fapt i-au dat posca, de milă tocmai…”

Acesta este textul prin care se lansează o ipoteză copleșitoare: gestul soldaților romani, înfierat vreme de două mii de ani, se salvează datorită cuvîntului aromânesc PUSCA, datorită unei etimologii! Un cuvînt care a dispărut din toate celelalte idiomuri romanice și s-a păstrat numai la ciobanii vlahi din Pind… Și așa cum strămoșii acestor vlahi au echivalat posca din latină cu oțetul, zicându-i oțetului posca, iar mai târziu și până azi pusca, la fel martorii civili și ne-latini ai crucificării, neștiind ce era posca, dar mirosindu-le a oțet, vor fi crezut că soldații ceia chiar oțet i-au dat Mântuitorului, gest care nu putea fi înțeles decât ca o culme a cruzimii, a răutății cinice, drăcești!

Îmi revine să adaug așadar la comentariul fostului meu student următoarele: faptul că pe lângă oțet (acetum, în latină), romanii mai foloseau și posca, o băutură răcoritoare, aflată în dotarea zilnică a soldaților romani, îndeosebi în zonele călduroase ale Imperiului, face din episodul acesta un argument deosebit de convingător privind istoricitatea, realitatea celor relatate. Face de rușine încercările unor nesăbuiți, în frunte cu un Friederic Engels, de a contesta Evangheliile, însăși existența Domnului Iisus. Dacă cele relatate în Evanghelii ar fi invenții, rod al imaginației omenești, acea minte nu avea cum să conceapă povestea cu oțetul. Căci mintea acelui om, dacă cunoștea că soldații romani umblă la ei cu posca, ar fi știut și că acea posca nu era oțet și ar fi folosit termenul potrivit. Mincinosul – sau cel care scornește o poveste, un scenariu, are grijă să se facă crezut, să fie credibil. Iar dacă celui care, zic unii, a scornit evangheliile, i-ar fi trecut prin minte episodul cu oțetul, dacă s-ar fi gândit să introducă oțetul ca element component al inventatului supliciu christic de pe Golgota, acel talentat născocitor ar fi știut că prin textul său naște în mintea cititorului întrebarea: ce să caute oțetul în dotarea soldatului roman aflat în misiune de pază la crucea unui condamnat la moarte? Textul său trebuia să facă verosimilă prezența oțetului, ca oțet, la îndemâna soldaților romani. Care soldați, precum scrie la Evanghelii, au reacționat imediat la suspinul trupului însetat. Prea prompt ca să fie în batjocură – îmi dau seama acum… Foarte prompt, așadar. În asemenea situație pui mâna pe ce-ți cade la îndemână. Și cum și de unde să aibă la îndemână soldatul roman un vas cu oțet?!…

Așadar, martorii civili ai crucificării au asistat la momentul când Iisus cere să bea ceva de sete, îi văd pe soldații romani grăbindu-se să-i ofere ceva, dar nu apă, așa cum te-ai fi așteptat, ci un lichid care mirosea a oțet. Iar după mintea martorilor, acel lichid care mirosea a oțet nu putea fi decât oțet! Și oțetul intră astfel în tradiția orală a celor petrecute în acest episod, ulterior cuprins în textul evangheliștilor. Nu e de mirare că s-a petrecut această neînțelegere, această decodare greșită a unui gest! La nivelul uman, asemenea neînțelegeri sunt firești și se petrec des. La nivelul sacru, mistic, al textului biblic, să descoperi în această inadvertență a mărturiei o confirmare, iar nu o infirmare a celor relatate, pare a fi un semn tainic, cu valoare de revelație, menit să ne întărească în credință. Sau, după caz, să-i readucă la credință pe scepticii înzestrați cu un spirit critic pustiitor de suflete. Nu întâmplător tînărul de la care a pornit această revelație, pentru mine sacră, este un „om al zilelor noastre”, aflat în pragul cedării dinaintea scientismului ateu. Se pare că anodinul cuvînt machidonesc PUSCA, de la marginea Imperiului roman și a limbii latine, salvat ca prin miracol în vorbirea unor ciobani uitați de Dumnezeu și de lume, ne mai scoate o dată la limanul credinței sau, după caz, al meu, ne întărește. Mulțumescu-Ți, Doamne!

De Sf. Ion 2011 Ion Coja