duminică, 8 aprilie 2018

26 februarie 2014 Klaus Werner Iohannis, care se vrea premier sau preşedinte al României, are şi cetăţenie germană!

Editorial

Porumbacu a scăpat porumbelul: Klaus Werner Iohannis, care se vrea premier sau preşedinte al României, are şi cetăţenie germană!

    Constituţia României nu-i permite lui Iohannis Klaus Werner să ocupe funcţia de ministru, prim-ministru şi nici preşedinte al României, […]
    Constituţia României nu-i permite lui Iohannis Klaus Werner să ocupe funcţia de ministru, prim-ministru şi nici preşedinte al României, fiindcă are dublă cetăţenie!
  Lui Crin Antonescu i-a scăpat, în data de 23 februarie a.c., la  emisiunea „După 20 de ani” a unei televiziuni private, o afirmaţie foarte gravă: „(…) câtă vreme şi Traian Băsescu vorbeşte despre faptul că, în condiţiile în care nu intrăm în Schengen din cauză că nu vrea Germania, prezenţa unui om, nu doar etnic german, ci şi cu cetăţenie germană, cum este Klaus Iohannis (…)” (http://www.romaniatv.net/crin-antonescu-arunca-in-aer-usl-mai-devreme-sau-mai-tarziu-klaus-iohannis-va-fi-premier-in-locul-lui-ponta_128519.html#ixzz2u8L8UnT0) Mai clar decât atât nu se poate: Klaus Werner Iohannis are cetăţenie germană! Păi, atunci cum vrea Crin Antonescu ca România să fie condusă de un premier cu cetăţenie germană care este loial statului german? Prin mitul „corectitudinii germane”, transferat asupra sasului corupt Klaus Iohannis, se forţează precedentul Alberto Fujimori, care a fost ales preşedinte în Peru, tot pe considerentul că japonezii sunt mai corecţi decât peruanii! Atât de corect a fost şi ăla, încât a jefuit ţara şi a fugit din Peru în Japonia, în anul 2000, ca să scape de condamnarea pentru fapte de corupţie! În plus, corectitudinea germană a rămas doar o legendă sau basm pentr adormit copiii, din moment ce, în anul 2011, Germania a ocupat locul doi după România păi, se putea altfel? în topul corupţiei şi al fraudării fondurilor europene! (http://www.evz.ro/detalii/stiri/romania-locul-intai-in-topul-celor-mai-multe-fraude-cu-banii-europeni-992980.html)
   Cum poate să fie patriot român cineva cu dublă cetăţenie? În care parte se înclină patriotismul său? În cazul domnului Klaus Iohannis care nu a participat niciodată la sărbătoarea naţională de la 1 Decembrie, deşi ca primar ales de români trebuia să aibă măcar acest minim bun simţ, e clar că nu-l dă afară din casă dragostea pentru România! Până şi comparaţiile umilitoare cu „ţările în care s-a inventat apa caldă” – o expresie şablon folosită permanent de primarul sibian! – denotă dispreţ pentru România, pe care totuşi visează să o conducă, aşa înapoiată cum este. Românii nu sunt primiţi în audienţe de către primarul sibian, fiind trataţi cu superioritate ariană. În schimb, saşii beneficiază de diverse sinecuri pe bani publici. Un exemplu concret este plasarea celor doi fii ai viceprimarului Astrid Cora Fodor (tot de la FDGR) în funcţii publice de conducere, subordonate direct lui Klaus Iohannis (http://www.justitiarul.ro/viceprimarul-sibiului-astrid-fodor-o-dovada-vie-a-balcanizarii-germanilor-din-romania/). Să nu uităm că domnul Iohannis a fost până în februarie 2013, când a trecut cu arme şi bagaje în tabăra liberală, preşedintele FDGR, un fel de UDMR al saşilor şi şvabilor din România. A rămas membru în continuare la această asociaţie care-şi arată interesele şi scopurile în propriul statut, unde se spune la art. 2, a): „promovează interesele specifice ale membrilor săi, care rezultă din apartenenţa lor la minoritatea germană din România, îi protejează şi îi stimulează prin toate măsurile politice, sociale, culturale, economice şi altele, care servesc acestei minorităţi la păstrarea şi dezvoltarea identităţii ei etno-culturale, la promovarea limbii materne”. Este evident că orice membru şi mai ales preşedintele acestui ONG „îi protejează şi îi stimulează prin toate măsurile politice, sociale, culturale, economice şi altele” doar pe etnicii germani, fără să manifeste vreun interes pentru românii majoritari alături de care trăiesc pe aceste meleaguri.
Klaus Iohannis participând la lucrările Uniunii Asociaţiilor Etnicilor Germani Expatriaţi, alături de Erika Steinbach, preşedinta acestei organizaţii, acuzată de nazism de către polonezi. (Foto: Rainer Lehni)
Klaus Iohannis participând la lucrările Uniunii Asociaţiilor Etnicilor Germani Expatriaţi, alături de Erika Steinbach, preşedinta acestei organizaţii, acuzată de nazism de către polonezi. (Foto: Rainer Lehni)
     Oare pentru ce a solicitat Klaus Iohannis cetăţenia germană şi cum a primit această cetăţenie, din moment ce nu a locuit nicicând în Germania? Nu se acordă cu mare uşurinţă cetăţenia germană, iar politica dusă de statul german în ceea ce priveşte acordarea cetăţeniei pentru persoanele provenite din România a fost permanent discriminatorie. În timp ce saşii şi şvabii erau obligaţi să-şi păstreze şi cetăţenia română – tocmai în vederea influenţării alegerilor din România şi a unor viitoare revendicări imobiliare! – românii au fost obligaţi să renunţe la cetăţenia română, pentru ei neacceptându-se dubla cetăţenie. Dar, revenim la întrebarea: care a fost scopul obţinerii cetăţeniei germane de către Iohannis?
     Noi ştiam, din anul 2000, că Iohannis Klaus Werner avea cetăţenie germană, conform relatărilor unui sas emigrat în Germania, care trecuse împreună cu Iohannis la frontieră pe culoarul destinat cetăţenilor UE, destinaţia fiind expoziţia de la Hanovra din acel an. Doar că nu aveam dovada. Iată că ne-a oferit-o Crin Antonescu acuma prin ciudata sa declaraţie. Înclinăm să credem că nu a fost o gafă, ci o „scăpare” intenţionată a preşedintelui liberal ca să-i închidă colegului său orice portiţă de acces spre candidatura la preşedinţia României şi să înlăture astfel un concurent din propriul partid! Este clar că românii nu vor vota o persoană cu dublă cetăţenie ca să le fie preşedinte. De fapt, nu s-a mai pomenit nicăieri ca preşedintele unei ţări să aibă şi altă cetăţenie în afară de cea a ţării pe care o conduce! Din păcate pentru Crin Antonescu afirmaţia sa despre cetăţenia germană a camaradului său, strecurată strategic printre laude cosmopolite, a trecut neobservată în faţa unei prese formate în majoritate de neprofesionişti şi ca atare nu a primit atenţia cuvenită în mass-media şi nici un jurnalist nu s-a arătat surprins de dubla cetăţenie a lui Klaus Iohannis. Uite că-i facem noi acest serviciu domnului Crin Antonescu şi ne transformăm în trompeta dânsului.
Iată ce spune Constituţia României la Egalitatea în drepturi, articolul 16:
(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.
(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.
(4) În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale.
Este clar că, în aceste condiţii constituţionale, IOHANNIS KLAUS WERNER nu poate să ocupe funcţia de ministru, prim-ministru şi nici preşedinte al României!
    Pentru promovarea intereselor etnicilor nemţi, dar mai ales pentru slujirea intereselor Germaniei în România, Klaus Iohannis a fost recompensat de această ţară cu mai multe medalii. Însă cea mai valoroasă decoraţie a primit-o Klaus Iohannis de la Otto Schily, fostul mi­nistru de Interne al Germaniei, în ziua de 11.12.2007. Acesta l-a decorat pe primarul Sibiului, Klaus Werner Ioha­nnis şi pe suc­cesorul său la Ministerul de Interne, Wolfgang Schau­ble, din partea Societăţii Ger­mane! Decoraţia, cea mai înaltă distincţie din Germania, a fost înmânată pentru merite deosebite aduse Germaniei!!! Şi noi care credeam, ca nişte naivi, că Iohannis slujeşte România. Deci, să recapitulăm : cel care tocmai se dorea ministru de Interne al României a fost decorat în anul 2007 alături de ministrul de Interne al Germaniei de la acea vreme „pentru merite deosebite aduse Germaniei”, iar cel care a înmânat distincţiile era fostul ministru de Interne al Germaniei!!! Ce facem atunci cu fidelitatea faţă de România? Iată că revenim iarăşi la Constituţia României, care spune la articolul 54 (Fidelitatea faţă de ţară): 
(1) Fidelitatea faţă de ţară este sacră.
(2) Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege.
Cărei ţări o să-i fie fidel Iohannis Klaus Werner, României sau Germaniei, având în vedere că are ambele cetăţenii, dar este totuşi de naţionalitate germană? Mai are rost întrebarea, dacă adăugăm şi faptul demonstrat mai sus că a primit distincţii din partea statului german „pentru merite deosebite aduse Germaniei”?!
Şi ucrainenii au iohannisul lor, în persoana fostului campion mondial de box Vitali Kliciko, care a stat ani de zile în Germania fiind pregătit de către experţii” nemţi ca să devină conducătorul Ucrainei după schimbarea regimului. Şi această marionetă a fost onorată cu distincţia Crucea Federală  de Merit a Germaniei, o decoraţie pe care o primise şi Klaus Iohannis în anul 2006, alta decât cea înmânată de Otto Schily în decembrie 2007! Doar că la noi toată lumea priveşte indiferentă decorarea unui politician român în străinătate pentru servicii deosebite aduse altui stat, în timp ce în Ucraina, Kliciko a trebuit să dea explicaţii în faţa Tribunalului privind circumstanţele în care a fost decorat de cătrre Republica Federală Germania. Ca urmare, a pierdut din popularitate în faţa naţionaliştilor ucraineni, în fond cei care au câştigat lupta pentru putere la Kiev, scăzând astfel şansele ca omul Germaniei” să ajungă preşedintele Ucrainei.
Klaus Iohannis primind de la Erika Steinbach placheta de onoare din partea Uniunii Asociaţiilor Etnicilor Germani Expatriaţi.
Klaus Iohannis primind de la Erika Steinbach placheta de onoare din partea Uniunii Asociaţiilor Etnicilor Germani Expatriaţi în septembrie 2010. (Foto: Rainer Lehni)
     Poate vă întrebaţi care au fost meritele deosebite pentru care a fost decorat primarul sibian de către statul german? La Sibiu s-au restituit licee, şcoli, grădiniţe, filarmonica şi un cămin de bătrâni către FDGR, succesor al organizaţiei naziste Grupul Etnic German de către primarul Klaus Iohannis. Acesta se  afla în conflict de interese, fiind primar şi preşedinte al Forumului Democrat al Germanilor din România (FDGR) la vremea respectivă. Retrocedările către FDGR şi Biserica Evanghelică, invocându-se confiscarea acestora de către comunişti, au fost ticăloase şi mincinoase fiindcă acele imobile revendicate nu fuseseră naţionalizate de către ciracii lui Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej! Ele au a fost confiscate  prin Decretul regelui Mihai din octombrie 1944 prin care acesta a desfiinţat Grupul Etnic German fiindcă era o grupare hitlerista şi le–a confiscat bunurile imobile ca despăgubiri de război. Biserica evanghelică intrase, cu averi cu tot, în Grupul Etnic German din anul 1941 ca să-şi demonstreze loialitatea fanatică faţă de Adolf Hitler şi nazismul promovat de acesta ca politică de stat. Exista documente pentru toate cele afirmate!Puterile Aliate au impus României, prin articolul 15 al Convenţiei de Armistiţiu  din 12 septembrie 1944 , dizolvarea organizaţiilor pro-hitleriste de pe teritoriul românesc. Astfel, Grupul Etnic German a fost desfiinţat prin Decretul – Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, semnat de regele Mihai al României. Până când o sa mai fie ascuns adevărul despre jaful imobiliar de miliarde de euro făcut la Sibiu de Iohannis si mafia imobiliara condusă de el? Aceste abuzuri în serviciu şi evidentul conflict de interese au fost şi sunt trecute, în continuare, cu vederea de autorităţile române care stau în genunchi în faţa Germaniei!
Un apropiat al lui Klaus Iohannis, datorită revendicărilor imobiliare, este preşedintele Asociaţiei saşilor transilvăneni din Germania, Bernd Fabritius, care a fost ales în Bundestag anul trecut. În timp ce presa din România trâmbiţa că acest Fabritius este primul român intrat în Bundestag, iată ce spunea cu aroganţă şi superioritate ariană „românul” într-un interviu: „AGERPRES: Dumneavoastră vă simţiţi mai mult român sau mai mult german?; Bernd Fabritius: Eu sunt german din România. Dacă vă referiţi la român, la naţionalitate, eu nu sunt român, eu sunt neamţ. Eu am rădăcini din România, mă simt ca un sas care provine din România.” Acesta are şi el dublă cetăţenie, ca Iohannis, dar locuieşte în Germania şi în mod cert nu va ajunge în veci cancelar al Germaniei sau ministru de Interne pentru simplul motiv că este sas, nu german pur! Nemţii sunt foarte naţionalişti fiindcă ei au voie, doar popoarele mici  şi conduse de trădători nu au dreptul acesta. Apropos de apetitul saşilor pentru nazism şi reanimarea organizaţie hitleriste Grupul Etnic German la Sibiu de către Klaus Iohannis, despre camaradul acestuia, noul parlamentar german Bernd Fabritus, se spune că este descendent direct al şefului minorităţii fasciste germane din România, Fritz Fabritius: „Fabritius (wurde – n. a.) am 29. Juni 1935 zum Vorsitzenden der rumäniendeutschen Dachorganisation gewählt, die in Deutsche Volksgemeinschaft in Rumänien umbenannt wurde” (http://de.wikipedia.org/wiki/Fritz_Fabritius)”. Acest B. Fabritius se plimbă la tot felul de întâlniri mai mult ori mai puţin oficiale şi răspândeşte cam aceleaşi „valori” şi cerinţe ca presupusul său ascendent, nefăcând nici măcar efortul de a ascunde mai bine ura şi aerul de mare superioritate faţă de români. Ca să fie cât mai eficient în procesul de îndobitocire şi supunere al românilor, acesta are şi catedră la două facultăţi sibiene.
Foto: Paul Jürgen Porr (finul lui Iohannis, lăsat ca şef la FDGR când naşul a virat spre PNL), Christoph Hammer (Christoph Hammer, primarul din Dinkelsbuhl), Bernd Fabritius(parlamentar şi preşedintele saşilor din Germania), Carmen Georgeta Iohannis(soţia primarului sibian) şi Klaus Iohannis (primar al Sibiului, fost preşedinte FDGR şi actual prim-vicepreşedinte PNL)
Foto:  Paul Jürgen Porr (finul lui Iohannis, lăsat la şefia FDGR când naşul a virat spre PNL), Christoph Hammer (primarul din Dinkelsbuhl), Bernd Fabritius în costum săsesc (parlamentar şi preşedintele saşilor din Germania), Carmen Georgeta Iohannis (soţia primarului sibian) şi Klaus Iohannis (primar al Sibiului, fost preşedinte FDGR şi actual prim-vicepreşedinte PNL)
        Altă prietenă a domnului Klaus Iohannis este Erika Steinbach, preşedinta Uniunii Asociaţiilor Etnicilor Germani Expatriaţi (sau Uniunea etnicilor germani expulzaţi / Uniunea Izgoniţilor) – Bund der Vertriebenen (BdV)  formată de foşti nazişti sau urmaşi ai acestora din fostele provincii ale Reichului şi din Estul Europei (http://www.dw.de/nazi%C5%9Fti-la-conducerea-primelor-asocia%C5%A3ii-postbelice-ale-germanilor-expulza%C5%A3i/a-16408488) care promovează o politică revizionistă şi de disculpare a Germaniei pentru ororile comise în al Doilea Război Mondial. Aceste demersuri au declanşat un adevărat scandal în Polonia, unde Erika Steinbach este considerată făţiş ca fiind nazistă.
Erika Steinbach în presa poloneză.
Erika Steinbach în presa poloneză.
Uniunea Izgoniţilor (BdV) reprezintă interesele celor 20 de asociaţii (Landsmannschaften) ale germanilor alungaţi după război din ţările Europei răsăritene. În anul 2008 guvernul federal a sprijinit înfiinţarea Fundaţiei „Refugiere, izgonire şi reconciliere“. Fundaţia a fost criticată mai ales în Cehia şi Polonia, unde s-a afirmat că prin intermediul ei se încearcă o revizuire a istoriei şi prezentarea unilaterală a germanilor ca victime.” (http://www.europalibera.mobi/a/2154488.html) Klaus Iohannis s-a întâlnit cu cele două personaje contestate, Erika Steinbach şi Bernd Fabritus, în septembrie 2010, când a primit, la Berlin, placheta de onoare din partea Uniunii Asociaţiilor Etnicilor Germani Expatriaţi, cea mai înaltă distincţie pe care o acordă această asociaţie. (http://www.siebenbuerger.de/zeitung/artikel/verband/10373-bund-der-vertriebenen-ehrt-klaus.html)
Bernd Fabritus (parlamentar german şi preşedinte al Asociaţiei saşilor transilvăneni din Germania), Erika Steinbach (preşedinta Uniunii etnicilor germani expulzaţi), Carmen şi Klaus Iohannis. (Foto: Rainer Lehni)
Bernd Fabritus (parlamentar german şi preşedinte al Asociaţiei saşilor transilvăneni din Germania), Erika Steinbach (preşedinta Uniunii etnicilor germani expulzaţi), Carmen şi Klaus Iohannis. (Foto: Rainer Lehni)
După declaraţiile scandaloase din perioada respectivă (septembrie 2010), prin care nega vinovăţia Germaniei în invadare Poloniei, stârnind un scandal diplomatic, Erika Steinbach a demisionat din fruntea Partidului Creştin-Democrat. Aceştia sunt prietenii germani ai lui Klaus Iohannis! Două proverbe româneşti se potrivesc perfect acestor relaţii: „Cine se aseamănă, se adună” şi „A tunat şi i-a adunat.”
      Germania nu a dorit niciodată binele României ! Nemţii ne-au urât şi ne-au considerat trădători pentru întoarcerea armelor din 23 august 1944, uitând că mai întâi ne-au trădat ei prin Dictatul de la Viena (30 august 1940), când au dat ungurilor jumătate din teritoriul Transilvaniei. La fel, germanii ne-au trădat şi prin Pactul Ribbentrop – Molotov (23 august 1939) când s-a pecetluit soarta Basarabiei, care a fost răpită de URSS în iunie 1940! Demn de remarcat este faptul că după căderea „Cortinei de Fier”, doar Germania s-a unificat, deşi se creaseră premisele aparent optime şi pentru reunificarea României cu Basarabia – zisă Republica Moldova – şi revenirea la ceea ce a fost odată România Mare. Mai mult, după fărâmiţarea Iugoslaviei, a venit rândul Cehoslovaciei să se rupă în două. La originea ambelor dezmembrări: Germania!
        Transilvania a intrat, conform pactului secret din 1990 dintre Helmuth Kohl (cancelarul R.F.G.), şi Mihail Gorbaciov (conducătorul U.R.S.S.), în sfera de influenţă a Germaniei, redevenită principală putere în Europa. Nemţii au dorit-o şi o vor în continuare ca parte a Ungariei. Este plata pentru loialitatea dovedită de-a lungul istoriei, când cele două state au fost aliate în toate războaiele, dar şi răzbunarea pentru „trădare” românilor din 23 august 1944. Reamintim că, în 1989, anul prăbuşirii blocului comunist european, Ungaria a fost prima ţară care şi-a deschis frontiera cu Austria pentru a facilita exodul cetăţenilor din R.D.G. spre Germania Federală datorită Acordului Bonn – Budapesta (23-25 august 1989) prin care Ungaria se angaja să deschidă graniţa, iar Germania îi oferea sprijin pentru viitoarele revendicări teritoriale. Primii aşa-zişi „oameni de afaceri germani”, de fapt foşti agenţi STASI (Securitatea est-germană), sosiţi în România imediat după evenimentele din decembrie 1989, deţineau hărţi în care Uniunea Europeană era trasată până la Arcul Carpatic, doar Transilvania fiind luată în calcul, în timp ce Muntenia şi Moldova rămâneau pe dinafară.
       S-a confecţionat o falsă imagine impostorului Klaus Iohannis, care pozează în „neamţ cinstit şi gospodar”, datorită unei prese corupte şi manipulate din toate părţile. Ilie Carabulea, recentul arestat de la Sibiu pentru fapte de corupţie, impunea lăudarea primarului sibian prin clauze în contractele publicitare pe care le aveau firmele lui cu mass-media naţională. La fel şi alţi patroni locali, care făceau afaceri cu Iohannis pe bani publici la Sibiu, impuneau propagandă pe lângă reclama comercială plătită! La  propaganda aceasta deşănţată şi-au adus aportul şi serviciile secrete germane şi româneşti. Ziarişti ca Emil Hurezeanu sau Doru Braia, care lucraseră în Germania la posturi de radio în limba română, controlate de serviciile secrete germane (BND), nu au prididit să-i ridice osanale lui Klaus Iohannis cu mult timp înainte ca acesta să devină notoriu pe scena politică. Până şi inconsecventul Traian Băsescu a spus că, dacă ar ajunge ministru de Interne, „Iohannis e un câştig la JAI” Probabil că a vrut să zică JAF, că jaf a făcut neamţul vopsit la Sibiu, din poziţia lui de şef al mafiei imobiliare locale! Nemţii au pregătit acest sas ca să devină Gauleiterul României. Ca să se nimerească pe calapodul unei ţări corupte şi umile, nici că  se putea găsi o lichea mai potrivită! Încă din anul 2007, la întâlnirea Clublui Economic German din comuna Biertan, în luna august, se stabilise ca Iohannis Klaus Werner să candideze în anul 2009 la preşedinţia României cu sloganul de campanie electorală Pentru ca România să arate ca Sibiul!”. Nu a fost posibil deoarece Traian Băsescu, care aflase de candidatură, l-a şantajat cu dosarele penale aflate la DNA pentru retrocedări frauduloase la Sibiu, toate fiind năşite” de primarul sibian. În schimb nu s-a arătat deranjat de proiectul Iohannis – premier”, lansat de Crin Antonescu în toamna anului 2009, fiindcă ştia că nu are sorţi de izbândă. Acuma, pentru că nu mai poate candida pentru un nou mandat de preşedinte, Băsescu face jocurile Angelei Merkel pentru a-l instala pe Klaus Iohannis la conducerea României!
iohanis_somn
     Ieri seară, chiar înaintea „divorţului” dintre PNL şi PSD, aromânul Haşotti a afirmat că Victor Viorel Ponta (Naumovici) are de ales între guvernarea cu ungurii de la UDMR sau să-l numească pe sasul Klaus Werner Iohannis (care are cetăţenie dubla, fiind si cetăţean al statului german) ca prim-vicepremier, aşa cum doreşte lipoveanul Laurenţiu George Crin Antonescu (Antonov). Această declaraţie era dată în timp ce liberalii îl aşteptau pe preşedintele lor să vină de la Viena adjunctul său, prim-vicepreşedintele PNL, ocupă o poziţie la vârf în masoneria austriacă! cu instrucţiuni proaspete. Klaus Werner Iohannis face parte din Marea Lojă a Austriei, fiind un apropiat al fostului Mare Maestru al Marii Loji a Austriei, Michael Kraus şi a fost decorat, în anul 2009, cu Ordinul de Merit „Marea Cruce de Argint”  al statului Austriac în semn de recunoaştere pentru serviciile aduse Austriei”. Ne întrebăm cu tristeţe: mai trăim în România, românii mai sunt la ei ţară sau am ajuns nişte sclavi într-o colonie europeană?
                                                                                                                                                                                                                                                                                                       JUSTIŢIARUL

17 Comments

  1. io
    Articole foarte jenante pentru un site al carui titlu e ” Revista de atitudine impotriva abuzurilor si coruptiei” …
    Coruptia in Romania nu tine de culoare politica si in momentul de fata la putere se alfa cel mai corupt partid din istoria recenta a Romaniei pentru care nu exista lege si nici limite in ceia ce priveste coruptia. Totusi, voi aici, justitiari de altfel, ii sustineti vadit si va focusati pe faptul ca Klaus Iohannis e german. Ghici ce? Toata lumea stie asta :).
    Romania a mai avut un pricipe german, care intamplarea face ca a fost cel mai longeviv monarh (sau domn) roman si in perioada caruia Romania a cunoscut o mare dezvoltare si a adus bunastare in randul populatiei. Sper sa vina iar un „principe” german, din Germania nu de la Sibiu care sa conduca aceasta tara pentru ca e limpede ca noi nu suntem capabili sa facem ceva bun de unii singuri :)
    • Domnule propagandist anonim, ţi-am postat aberaţiile, deşi încerci să ne persiflezi pe propriul nostru site. Jenantă este atitudinea ta antiromânească, dacă tot dorim să găsim neapărat ceva penibil. Faptul că cunoşti limba română nu înseamnă că eşti român!
      În ceea ce priveşte regii germani ai României, aceştia au fost loiali statului german, nu ţării pe care au jefuit-o. Sunt basme despre ataşamentul lor faţă de România, singurul „rege” cu adevărat „bărbat” şi care a iubit ţara care a adoptat-o a fost regina Maria! http://www.justitiarul.ro/hohenzollern-o-familie-regala-compromisa/
      Românilor le-a fost indusă ideea, imediat dupa 1990, că nu se pot conduce singuri de către agenţii de influenţă ai altor state, la fel cum faci şi dumneata aici! Despre nevoia imperativă de „tătuc german” am scris aici: http://www.justitiarul.ro/dupa-carol-i-e-pe-vine-klaus-i-ca-i-musai-sa-avem-tatuc-neamt/
      „Dragostea” nostra pentru PSD reiese de aici:http://www.justitiarul.ro/klaus-iohannis-sase-case-vs-adrian-nastase-patru-case/ si de aici: http://www.justitiarul.ro/marea-conspiratie-a-expropierii-romanilor-si-scopul-final-transilvania-numai-pentru-unguri-si-germani/

      • Sara
        Constitutia Romaniei nu prevede interdictii privind candidatura la functia de presedinte. Ea prevede doar „sa aibe cetatenia romana.” Asa si reprezentantul UDMR are doua cetatenii. Dupa mine nu exista nicio bariera in acest sens.
        • Conform Constitutiei Romaniei, nu pot ocupa demnitati publice la nivel national (presedinte, ministri, parlamentari) persoanele cu dubla cetatenie. Aceste persoane pot candida doar in alegerile locale!
          • Ovidiu Draganescu
            Cand ai in spate „serviciile”ce importanta mai are Constitutia. Si atunci ce importanta are ca ai 2 nationalitati. Si ce importanta mai are ca Guvernul vrea ca romanii sa traiasca mai bine si ca Romania sa-si gospodareasca mai bine resursele, sa domoleasca lacomia transnationalelor. Daca asta isi doresc atunci:JOS GUVERNUL!
    • Cojocaru Eugen
      Stimate domnule X (ca nu va dati numele, ceea ce nu e corect intr-o democratie – specific dictaturilor ca Bolseviosmul si nazismul!!),
      aveti dreptate ca au fost regi de origine germana, ce au facut mult bine Romaniei si le suntem recunoscatori. Dar, concluzia dvs. ca, astfel, orice alt german face automat acelasi bine, este ilogica si nereala! E ca si cum ai spune: Heinrich Heine a facut numai bine, deci orice german face/va face numai bine. Quod erat demonstrandum! Punct.
      Din pacate, Johannes si Fabritius au demonstrat ca nu sunt mai buni decat pleava poltica romaneasca.

  2. ” SANGELE apa nu se face ”
    Neamtul tot neamt ramane
    In public spune ca vrea pace
    Dar face, ce in gand doar spune ! :)
    Cat priveste ” anonimii”
    Eu ii tin la SPAM mereu
    Pentru ca slujesc prostimii
    Si-L jignesc pe Dumnezeu :-( :roll:
    O duminica frumoasa !
    Cu prietenie,
    Aliosa.

  3. ionut
    Din curiozitate electorala si un oarecare sentiment de responsabilitate civica as dori sa aflu daca puteti argumenta afirmatia ca Iohanis este corupt? Sunteti la curent cu cazuri de coruptie in care ar fi implicat?
    As aprecia foarte mult un raspuns.

  4. Titus Berinde
    Tânărul preşedinte de partid, Domnul Victor Ponta ar fi reuşit să obţină mai multe voturi în Transilvania dacă :
    1. În perioada de când a devenit conducătorul partidului, ar fi arătat tuturor membrilor de partid, calea tradiţională a social-democraţiei româneşti , aceea a doctrinei lui Constantin-Titel Petrescu, politică aplicată în folosul ţării, înainte de formarea Partidului Muncitoresc Român la 23 februarie1948. Datorită dictaturii proletariatului, urmare bolşevizării complete a României, prin instaurarea ilegală, a republicii la 30 decembrie 1947 de un parlament ilegitim, prin fraudă, intr-o şedinţă fără cvorum , au avut de suferit imense sacrificii ,atât social-democraţia românească cât şi opoziţia legitimă a Regelui Nostru Mihai I al României. Atunci totalitatea politicienilor non-comunişti a fost exterminată fizic în închisorile comuniste iar unii dintre ei exilaţi ori executaţi .
    2. Dacă Domnul Victor Ponta ar fi insistat cu mai multă hotărâre în primenirea partidului, prin promovarea mai multor tineri, având sarcini de conducere şi decizie în partid, acţionând pentru pregătirea tinerilor în spiritul onoarei şi al cinstei, pentru o educaţie naţională, în apărarea familiei creştine româneşti şi sprijinind cu mai multă fermitate lupta tinerilor pentru dreptate şi adevar
    3. Dacă social-democraţia românescă, astfel întinerită şi primenită doctrinar, ar fi continuat strategia Uniunii Europene, pentru obţinera legal şi constituţional a autonomiei administrative provinciilor istorice româneşti, asigurându-se în acest fel, o mai solidă unitate politico-ideologică a partidului istoric P.S.D.

    • Ovidiu Draganescu
      Daca tu ai fi fost in locul lui V.P. cate din cate ai enuntat le-ai fi facut. Cred ca ai fi fost jalnic!
  5. cetatean german
    Doar pentru cunostintele dumneavoastra. nu poti avea cetetenie Germana si Romana in acelas timp, e o regula aplicata de statul German. Este si cazul meu dupa obtinerea dreptului de cetatean Roman am fost instiintat ca trebuie sa ma prezint la ambasada pentru a realiza documentele prin care imi pierd cetatenia Germana pentru ca deja am o alta cetatenie care intra in conflict cu interesele statului German.
    • Nu este adevarat! In cuplurile mixte imigrate in Germnania in care unul dintre parteneri era sas (svab) si celalalt roman, cel de etnie saseasca (sau svaba) a fost obligat sa-si pastreze si cetatenia romana, in timp ce partenerul roman a fost obligat sa renunte la cetatenia romana ca sa o primeasca pe cea germana. Se vede clar ca fost o politica a statului german pentru loializarea etnicilor romani si pastrarea cetateniei germane pentru etnicii germani proveniti din Romania, in vederea unor retrocedari ulterioare si pentru participarea la vot in alegerile din Romania conform cu interesele Germaniei. Aceste aspecte sunt acuma vizibile si perfect functionale in favoarea statului german!
  6. Alt Cetatean german si roman
    Tin sa-i informez pe cei ce vorbesc despre cetatenii ca poti detine ORICITE cetatenii poti si vrei ale tarilor din Uniunea Europeana. Eu aveam deja 2, cea romana si inca una, cind am cerut-o pe cea germana. Am informat autoritatile germane correct in formulare despre celelalte doua cetatenii si mi s-a raspuns ca le pot avea pe TOATE din UE. Mi s-a aprobat cetatenia germana si acum detin 3 cetatenii.
    Tin sa mentionez ca aceasta regula a intrat in vigoare din momentul in care Romania a intrat in UE.

Trackbacks / Pings

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Mecanismul de Cooperare şi Verificare (M.C.V.), în interesul cui? de Teo Palade/Duminică, 08 Aprilie 2018 12:01

Teo Palade   
Duminică, 08 Aprilie 2018 12:01
Aproape s-a stins vâltoarea din presă determinată de scandalul descoperii unei părţi ascunse a M.C.V. Se aflase că Mecanismul prin care Uniunea Europeană(U.E.) se angaja să sprijine o Românie angajată în complexul proces de aderare, părea a-şi fi modificat, în timp, scopul iniţial. Brusc, ne-a trecut prin minte că acest proiect aparent benefic ar fi fost menit încă de la început să devină altceva. Să se transforme, în timp, într- un instrument prin care să se controleze total România. Adică, prin intermediul unor „recomandări" venite din partea Comisiei Europene (C.E.) să se realizeze subordonarea juridică, economică şi în final politică a ţării. Întrebarea este: În interesul cui?
De ce tocmai România?
Teoretic, M.C.V. ar trebui să reprezinte un simplu proces tranzitoriu. O acţiune în beneficiul României. Prin acesta, pentru perioada iniţială a aderării, Uniunea Europeană se angaja să coopereze cu instituţiile româneşti şi să verifice, la cerere, dacă evoluţia sistemului judiciar intern în relaţie directă cu crima organizată şi corupţia din ţară se încadrează în sandardele Uniunii. Din motive incomplet elucidate, încă înainte de declanşarea operaţiunilor complexe pe care le impunea aderarea la UE, România a fost percepută ca un pericol potenţial pentru Uniune. S-a pornit de la ideea preconcepută, în mare parte neadevărată la acea dată, că România este un stat complet controlat de crima organizată şi putred de corupt. Prin M.C.V., gândit în decembrie 2006 (un an înainte de declanşarea procesului de aderare pentru România!), C.E. stabilea un set de criterii, numite „ obiective de referinţă", destinate, în principal, să protejeze U.E. de contaminare de la România, noul pretendent la aderare.
Este de notorietate că, între cele 28 de state ale U.E., numai României şi Bulgariei li s-a aplicat un asemenea „tratament". De ce? Ce deosebeşte România şi Bulgaria de celelalte state membre? Elementele concrete ale diferenţelor sunt puţine. Primul ar fi că ambele, vecine fiind, se află în Sud-Estul continentului. Al doilea, România şi Bulgaria sunt singurele state cu religie preponderent ortodoxă. În rest, după dispariţia U.R.S.S., traectoria lor economico-politică se aseamănă, uneori până la identitate, cu a celorlalte foste state comuniste admise în U.E.: Cehia, Croaţia, Estonia, Letonia, Polonia, Slovacia, Ungaria. State cărora nu li s-a aplicat vreun mecanism asemănător M.C.V.
Pe pagina Web a Comisiei Europene se arată că M.C.V. ne este necesar pentru a fi ajutaţi să ne dezvoltăm, să ne eficientizăm sistemele administrative și judiciare, astfel încât România "să-și poată îndeplini obligațiile aferente statutului de membru al U.E. și să poată asigura aplicarea corectă a legislației, politicilor și programelor europene". „Reforma sistemului judiciar și combaterea corupției și a criminalității organizate sunt aspecte foarte importante în primul rând pentru cetățenii români și bulgari(sn) . Odată atinse obiectivele în domeniu, ei își vor putea exercita pe deplin drepturile care le revin în calitate de cetățeni europeni".
Prin urmare, doar ca să ne fie bine! U.E. ajunsese la concluzia (nu ni s-a spus niciodată prin ce metode) că aveam un sistem judiciar şi administrativ arhaic, care nu era capabil să asimileze legislaţia europeană şi nici să asigure îndeplinirea obligaţiilor României de stat membru. Din cauza stadiului înalt al criminalităţii organizate şi corupţiei, se considera că noi nu eram în stare să ne exercităm drepturile de cetăţeni europeni. Aşadar eram catalogaţi, încă dinaintea startului aderării, ca fiind un stat de categorie inferioară. Credeţi că în deceniul scurs de la aderare s-a schimbat ceva? Nu, nimic nu s-a modificat în modul în care România este percepută la Bruxelles. Tot aşa suntem văzuţi şi azi: un stat de categoria a doua! O demonstrează faptul că, după 11 ani de aplicare drastică a M.C.V., în ciuda zecilor de rapoarte ale CE care, fără excepţie, arătau că facem progrese importante, suntem monitorizaţi cu şi mai mare vehemenţă.
Slugărnicie nemăsurată şi orbire politică
Aparent, M.C.V. nu ni s-a impus. Noi, prin voinţa celor care decideau în 2007 soarta ţării, într-un avânt sinucigaş, cu gândul la răul pe care l-am putea face unei Uniuni ce se dovedea binevoitoare cu România, am solicitat aplicarea acestui sistem de verificare asupra noastră! Concret, peşedintele Băsescu şi prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu, parlamentul ţării, s-au rugat la Bruxelles pentru aplicarea M.C.V. Era recunoaşterea, în faţa Europei, că România este o ţară stăpânită de crima organizată şi infectată adânc cu fenomenul corupţiei! Slugarnici, fără pic de demnitate naţională, cei de mai sus şi-au pus cenuşă în cap şi au admis că România este un stat de categorie inferioară, nedemn de măreţia UE, incapabil să se gospodărească singur, mult sub nivelul celorlalte state europene. Şi, absolut condamnabil pentru un stat suveran prin Constituţie, au cerut imperativ să fim conduşi din afară.
O mutaţie vicleană şi otrăvită
Pe parcursul trecerii anilor, Uniunea Europeană a sporit domeniile de „monitorizare". Partea de "cooperare" din M.C.V. s-a diminuat până la dispariţie întărindu-se componenta de verificare. Tot mai evident, M.C.V. părea o tentativă de a controla cât mai multe aspecte ale vieţii sociale româneşti, cu mult dincolo de cele patru „obiective de referinţă" iniţiale. Era o mutaţie vicleană şi otrăvită.
Această mutaţie o constata, cu câţiva ani în urmă, fostul ministru al justiţiei Mona Pivniceru. Constatare care, se pare, a costat-o fotoliu ministerial! Într-un Memorandum adresat guvernului României în martie 2013 Mona Pivniceru preciza: „An de an, recomandări noi s-au adăugat condiţionalitătii iniţiale". Unele dintre aceste noi condiţionalităţi, mai spunea ministrul justiţiei, pun sub semnul întrebării „consecvenţa C.E.", ba chiar mută domeniul de monitorizare din domeniul strict tehnic în domeniul politic: „Procedurile actuale, adică procedurile instituite prin legea din 2005 care reglementa doar faptul că ministrul Justitiei propunea, C.S.M. dădea avizul consultativ si preşedintele României opera numirea. In 2012, una din recomandarile politice (sn) se referea tocmai la introducerea procesului transparent de numire a şefilor la vârf din parchete, ceea ce inseamna că recomandările s-au schimbat esenţial, ele creează instabilitate, pun sub semnul intrebării consecvenţa acţiunii Comisiei din moment ce Comisia insăşi işi modifică esenţial propriile recomandări, cea din 2012 fiind contrară celei din 2007″„Dar poate cel mai important aspect este lipsa de stabilitate a condiţionalităţilor. In afară că nu se ştie care sunt paşii de urmat, cu fiecare raport adăugat pe parcursul celor şase-şapte ani de monitorizare s-au tot adăugat noi şi noi recomandări, desigur de executat (s.n.) pentru statul român"
Poate intenţionat, sau poate nu, limitele aplicării M.C.V. sunt menţinute la un anumit nivel de relativitate, permiţând extinderea acestui mecanism de verificare şi impunere spre zone niciodată avute în vedere în faza initială. Este exact ceea ce spune în Memorandum şi ministrul Pivniceru: "Lipsa acestei metodologii duce la o monitorizare continuă, monitorizare care, de la condiţionalitate iniţială, prin intermediul recomandărilor, a ajuns să acopere noi arii si domenii de monitorizare. Acest mecanism a funcţionat eminamente ca un mecanism de verificare. Noile obiective au fost adaugate unilateral. Nu a existat o cooperare efectivă(sn). Fiecare raport (M.C.V - n.n) a fixat, practic, pur contestativ condiţiile şi obiectivele pe care a dorit să fie monitorizate"
Desigur, C.E. a negat în totalitate constatările din Memorandum. Ar trebui să ne facem a nu observa că în cei 11 ani de cooperare-monitorizare nu numai că nici unul dintre obiectivele iniţiale nu a fost atins, dar au apărut în ţară structuri specializate impunerii „recomandărilor", mereu altele, structuri subordonate aproape exclusiv U.E.? C.E., prin sistemul de verificare şi recomandare, conlucrează astăzi direct cu Direcţia Naţională Anticorupţie (D.N.A.), cu alte structuri de forţă ale statului. C.E. impune, mascat sau nu, domenii şi direcţii în care D.N.A. să acţioneze, se amestecă brutal în actul de justiţie, controlează stadiul şi modul de elaborare a unor sentinţe şi hotărâri judecătoreşti, nu se sfieşte să nominalizeze personalităţi ce ar trebui condamnate cu celeritate. Prin rapoartele pe care, în baza M.C.V., CE le solicită imperativ României, se trece cu nonşalanţă din domeniul tehnic în cel politic şi, încet dar sigur, M.C.V. se transformă într-un instrument de subordonare a voinţei politice româneşti. Putem uita că, invocându-se acest M.C.V., României nu i se permite din motive politice intrarea în spaţiul Schengen deşi îndeplineşte de ani buni toate condiţiile tehnice?
Implicaţiile aplicării în România a acestui instrument suprastatal de monitorizare sunt nenumărate, unele încă ne decriptate pentru cetăţeanul de rând. Ceea ce simte el, cetăţeanul român, este apăsarea unui jug nejustificat în comparaţie cu sacrificiile făcute, este sentimentul de discriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni ai statelor din Uniunea Europeană, este acumularea unuei suite întregi de deziluzii brutale, este mentalitatea de slugă a conducătorilor săi, este credinţa că de aproape trei decenii trăieşte în minciună şi umilinţă.
Întrebarea însă, rămâne: M.C.V., în interesul cui?
Mecanismul de Cooperare şi Verificare (M.C.V.), în interesul cui? PDF Imprimare Email

vineri, 6 aprilie 2018

Relații româno-germane. 1936. Rapoarte diplomatice

7 noiembrie 1936, ora 12.00 NOTA DE CONVERSAŢIE DINTRE GHEORGHE BRĂTIANU ŞI MINISTRUL AERULUI, MAREŞALUL HERMANN GÖRING

Göring a început prin a asculta cu multă atenţie expunerea mea, întrerupându-mă în momentul în care am ajuns să vorbesc despre împiedicarea pactului sovietic, cu întrebarea: „este oare înlăturat cu totul?‖. I-am dat lămuriri în această privinţă, amintindu-i de declaraţia ce mi-o făcuse în ianuarie, care îşi capătă acum întreaga ei importanţă, după discursul de la Milano.
Aici m-a întrerupt din nou şi mi-a declarat următoarele: Discursul de la Milano a făcut în Germania impresie proastă. El nu este expresia unui acord, ci, dimpotrivă, a unei rivalităţi în ce priveşte Ungaria. A avut prilejul să constate aceste lucruri chiar în timpul călătoriei sale la Budapesta, la înmormântarea lui Gömbös. Era atunci mult mai multă vâlvă (klaman) în jurul lui, decât în jurul lui Ciano. Acesta şi-a dat seama şi a spus lui „tata socru" (Schwiegerpapa) că trebuie să facă un gest mai accentuat faţă de unguri. Acesta însă a întrecut măsura. Germania a indicat limpede la Roma şi la Budapesta: Iugoslavia e tabu, putem face acelaşi lucru pentru România; dacă obţine securitate din punct de vedere al legăturii cu Rusia, nu putem să vă lăsăm barieră contra Sovietelor, neliniştindu-vă la alte graniţe. Putem merge până la garantarea frontierelor aşa cum am făcut cu iugoslavii, dar trebuie să fim siguri. Din punct de vedere economic, trebuie un aranjament pe termen mai lung, cinci-şase ani, dar trebuie să ştiu până în şase luni, pentru a încadra importul din România în planul de patru ani. Mai târziu va fi mai greu, deoarece posibilităţile de debuşeu vor fi mai restrânse. În acelaşi timp, acest act al României face posibilă apropierea politică. Cum credeţi dumneavoastră că-şi garantează Iugoslavia graniţele spre Italia şi Ungaria? Prin Mica Înţelegere? Dumneavoastră, la fel, trebuie să vedeţi ce e preferabil: Germania sau Mica Înţelegere, Franţa, Rusia pentru garantarea frontierei ungureşti. Dar pentru chestiunile economice trebuie discreţie, pentru a nu provoca intervenţii violente din partea Franţei.
Este cu totul de acord că, în cazul unui război ruso-german, neutralitatea României e mult mai importantă pentru Germania chiar decât alianţa ei.[...??] La această convorbire a asistat domnul deputat Atta Constantinescu
 
16 noiembrie 1936, ora 12.00  NOTA DE CONVERSAŢIE DINTRE GHEORGHE BRĂTIANU
ŞI CANCELARUL GERMANIEI, ADOLF HITLER Berlin
Am început prin a arăta Führer-ului că, înainte de a se începe o dezbatere în Parlamentul român asupra politicii noastre externe, am ţinut să culeg unele informaţii absolut necesare. Ne aflăm într-o fază hotărâtoare a politicii româneşti. În fruntea partidului pe care îl conduc, am luptat de un an de zile împotriva Pactului sovietic, a cărui primejdie pare înlăturată. Desigur, urmările vechii politici mai dăinuiesc încă, dar s-a ajuns la relaţii mai strânse cu Polonia şi Iugoslavia, ceea ce asigură politicii noastre un echilibru mai sănătos. În ce priveşte problemele
externe, politica noastră se poate rezuma în următoarele puncte, care corespund  unei tendinţe tot mai accentuate în opinia publică:
1) Barieră împotriva comunismului. România trebuie să-şi reia, ca mai înainte, misiunea la Nistru şi la Marea Neagră.
2) Nu voim să fim drum de trecere, nici câmp de bătălie. De aceea, exemplul Belgiei a avut la noi un răsunet puternic. Nu se poate folosi  termenul de „neutralitate‖, care e impropriu, dar fondul problemei este acesta. De fapt, chiar în cazul unui război germano-rus, o Românie neutră e mai importantă pentru Germania decât una aliată, care ar prezenta greutăţi de prelungire a frontului. Această poziţie nu întrerupe legăturile noastre cu Franţa, cu care avem, de altfel, un tratat de consultare şi de amiciţie, dar arată că nu voim să ne subordonăm unui pact sovietic, fie francez, fie ceh.
3) Raporturi economice mai strânse cu Germania, în care vedem posibilităţile de dezvoltare normală a economiei româneşti. Dar pentru a aduce la îndeplinire această politică şi a putea opune o barieră expansiunii comuniste, trebuie să ne simţim spatele asigurat. Între timp, a intervenit discursul de la Milano.
Führer-ul, care ascultase până atunci fără a întrerupe, a intervenit în discuţie cu aceste cuvinte: „Natürlich kann man keinem Volk, keinem Staat, keiner Partei verlangen, auf ein Gebiet zu verzichten”[Evident, nu se poate cere niciunui popor, niciunui partid, niciunui stat să renunţe la o regiune (teritoriu)] . Mi-a semnalat articolul lui Rosenberg, scris după indicaţiile lui, care arăta atitudinea Germaniei faţă de problemele revizioniste.
Ce-mi va spune nu este destinat publicităţii, şi mă roagă să ţin seama de această dorinţă.
Problema capitală, care domină totul, este lupta împotriva bolşevismului, ceea ce nu s-a înţeles îndeajuns în Apus, în Franţa şi în Anglia. Suntem acuzaţi că pregătim războiul, dar tot programul meu social şi economic este un program de pace, ca şi planul economic pe patru ani. Germania face o politică de apărare, a ei şi a Europei. În ce priveşte pacea, a făcut de atâtea ori declaraţii categorice şi Belgiei şi Franţei. După Saar, chestiunile cu Franţa sunt lichidate, alsacienii, care sunt răi francezi, ar fi tot atat de rai germani. Ceea ce interesează Germania este problema colonială, ca o completare a dezvoltării ei, nu ca o revendicare teritorială, dar ca participare a economiei germane la exploatarea domeniului colonial francez. A oferit pace şi cehilor. Dar în chestiunea bolşevică, cehii au făcut o politică nebună (eine tolle Politik). Au respins mâna ce le-a fost oferită nu o dată, de mai multe ori. Situaţia minorităţii germane a devenit imposibilă în Cehoslovacia, mai ales că e chiar la graniţa Reich-ului. Trebuia să li se facă condiţii posibile de existenţă. De altă parte, cehii au devenit o poartă de intrare (Einfallstor) pentru bolşevici în Europa Centrală. Dar ei tot nu vor pătrunde în Europa, căci şi în cazul acesta îi vom opri.
În ce priveşte problema revizionismului, trebuie considerate realităţile. Desigur, ungurii au revendicări care se îndreaptă – mai puţin împotriva Iugoslaviei şi României, deci împotriva Cehoslovaciei. Dar viaţa e deasupra teoriei, aceasta a fost şi pentru noi o experienţă dureroasă, Germania a ştiut, în interesul superior al păcii şi al Europei, să-şi impună sacrificii mari. A renunţat la revendicări înspre Franţa, înspre Polonia. Cu Polonia este chestiunea Coridorului. Vor fi locuind germani acolo, dar nu se poate contesta unui popor de 35 de milioane ieşirea la mare. Şi pe urmă, este o problemă de ordin general: dacă Germania s-ar apuca să declare că vrea să reia pe germanii din Polonia, Cehoslovacia, Franţa sau Eupen-Malmedy, ce viaţă ar mai fi în Europa?
Să admitem chiar că într-un război noi am relua un teritoriu, pe care ar putea locui 300 000 de germani, dar pe care l-am plătit cu două milioane de morţi. Ce socoteală ar fi aceasta? Toată lumea poate avea alianţele care îi convin. Nu avem nimic împotriva alianţei franceze, a Poloniei sau a Iugoslaviei.
În ce priveşte sprijinul de care are nevoie România, ea trebuie să îl caute la statele care fac aceeaşi politică de stăvilire a comunismului, în principal Germania. Desigur, noi spunem întotdeauna că pentru această acţiune şi Italia e necesară, mai ales în urma evenimentelor din Spania. Dar dacă România s-ar elibera de tendinţele
influenţei bolşevice şi ar avea cu Germania relaţii economice mai bune, aşa cum a făcut Iugoslavia, cu care am realizat în această privinţă mari progrese, cu riscul de a creea în viitor un stat de concurenţă industrială, atunci interesul Germaniei ar spori, în a vedea în acest colţ al Europei o Românie independentă şi puternică.Intervin atunci din nou, precizând că nu am calitate oficială şi că n-am nici o intenţie de a da ceva publicităţii, dar că chestiunea îmi pare destul de însemnată pentru a o comunica, la întoarcerea mea, Regelui şi factorilor de răspundere. „Dacă am înţeles bine gândul dumneavoastră, domnule cancelar, am încheiat, ar fi deci posibil dacă politica României se desface de influenţa sovietică şi dacă se realizează mai bune legături economice cu Germania, să găsim acelaşi sprijin, pe care Iugoslavia l-a căpătat, împotriva revendicărilor revizioniste
ungureşti?‖. „Da – îmi răspunde Führer-ul cu un accent foarte categoric – acelaşi lucru se poate face şi pentru România. Aş merge în cazul acesta foarte departe, şi aş spune-o în mod public şi oficial, la Roma şi la Budapesta, şi, mai cu seamă, la Budapesta. Când Germania a făcut sacrificiile pe care şi le-a impus, şi alte ţări trebuie să înţeleagă această situaţie, în interesul general european care o stăpâneşte‖. Mă autoriză să comunic Regelui şi tuturor oamenilor de răspundere ceea ce mi-a spus. La această convorbire s-au luat note de către domnul secretar de stat la preşedinţie, Meissner, care a asistat.
AMAE, Fond 71/Germania, vol. 75 (Relaţii cu România, 1936-1937), f. 157-160

MINISTRUL ROMÂNIEI LA BERLIN, NICOLAE PETRESCU-COMNEN, CĂTRE MINISTERUL AFACERILOR STRĂINE

T. nr. 3 623, din 27 august 1936, ora 13.28
Ca urmare la telegrama mea nr. 3 6211.
Din numeroasele şi variatele versiuni ce au circulat cu privire la întrevederea Hitler-Regentul Horthy, azi cred şi mai mult că obiectul principal al conversaţiilor a fost după cum mi s-a confirmat la Auswärtiges Amt:
1) Că întrevederea a durat trei ore, iar nu 20 de minute cum a afirmat primul comunicat, ceea ce dovedeşte că s-au examinat în mod amănunţit unele chestiuni;
2) Că la această lungă conferinţă a asistat nu numai ministrul Afacerilor Străine, von Neurath, dar şi ministrul de Război, generalul von Blomberg; aşa fiind, se pune întrebarea ce puncte de discuţie făceau utilă prezenţa ministrului de Război al Reich-ului la discuţia lui Hitler cu şeful unui stat dezarmat, dacă nu tocmai reînarmarea acestuia! În consecinţă, dacă s-ar fi vorbit numai „politică‖, pentru ce de data aceasta s-a simţit nevoia prezenţei ministrului de Război atunci când, în timpul celor 15 zile, Hitler nu a socotit necesară prezenţa acestuia la conversaţiile sale cu Regele Bulgariei, cu principii Italiei, Greciei, Suediei, domnii Vansittart, Szembeck etc.
Dacă ne mai reamintim în acelaşi timp şi interesul constant pe care germanii îl mărturisesc armatei ungare, vizitele ofiţerilor superiori germani la Budapesta din cursul ultimilor doi ani şi acele prelungite şi repetate ale generalilor unguri la Berlin ce am semnalat la timp Excelenţei Voastre, înclin a crede că singura versiune acceptabilă este aceasta, bineînţeles de a nu exclude şi un „tur de orizont‖ firesc, îmbrăţişând şi alte chestiuni ce apar, însă, secundare.
MINISTRUL AFACERILOR STRĂINE, NICOLAE TITULESCU, CĂTRE MINISTERUL AFACERILOR STRĂINE
T. nr. 357, din 27 august 1936, ora 14.46 Înreg. la nr. 47 850, din 27 august 1936 Cap Martin
Strict confidenţial. Pentru Majestatea Sa Regele şi preşedintele Consiliului de Miniştri.
Cu privire la telegrama lui Comnen, transmisă cu nr. 47 6901, referitor la eventuala reînarmare a Ungariei, cred necesar a se întreba imediat atât guvernul iugoslav, cât şi guvernul cehoslovac dacă sunt decise a-şi executa obligaţiile luate în scris prin Protocolul din martie 1935. Eu nu pot să uit atitudinea şefului Marelui Stat Major iugoslav, din luna iunie, care, în faţa Majestăţii Sale Regelui şi a preşedintelui Consiliului de Miniştri,refuzase chiar să studieze această chestiune pe care el o înscrisese şi de care n-a fost convins decât cu mare greutate. Dacă unul din aliaţii noştri refuză să-şi îndeplinească obligaţiile, cred că presa trebuie să pregătească opinia noastră publică în sensul calmului. Rămâne să se studieze aducerea chestiunii în faţa Societăţii Naţiunilor pentru a se cere Ungariei modificarea contractuală a clauzelor militare în schimbul denunţării unilaterale la care ar fi recurs, iar în caz de refuz, studierea din partea noastră a repudierii Tratatului minorităţilor.
Titulescu
 
 
MINISTRUL ROMÂNIEI LA BERLIN, NICOLAE PETRESCU-COMNEN, CĂTRE MINISTERUL AFACERILOR STRĂINE
T. nr. 3 678, din 14 noiembrie 1936, ora 14.15 Înreg. la nr. 63 225, din 15 noiembrie 1936 Berlin. Binevoiţi a comunica Majestăţii Sale Regele şi domnului preşedinte al Consiliului de Miniştri.
Ieri am avut o lungă conversaţie cu noul ataşat militar la Praga şi Bucureşti. Cu prilejul acesta, Domnia Sa mi-a dat cuvântul său de militar că nu există nici o înţelegere, nici politică, nici militară între Germania şi Ungaria.
Deoarece a lucrat patru ani în Minister, este în măsură a şti care sunt relaţiile între ţara sa şi alte Puteri. Amintirile unei vechi alianţe şi a unei campanii comune au făcut a subzista o dispoziţie de simpatie care adeseori a coincis şi cu o comunitate de interese. Vizitele oamenilor politici şi a militarilor ce s-au schimbat
în ultimii ani între Budapesta şi Praga sunt explicabile prin tendinţa Franţei, Cehoslovaciei şi Sovietelor de a încercui Germania, deci necesitatea acesteia de aşi crea prieteni utili în vederea oricărei împrejurări. Orice alte combinaţii născocite de adversarii Germaniei sunt de domeniul fanteziei.
De la România, Germania nu cere decât un lucru: să nu facă jocul Sovietelor. Atât. O asigurare deplină în acest sens ar fi suficientă pentru a crea cele mai amicale legături între Germania şi România, fără abandonarea nici unui interes românesc.
Zilele acestea voi vedea pe von Neurath, şi voi verifica dacă găsim, de data aceasta şi la dânsul, aceeaşi stare de spirit, deoarece reamintesc că nu o dată unii oameni politici fără răspundere, mai ales militarii, ne-au făcut declaraţiile cele mai ademenitoare, pe care conducătorii oficiali ai politicii externe germane s-au grăbit să le atenueze, vărsând asupra lor duşuri deosebit de reci.
 
MINISTRUL ROMÂNIEI LA BERLIN, NICOLAE PETRESCU-COMNEN,CĂTRE MINISTERUL AFACERILOR STRĂINE
T. nr. 3 682, din 18 noiembrie 1936, ora 17.30 Înreg. la nr. 63 965, din 19 noiembrie 1936
Berlin
Rog a se comunica MS Regele şi domnului preşedinte al Consiliului de Miniştri.
În audienţa avută ieri la von Neurath despre care voi raporta în mod amănunţit, ulterior, împărtăşindu-i penibila impresie produsă la noi de discursul domnului Mussolini, şi aceasta tocmai în momentul când se desemnau cele mai bune intenţii în toate capitalele Micii Înţelegeri, Domnia Sa mi-a răspuns următoarele: „Am fost tot atât de penibil surprins ca şi dumneavoastră, dar socotesc că aceste declaraţii nu trebuie dramatizate. Pot, de asemenea, afirma că cei ce bat în retragere plictisiţi sunt membrii Guvernului ungar, care şi-au dat seama că iluziile falacioase pe care domnul Mussolini le face să se nască în sufletul poporului ungar, nu numai că nu servesc nici intereselor Ungariei, nici cauzei păcii, dar crează Guvernului din Budapesta dificultăţi serioase şi inutile‖.[...??] Vorbind despre reînarmarea Ungariei, am atras atenţia domnului von Neurath asupra urmărilor grave pe care le-ar avea un act unilateral ca acesta. Domnia Sa mi-a răspuns că are convingerea că Guvernul din Budapesta nu va comite nicio imprudenţă, şi m-a asigurat că nu numai că a dat sfaturi în acest sens, dar că va continua să întrebuinţeze toată influenţa sa pentru a evita un gest ce ar putea complica situaţia mondială, deja destul de ameninţată.
 
MINISTRUL ROMÂNIEI LA BERLIN, NICOLAE PETRESCU-COMNEN,CĂTRE MINISTERUL AFACERILOR STRĂINE
T. nr. 3 683, din 18 noiembrie 1936, ora 19.15Înreg. la nr. 63 968, din 19 noiembrie 1936 Berlin
Pentru a evita orice eroare, am fost azi la secretarul de stat Meissner şi, sub cuvânt că vin să-l rog a transmite domnului Hitler expresia gratitudinii mele, pentru orice distincţie onorifică ce mi-a acordat, am căutat să verific punct cu punct, toate cele ce mi-a spus ieri seară. Domnia Sa mi le-a confirmat în totul, adăugând următoarele precizări:
1) Domnia Sa nu numai că a redactat protocolul cuprinzând declaraţiile cancelarului pe opt pagini, dar a şi asistat la conversaţia domnilor Hitler şi Gh. Brătianu.
2) Domnul Hitler a mai declarat că a dat sfaturi de moderaţie Guvernului ungar, în diferite rânduri prin ministrul la Budapesta, Mackensen.
3) Urmând raţionamentul său, că Ungaria, ca şi Germania, ar trebui să renunţe la revendicările sale teritoriale, domnul Hitler a întrebat că la ce ar folosi Germaniei redobândirea Alsaciei, pe care ar plăti-o cu[viaţa a] milioane de germani pur-sânge, pentru a dobândi douămilioane de jumătăţi de germani turbulenţi şi răi patrioţi.
4) Vorbind despre articolul din ziarul oficios, semnalat în telegrama cifrată nr. 3 6811, cancelarul a declarat categoric că a fost în întregime inspirat de Domnia Sa.
 
 
MINISTRUL ROMÂNIEI LA BERLIN, NICOLAE PETRESCU-COMNEN,CĂTRE MINISTERUL AFACERILOR STRĂINE
T. nr. 3 684, din 18 noiembrie 1936, ora 21.15 Înreg. la nr. 63 974, din19 noiembrie 1936Berlin
După cum Excelenţa Voastră ştie, marţi, 17 noiembrie am avut o lungă audienţă la domnul von Neurath1, cu care am făcut un tur de orizont. La întrebările mele, Domnia Sa a dat preţioase lămuriri asupra următoarelor chestiuni:I. Reînnoirea Tratatului de la Locarno. Germania este dispusă a încheia un nou tratat de neagresiune cu Franţa, similiar celui de la 1925, garantat de Italia şi de Marea Britanie. Aceasta însă numai pe picior de egalitate, adică cu excluderea rezervelor cuprinse în vechiul tratat stipulate în favoarea Franţei.Deoarece ştiam de la colegul meu polonez că Guvernul ar fi dat asigurări domnului Beck, că ar fi dispus a accepta din nou vechile rezerve franceze cu privire la alianţa franco-poloneză, am cerut precizări domnului von Neurath asupra acestui punct.Domnia Sa a mărturisit că, pentru a da o nouă dovadă de bunăvoinţă, Germania ar fi, poate, „dispusă a face o nouă concesie‖. În ceea ce priveşte Cehoslovacia, o asemenea concesie nu ar fi posibilă decât dacă aceasta va renunţa la tratatul său cu Sovietele. Aceeaşi atitudine ireductibilă în ceea ce priveşte Tratatul franco-sovietic. Exprimându-mi părerea că nu văd în ce condiţii s-ar putea astfel ajunge la un compromis, von Neurath a recunoscut că pare a fi ajuns la un punct mort.[...]
Din capul locului, von Neurath s-a socotit dator a-mi da asigurări formale că nu s-a încheiat niciun pact, că nu s-a semnat niciun instrument şi, mai ales, că nici un moment nu a trecut prin mintea cuiva de a inaugura o
politică de blocuri. [...] Chestiunile examinate au fost următoarele: 1) Locarno.[...] 2) Liga Naţiunilor. Identitate de vederi. Atât instituţia de la Geneva, ca organizaţie, cât şi Pactul Societăţii Naţiunilor urmează a fi radical modificat. Nu s-a intrat în amănunte. S-a recunoscut însă că în special art. 16 trebuie abrogat.[...]3) Bazinul dunărean. Ambele părţi s-au felicitat pentru rezultatele realizate prin Pactul de la Roma de o parte şi prin Acordul germano-austriac de la 11 iunie, pe de altă parte [...] 4) Poziţie identică în lupta împotriva bolşevismului.
5) Recunoaşterea Imperiului italian al Abisiniei.[...] Într-un raport ulterior voi arăta Excelenţei Voastre că sunt informat că şi alte chestiuni de o deosebită importanţă au fost examinate de Ciano şi domnii Hitler şi von Neurath cu prilejul întrevederilor lor.[...] Faţă de România, von Neurath a manifestat o solicitudine neobişnuită, declarându-se extrem de satisfăcut de cele raportate de ministrul Germaniei la Bucureşti. Domnia Sa nădăjduieşte că fără a-şi părăsi prietenii, România va constata că este momentul a-şi revizui politica externă, dându-şi seama de primejdia pe care bolşevismul o constituie la poarta sa. După ce a făcut apoi declaraţiile ce am raportat în telegrama cifrată nr. 3 6821, Domnia Sa a insistat asupra dorinţei Reich-ului de a intensifica relaţiile comerciale cu România. La declaraţiile mele, că Guvernul român are cele mai bune dispoziţii faţă
de Germania şi că ar fi fericit dacă i s-ar da putinţa de a ajuta cu ceva la ameliorarea raporturilor dintre aceasta şi Cehoslovacia, ministrul Afacerilor Străine mi-a declarat că o apropiere între Cehoslovacia şi ţara sa nu ar fi cu putinţă atâta vreme cât Praga nu renunţă la alianţa cu Sovietele şi va continua politica sa de distrugere a minorităţii germane. Am rugat pe von Neurath să-mi spună în ce constă această politică de distrugere. Domnia Sa mi-a răspuns că-mi ţine la dispoziţie întreaga documentare, care reprezintă un voluminos dosar. În orice caz, Germania nu refuză nicio încercare de ameliorare [...]
 
MINISTRUL ROMÂNIEI LA BERLIN, NICOLAE PETRESCU-COMNEN, CĂTRE MINISTERUL AFACERILOR STRĂINE
T. nr. 3 685, din 19 noiembrie 1936, ora 16.55 Înreg. la nr. 64 175, din 20 noiembrie 1936 Berlin
În afară de cele ce mi-au fost comunicate de von Neurath, sunt informat că contele Ciano a declarat atât domnului Hitler, cât şi domnului von Neurath că Italia va sprijini fără rezerve revendicările coloniale ale Germaniei.[...]În ceea ce priveşte colaborarea antibolşevică, contele Ciano a declarat atât la Berchtesgaden, cât şi la Berlin că Italia îşi mărgineşte politica sa, în mod exclusiv, la o acţiune de „Abwehr‖. Faţă de afacerile spaniole, ambele părţi au declarat că sunt deopotrivă de interesate la menţinerea integrităţii Spaniei şi că vor recunoaşte Guvernul Franco, îndată ce acesta va fi ocupat Madridul [...]
În fine, aceasta este partea cea mai importantă a informaţiilor mele, vorbind despre Ungaria şi Mica Înţelegere cu contele Ciano, von Neurath şi, mai ales, Hitler ar fi insistat asupra necesităţii ca Ungaria să înţeleagă că este cu neputinţă a continua politica sa dezordonată de revendicări integrale, mărginindu-şi revendicările la cele ce ar avea mai mulţi sorţi de realizare, anume, asupra Cehoslovaciei, abandonând revendicările sale, cel puţin în mod tacit, împotriva Iugoslaviei şi României.[...]
 
 
MINISTRUL ROMÂNIEI LA BERLIN, NICOLAE PETRESCU-COMNEN,CĂTRE MINISTERUL AFACERILOR STRĂINE T. nr. 3 692, din 25 noiembrie 1936, ora 15.55 Înreg. la nr. 65 449, din 26 noiembrie 1936, Berlin.
Importanta conversaţie ce am avut-o azi cu Rosenberg merită toată atenţia noastră. Vorbind despre articolul său de la 15 noiembrie, l-am felicitat călduros, adăugând că asemenea gesturi nu sunt numai de natură a lămuri relaţiile noastre cu Germania, dar, readucând poporul ungar la realitate, constituie şi o serioasă contribuţie pentru pace. Stabilind apoi o legătură între acest articol şi declaraţiile făcute de Führer domnului Gheorghe Brătianu, pe care Rosenberg le cunoaşte, i-am reamintit o conversaţie pe care am avut-o anul trecut cu Domnia Sa. Era după declaraţiile amicale făcute de Göring MS Regele, la Belgrad, şi ministrului iugoslav şi mie, la Berlin, declaraţii reiterate mai târziu domnului Gheorghe Brătianu, şi care au fost sistematic minimalizate, dacă nu complet anulate de Neurath şi Bülow, conducătorii Auswärtiges Amt (vezi telegramele nr. 3 327, din 24 octombrie1, nr. 3 347, din 25 octombrie2, nr. 3 829, din 2 decembrie 19343, şi nr. 3 643, din 25 februarie 19361). Am reamintit, apoi, domnului Rosenberg, că l-am întrebat atunci câte doctrine politice are Reich-ul şi cine reprezintă politica oficială germană în problemele externe, chestiune la care Rosenberg mi-a răspuns atunci în mod evaziv. „Azi, am încheiat eu, articolul dumneavoastră, care ştiu că oglindeşte în mod public singura doctrină posibilă a Reich-ului al III-lea, adică aceea a domnului Hitler, mai are şi meritul de a împiedica alţi factori a atenua teza Führer-ului‖. Domnul Rosenberg mi-a declarat, foarte satisfăcut de cele ce îi spuneam, că nu m-am înşelat şi că, într-adevăr, toate cele ce am raportat zilele acestea Excelenţei Voastre reprezintă, într-adevăr, doctrina domnului Hitler. Domnia Sa a ţinut în acelaşi timp să mă informeze că, atunci când alţi factori au oscilat, Domnia Sa s-a menţinut în mod constant pe linia dreaptă, sfătuind întotdeauna pe unguri să nu-şi facă iluzii asupra posibilităţii realizării aspiraţiilor lor. Nu mai departe decât acum de curând, Domnia Sa a declarat categoric, unor membri ai Cabinetului ungar, că Germania nu poate urma Ungaria în politica sa ireală şi a citat exemplul ţării sale, care, pentru a câştiga prietenia Franţei, a renunţat la toate aspiraţiile sale asupra Alsaciei-Lorenei, cu toate că acest teritoriu cuprinde atâţia germani şi că în el se găsesc bogate mine de interes vital pentru Germania. Ca încheiere, Domnia Sa a spus oaspeţilor unguri că „nu este cuminte a încerca să împuşte trei iepuri deodată‖. Nu am lipsit a întreba imediat: „Va să zică admiteţi că un singur iepure poate fi
totuşi împuşcat". Interlocutorul meu a răspuns râzând că nu este sigur că ar trebui împuşcat vreunul, dar că în niciun caz nu crede că ar urma să fie împuşcat cel românesc. După această glumă, domnul Rosenberg a recunoscut că strângerea amiciţiei cu Polonia constituie o politică dintre cele mai cuminţi, admiţând şi Domnia Sa, că Germania nu condiţionează prietenia sa cu România de abandonarea amicilor săi de către aceasta, sau de o politică de vrăjmăşie din partea noastră împotriva Rusiei. Rosenberg cunoaşte durerosul nostru trecut istoric, şi mi-a declarat categoric că Germania înţelege dorinţa noastră, ca şi aceea a Poloniei, de a se evita cu orice preţ ca teritoriile noastre să devină noi teatre de luptă. Această conversaţie confirmă, deci, din nou, informaţiile ce am dat în mod constant Departamentului Excelenţei Voastre, că, în caz de conflict cu Rusia, Germania nu ne cere decât neutralitate. Sunt încredinţat că această chestiune nu va lipsi a forma obiectul conversaţiilor Excelenţei Voastre la Varşovia, conversaţii despre care aş fi recunoscător Excelenţei Voastre dacă m-ar ţine la curent. Vorbind despre relaţiile Germaniei cu Cehoslovacia, am spus cât de bucuroşi am fi dacă am vedea realizându-se o destindere între aceasta şi Reich, şi cât de fericiţi am fi dacă am putea contribui la aceasta. Domnia Sa mi-a confirmat că, atâta vreme cât Cehoslovacia va continua politica sa de asuprire a minorităţii germane, orice apropiere între aceasta şi Reich este extrem de grea. Am fost surprins că de data aceasta domnul Rosenberg nu mi-a vorbit şi despre relaţiile Cehoslovaciei cu Sovietele, dar atribui această omisiune orei înaintate, conversaţia noastră durând mai bine de o oră şi jumătate. Această telegramă am expediat-o şi domnului Antonescu, la Varşovia.
 
MINISTRUL ROMÂNIEI LA BERLIN, NICOLAE PETRESCU-COMNEN, CĂTRE MINISTERUL AFACERILOR STRĂINE
T. nr. 3 697, din 4 decembrie 1936, ora 19.50 Înreg. la nr. 67 231, din 5 decembrie 1936 Berlin Confidenţial.
[...] am solicitat o audienţă conducătorului suprem al economiei Reich-ului, Göring, audienţă care a avut loc ieri, 3 decembrie, în prezenţa consilierului nostru comercial, Geormăneanu.[...] Göring mi-a răspuns că tocmai avea intenţia să mă roage să vin să-l văd, deoarece socoteşte că, atmosfera dintre cele două ţări fiind mult mai bună, s-ar cuveni să încercăm să ameliorăm şi relaţiile comerciale. Domnia Sa crede că în timpul din urmă aceste relaţii au lăsat mult de dorit, mai ales în urma politicii puţin amicale a Băncii Naţionale şi a unor anumite organe ale statului nostru. Am tăgăduit imediat acest lucru, atrăgând atenţia interlocutorului meu că, cu toate dificultăţile inerente situaţiei actuale, în ultimii trei ani schimburile dintre noi s-au întreit. Am întrebat pe domnul Göring dacă sunt multe ţări în condiţiile acestea. Domnia Sa mi-a răspuns că în definitiv este inutil a mai face procesul trecutului şi că este mai bine să căutăm baze noi de înţelegere. Potrivit domnului Göring, politica preţurilor s-ar putea modifica în două moduri: ori se vor scădea preţurile produselor germane, caz în care nu ni s-ar putea ... (lipsă în text) nouă decât preţurile normale, ori se menţin preţurile produselor germane mai ridicate, dar în schimb ni se plăteşte suprapreţuri importante pentru produsele noastre. Domnia Sa crede că această ultimă formulă ar fi mai favorabilă pentru noi, deoarece ar spori prosperitatea păturii noastre ţărăneşti[] În fine, domnul Göring a făcut următoarea propunere interesantă: să se încheie între ambele ţări, între două organizaţii oficiale, contracte speciale de livrare de produse pe termen de patru până la ... (lipsă în text) ani, garantând debuşeuri sigure şi preţuri renumeratorii producătorilor. Decontul definitiv s-ar face la terminarea contractului, şi nu la finele anului calendaristic. Lucru important, Reich-ul ar garanta cursul actual al mărcii, iar comenzile, o dată date, ar fi obligatorii pentru el. Atrag în mod special atenţia Excelenţei Voastre asupra acestei propuneri importante, care corespunde unui deziderat permanent al agricultorilor noştri, pe care eu însumi am făcut-o acum trei ani, şi care a fost atunci respinsă de experţii germani.Domnul Göring a încheiat această parte a convorbirii noastre făgăduind că va examina cazurile concrete pe care i le-am semnalat în memoriul meu, declarându-mi, în acelaşi timp, că ar fi fericit să discute toate aceste chestiuni şi cu un membru al Guvernului român, pe care este autorizat de Führer să-l invite în mod special să vină la Berlin.[...]
 
MINISTRUL ROMÂNIEI LA BERLIN, NICOLAE PETRESCU-COMNEN, CĂTRE MINISTERUL AFACERILOR STRĂINE
T. nr. 3 689, din 4 decembrie 1936, ora 21.45 Înreg. la nr. 67 234, din 5 decembrie 1936 Berlin
Cu totul secret.
Rog pe domnul secretar general Paraschivescu să o descifreze personal. Numai pentru MS Regele, domnul preşedinte al Consiliului, Excelenţa Voastră şi domnul subsecretar de stat. După terminarea conversaţiilor economice, despre care am raportat cu telegrama cifrată nr. 3 6971, domnul ministru-preşedinte Göring a rugat pe domnul Geormăneanu să ne lase singuri, spunând că cancelarul Hitler l-a însărcinat să-mi facă anumite comunicări „în mod oficial şi confidenţial‖. Rămânând singuri, domnul Göring a început prin a confirma în linii generale ceea ce domnul Hitler declarase domnului Gheorghe Brătianu, şi pe care le-am raportat la timp. Apoi, Domnia Sa a adăugat: „dorim să ajungem cu Domniile Voastre la aceleaşi relaţii ca şi cu Iugoslavia. Cu aceasta avem astăzi un aranjament lămurit «ganz klare Abmachung2».Ceea ce cerem de la dumneavoastră este să ne asiguraţi că nu sunteţi şi nu vă veţi angaja în niciun fel de «combinaţie» împotriva Germaniei. În schimbul acestei asigurări, suntem gata să dăm României «o garanţie formală de stat» pentru integritatea sa teritorială. Nu avem niciun fel de angajamente faţă de Ungaria. Vă oferim amiciţia noastră. Dacă Domniile Voastre o refuzaţi, ne vom căuta prieteni în altă parte, şi să nu vă miraţi dacă vom întări legăturile noastre cu Bulgaria şi cu Ungaria. În caz de ameliorare a relaţiilor noastre politice, vă vom oferi cele mai bune condiţii economice, contribuind în acelaşi timp la întărirea domniei voastre militară. Vă asigur că, în asemenea condiţii, veţi obţine cele mai bune şi chiar cele mai secrete «vertrauliche»3 arme‖.Făcând toate rezervele şi declarând că nu eram pregătit, nici autorizat să am o conversaţie politică de o importanţă atât de considerabilă, scopul vizitei mele fiind exclusiv de ordin economic, nu am lipsit a mulţumi domnului Göring. [...] I-am reamintit însă că declaraţiile similare, făcute acum doi ani MS Regele, colegului meu iugoslav şi mie, şi, un an mai târziu, domnului Gheorghe Brătianu, au fost dacă nu cu totul anulate, cel puţin minimalizate în mod simţitor de către cei însărcinaţi cu politica externă oficială a Reich-ului. Domnia Sa mi-a răspuns că Auswärtiges Amt1 nu are nicio înţelegere pentru politica celui de-al III-lea Reich; că este birocratică şi tradiţionalistă, lucru care a îndemnat pe Führer să însărcineze cu conducerea relaţiilor Germaniei cu Anglia şi Franţa pe domnul von Ribbentrop, iar cu Polonia şi Iugoslavia pe Domnia Sa. Domnul Göring m-a lăsat să înţeleg că este probabil că va primi în curând aceeaşi însărcinare şi pentru România. Apoi a repetat că a fost autorizat de Führer să-mi facă „în mod oficial‖ declaraţiile de mai sus şi că, dacă doresc, Führer-ul este gata să mă primească pentru a mi le confirma şi personal". Făcând din nou complete rezerve, l-am întrebat, pentru Guvernul meu, dacă Führer-ul crede că nu există incompatibilitate între asigurările ce mi se cer şi alianţele noastre. Domnia Sa mi-a dat următoarele lămuriri:
1) Germania nu se poate decât bucura de îmbunătăţirea relaţiilor româno-poloneze; domnul Göring a sfătuit şi personal, în mod constant, pe prietenii săi de la Varşovia să facă orice sacrificii pentru a se păstra şi întări amiciţia României.
2) În ceea ce priveşte Mica Înţelegere, Germania doreşte ca această  organizaţie internaţională să-şi păstreze caracterul său iniţial, [adică] având ca unic obiectiv ţinerea în respect a Ungariei. Domnul Göring era informat că, la Praga, Beneš ar fi solicitat MS Regele extinderea  garanţiilor izvorând din tratatele existente asupra tuturor graniţelor respective, dar că Majestatea Sa Regele, „cu cuminţenia sa cunoscută‖, a declinat propunerea cehă.
3) În ceea ce priveşte Franţa, Domnia Sa declară că, din moment ce alianţa noastră nu este îndreptată împotriva Germaniei şi se încadrează în Pactul Societăţii Naţiunilor, „părerea Domniei Sale personală‖ este că aceasta nu ar constitui o dificultate. Apoi mi-a cerut să-i spun în mod precis dacă avem vreun pact secret cu Rusia. I-am răspuns: „Aţi primit, în mod succesiv şi solemn, de atâtea ori, asigurarea că nu".
În fine, m-a mai întrebat: „Dar dacă ruşii ar vrea să vă violeze teritoriul, cerând să treacă cu trupele lor înspre Apus, ce aţi face?‖. Am răspuns: „Deşi nu am nicio autorizaţie să vă fac vreo declaraţie ca ministru, ca simplu cetăţean şi cu titlu cu totul personal răspund că am credinţa că România s-ar opune cu toate forţele sale, după cum s-ar opune împotriva unei asemenea încercări venită de la Apus spre Răsărit. Mai mult încă, sunt încredinţat că asupra acestei chestiuni există o deplină comunitate de vederi între Bucureşti şi Varşovia‖.
Domnul Göring a părut mulţumit de această declaraţie, precizând încă o dată că Germania nu ne cere decât asigurarea că nu ne vom angaja în nicio „combinaţie‖ împotriva ei ".
Ca măsură de precauţie, am crezut de cuviinţă să închei această conversaţie ce luase o întorsătură neaşteptată, în aşteptarea unor instrucţiuni ulterioare ale Guvernului regal.
Ţin să atrag binevoitoarea atenţie a Excelenţei Voastre mai ales asupra a trei puncte din această conversaţie, care au chemat în mod deosebit luarea mea aminte:
1) Precizia cu care mi-a vorbit despre „un aranjament clar şi categoric‖ intervenit între Iugoslavia şi Germania, şi care mă face să cred că există chiar un instrument scris, necunoscut nouă şi pe care am fi în drept să-l cunoaştem.
2) Termenii violenţi în care domnul Göring se exprima faţă de „die Tschekei‖1, inamicul nr. 1 al Germaniei ... (lipsă în text) cu URSS. Din cele de mai sus, ca şi din tonul şi întregul complex al conversaţiei, mi-am mai format în acelaşi timp convingerea, împărtăşită de atâtea ori departamentului Excelenţei Voastre, că cele
mai mari primejdii ameninţă Cehoslovacia, a cărei soartă nu ştiu dacă nu a fost chiar pecetluită prin anumite înţelegeri germanoungare- poloneze, de care nu este străină nici Italia.
3) Insistenţa cu care Domnia Sa vorbea despre eventualitatea, chiar certitudinea aş zice, a cererii pe care Rusia nu va întârzia să ne-o facă, în vederea trecerii trupelor sale prin teritoriul nostru. Asupra acestei importante conversaţii, îmi permit, de altminteri, să revin ulterior.
 
 
MINISTRUL ROMÂNIEI LA BERLIN, NICOLAE PETRESCU-COMNEN, CĂTRE MINISTRUL AFACERILOR STRĂINE, VICTOR ANTONESCU
R. nr. 36 298, din 8 decembrie 1936 Berlin Personal şi confidenţial.
Scumpe Domnule Ministru,
Profit de plecarea din Berlin a domnului dr. Şerban Cliza, membru al delegaţiei noastre sanitare, pentru a vă trimite prezenta scrisoare. Daţi-mi voie mai întâi să vă felicit pentru excelenta iniţiativă pe care aţi luat-o, autorizându-mă ca comunicările de o importanţă excepţională să vi le transmit prin curier special. Acest lucru, până în momentul de faţă, nu era cu putinţă, pe de o parte pentru că nu eram autorizaţi să facem asemenea cheltuieli, fără autorizaţia prealabilă a Ministerului, pe de altă parte pentru că era cu neputinţă să lipsesc Legaţia de unul dintre singurii mei doi colaboratori – Petala şi Constantinide. Noua dumneavoastră dispoziţie mă îndreptăţeşte să cred că, în sfârşit, în curând va fi trimis aici şi tânărul secretar de legaţie pe care mi l-aţi făgăduit. Acum în fond. Propunerile de o importanţă excepţională pe care vi le-am transmis prin ultimele mele telegrame nu pot rămâne fără răspuns. Împărtăşesc pe de-a întregul punctul dumneavoastră de vedere, că trebuie să fim extrem de prudenţi; că trebuie să avem o politică de deplină sinceritate şi onestitate faţă de aliaţii şi prietenii noştri, evitând orice acte care ne-ar putea fie înstrăina amiciţiile actuale, fie atrage vrăjmăşia Sovietelor. Politica de white and see1 se impune pentru noi mai mult decât pentru oricine, ferindu-ne de acele gesturi dezordonate preconizate de unii dintre compatrioţii noştri, imprudenţi sau grăbiţi. Această atitudine este cu atât mai indicată, cu cât, după cum aţi văzut din telegramele mele, nici nu ni se cere măcar să ne dedăm la cine ştie ce acte de bruscă evoluţie.
Dacă aceasta mi se pare că este, în linii generale, singura noastră atitudine posibilă, nu este însă mai puţin adevărat că iniţiativele germane nu pot fi lăsate fără răspuns. Dacă mi-aş permite să fac o sugestie, aş propune, ca primă dovadă de bunăvoinţă din partea noastră, să anunţăm domnului Schacht că guvernatorul Băncii noastre naţionale îi va face vizita solicitată de atâta timp, în vederea soluţionării nenumăratelor dificultăţi în curs. Acestei vizite i-ar urma, potrivit şi indicaţiilor care mi-au fost date de către domnul prim-ministru, o vizită a domnului Schacht la Bucureşti, în cursul lui ianuarie viitor. Cu prilejul acestei vizite, s-ar putea discuta şi sugestiile de ordin economic care ne-au fost făcute de către domnul Göring săptămâna trecută. Această vizită a domnului guvernator al Băncii noastre naţionale mi se pare urgentă. Nu mai târziu decât ieri, unul dintre colaboratorii domnului Schacht, întâlnit în societate, nu a pierdut ptilejul de a mă informa că, chiar în momentul de faţă, se găseşte la Berlin guvernatorul Băncii Greciei, adăugând, nu fără un anumit accent de amărăciune: „numai guvernatorul Domniei Voastre nu găseşte niciun moment pentru a face o călătorie până la Berlin, deşi între noi sunt atâtea probleme pendinte‖.[...]
 
MINISTRUL AFACERILOR STRĂINE, VICTOR ANTONESCU, CĂTRE MINISTRUL ROMÂNIEI LA BERLIN, NICOLAE PETRESCU-COMNEN
T. c. nr. 64 882, din 9 decembrie 1936 Bucureşti
Personal şi confidenţial.
Drept răspuns la telegrama Domniei Voastre nr. 3 6891.
Din informaţiile culese de mine în ziua de 7 decembrie, într-o conversaţie avută cu ministrul Germaniei, rezultă că cele relatate dedumneavoastră în telegrama sus menţionată nu redau situaţia exactă. Ceea ce doreşte Germania, este o atitudine amicală din partea României, la care ar corespunde o atitudine identică din partea Germaniei.Am declarat ministrului Germaniei că România doreşte relaţii amicale cu Germania, dezvoltând pe terenul economic şi financiar raporturile noastre cu dânsa. Ministrul Germaniei mi-a declarat că aceasta este şi dorinţa Guvernului său. Adaug, spre ştiinţa Domniei Voastre, că Guvernul român este hotărât să
menţină intacte alianţele noastre actuale. Poziţia Guvernului german faţă de noi –aşa cum ne-a fost schiţată de ministrul Germaniei – nu atinge aceste alianţe.
 
AMAE, Fond 71/Germania, vol. 75 (Relaţii cu România, 1936-1937), f. 190
MINISTRUL ROMÂNIEI LA BERLIN, NICOLAE PETRESCU-COMNEN, CĂTRE MINISTRUL AFACERILOR STRĂINE, VICTOR ANTONESCU
T. nr. 6 300, din 11 decembrie 1936, ora 18.55 Înreg. la nr. 69 066, din 12 decembrie 1936 Berlin
Strict confidenţial şi personal.
Comunicând Excelenţei Voastre, după cum rezultă din telegrama Excelenţei Voastre nr. 68 4071, altceva decât cele ce domnii Hitler, Göring, Meissner şi Rosenberg ne-au declarat în mod categoric în ultimele zile, ministrul
Germaniei se găseşte pe linia tradiţională a birourilor de la Wilhelmstrasse. De data aceasta însă, probabil că Auswärtiges Amt ignoră că noi suntem precis informaţi despre intenţiile domnului Hitler, suprem îndreptar de la care emană toate principiile şi directivele politicii interne şi externe a Reich-ului. Dacă este, prin urmare, cineva care „nu a prezentat situaţia în mod exact‖, apoi acesta este domnul ministru al Germaniei la Bucureşti. Informaţiile pe care am avut onoarea să le transmit Excelenţei Voastre le am direct de la ministrulpreşedinte Göring, autorizat în mod expres de Führer, să le facă în forma ştiută. Aceste informaţii erau coroborate de secretarul de stat Meissner şi de şeful politicii externe a Partidului Naţional-Socialist, domnul Rosenberg. Mai mult, după cum Excelenţa Voastră ştie, ele erau confirmate în bună parte şi de articolele publicate în oficiosul ziar „Völkischer Beobachter‖ de către domnul Rosenberg, fără a mai vorbi de declaraţiile făcute personal de Führer domnului Gheorghe Brătianu.Ne găsim, prin urmare, pentru a treia oară în faţa unei încercări de a se împiedica lămurirea situaţiei între Germania şi România, dat fiind că domnul Göring aşteaptă o serie de răspunsuri din partea noastră, răspunsuri care nu ar mai putea fi date cu uşurinţă în urma atitudinii ambigue a ministrului Germaniei la Bucureşti; pentru a nu da domnului Göring impresia că dispreţuim importantele sugestii ale Domniei Sale, mă întreb dacă ar fi nimerit să mă prezint domnului Hitler pentru a-i expune antecedentele chestiunii şi a-l ruga să binevoiască să elucideze în mod definitiv poziţia Germaniei faţă de noi. Bineînţeles, o asemenea acţiune de lămurire nu poate fi întreprinsă decât în urma unei autorizaţii formale pe care aş primi-o de la Excelenţa Voastră. Îmi permit însă să emit umila părere că nimic nu ar mai putea fi mai dăunător relaţiilor între noi şi Germania decât persistarea într-un echivoc creat şi întreţinut cu voinţă de Auswärtiges Amt de mai bine de trei ani, echivoc primejdios nu numai politicii noastre externe, dar chiar şi interne, şi posibilitatea ca domnii Hitler, Göring, Rosenberg etc. să poată afirma că ne-au întins mâna, pe care noi în mod constant am refuzat-o. Pentru deplina edificare a Excelenţei Voastre şi pentru ca Guvernul Regal să poată lua o hotărâre în deplină cunoştinţă de cauză, îmi permit s-o rog pe Excelenţa Voastră să binevoiască a cere să i se prezinte antecedentele chestiunii, şi în special telegramele noastre nr. 3 327, din 24 octombrie 19341, 3574, din 15 noiembrie 19342, 3 829, din 11 decembrie 19343, şi 3 643, din 25
februarie 1936. În ceea ce priveşte sfârşitul telegramei Excelenţei Voastre, şi pentru a se evita orice neînţelegere, ţin încă o dată a preciza că nimeni nu a formulat aici, cel puţin până astăzi, pretenţia inadmisibilă de a ne abandona alianţele. Iar în ceea ce mă priveşte, cunosc destul de bine punctul de vedere al Guvernului Regal şi sunt pe deplin convins că interesele noastre superioare ne poruncesc să păstrăm neştirbite alianţele existente şi să evităm orice acţiune care ne-ar putea slăbi. Rog pe Excelenţa Voastră să binevoiască a fi încredinţată că nu am pierdut niciodată din vedere acest comandament fundamental al politicii noastre externe.[...]
 
 
 
AMAE, Fond 71/România, vol. 96 (Copii după telegrame, septembriedecembrie 1936), f. 750-753
MINISTRUL ROMÂNIEI LA BERLIN, NICOLAE PETRESCU-COMNEN, CĂTRE MINISTRUL AFACERILOR STRĂINE, VICTOR ANTONESCU
R. nr. 3 941, din 14 decembrie 1936 Înreg. la nr. 70 825, f. d. Berlin Cu totul confidenţial.
Domnule Ministru,
În rapoartele telegrafice pe care am avut onoarea de a le adresa succesiv Excelenţei Voastre, am semnalat noua atitudine pe care Germania pare a o lua faţă de ţara noastră. La termenul unei evoluţii care s-a desemnat în cursul a doi ani, şi care corespunde obiectivelor de politică externă ale regimului naţional-socialist, această atitudine s-a cristalizat în mod definitiv în declaraţii senzaţionale, făcute, de data aceasta personal, de către şeful statului german. Fie direct către un om politic român, fie indirect prin mijlocirea primului ministru prusac sau a şefului Oficiului Extern al partidului său, către subsemnatul, cancelarul Hitler a exprimat „în mod oficial‖ şi cu destulă claritate care este în concepţia sa fundamentul raporturilor viitoare „de bună prietenie‖ între al III-lea Reich şi România.
Analizând de aproape acest punct de vedere, astfel cum a fost formulat, vom vedea că el aduce în relaţiile noastre cu Germania două elemente politice de o egală importanţă:
1) Dată fiind situaţia internaţională, tot mai ameninţătoare, Germania simte nevoia de a-şi clarifica poziţia cel puţin în Europa Centrală.După înţelegerea intervenită în iunie trecut între Viena şi Berlin, conducătorii Reich-ului îşi îndreaptă azi privirile spre Bucureşti şi Belgrad. O înţelegere cu aceşti doi importanţi factori din Bazinul
dunărean le apare cu atât mai de dorit cu cât amiciţia a două popoare satisfăcute, pline de vitalitate, formând un ansamblu de vreo 36 de milioane de locuitori şi bucurându-se de bogăţii naturale incalculabile, este negreşit preferabilă aceleia a unui popor nesatisfăcut, turbulent, romantic, format de abia din vreo 12 milioane de locuitori.
2) Pentru a câştiga prietenia acestor ţări şi pentru a-şi garanta în sudestul european nu numai o zonă de tampon neutră dar chiar două importante pieţe de aprovizionare de materii prime şi de desfacere de produse manufacturate, Germania afirmă că este gata A ABANDONA DOCTRINA REVIZIONISMULUI INTEGRAL PE CARE A APĂRAT-O PÂNĂ AZI. Această adaptare a cunoscutelor sale tendinţe revizioniste la necesităţile prezente înseamnă, de fapt, cel puţin abţinerea de la orice sprijin dat revizionismului maghiar faţă de România şi de Iugoslavia. Mai mult chiar, GERMANIA SE DECLARĂ DISPUSĂ A GARANTA – ÎN CE FEL PÂNĂ ACUM NU NI S-A SPUS CU DESTULĂ PRECIZIE – HOTARELE DE AZI ALE ACESTOR DOUĂ ŢĂRI.
Cu aceste două noi elemente, al III-lea Reich încearcă o nouă aşezare în Bazinul dunărean şi în Europa Răsăriteană. Pas cu pas, el urmăreşte modificarea formulelor de politică externă de până astăzi care, după credinţa sa, erau îndreptate împotriva intereselor sale. ÎN ULTIMA ANALIZĂ, EA URMĂREŞTE VISUL ÎNDEPĂRTAT DE A OBŢINE ÎN MOD PAŞNIC SITUAŢIA PREEMINENTĂ, ÎN DOMENIUL ECONOMIC, CA ŞI ÎN CEL POLITIC, CE CREDE CĂ I SE CUVINE, ÎNTRE IZVOARELE DUNĂRII ŞI MAREA NEAGRĂ.[...] Programul din Mein Kampf, care reprezintă integralitatea aspiraţiilor Germaniei de astăzi, s-a dovedit a nu putea fi imediat realizabil. Entuziasmul începutului şi încrederea fanatică în propriile sale forţe au influenţat în mod defavorabil prima fază a politicii externe a regimului.[...]
Am trăit atunci, în anii 1933-1934, apogeul acelei politici de rupere a zăgazurilor, la fundamentul căreia se găsea doctrina revizionismului integral, scumpă ministrului von Neurath, defunctului secretar de stat von Bülow şi, în genere, birourilor de la Auswärtiges Amt. Nu era punct din programul de revendicări posibile pe care Reich-ul al III-lea să nu-l formuleze cu energie, şi nu a fost o revendicare pe care opinia publică germană să nu o susţină cu o înflăcărare aproape fanatică. De fapt, metoda care se întrebuinţa nu era însă nici unitară, nici concordantă. Se desemnau curente care preconizau ierarhii deosebite a obiectivelor externe şi aceasta prin metodele cele mai disparate. Dacă, de pildă, domnul Rosenberg sau domnul Goebbels propovăduiau în primul rând o cruciadă spre Est, în cercurile militare, sprijinite de primul ministru Göring, problema occidentală rămânea aceea de care părea a depinde viitorul Germaniei. Dacă domnul von Ribbentrop formula concepţia căştigării Marii Britanii, cu orice preţ, dr. Schacht şi Reichswehr-ul, urmând unei vechi tradiţii care-şi găsea originea la Bismark şi la Möltke, nu voiau să rupă ultimele punţi spre Rusia Sovietică. Dacă domnul Göring sau Rosenberg schiţau un anumit program de apropiere cu Iugoslavia şi cu România, domnii von Neurath, von Bülow sau Göbbels anulau cu o trăsătură de condei declaraţiile acestora. Rezultatul acestor acţiuni discordante a fost prelungita criză a politicii germane, cu izolarea la care ajunsese şi cu desemnarea creării de blocuri potrivnice, atât de primejdioase păcii europene.
A trebuit experienţa tragică a crizei austriece din iulie 1934, pentru ca să înceapă a se desemna liniile unei politici externe mai unitare, care să ţină seamă în acelaşi timp de realităţile şi de elementele economice, istorice şi psihologice pe care le nesocotise până atunci.Din acel moment, putem însemna tendinţa unei preocupări speciale pentru recâştigarea poziţiilor pierdute de Reich în Bazinul dunărean. Germania îşi dădea seama că izolarea în care se condamnase putea lua cu timpul caracterul pozitiv al unei coaliţii împotriva sa. Pentru a evita această eventualitate, ea începe, „din acel moment‖, o seriare a obiectivelor sale politice, cu gândul de a dărâma zidul în care avea sentimentul de a fi închisă. Apropierea de Polonia a format primul capitol al acestei politici de
„neutralizare în Est‖, cu preţul renunţării, fie chiar numai vremelnic, la unele revendicări naţionale. A urmat apoi acţiunea de împăcare cu Italia, căreia războiul abisinian avea să-i dea, un an mai târziu, şanse aproape neaşteptate. Tot de atunci putem desluşi şi primele semne ale unei încercări de apropiere de statele din bazinul dănărean. După încheierea Pactului franco-sovietic, obiectivul principal al politicii externe a Reich-ului apare sub un aspect nou: Rusia Sovietică devine „inamicul nr. 1‖, împotriva căruia se concentrează toate sforţările – cel puţin aparente – ale Reich-ului. Pentru atingerea acestui obiectiv, politica externă a Reich-ului are ca misiune să câştige cât mai multe puncte de sprijin, cât mai multe bunăvoinţe pe eşichierul european. Astfel începe acţiunea care urmăreşte apropierea Germaniei de Iugoslavia şi de România.
Excelenţa Voastră cunoaşte gesturile pe care conducătorii regimului le-au încercat de atunci şi până astăzi faţă de noi. Reamintesc în primul rând declaraţiile şi asigurările pe care generalul Göring a ţinut să le facă la Belgrad, în octombrie 1934, însăşi Majestăţii Sale Regele Carol al II-lea (cf. telegrama mea nr. 3 327, din 24.X.19341), şi care urmau să constituie bazele pe care trebuia să evolueze politica Germaniei faţă de noi. Această primă sugestie, făcută la loc atât de înalt şi care a fost ulterior confirmată atât colegului meu iugoslav cât şi mie, nu a putut însă multă vreme să ia un aspect mai concret, Din cauze care nu au atârnat de voinţa noastră. Am avut prilejul să simt personal şi de la început rezistenţa organelor conducătoare de la Auswärtiges Amt, care nu înţelegeau să renunţe la o doctrină ce devenise la Wilhelmstrasse aproape o dogmă (v. telegrama adresată de însărcinatul cu afaceri, Petala, nr. 3 574, din 15 noiembrie 19342, şi, în special, telegrama mea, nr. 3 829, din 11.XII. 19343). Prietenia Ungariei era cultivată cu multă grijă şi cu mult zgomot de domnul von Neurath şi de colaboratorii săi, care nu voiau să recunoască drept valabile „incursiunile‖ generalului Göring în acest domeniu considerat ca „vânătoare rezervată‖ a diplomaţiei oficiale a Reich-ului.
Concomitent, ministrul Propagandei dezlănţuia şi întreţinea aproape un an şi jumătate, mitul alianţei noastre cu Sovietele, readucând atât în discuţiile publice cât şi în polemicile presei sale dirijate, spectrul dreptului de trecere consimţit trupelor roşii, de România, prin teritoriul său.
A urmat apoi acea epocă în care am semnalat pe rând Guvernului regal, nu numai dualitatea de tendinţe care se evidenţia la Berlin, dar chiar şi acţiunea de minimalizare sistematică a diplomaţiei oficiale a Reich-ului a oricărei tentative de apropiere încercate fie din partea noastră, fie din partea anumitor factori germani.
În februarie 1936, s-a produs a doua încercare de a stabili bazele unei posibile apropieri viitoare. În conversaţiile pe care domnul Gheorghe Brătianu le-a avut cu generalul Göring, primul ministru prusac a reiterat declaraţiile făcute anterior Majestăţii Sale Regele şi subsemnatului, afirmând din nou că Germania nu înţelege să sprijine sub nicio formă politica revizionistă a Ungariei, împotriva unei Românii a cărei atitudine ar fi amicală faţă de Reich. Reacţia diplomaţiei oficiale a Reich-ului nu a întârziat însă să se afirme o dată mai mult prin acelaşi glas al Baronului von Neurath, care, într-o conversaţie pe care am avut-o câteva zile mai târziu cu Domnia Sa, se menţinea hotărât pe poziţiile sale cunoscute (vezi telegrama mea nr. 36 043, din 25 februarie 1936, în partea sa finală4). Fără îndoială, moartea primului ministru ungar, Gömbös, urmată de o manifestată înclinare a politicii Ungariei spre Roma, au contribuit la accentuarea revirimentului german în faţa căruia ne găsim astăzi.
Domnul Gheorghe Brătianu, revenit la Berlin pentru a doua oară în luna noiembrie trecut, în absenţa mea din Berlin, a fost primit din nou de generalul Göring, de domnul von Neurath şi chiar de cancelarul Hitler, care, în prezenţa domnului Meissner, secretarul său de stat, i-a făcut declaraţiile cunoscute Excelenţei Voastre, de care am luat cunoştinţă a doua zi după întoarcerea mea la Berlin. Protocolul scris, redactat de domnul Meissner, şi care după sugestiile mele a fost transmis şi ministrului Germaniei la Bucureşti, dacă reproduce în mod credincios convorbirea, astfel cum mi-a fost reprodusă de domnul Meissner, are valoarea unui act politic precis, de o importanţă considerabilă. Când, câteva zile mai târziu, am fost primit la rândul meu de primul ministru prusac, generalul Göring, conversaţia pe care am avut-o cu Domnia Sa însemna mai mult chiar decât o simplă confirmare a celor declarate domnului Gheorghe Brătianu. În numele Führer-ului, de care ministrul-preşedinte fusese autorizat chiar în acea zi, Göring a reiterat, de această dată „în mod oficial‖, reprezentantului oficial al Guvernului român, nu numai declaraţiile anterioare, ci a formulat un adevărat program politic pe care l-am adus la cunoştinţă Excelenţei Voastre cu telegramele mele nr. 36 297 şi 36 298, din 4 decembrie trecut1. Pentru a sistematiza dezideratele germane astfel cum au fost expuse în mod succesiv în ultimele zile de cancelarul Hitler, de domnul Rosenberg şi apoi, de generalul Göring în numele şefului statului, voi insista asupra următoarelor
puncte:
1) Reich-ul aşteaptă de la noi o neutralitate binevoitoare pe terenul raporturilor sale viitoare cu Rusia Sovietică. Guvernul de la Berlin doreşte în acelaşi timp să aibă asigurarea că România nu va participa la nicio „combinaţie‖ îndreptată împotriva sa. Prin aceasta, el înţelege să fie garantat împotriva oricărei colaborări militare între noi şi Soviete, în cazul unui conflict european. Asigurarea că noi ne-am apăra teritoriul, mână în mână cu Polonia, cu aceeaşi energie împotriva oricărei agresiuni, de oriunde ar veni ea, pare a satisface,cel puţin astăzi, aşteptările germane din acest punct de vedere.2) În ce priveşte alianţele noastre existente, în momentul de faţă cel puţin – zic în momentul de faţă pentru că evoluţia doctrinelor politice ale celui de-al III-lea Reich este rapidă şi neprevăzută – conducătorii Reich-ului afirmă că nu ar fi incompatibile cu concepţia de neutralitate pe care o formulează şi cu dezvoltarea viitoare a unor bune raporturi cu noi. Şi faţă de aceste alianţe, însă Guvernul german pare a face unele distincţii:
a) Alianţa cu Polonia este considerată cu bunăvoinţă. Consolidarea prieteniei între Varşovia şi Bucureşti corespunde, deocamdată, cu dorinţa conducătorilor Reichului. În măsura în care Polonia neutră reprezintă o pavăză de apărare pentru teritoriul german, România neutră poate juca acelaş rol, asigurând Germania împotriva unei ameninţări care i-ar veni dinspre Răsărit. Dacă Germania nu-şi ascunde faptul că politica de prietenie cu Polonia este grevată de ipoteza unor conflicte latente, ea speră însă, fără îndoială, că raporturile cu România se pot aşeza pe baze mult mai trainice. În lipsa oricăror conflicte de interese reale între Reich şi ţara noastră, dincolo de formulele de moment pe care le-a sugerat, Guvernul de la Berlin vede posibilităţi cu mult mai însemnate pentru ziua de mâine, posibilităţi cărora el este dispus să sacrifice revendicările maghiare din Răsărit.
b) Problema alianţei noastre cu Cehoslovacia este însă cu mult mai gingaşă. Mai prudent ca în 1934 şi 1935, Reich-ul, de astă dată, nu se mai prezintă ca adversar ireductibil al formulei Micii Înţelegeri. El lasă cu abilitate acest rol Italiei. În ce-l priveşte, el se mulţumeşte să fixeze rostul acestei coaliţii defensive la rolul iniţial pe care l-a avut, ca organism de apărare exclusivă a realizărilor de la Trianon. Redusă la aceste proporţii sau, cum se spune aici, readusă la vechile ei obiective, Mica Înţelegere, ca atare, încetează de a mai fi considerată ca un element ostil politicii germane. Atâta vreme cât alianţa noastră cu Cehoslovacia se limitează la actul organic al Micii Înţelegeri, la Berlin nu se mai formulează împotriva ei obiecţii atât de categorice ca până mai ieri. În momentul însă în care, şi generalul Göring ne-a afirmat aceasta cu tărie, alianţa s-ar extinde într-o asigurare reciprocă a tuturor frontierelor respective, problema ar fi cu totul răsturnată. Cuvintele şi tonul întrebuinţat de domnul Göring faţă de Cehoslovacia mă întăresc o dată mai mult în părerea că aliata noastră este considerată astăzi pe un picior de aproape egală ostilitate cu Rusia Sovietică, a cărei avangardă în Europa Centrală este acuzată de a fi. Avem dreptul să privim cu adâncă îngrijorare această situaţie, mai ales dacă ne reamintim noianul de indicii care dovedesc existenţa unui punct de privire comun, cel puţin în această privinţă, între Berlin, Roma, Varşovia şi Budapesta. Totuşi, şi pe acest teren, al raporturilor germanocehoslovace,suntem în drept a ne întreba dacă o mediere româno-iugoslavă, la care s-ar putea eventual ralia şi Marea Britanie, nu ar putea duce la o destindere şi la găsirea formulei binefăcătoare a unui modus-vivendi. Din acest
punct de vedere, o acţiune abilă din partea noastră ar putea avea o importanţă istorică.
c) Alianţa noastră cu Franţa, în cadrul Societăţii Naţiunilor, nu pare a mai fi considerată ca un impediment la poziţia de neutralitate care ni se cere. generalul Göring m-a lăsat să înţeleg că, atâta vreme cât această alianţă este pur defensivă şi nu are înţelesul „niciunei combinaţii împotriva Germaniei‖, ea poate cadra cu raporturile de prietenie care ar urma să se stabilească între Germania şi România.
3) În schimbul acestei atitudini amicale, FĂRĂ PĂRĂSIREA ALIANŢELOR NOASTRE, Reich-ul se declară dispus să ne dea de data aceasta „o garanţie de stat‖ a integrităţii noastre teritoriale. Dincolo de această garanţie, el pare, de asemenea, hotărât să pună şi raporturile noastre economice pe baze noi, care să ne asigure, prin contracte cu termene lungi şi prin stabilitatea de preţuri fixe garantate la paritatea aur, reale avantaje.
Pentru a ne convinge de seriozitatea propunerilor sale, primul ministru prusac insista în mod neobişnuit asupra relaţiilor CE S-AR FI ŞI STABILIT ÎNTRE IUGOSLAVIA ŞI REICH PE ASEMENEA BAZE. Între aceste două ţări ar fi intervenit deja un acord lămurit, eine ganz klare Abmachung1, pentru a întrebuinţa înşişi termenii purtătorului de cuvânt al cancelarului german. Care este formula exactă a acestui aranjament, fi-va el un adevărat tratat secret sau un simplu „gentlemen’s agreement‖, pentru moment este greu de spus. Un aranjament scris totuşi trebuie să existe. Nu-mi închipui altminteri cum şi-ar fi putut permite ministrul-preşedinte Göring să vorbească cu atâta insistenţă şi precizie despre o simplă înţelegere verbală. Ceva mai mult, am câştigat impresia că Guvernul german atribuie acestei Abmachung2 cu Iugoslavia o importanţă deosebită şi o consideră ca un adevărat punct de plecare al noii sale politici în Bazinul dunărean şi în sud-estul Europei. Este de la sine înţeles că voi căuta să mă edific asupra acestui punct, care însă s-ar cuveni să formeze obiectul unor discrete investigaţii şi la Belgrad. Aducând aceste elemente la cunoştinţa Excelenţei Voastre, pentru completarea rapoartelor telegrafice pe care i le-am comunicat la timp, nădăjduiesc să pot contribui la informarea exactă a Guvernului regal, care este singur în măsură să aprecieze şi să hotărască, cum în faţa acestei situaţii, ce ia o întorsătură de o importanţă fără precedent, se pot mai bine apăra interesele noastre naţionale. Primiţi vă rog, domnule ministru, încredinţarea înaltei mele consideraţii.