Cedarea Ardealului. 30 august 1940. Un șantaj politic și militar

Pe 30 august 1940, România a fost nevoită să cedeze Ungariei o suprafață de 43.492 de kilometri, în urma semnării Diktatului de la Viena. Cedarea Basarabiei și Nordului Bucovinei în fața ultimatumului sovietic, de la 28 iunie 1940, a încurajat pretențiile revizioniste ale vecinilor României. Cele mai insistente au fost Ungaria și Bulgaria.
Aflată într-o poziție ingrată pe plan extern, România a fost silită să accepte negocieri cu Ungaria pentru rezolvarea problemei Transilvane.
În acest sens, pe 16 august 1940, România și Ungaria au început negocierile la Turnu Severin. Ungaria a cerut o suprafață de 70.000 de kilometri din teritoriul național, soluție respinsă de România. Într-un final, discuțiile au eșuat și țara noastră a fost nevoită să ceară arbitrajul Germaniei și Italiei.
Germania care se afla, conform istoricului Armin Heinen, la culmea puterii sale, nu putea accepta un conflict în zonă, mai ales din cauza intereselor sale economice din Balcani: produsele agricole și petrolul românesc erau esențiale pentru regimul nazist.
Astfel, Germania și Italia au hotărât ca Ungaria să primească 43.492 km cu o populatie estimata la 2.609.000 locuitori, în majoritate etnici români. Vestea a fost anunțată de către Miniștrii de Externe german, Joachim von Ribbentrop, si cel italian, Galeazzo Ciano.
Ambele delegații au fost nemulțumite: în memoriile sale, Ministrul de Externe Mihail Manolescu relatează că a leșinat la vederea noilor granițe, în timp ce ungurii s-au declarat "zdrobiți sufletește".
Istoricul Keith Hitchins a afirmat că soluția germană a dus la escaladarea tensiunilor dintre cele Ungaria și România, nerezolvând problema de fond. Practic, singura mulțumită era Germania, care reușea să mențină ambele state în sfera sa de influență, conștiente că nu-și pot permite să piardă susținerea celui de-al treilea Reich, mai ales în fața puterii crescânde a URSS.



Armata maghiară a pătruns în Ardeal la 5 septembrie 1940. La doar trei zile, s-au dezlănțuit represiunile împotriva populației civile românești la Nușfalău. Au urmat masacrele de la Treznea, Ip, Cerișa, Marca, Brețcu, Mureșenii de Câmpie. Conform statisticilor, în doar câteva luni, până la 1 ianuarie 1941, din Ardealul de Nord au fost nevoiți să plece peste 100.000 de români, ajungându-se la aproape 250.000 la finalul lui 1943.
Atrocități similare au avut loc și spre sfârșitul anului 1944, îndeosebi pe fundalul stării de beligeranță în care frontul de est și-a mișcat relativ rapid în direcția est-vest linia care traversa teritoriul Ardealului de Nord, mai ales după 23 august 1944, când România a ieșit din coaliția Puterilor Axei și s-a alăturat Puterilor Aliate.
Printre cele mai cunoscute și bine documentate masacre: Masacrul din Treznea
Masacrul din Ip
Masacrul de la Ciumărna
Masacrul din Moisei
Masacrul de la Aita Seacă
Masacrul de la Sărmașu
Masacrul de la Luduș
Masacrul de la Hărcana (Turda)
Masacrul de la Nușfalău, Sălaj

Masacre au avut loc și în alte localități: Viseu de Sus - Dosu Taului, Cerișa, Marca, Brețcu, Mureșenii de Câmpie, Mihai Bravu, Zalău, Huedin, Belin, Zăbala, Halmășd, Sântion, Cosniciu de Sus, Camăr, Aghireș, Sucutard, Ditrău, Suciu de Sus, Tărian, Prundu Bârgăului, Cătina, Răchitiș, Șincai, Turda, Ozd, Gădălin.

Din păcate, Ardealul de Nord nu a fost ultimul rapt teritorial suferit de România în 1940. Pe 7 septembrie, la presiunile Germaniei, statul român a fost nevoit să cedeze și Sud-Estul Dobrogei, Cadrilaterul, Bulgariei.
Iată textul „arbitrajului”, așa cum a fost denumit în afara țării:
1.Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat de harta geografică aici anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la fața locului.

2.Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele românești într-un termen de 15 zile și remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării și ale ocupării, precum și modalitățile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar și român vor veghea ca evacuarea și ocuparea să se desfășoare în ordine completă.

3.Toți supușii români, stabiliți în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalități naționalitatea ungară. Ei vor fi autorizați să opteze în favoarea naționalității române într-un termen de șase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într-un termen adițional de un an și vor fi primiți de România. Ei vor putea să ia, fără nici o împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reușește, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într-un mod larg și acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanților.

4.Supușii români de rasă ungară, stabiliți în teritoriul cedat în 1919, de către Ungaria României și care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naționalitatea ungară, într-un termen de șase luni. Principiile enunțate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.

5.Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalți supuși unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naționalitatea ungară. Pe de alta parte, guvernul român ia același angajament solemn în ceea ce privește pe supușii de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.

6.Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenție directă între guvernele român și ungar.

7.În cazul în care dificultăți sau îndoieli s-ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român și ungar se vor înțelege pe cale directă. Dacă într-o chestiune sau alta înțelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reich-ului și Italiei, care vor adopta o soluție definitivă.

SURSA https://www.activenews.ro/cultura-istorie/30-august-DIKTATUL-DE-LA-VIENA.-Reinceperea-CRIMELOR-MAGHIARE-asupra-populatiei-civile-romanesti.-ZI-DE-DOLIU-NATIONAL.-Trupele-de-ocupatie-ale-hoardelor-lui-Horthy-intrau-in-Cluj-Napoca-124297
Nota Dan CULCER, Așa am ajuns eu să mă ies în lume la Sulina, în refugiu. D.C.

Puteți citi în completarea acestui articol, accesând legătura următoare, cartea lui Zeno Milea, "Chestiunea Transilvaniei" versus "Problema transilvană " în format PDF.

https://drive.google.com/file/d/1U5yE6z2kBRn4XkELC0qdtfdKEM21ooy4/view?usp=sharing 

Transilvania vãzutã în publicistica istoricã maghiarã. Momente din istoria Transilvaniei
apãrute în revista História din Budapesta. 
Revizionism soft.

https://drive.google.com/file/d/1jyW8iz-BAvFEnK3F9X68ZrfSbG1NAG7I/view?usp=sharing 

 

Dr. Afrodita Iorgulescu. Matematician, prof.univ. emerit . Imigrația și Constituția (I)

Imigrația și Constituția (I)

Acest articol  este  prilejuit de  Ziua Mondială a Refugiatului (20 iunie) și  se vrea  un strigăt de alarmă.  Este scris cu ajutorul IA.

A.    Imigrația

Nu analizez acum  sistematic cauzele emigrației românești de după 1990, dar în mare sunt mineriada din  iunie 1990 (și celelalte mineraide), apoi închiderea miilor de obiective economice care a dus la lipsa locurilor de muncă și, recent, anularea alegerilor prezidențiale din 2024.

 

Numărul românilor care au emigrat după 1990 variază semnificativ în funcție de definiția utilizată (migrație definitivă vs. temporară), însă estimările oficiale indică între 3,6 și 5,7 milioane de persoane care trăiesc în prezent în afara granițelor. Conform Institutului Național de Statistică, fenomenul "plecărilor cu adio" (schimbarea domiciliului stabil) este doar o fracțiune din totalul migrației. În perioada 1990 – 2024, peste 808.000 de persoane au emigrat definitiv din România. Anul record este  1990, cu aproape 100.000 de plecări definitive, însă anul 2024 a stabilit un nou record recent de plecări. România a fost raportată ca având una dintre cele mai mari rate de creștere a diasporei la nivel mondial, fiind la un moment dat a doua sursă de migrație după Siria (în contextul raportat la populația totală).

A regretat statul român acest adevărat exod al românilor? NU, chiar s-a bucurat de  banii trimiși de ei rudelor din țară, i-a încurajat să plece. Se face elogiul străinătății, globalizării și se condamnă suveranismul, naționalismul ca ceva nociv, ”extremist”, anti-european și anti-occidental.  S-a introdus și în Legile învățământului  internaționalizarea ca politică de stat. La televiziunea de stat sunt prezentate programatic succesele românilor din străinătate, dorințele elevilor de a-și continua studiile în străinătate etc.  Dar exodul este o ”hemoragie” pentru România și un aport de ”sânge proaspăt” pentru occident (Jean-Jacques ASKENASY - medic neurolog), pentru care  occidentul ar trebui să ne mulțumească. S-a ajuns acolo că nu mai există forță de muncă în România în unele domenii.

Și, exact ca fabricantul avar, care  dacă muncitorii sunt nemulțumiți de condițiile de muncă și fac grevă, în loc să-i mulțumească, aduce alți muncitori din altă parte, tot așa, statul român, în loc să fi împiedicat distrugerea întreprinderilor țării și să-i mulțumească pe români, ca să nu (mai) plece, sau ca să se întoarcă cei plecați, aduce oameni din alte țări, care să-i înlocuiască (parțial). Cu ce preț? Schimbarea la față ireversibilă a României.

Sunt două feluri de (cote de) imigranți – refugiații  relocați (prin cote impuse de UE) și  lucrătorii  străini nou-admiși pe piața forței de muncă (prin cote impuse de guvern). În plus, există  refugiații din Ucraina.  (Vezi Anexa)

1.Cotele obligatorii de relocare refugiați  (Criza din 2015)

Cotele la care se referă cel mai des dezbaterea publică au apărut în contextul crizei refugiaților din 2015.  În septembrie 2015, Consiliul UE a aprobat un sistem de cote obligatorii pentru distribuirea a 120.000 de solicitanți de azil între statele membre.  România a votat inițial împotrivă (alături de Cehia, Slovacia și Ungaria), susținând principiul voluntariatului, dar a trebuit să se supună deciziei majoritare.  României i-a fost alocată inițial o cotă de peste 6.000 de refugiați.

Deși există o percepție conform căreia majoritatea refugiaților vin în Europa, în fapt, 73% dintre refugiați sunt deja găzduiți de țări cu venituri mici și medii, de obicei chiar de vecinii lor africani sau asiatici. Există motive specifice, invocate de autorități, pentru care un număr restrâns (cum sunt cei 300 pentru România) sunt relocați în afara continentului african:

Țări precum Egipt, Kenya, Etiopia sau Sudan găzduiesc deja milioane de refugiați, ceea ce pune o presiune imensă pe resursele lor limitate (apă, hrană, locuri de muncă). Relocarea în Europa este un mecanism de solidaritate internațională pentru a ajuta aceste țări gazdă să nu intre în colaps. 

UNHCR (Agenția ONU pentru Refugiați) selectează pentru relocare doar persoanele care nu sunt în siguranță nici în prima țară în care au fugit (de exemplu, victime ale torturii, persoane cu nevoi medicale grave sau copii în risc) și care nu au nicio perspectivă de integrare acolo. 

În multe țări africane, refugiații sunt ținuți în tabere zeci de ani, fără dreptul de a munci sau de a se deplasa liber. Relocarea într-o țară precum România le oferă o soluție durabilă (cetățenie, drept de muncă), pe care țările vecine, aflate ele însele în crize, nu le-o pot oferi. 

Prin oferirea acestor 300 de locuri, România contribuie la crearea unor rute legale și sigure, descurajând refugiații să apeleze la traficanți de persoane pentru a traversa periculos Mediterana. 

Practic, pentru fiecare refugiat care ajunge în Europa, mii de alții rămân în Africa. Relocarea este doar un "colac de salvare" pentru cazurile cele mai grave care nu pot fi ajutate local. 

 

Cota de relocare în România,  în perioada 2026 - 2027,  este de 300 de refugiați sudanezi, eritreeni și/ sau sud-sudanezi din Egipt și/ sau Kenya, 200 dintre aceștia reprezentând cota neîndeplinită aferentă perioadei 2024-2025. Refugiații relocați sunt inițial cazați în centrele administrate de stat (IGI) (cele mai importante se află în: București, Giurgiu (un centru modernizat recent pentru familii), Galați, Rădăuți (jud. Suceava), Șomcuta Mare (jud. Maramureș), Timișoara (unde există și Centrul de Tranzit în Regim de Urgență - primul de acest tip din lume)), unde intră în programul de integrare. După primele 6-12 luni (perioada de acomodare), obiectivul este ca aceștia să se mute în locuințe închiriate în orașe mari pentru a facilita accesul la piața muncii.

Țara	Număr total de refugiați (Iunie 2026)	Observații
Egipt	~1.100.000	Cei mai mulți sunt din Sudan (850.000+), urmați de sirieni.
Etiopia	~1.124.000	Găzduiește refugiați din Sudanul de Sud, Somalia și Eritreea.
România	~154.000 - 210.000	Majoritatea sunt ucraineni sub protecție temporară.
Relocare (Cota)	300 persoane	Efort voluntar de a prelua cazuri medicale sau vulnerabile din Africa.

Datele statistice publicate de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră relevă că, de la începerea conflictului (Rusia-Ucraina n.n.), au intrat în România peste 11 milioane de cetăţeni ucraineni, cu scopul de a obține protecție temporară sau de a tranzita teritoriul spre alte destinații. (Strategia Națională privind Imigrația pentru perioada 2026-2030, p. 24)

 

Persoanele care vin prin cotele de relocare primesc de obicei statutul de refugiat sau protecție subsidiară imediat după sosire.  Acesta le oferă dreptul de a locui, munci și studia în România pe o perioadă nedeterminată (permisul de ședere se reînnoiește periodic, dar statutul rămâne valid atâta timp cât condițiile de pericol din țara lor de origine persistă).  Dacă aleg să se integreze, aceștia pot deveni cetățeni români. După 5 ani de ședere continuă și legală în România de la momentul acordării protecției, refugiații pot depune cerere pentru obținerea cetățeniei române. Trebuie să demonstreze că cunosc limba română și noțiuni elementare de cultură și civilizație. Deși au libertatea de a călători ca turiști în spațiul Schengen (pe baza documentului de călătorie emis de statul român),  nu au drept de muncă automat în alte țări UE. Statutul lor este legat de România.  Dacă vor să se mute definitiv în altă țară europeană, trebuie să parcurgă procedurile de imigrare specifice acelei țări, ceea ce este foarte dificil fără cetățenie. De ce rămân unii și de ce pleacă alții?   Factori pentru a rămâne: Accesul la un loc de muncă, siguranța copiilor în școli și sprijinul comunităților religioase sau al ONG-urilor locale.  Motive de plecare: Mulți refugiați (în special cei din valurile anterioare) au încercat să plece spre Europa de Vest pentru salarii mai mari sau pentru a se reuni cu rude deja stabilite acolo. Totuși, legislația UE (Regulamentul Dublin) prevede că aceștia pot fi trimiși înapoi în România, deoarece este țara care le-a acordat protecția. În concluzie, statul român și UE investesc în acești 300 de oameni cu scopul ca ei să devină membri activi ai societății românești, completând deficitul de forță de muncă și stabilindu-și o nouă viață aici (deci cu scopul înlocuirii celor plecați).

2.Cotele pentru lucrători străini (Anuale) 

Procesul de aducere a migranților ca forță de muncă prin contingente anuale a început într-o formă restrânsă în 2007, imediat după aderarea României la UE, dar a explodat numeric în ultimul deceniu. Cotele  există încă de la adoptarea HG 572/2008 și a strategiilor ulterioare și se  referă strict la contingentul de lucrători nou-admiși pe piața forței de muncă.

 

Guvernul aprobă anual, prin Hotărâre, numărul maxim de avize de angajare ce pot fi eliberate străinilor. Cadrul legal care permite Guvernului să „invite” zeci de mii de străini este bazat pe Ordonanța Guvernului nr. 25/2014. Aceasta oferă Executivului puterea de a stabili prin Hotărâre de Guvern, în fiecare an, câți oameni aduce, în funcție de solicitările patronatelor.

 Evoluția istorică a contingentului de lucrători străini (non-UE) nou-admiși pe piața forței de muncă din România reflectă deficitul tot mai mare de personal cu care s-a confruntat economia națională.

Iată situația contingentelor stabilite prin Hotărâri de Guvern (HG) de la momentul adoptării HG 572/2008 până în prezent:

 

Anul	Contingent Aprobat	Observații / Evoluție
2026	90.000	Scădere ușoară față de anii precedenți.
2025	100.000	Epuizat oficial în decembrie 2025.
2024	100.000	Menținut la nivelul anului precedent.
2023	100.000	Pragul psihologic de 100.000 atins pentru prima dată.
2022	100.000	Creștere masivă (aproape 400%) față de 2021.
2021	50.000	Dublat de la 25.000 inițial prin rectificare în august.
2020	30.000	Stagnare cauzată de contextul pandemiei.
2019	30.000	Creștere de la 20.000 (inițial 13.500) în 2018.
2018	15.000	Suplimentat pe parcursul anului de la 7.000.
2017	5.500	Nivel scăzut, specific perioadei pre-criză forță de muncă.
2008-2016	~5.500 - 8.000	Perioadă cu contingente mici, axate pe specialiști.

Se observă  că din 2017 până în 2024, numărul lucrătorilor străini permiși a crescut de circa 18 ori, ca răspuns la migrația românilor către Occident și dezvoltarea sectoarelor precum construcțiile, HORECA, serviciile de curierat și manipulare mărfuri. Topul celor mai importante trei țări de origine pentru lucrătorii străini din România s-a menținut relativ constant în ultimii ani, cu Nepal pe prima poziție, detașat de restul statelor, urmat de Sri Lanka și India.

Care este interesul UE de a aduce refugiați  din Africa în Europa?

Această întrebare atinge esența politicii externe și de securitate a Uniunii Europene. În realitate, UE alocă sume uriașe și țărilor africane, dar interesul de a aduce un număr mic de refugiați în Europa (cum sunt cei 300 pentru România) este unul strategic.  Iată principalele motive:

UE este cel mai mare donator de asistență umanitară din lume. UE a trimis peste 5 miliarde de euro către țări precum Egipt, Etiopia sau Libia pentru a îmbunătăți condițiile din tabere, a crea locuri de muncă acolo și a descuraja migrația ilegală.  Se dorește ca refugiații să rămână cât mai aproape de casă, pentru a se putea întoarce când războiul se termină.  Deși pare contra-intuitiv să aduci oameni dintr-un continent în altul (relocarea), UE are trei interese majore:

(i)Dacă Europa nu oferă nicio cale legală de acces (precum aceste cote de 300 de persoane), refugiații disperați vor plăti mii de euro traficanților pentru a traversa Mediterana pe bărci nesigure (un loc pe o barcă de cauciuc: 1.500 - 3.000 euro, o rută mai „sigură” cu documente false: 5.000 - 10.000 euro). Relocarea prin aeroport, cu viză și control de securitate, subminează „afacerea” traficanților.

(ii) Prin relocare, serviciile de informații (cum este SRI în România) verifică persoana înainte ca aceasta să calce pe teritoriul european. În cazul migrației ilegale, oamenii ajung la graniță neidentificați, ceea ce reprezintă un risc de securitate mult mai mare.

(iii) Dacă țări precum Egiptul (partener strategic al UE) se prăbușesc sub presiunea a milioane de refugiați, întreaga regiune devine instabilă, ceea ce ar declanșa un val de migrație de neoprit către Europa. Preluarea unor cote simbolice de către statele UE este un gest politic prin care li se spune țărilor africane: "Nu sunteți singure, vă ajutăm să gestionați povara."

Pe termen lung, Europa (inclusiv România) se confruntă cu o populație îmbătrânită și un deficit masiv de forță de muncă. Refugiații relocați sunt tineri, iar copiii lor se integrează rapid.  Spre deosebire de migranții economici care vin și pleacă, refugiații relocați au tot interesul să muncească și să se stabilească definitiv, devenind plătitori de taxe în sistemul care i-a salvat.

Recent, UE a adoptat (2024)  un nou sistem (Pactul UE privind Migrația și Azilul, care a început să fie aplicat din 12 iunie 2026), care înlocuiește cotele rigide cu un mecanism de „solidaritate obligatorie”.

Mecanismul de „solidaritate obligatorie” oferă trei opțiuni la alegere: primești oameni (și bani), refuzi oameni (plătești contribuția financiară) sau oferi ajutor logistic (echipamente, personal):

-          Suma pentru acceptare: Pentru fiecare refugiat relocat pe teritoriul său, un stat membru precum România primește o sumă forfetară de 10.000 euro din fondurile europene. În cazul minorilor neînsoțiți, suma acordată statului poate crește la 12.000 euro.

-          Plata pentru refuz: Statele membre care decid să nu accepte refugiați prin sistemul de relocare trebuie să contribuie financiar cu 20.000 euro pentru fiecare persoană refuzată. Acești bani sunt direcționați către un fond comun destinat managementului migrației și proiectelor în țările de origine.

Sistemul vizează relocarea a cel puțin 30.000 de solicitanți de azil anual la nivelul întregii Uniuni, pentru a reduce presiunea asupra țărilor de frontieră (Italia, Grecia, Spania).  Statele aflate deja sub o presiune migrațională mare (cum a fost cazul Poloniei sau al țărilor de la granița cu Ucraina) pot solicita scutiri temporare de la aceste contribuții.

În concluzie, România poate alege să primească 10.000 euro per refugiat acceptat sau să plătească 20.000 euro per refugiat refuzat din cota alocată. Din punct de vedere economic și logic, este vorba despre un mecanism de descurajare. Deși ai opțiuni, nu poți alege să nu faci nimic. Solidaritatea este obligatorie, deci ori accepți oameni, ori plătești. Această lipsă de libertate totală de decizie fără costuri întărește ideea de sancțiune pentru opoziție.  Practic, este un sistem de tipul „morcov sau băț”: 10.000 euro sunt stimulentul, iar cei 20.000 euro sunt costul de neconformare. Iar săracii (cu duhul), vor alege morcovul. Banii europeni! Ce nu face omul pentru bani? Își vinde și părinții și țara și sufletul!?

De ce refugiații din Orientul Mijlociu sau Africa de Nord nu se duc în țările bogate din Asia, Emiratele arabe etc.?

Este o întrebare logică, având în vedere că țări precum Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită sau Qatar sunt extrem de bogate, aproape geografic și împărtășesc, în multe cazuri, aceeași religie și limbă cu refugiații din Orientul Mijlociu sau Africa de Nord.  Realitatea este însă complexă și ține de legile lor interne, care sunt foarte diferite de cele europene.

Spre deosebire de România și restul țărilor UE, majoritatea țărilor din Golf (EAU, Arabia Saudită, Qatar, Kuweit) nu au semnat Convenția din 1951 privind refugiații. În aceste țări, conceptul juridic de „refugiat” nu există. Oricine intră pe teritoriul lor trebuie să aibă o viză de muncă sau de turist. Dacă nu o au, sunt considerați imigranți ilegali și pot fi expulzați imediat.

În aceste țări bogate, dreptul de a sta acolo este strict legat de un contract de muncă activ (sistemul Kafala). Dacă un refugiat își pierde locul de muncă, își pierde automat și dreptul de ședere. Nu există ideea de „asistență socială” pentru străini. Statul nu le oferă casă, masă sau bani dacă nu muncesc.

În Europa, după 5-8 ani, un refugiat poate deveni cetățean. În țările din Golf, obținerea cetățeniei de către un străin este aproape imposibilă, indiferent de câți ani locuiește acolo. Refugiații caută stabilitate pentru copiii lor, iar în Asia sau Golf ar rămâne mereu „lucrători temporari” care pot fi trimiși acasă oricând.

Deși sunt bogate, aceste țări sunt extrem de scumpe. În plus, ele își protejează foarte strict frontierele: este aproape imposibil să treci granița ilegal (prin deșert sau pe mare) către Dubai sau Riad din cauza supravegherii tehnologice avansate. Vizele se acordă de obicei doar celor cu înaltă calificare (ingineri, medici, specialiști IT).

În loc să primească refugiați pe teritoriul lor (ceea ce ar putea schimba echilibrul demografic al populației lor mici de cetățeni), aceste țări preferă să fie principalii donatori de bani pentru taberele de refugiați din Iordania, Liban sau Egipt. Găzduiesc milioane de „lucrători străini” (nu îi numesc refugiați) din țări musulmane, dar aceștia sunt acolo strict pentru muncă, nu pentru protecție umanitară.

Deci, refugiații aleg Europa (inclusiv România) pentru că sistemul european le oferă drepturi legale, protecție socială și o cale către cetățenie, lucruri care nu există în țările bogate din Golf.

De ce  UE nu-și protejează frontierele strict? Ce interes are să nu le protejeze?

Diferența dintre modul în care UE și țările din Golf își protejează frontierele nu ține de „lipsă de interes”, ci de un conflict între legi, valori și geografia terenului. Iată de ce UE nu poate aplica aceleași metode „brutale” sau restrictive ca țările din Golf:

 

Spre deosebire de Emirate sau Arabia Saudită, statele UE au semnat tratate internaționale (Convenția de la Geneva) care le obligă să analizeze cererea de azil a oricărei persoane care calcă pe teritoriul lor sau ajunge în apele lor teritoriale. UE nu are voie, prin lege, să trimită pe cineva înapoi într-un loc unde viața îi este pusă în pericol (război, tortură).  Țările din Golf, nefiind semnatare, pot pur și simplu să închidă granița complet și să nu lase pe nimeni să intre, fără a da explicații.

UE este construită pe ideea respectării drepturilor omului.  O frontieră „sigilată ermetic” în stilul Coreei de Nord sau al unor dictaturi ar însemna folosirea forței letale împotriva civililor neînarmați (femei, copii).  Pentru o democrație europeană, imaginile cu soldați trăgând în refugiați la graniță sunt inacceptabile din punct de vedere politic și moral, ducând la sancțiuni interne și prăbușirea guvernelor. Este mult mai ușor să păzești un gard în deșert decât mii de kilometri de coastă maritimă. Conform Legii Mării, orice navă (inclusiv paza de coastă) este obligată să salveze persoanele aflate în pericol de înec. Odată ce refugiații sunt urcați pe o navă de salvare europeană, ei se află sub jurisdicția UE și au dreptul legal de a cere azil.

UE a înțeles că nu poate opri migrația la „zero”, așa că interesul său este să o gestioneze: Pactul privind Migrația (2024 - 12 iunie 2026) introduce reguli noi pentru a decide rapid la frontieră cine are șanse la azil și cine trebuie trimis înapoi imediat.  UE plătește Turcia, Libia sau Tunisia (miliarde de euro) pentru ca acestea să oprească migranții înainte ca ei să ajungă la granița UE. Practic, UE își „externalizează” protecția strictă către țări care nu au aceleași scrupule legate de drepturile omului.

Există (și) un interes economic pragmatic (sau mai degrabă acesta este motivul principal ?). Europa are o populație care îmbătrânește rapid. Multe state (ca Germania) au nevoie de sute de mii de noi locuitori anual pentru a menține economia funcțională. Provocarea este să îi selecteze pe cei care vin legal și să îi oprească pe cei care vin ilegal.

Deci,  UE își protejează frontierele, dar o face sub constrângerea unor legi care pun preț pe viața umană, ceea ce face procesul mult mai lent și mai complicat decât în țările autoritare.

UE a înțeles că nu poate opri migrația la „zero”! Dar alții de ce pot?

Legile sunt făcute de oameni, iar liderii europeni au ales să creeze și să mențină acest cadru juridic. Nu este o forță a naturii, ci o alegere politică asumată.

 

Există însă  țări precum Australia, Japonia sau statele din Golf, care au reușit să reducă migrația ilegală aproape de zero. Diferența nu este de capacitate tehnică, ci de voință politică și filosofie de stat.

Iată explicația din spatele acestei situații, dincolo de discursul oficial:

 

Statele UE au creat aceste legi (Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Tratatele UE) după al  Doilea Război Mondial pentru a se asigura că niciun guvern nu mai poate abuza de oameni. Aceste legi, gândite să protejeze cetățenii de dictaturi, sunt acum folosite de rețelele de traficanți. Liderii UE se tem că, dacă modifică aceste legi fundamentale pentru a opri migrația, vor pierde controlul asupra propriei democrații sau vor fi sancționați de propriile instanțe judecătorești (care sunt independente de politic).

Unde  apare „minciuna” sau, mai bine zis, partea nespusă (minciuna prin omisiune)? Multe economii europene (Germania, Italia, Franța) se bazează pe muncă ieftină. Migrația, chiar și cea care începe ilegal, furnizează mână de lucru pentru agricultură, construcții și servicii, sectoare unde europenii nu mai vor să lucreze. Politicienii sunt prinși la mijloc: publicul cere „frontiere închise”, dar patronatele cer „forță de muncă”. Soluția lor este un sistem semi-permisiv, pe care îl critică oficial, dar îl tolerează practic.

De ce alții „pot”? (Modelul Australian)  Australia a spus: „Niciun om care vine cu barca nu va pune piciorul în Australia”. I-au dus în insule izolate (Nauru, Papua Noua Guinee). UE ar putea face asta? Tehnic, da. Politic, ar însemna ca UE să suspende tratatele pe care s-a construit. Unele țări, precum Ungaria sau Polonia, au încercat să sfideze aceste reguli, dar au fost amendate de restul Uniunii.

În ultimii ani (2024-2026), discursul s-a schimbat radical deoarece liderii europeni simt că pierd voturi în fața partidelor naționaliste. Acum se discută despre „centre de detenție în afara UE” (modelul Italia-Albania), ceea ce arată că, sub presiunea poporului, încep să caute portițe pentru a ocoli propriile legi.

În concluzie,  este o contradicție voită. Legile sunt paravanul, dar  în spate există un amestec de interese economice și frica de a nu dărâma întreg sistemul juridic pe care se bazează Uniunea. (Va urma)

 

Dr. Afrodita Iorgulescu

Matematician, prof.univ. emerit

19.06.2026

 

Anexa

HG 572 din 2008 este actul normativ al Guvernului României privind constituirea Grupului de coordonare a implementării Strategiei naționale privind imigrația. Prin acest grup s-a urmărit creșterea gradului de interoperabilitate între instituții, facilitând schimbul de date necesar pentru decizii rapide și corecte în gestionarea fluxurilor de străini.

În contextul statutului de stat membru UE (aderare în 2007), România trebuia să își armonizeze legislația și practicile cu standardele comunitare și internaționale. HG 572/2008 a oferit cadrul pentru monitorizarea aplicării acestor practici europene în plan local: Sistemul Comun European de Azil (CEAS), Acordul Schengen, Strategiile și Pactele Europene, Decizia 2006/688/CE.

Strategia Națională privind Imigrația pentru perioada 2026-2030 este documentul strategic prin care România își definește politicile de gestionare a migrației legale, controlul migrației ilegale și azilul în următorii cinci ani, fiind aliniată la noul   Pact European privind Migrația și Azilul, aprobat în 2024 și  intrat în vigoare la 12 iunie 2026.  Se va realiza printr-un Plan de acțiune dedicat, care include modernizarea sistemelor informatice (precum platforma WorkinRomania.gov.ro, estimată pentru august 2026). România gestionează în prezent aproximativ 238.000 de străini, iar strategia vizează eficientizarea procesării cererilor de muncă și azil. Strategia  nu a fost încă aprobată oficial printr-o Hotărâre de Guvern definitivă, aflându-se în etapa de avizare interministerială.

Proiectul de act normativ a fost  inițiat de   Ministerul Afacerilor Interne (MAI) prin Inspectoratul General pentru Imigrări (IGI).  Proiectul a fost publicat pe site-ul MAI la jumătatea lunii martie 2026. Organizațiile și cetățenii au avut la dispoziție intervalul legal obligatoriu din martie 2026 pentru a trimite recomandări în scris. Faza actuală: documentul finalizat se află în circuitul de avizare interministerială premergător adoptării în ședință de Guvern.

Strategia Națională privind Imigrația pentru perioada 2026-2030 (documentul finalizat) (extrase):

“Pentru o gestionare integrată a migrației, care să implice toți actorii relevanți, la nivelul Guvernului României funcționează Consiliul Interministerial pentru Afaceri Interne și Justiție înființat în baza Hotărârii Guvernului nr. 750/2005..., în coordonarea căruia se află Comisia pentru Managementul Imigrației, denumită în continuare Comisia, constituită în baza Hotărârii Guvernului nr. 572/2008 ... . Principalele atribuții ale Comisiei sunt elaborarea Strategiei Naționale privind Imigrația și monitorizarea implementării acesteia. (p. 3)

Strategia Națională privind Imigrația pentru perioada 2021-2024, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 884/2021..., a Planului de acțiune pe perioada 2021-2022 pentru implementarea Strategiei naționale privind imigrația pentru perioada 2021-2024, precum și pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 572/2008 privind constituirea Grupului de coordonare a implementării Strategiei naționale privind imigrația, a avut drept obiectiv gestionarea eficientă a fenomenului migraționist și consolidarea sistemului național de azil în conformitate cu standardele europene și internaționale. Documentul strategic în cauză a înregistrat un nivel ridicat de performanță în atingerea obiectivelor stabilite, cu o rată de conformare ce depășește 96%. (p. 3)

 

Noile prevederi europene, stipulate în Regulamentul (UE) 2024/1351 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 mai 2024 privind gestionarea azilului și migrației, de modificare a Regulamentelor (UE) 2021/1147 și (UE) 2021/1060 și de abrogare a Regulamentului (UE) nr. 604/2013, impun statelor membre obligaţia de a adopta strategii care să reflecte capacitatea de a pune în aplicare sistemul de gestionare a azilului și migrației, în conformitate cu legislaţia Uniunii Europene, dreptul internațional şi ținând cont de contextul național.

Pentru a sprijini îndeplinirea acestei obligaţii, Comisia Europeană a stabilit un model standard care să fie utilizat de statele membre ale UE pentru a se asigura că strategiile naționale sunt comparabile din perspectiva unor elemente esenţiale comune. Strategiile naţionale au fost transmise Comisiei Europene, iar ulterior, în baza strategiilor prezentate de statele membre ale UE, a fost elaborată Strategia Europeană privind Managementul Azilului și Migrației, pentru o perioadă de cinci ani, care stabilește o abordare integrată privind gestionarea migrației la nivelul UE.

Strategia Națională privind Imigrația pentru perioada 2026-2030 stabilește principiile și liniile directoare pentru reglementarea politicilor naționale privind admisia, șederea, imigraţia forţei de muncă, combaterea migrației ilegale, părăsirea teritoriului de către străini, acordarea unor forme de protecţie persoanelor aflate în nevoie și integrarea acestora în societatea românească. (p. 3)

 

Viziunea, obiectivele și direcțiile de acțiune propuse în Strategie au avut la bază o analiză riguroasă a contextului actual al migrației, bunele practici internaționale în domeniu, cât și recomandările Comisiei Europene pentru asigurarea comparabilității strategiilor în domeniu și elaborarea Strategiei europene în domeniul migrației și azilului. (p. 5)

 

Uniunea Europeană şi statele membre îşi definesc politicile pe termen scurt şi mediu în contextul unor schimbări structurale, cum sunt evoluția demografică pe termen lung, deficitul de forţă de muncă în anumite domenii, creşterea competiţiei pentru atragerea de lucrători înalt calificaţi, precum şi creșterea capacității de răspuns pentru gestionarea unui flux semnificativ de migranţi proveniți din afara Uniunii Europene, generat de instabilitate militară/politică /socio-economică. (p.5)

 

În ultimii ani, statul român s-a confruntat cu o criză a forței de muncă, înregistrând, de la an la an, un deficit tot mai mare de lucrători. Astfel, angajarea cetățenilor străini a reprezentat o acțiune prin care s-a încercat acoperirea parţială a necesarului de personal. În fiecare an a fost stabilit un contingent de lucrători străini nou-admiși pe piața forței de muncă care, în anumite situaţii, în urma solicitărilor şi informărilor primite din partea patronatelor, a fost suplimentat. Pe fondul unor indicatori macroeconomici favorabili, precum și a regimului juridic permisiv și orientat spre acoperirea deficitului, numărul de lucrători străini nou-admiși pe piața forței de muncă din România a crescut semnificativ, înregistrând în anul 2024 o creştere de 360, 5% faţă de anul 2020 (p. 7)

Potrivit Hotărârii Guvernului nr. 1596/2008 privind relocarea refugiaților în România cu modificările și completările ulterioare, România și-a asumat, în perioada 2024-2025, relocarea unui număr de 200 refugiați din Turcia, Iordania și Liban. Pe parcursul anului 2024, UNHCR a referit IGI un număr de 51 de cazuri (9 – Liban, 42 – Turcia), totalizând 223 de persoane, cu privire la care a fost inițiată procedura de preselecție. Ca urmare a schimbărilor politice intervenite în Siria în decembrie 2024, demersurile privind îndeplinirea cotei aferente perioadei 2024 – 2025 au fost suspendate. În data de 09.05.2025 a avut loc întrunirea Comitetului pentru relocarea refugiaților în România, în cadrul căreia a fost constatată imposibilitatea îndeplinirii cotei și a fost adoptată în unanimitate decizia de a reloca în România, în perioada 2026 - 2027, 300 de refugiați sudanezi, eritreeni și/ sau sud-sudanezi din Egipt și/ sau Kenya, 200 dintre aceștia reprezentând cota neîndeplinită aferentă perioadei 2024-2025. (p. 15)

Unul din principalii factori care influențează migrația este situația economică precară din țările de origine, coroborat cu dorința/necesitatea de a avea un trai mai bun. Creșterea ratei de îmbătrânire a populației în țările dezvoltate și existența unei balanțe negative între oferta și cererea de locuri de muncă determină un efort susținut pentru atragerea forței de muncă din țări care oferă oportunități reduse de angajare și resurse limitate pentru un trai decent. În acest context, o gestionare eficientă a migrației forței de muncă poate contribui atât la reducerea utilizării rutelor ilegale, cât şi la atragerea de talente și competențe în raport cu nevoile pieței forței de muncă.

Aceste realități au avut impact și la nivel național, contingentul de lucrători străini nou-admiși pe piața forței de muncă aflându-se într-o creștere progresivă, de la 5.500 în 2014 la 30.000 în anul 2019. Din anul 2019 și până în prezent, contingentul de lucrători străini nou-admiși pe piața forței de muncă a cunoscut o creștere accelerată, culminând cu o cotă anuală de 100.000 în perioada 2022-2025. (p.16-17)

Regulamentul Dublin și Regulamentul 2024/1351 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 mai 2024 privind gestionarea azilului și migrației, de modificare a Regulamentelor (UE) 2021/1147 și (UE) 2021/1060 și de abrogare a Regulamentului (UE) nr. 604/2013 reprezintă instrumente esențiale în gestionarea fenomenului migrației, cu accent pe aspectele socio-demografice. (p. 19)

În continuarea eforturilor de a crea o politică cuprinzătoare şi durabilă, cu un răspuns pe termen lung la provocările generate de migraţia ilegală, Comisia Europeană a iniţiat o reformă amplă a legislației europene în domeniul migrației și azilului, prin Pactul privind Migraţia şi Azilul, prezentat în septembrie 2020 şi adoptat în anul 2024. În urma negocierilor, au fost aprobate zece acte legislative care vizează reformarea domeniul migrației şi azilului. Implementarea efectivă a acestor măsuri va începe în termen de doi ani de la publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, respectiv în 2026.

(p.22-23)

 

Datele statistice publicate de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră relevă că, de la începerea conflictului (Rusia-Ucraina n.n.), au intrat în România peste 11 milioane de cetăţeni ucraineni, cu scopul de a obține protecție temporară sau de a tranzita teritoriul spre alte destinații. (p. 24)

 

Creșterea numărului de străini încadrați pe piața forței de muncă a generat creșteri semnificative ale numărului de persoane cu ședere ilegală luate în custodie publică, a celor returnate, precum și a celor care solicită o formă de protecție în România. (p. 29)

 

Obiectivele generale și specifice (p. 32-35) (selecție)

OS 1.2 Facilitarea și simplificarea accesului legal pe teritoriul României a cetățenilor proveniți din state terțe

OS 1.3 Consolidarea cooperării în domeniul reglementării admisiei și șederii străinilor pe teritoriul României

OS 1.6 Adoptarea și implementarea măsurilor de solidaritate în gestionarea migrației și azilului

OS 1.7 Participarea activă a României la eforturile de relocare intra-UE

 

OS 3.3 Participarea activă a României la eforturile de relocare extra-UE, precum şi promovarea altor căi legale de admisie pe teritoriul național

 

Programe (p. 35-39) (selecție)

Direcțiile de acțiune care vor sprijini atingerea obiectivelor și implementarea Strategiei sunt prezentate după cum urmează:

1.2.2. Promovarea condițiilor generale și speciale de admisie și reglementare a dreptului de ședere în favoarea străinilor, cetățeni terți, inclusiv prin intermediul rețelelor social-media

1.3.2 Colaborare cu autorități din ţări terţe care coordonează activitatea agențiilor specializate de recrutare a lucrătorilor din respectivele țări

1.6.1. Actualizarea legislației naționale primare și subsecvente în vederea armonizării cu legislația europeană

1.6.2. Adaptarea cadrului legislativ necesar pentru stabilirea contribuției României la mecanismul de solidaritate

 1.7.1. Continuarea implicării în procesul de relocare intra-UE a refugiaților din statele membre ale UE supuse unui flux masiv de migranți și participarea la programele comune ale UE de relocare intra-UE

în cadrul Forumului la nivel înalt al UE privind solidaritatea, dar și în cadrul Forumului la nivel tehnic

 

3.3.1. Continuarea programului de relocare a refugiaților în România și participarea la Planul de relocare și admisie umanitară al Uniunii Europene

3.3.2. Implicarea activă în dezvoltarea și implementarea de programe pe linia căilor complementare de admisie pe teritoriul României

 

Rezultatele așteptate (p. 39-40) (selecție)

-          asigurarea unui control al numărului străinilor care intră pe teritoriul României, asigurând în același timp atragerea imigranților care pot contribui la acoperirea unor domenii deficitare şi la dezvoltarea economică

-          respectarea angajamentelor asumate de către România și participarea activă la eforturile comunității internaționale privind procesul de relocare extra-UE a cetățenilor statelor terțe

 

Implicațiile bugetare și surse de finanțare

În ceea ce privește implicațiile de ordin financiar, resursele financiare necesare implementării Strategiei provin, în principal, din:

- fonduri de la bugetul național, alocate fiecărui minister şi fiecărei instituții cu competență în implementarea Strategiei, cu încadrarea în bugetele anuale aprobate;

- fonduri nerambursabile dedicate gestionării migrației, azilului şi integrării aferente instrumentelor financiare ale Uniunii Europene din domeniul Afaceri Interne pentru perioada 2021 – 2027;

- fonduri nerambursabile aprobate la nivelul Uniunii Europene în cadrul politicii de coeziune pentru activitățile de integrare cu impact pe termen lung;

- alte surse externe de finanțare relevante, donații şi sponsorizări oferite/acceptate în condițiile legii, precum şi alte surse.”

 

Dan Culcer Borsi-Kálmán Béla și istoriografia relațiilor maghiaro-române. Contribuție, metodă și relevanță critică (secolele XIX–XX)

 Dan Culcer

Borsi-Kálmán Béla și istoriografia relațiilor maghiaro-române
Contribuție, metodă și relevanță critică (secolele XIX–XX)

Istoriografia relațiilor dintre unguri (maghiari) și români constituie unul dintre cele mai sensibile și mai încărcate ideologic domenii ale istoriei central-europene moderne și contemporane. Conflictele memoriale legate de Transilvania, de formarea statelor-națiune, de prăbușirea monarhiei habsburgice și de recompozițiile teritoriale ale secolului al XX-lea au polarizat durabil tradițiile istoriografice naționale.
În acest context, opera lui Borsi-Kálmán Béla ocupă un loc aparte: ea se înscrie deopotrivă în tradiția critică a istoriografiei maghiare și într-o încercare conștientă de dialog metodologic cu istoriografia românească.

1. Poziționare istoriografică

Borsi-Kálmán Béla nu se situează nici în istoriografia naționalistă clasică maghiară de la începutul secolului al XX-lea, nici în lectura teleologică a istoriei naționale românești elaborată după 1918 și consolidată sub regimul comunist.
Lucrarea sa se distinge printr-un refuz explicit al lecturii etno-esențialiste a raporturilor maghiaro-române; printr-o critică a proiecției retrospective a statului-națiune asupra unor realități sociale premoderne; printr-o atenție constantă acordată structurilor sociale, juridice și confesionale, mai degrabă decât exclusiv narațiunilor politice.

Astfel, Borsi-Kálmán Béla își înscrie opera într-o istoriografie structurală și relațională, moștenitoare atât a școlii maghiare de istorie socială, cât și a unor influențe ale istoriografiei germane și franceze (Sozialgeschichte, istoria mentalităților).

2. Secolul al XIX-lea: coexistență asimetrică și modernizare conflictuală

Una dintre contribuțiile majore ale lui Borsi-Kálmán Béla constă în lectura secolului al XIX-lea transilvănean ca spațiu al unei modernizări inegale, și nu ca simplu teatru al confruntării naționale.

El evidențiază caracterul pluri-etnic și pluriconfesional al Transilvaniei istorice; coexistența unor sisteme juridice diferențiate (nobilimea maghiară, comunitățile săsești, țărănimea majoritar românească) și rolul ambiguu al reformelor liberale maghiare, care urmăresc egalitatea civică, dar produc efecte de excludere lingvistică și culturală.

Borsi-Kálmán Béla arată că conflictualitatea națională nu este un dat originar, ci produsul unei interacțiuni între modernizarea politică, centralizarea statală și emergența elitelor naționale. Această deplasare analitică este fundamentală: ea dezesențializează opoziția maghiari/români și îi dezvăluie rădăcinile socio-istorice.

3. 1848, 1867 și problema națională

Analiza Revoluției maghiare din 1848 și a Compromisului austro-ungar din 1867 constituie un alt punct forte al operei sale. Borsi-Kálmán refuză lectura binară care opune o revoluție maghiară „progresistă” unei rezistențe românești „reacționare”, sau invers.

El insistă asupra pluralității proiectelor politice aflate în competiție, asupra absenței unui cadru instituțional capabil să integreze real revendicările naționale nemaghiare și, în cele din urmă, asupra caracterului structural al conflictului dintre un stat liberal unitar și societăți multinaționale.

Această abordare permite înțelegerea agravării tensiunilor naționale la sfârșitul secolului al XIX-lea, fără a reduce procesul fie la o politică deliberată de opresiune, fie la o simplă „luptă de eliberare națională”.

4. Secolul al XX-lea: ruptură, memorie și recompoziție

În analizele sale dedicate secolului al XX-lea, în special perioadei 1918–1920 și Tratatului de la Trianon, Borsi-Kálmán Béla adoptă o poziție istoriografică deosebit de riguroasă.
El distinge cu atenție între analiza deciziilor politice internaționale; realitatea trăită a populațiilor locale și construcția ulterioară a narațiunilor memoriale.

Recunoaște caracterul traumatic al Trianonului pentru societatea maghiară, subliniind totodată că integrarea Transilvaniei în România răspunde și unor dinamici sociale și naționale anterioare. Acest refuz al victimizării exclusive constituie unul dintre aspectele cele mai curajoase și, din punct de vedere științific, cele mai fertile ale operei sale.

5. Metodă și surse

Din punct de vedere metodologic, Borsi-Kálmán Béla se remarcă prin utilizarea sistematică a surselor administrative, juridice și ecleziastice; printr-o lectură critică a discursurilor naționale produse ulterior și printr-o atenție acordată vocabularului istoric însuși, considerat de el drept o miză ideologică.

Scriitura sa, deliberat sobră și analitică, evită retorica polemică. Ea urmărește să deconstruiască miturile istoriografice, mai degrabă decât să producă un contra-discurs național.

6. Limite și critici posibile

Pot fi formulate totuși anumite critici: o relativă sub-reprezentare a experiențelor culturale și simbolice populare românești; o focalizare pronunțată asupra cadrelor instituționale, uneori în detrimentul istoriei trăite; un optimism moderat, dar perceptibil, în privința posibilităților de depășire istoriografică a conflictelor memoriale.

Aceste limite nu invalidează opera sa, ci semnalează tensiunile inerente oricărei istoriografii de contact între națiuni istorice rivale.

Contribuția lui Borsi-Kálmán Béla la studiul relațiilor maghiaro-române în secolele XIX și XX este considerabilă. Opera sa ajută la scoaterea istoriei Transilvaniei din confruntarea naționalistă față în față, la reîncadrarea conflictelor în dinamici sociale și instituționale de lungă durată și, în cele din urmă, oferă un model de rigoare critică într-un câmp istoriografic puternic politizat.

În acest sens, cărțile sale constituie nu doar o referință științifică majoră, ci și un exercițiu etic de responsabilitate istoriografică, indispensabil oricărei reflecții contemporane asupra coexistenței, memoriei și reconcilierii în Europa Centrală.

Borsi-Kálmán Béla, în calitate de analist al geopoliticii „Lumii a Treia” aplicate Europei moderne, se află plasat într-o tensiune morală și intelectuală, în mediul său profesional, cu „noua-vechea” istoriografie maghiară.

Depășirea „traumaturgiei” din mentalitățile maghiarilor și ale românilor constituie, probabil, calea regală a unei colaborări inteligente între statele mici și mijlocii integrate într-un spațiu geopolitic care se întinde de la râul Leitha până la Caucaz, pe celălalt țărm al Mării Negre. Strivite între imperii vechi sau actuale, țările respective vor fi, în cele din urmă, obligate să colaboreze.

Elancourt, France, 15 ianuarie 2025

Borsi-Kálmán Béla et l’historiographie des relations magyaro-roumaines
Contribution, méthode et portée critique (XIXᵉ–XXᵉ siècles)

L’historiographie des relations entre Hongrois (Magyars) et Roumains constitue l’un des champs les plus sensibles et les plus idéologiquement chargés de l’histoire centre-européenne moderne et contemporaine. Les conflits mémoriels liés à la Transylvanie, à la formation des États-nations, à l’effondrement de la monarchie des Habsbourg et aux recompositions territoriales du XXᵉ siècle ont durablement polarisé les traditions historiographiques nationales. Dans ce contexte, l’œuvre de Borsi-Kálmán Béla occupe une place singulière: elle s’inscrit à la fois dans la tradition critique de l’historiographie hongroise et dans une tentative consciente de dialogue méthodologique avec l’historiographie roumaine.

1. Positionnement historiographique

Borsi-Kálmán Béla ne se situe ni dans l’historiographie nationaliste classique hongroise du début du XXᵉ siècle, ni dans la lecture téléologique de l’histoire nationale roumaine élaborée après 1918 et renforcée sous le régime communiste. Son travail se distingue par un refus explicite de la lecture ethno-essentialiste des rapports hongro-roumains ; une critique de la projection rétrospective de l’État-nation sur des réalités sociales prémodernes ; une attention constante portée aux structures sociales, juridiques et confessionnelles, plutôt qu’aux seuls récits politiques.
Ainsi, Borsi-Kálmán Béla inscrit son œuvre dans une historiographie structurelle et relationnelle, héritière à la fois de l’école hongroise de l’histoire sociale et de certaines influences de l’historiographie allemande et française (Sozialgeschichte, histoire des mentalités).

2. Le XIXᵉ siècle: coexistence asymétrique et modernisation conflictuelle

L’un des apports majeurs de Borsi-Kálmán Béla réside dans sa lecture du XIXᵉ siècle transylvain comme un espace de modernisation inégale, plutôt que comme un simple théâtre de confrontation nationale.
Il met en évidence le caractère pluriethnique et pluriconfessionnel de la Transylvanie historique; la coexistence de systèmes juridiques différenciés (noblesse hongroise, communautés saxonnes, paysannerie majoritairement roumaine) et le rôle ambigu des réformes libérales hongroises, qui visent l’égalité civique mais produisent des effets d’exclusion linguistique et culturelle.
Borsi-Kálmán Béla montre que la conflictualité nationale n’est pas un donné originel, mais le produit d’une interaction entre modernisation politique, centralisation étatique et émergence des élites nationales. Ce déplacement analytique est fondamental: il désessentialise l’opposition Magyars/Roumains et en révèle les racines socio-historiques.

3. 1848, 1867 et la question nationale

L’analyse de la Revolution hongroise de 1848 et du Compromis dualiste austro-hongrois de 1867 constitue un autre point fort de son œuvre. Borsi-Kalman refuse la lecture binaire opposant une révolution hongroise « progressiste » à une résistance roumaine « réactionnaire», ou inversement.
Il insiste sur la pluralité des projets politiques en présence, sur l’absence d’un cadre institutionnel capable d’intégrer réellement les revendications nationales non magyares et, enfin, sur le caractère structurel du conflit entre un État libéral unitaire et des sociétés multinationales.
Cette approche permet de comprendre pourquoi les tensions nationales s’aggravent à la fin du XIXᵉ siècle, sans réduire ce processus à une politique délibérée d’oppression ou à une simple « lutte de libération nationale ».

4. Le XXᵉ siècle: rupture, mémoire et recomposition

Dans ses analyses du XXᵉ siècle, notamment autour de 1918–1920 et du traité de Trianon, Borsi-Kálmán Béla adopte une posture historiographique particulièrement rigoureuse. Il distingue soigneusement l’analyse des décisions politiques internationales; la réalité vécue des populations locales et la construction ultérieure des récits mémoriels.
Il reconnaît la traumaticité de Trianon pour la société hongroise, tout en soulignant que l’intégration de la Transylvanie à la Roumanie répond aussi à des dynamiques sociales et nationales antérieures. Ce refus de la victimisation exclusive constitue l’un des aspects les plus courageux et scientifiquement féconds de son œuvre.

5. Méthode et sources

Sur le plan méthodologique, Borsi-Kálmán Béla se caractérise par un usage systématique de sources administratives, juridiques et ecclésiastiques; une lecture critique des discours nationaux produits après coup et une attention portée au vocabulaire historique lui-même, qu’il considère comme un enjeu idéologique.
Son écriture, volontairement sobre et analytique, évite la rhétorique polémique. Elle vise à déconstruire les mythes historiographiques plutôt qu’à produire un contre-récit national.

6. Limites et critiques possibles

Certaines critiques peuvent néanmoins être formulées : une relative sous-représentation des expériences culturelles et symboliques roumaines populaires ; une focalisation marquée sur les cadres institutionnels, parfois au détriment de l’histoire vécue; un optimisme mesuré mais perceptible quant aux possibilités de dépassement historiographique des conflits mémoriels.
Ces limites n’invalident pas son œuvre, mais signalent les tensions inhérentes à toute historiographie de contact entre nations historiquement rivales.
L’apport de Borsi-Kálmán Béla à l’étude des relations hongro-roumaines aux XIXᵉ et XXᵉ siècles est considérable. Son œuvre contribue à sortir l’histoire de la Transylvanie du face-à-face nationaliste, à replacer les conflits dans des dynamiques sociales et institutionnelles longues et, enfin, offrir un modèle de rigueur critique dans un champ historiographique hautement politisé.
À ce titre, ses livres constituent non seulement une référence scientifique majeure, mais aussi un exercice éthique de responsabilité historiographique, indispensable à toute réflexion contemporaine sur la coexistence, la mémoire et la réconciliation en Europe centrale.
Borsi-Kálmán Béla, en tant qu’analyste de la géopolitique du « Tiers Monde » appliquée à l’Europe moderne, se trouve placé dans une tension morale et intellectuelle, au sein de son environnement professionnel, avec la « nouvelle-ancienne » historiographie magyare.
Le dépassement de la « traumaturgie » dans les mentalités des Magyars et des Roumains constitue probablement la voie royale d’une collaboration intelligente entre les petits et moyens États intégrés dans un espace géopolitique s’étendant de la rivière Leitha jusqu’au Caucase, sur l’autre rive de la mer Noire. Écrasées entre anciens ou actuels empires, les pays concernés seront enfin obligés de collaborer.

Dan Culcer

Béla Borsi-Kálmán and the historiography of Hungarian-Romanian relations

Contribution, method and the relevance of criticism (19th-20th centuries)

The historiography of relations between Hungarians (Magyars) and Romanians constitutes one of the most sensitive and ideologically charged fields of modern and contemporary Central European history. Conflicts over politics of memory related to Transylvania, the formation of nation states, the collapse of the Habsburg Monarchy and the territorial reorganizations that took place during the 20th century have permanently divided national historiographical traditions. In this context, the oeuvre of Béla Borsi-Kálmán occupies a special place. It can be classified as part of the critical tradition of Hungarian historiography, while at the same time making a conscious attempt to initiate a methodological dialogue with Romanian historiography.

1. Historiographical positioning

Béla Borsi-Kálmán does not belong either to the classical Hungarian nationalist historiography of the early 20th century nor to the teleological reading of Romanian national history elaborated after 1918 and consolidated under the communist regime. His work is distinguished by an explicit rejection of the ethno-essentialist reading of Hungarian-Romanian relations; consistent criticism of the projection of the nation-state approach onto the historical/sociological reality of pre-modern eras; and instead of a narrative with political content that is perceived as the only salvation, he pays particular attention to deep social, legal and denominational structures and mental subtleties. Thus, Borsi-Kálmán’s work is part of a structural and relational historiography, heir to both the Hungarian school of social history and to some influences of German and French historiography (Sozialgeschichte, history of mentalities).

2. The 19th century: asymmetrical coexistence and conflictual modernization

One of Borsi-Kálmán's major contributions is to read the Transylvanian 19th century as a space of unequal modernization and not as a mere theatre of national confrontation. Consequently, he emphasizes the multi-ethnic and multi-denominational character of historical Transylvania; the coexistence of differentiated legal systems (Hungarian nobility, Saxon communities, Romanian majority peasantry) and draws attention to the ambiguity of liberal Hungarian reform efforts which, while promising civil equality, resulted in linguistic and cultural exclusion. Borsi-Kálmán shows that national strife is not a permanent feature but rather the result of political modernization, state centralization and the clash of rising national elites. This shift in the focus of the analysis is crucial: it removes the political and emotional venom from the Hungarian-Romanian conflict and clearly shows its objective socio-historical roots.

3. 1848, 1867 and the National Question

A nuanced analysis of the 1848 Revolution and the 1867 Austro-Hungarian Compromise is another strong point of his works. Borsi-Kálmán rejects the rigid, binary approach that contrasts the “progressive” Hungarian revolution with the “reactionary” Romanian resistance – and vice versa. On the contrary, he emphasizes the plurality and complexity of the political plans of the period, pointing out that there was no institutional framework in place at the time that would have allowed the national demands of the non-Hungarian population to be met. Ultimately, he demonstrates the systemic (structural) nature of the conflict between the supposedly unified liberal state and the multi-ethnic society. This approach helps to understand why national tensions escalated towards the end of the 19th century, without reducing this process to a deliberate oppressive state policy or a spontaneous phenomenon of "national liberation."

4. The 20th century: rupture, memory, and restoration

In his analyses of the 20th century, specifically the years around 1918–1920 and the Treaty of Trianon, Béla Borsi-Kálmán takes a particularly rigorous historiographical approach. He carefully distinguishes between the analysis of international political decisions, the reality experienced by local populations, and the subsequent construction of memorial narratives. Borsi-Kálmán recognizes the traumatic character of Trianon for Hungarian society while emphasizing that the integration of Transylvania into Romania also responds to earlier social and national dynamics. This rejection of exclusive victimization is one of the most courageous and from a scientific point of view most fertile aspect of his works.

5. Method and sources

In methodological terms, Borsi-Kálmán Béla Béla stands out for his systematic use of administrative, legal and ecclesiastical sources; for his critical reading of the national discourses produced later and for his attention to the historical vocabulary itself, which he considers as an ideological stake. His style is deliberately restrained and analytical, avoiding polemical rhetoric. He seeks to dismantle historiographical myths rather than create a new national counter-narrative.

6. Limitations and possible critical remarks

Certain criticisms can nevertheless be made. Relative underrepresentation of Romanian popular cultural and symbolic experiences; a pronounced focus on institutional frameworks, sometimes to the detriment of lived history; a measured but perceptible optimism regarding the possibilities of historiographical overcoming of conflicts of memory. These limitations do not invalidate his work but signal the tensions inherent in any historiography of contact between historically rival nations.

Béla Borsi-Kálmán has made a considerable contribution to the study of Hungarian-Romanian relations in the 19th and 20th centuries. His work, placing conflicts back into the context of long-term social and institutional dynamics helps to remove the history of Transylvania from the nationalist confrontation and offers a model of critical rigor in a highly politicized historiographical field.

As such, his books are not only a major scientific reference but also an ethical exercise in historiographical responsibility, essential to any contemporary reflection on coexistence, memory, and reconciliation in Central Europe. As an analyst of the geopolitics of the “Third World” as applied to modern Europe, Borsi-Kálmán finds himself in a state of moral and intellectual tension within his professional environment with the “new-old” Magyar historiography.

Overcoming the “traumatology” in the mindsets of Hungarians and Romanians is probably the best way to achieve intelligent collaboration between small and medium-sized states integrated into a geopolitical space stretching from the Leitha River to the Caucasus on the other side of the Black Sea. Crushed between former and current empires, the countries concerned will finally be forced to collaborate.

Translated by Botond Zákonyi

Borsi-Kálmán Béla és a magyar–román kapcsolatok historiográfiája.

Adalékok, módszer és kritikai fontosság (XIX. – XX. század)

A Magyarok és Románok kapcsolatait felölelő történetírás a modern és kortárs közép–európai történelem legérzékenyebb, egyszersmind ideológiailag leginkább terhelt csatamezejét képezi. Az Erdélyhez kötődő emlékezetpolitikai konfliktusok, a nemzetállamok/államnemzetek kialakulása, a Habsburg Monarchia (s benne a „történelmi” Nagy-Magyarország) összeomlása, a XX. század folyamán végbemenő területi átrendeződések tartósan megosztották a nemzeti historiográfiai hagyományt. Ebben a kontextusban Borsi-Kálmán Béla életműve különleges helyet foglal el: egyszerre sorolható be a magyar történetírás kritikai hagyományába, ugyanakkor arra tesz tudatos kísérletet, hogy módszertani párbeszédet kezdeményezzen a román történetírással.

1. Historiográfiai helykijelölés

Borsi-Kálmán Béla nem tartozik sem a XX. század eleji klasszikus magyar nacionalista történetíráshoz, sem az 1918 után kimunkált, majd a kommunista rendszer idején felerősödött

teleologikus jellegű román nemzeti történetírói irányzathoz. Munkamódszerét a magyar–román kapcsolatok etno-esszencialista megközelítésének határozott elutasítása jellemzi; a nemzetállami megközelítésnek a premodern korszakok történeti/szociológiai valóságára való visszavetítésének következetes bírálata; az egyedül üdvözítőnek felfogott politikai tartalmú narratíva helyett megkülönböztetett figyelem a társadalmi, jogi és felekezeti mélystruktúrákra, mentális finomszerkezetekre.

Ily módon Borsi-Kálmán Béla történetírói életműve a strukturális és kapcsolattörténeti historiográfia illetékességi körébe illeszthető, amely egyszerre örököse a magyar társadalomtörténeti iskolának, ugyanakkor a német és francia történetírás némely hatását is magán viseli (Sozialgeschichte, mentalitástörténet)

2. A XIX. század: aszimmetrikus együttélés és konfliktusos modernizáció

Borsi-Kálmán Béla munkásságának egyik legfontosabb hozadéka abban rejlik, hogy a XIX. századi erdélyi történelmet inkább az egyenlőtlen modernizáció térségének, semmint a nemzeti torzsalkodások egyszerű terepének fogja fel.

Ebből következően a történelmi Erdély soketnikumú és több felekezetű jellegét domborítja ki;

az egymástól különböző jogrendszerek együttélését (magyar nemesség, szász univerzitás, többségében román parasztság), valamint felhívja a figyelmet a liberális magyar reformtörekvések kétértelműségére, amelyek ugyan polgári jogegyenlőséget helyeznek kilátásba, ám hatásukat tekintve nyelvi és kulturális kirekesztést eredményeznek.

Borsi-Kálmán Béla kimutatja, hogy a nemzeti torzsalkodás nem öröktől fogva létező adottság, hanem a politikai modernizáció, az állami központosítás és a felemelkedő nemzeti elitek összeütközésének a folyománya. Az elemzés fókuszának emez elmozdítása lényegbevágó: kihúzza a magyar–román szembenállás politikai s érzelmi méregfogát és szemléletesen felmutatja annak objektív társadalomtörténeti gyökereit.

3. 1848, 1867 és a nemzeti kérdés

Az 1848-as Forradalom és az 1867-es osztrák–magyar Kiegyezés árnyalt elemzése az életmű másik erős pontja. Borsi-Kálmán elveti a „haladó” magyar forradalmat a román ellenállás „reakciósságával” – és vice versa – szembeállító merev, bináris megközelítést. Ellenkezőleg: az adott időszak politikai tervezeteinek pluralitását, többrétűségét hangsúlyozza, kiemelve, hogy nem létezett még akkor egy olyan intézményes keret, amely lehetővé tette volna a nem magyar lakosság nemzeti követeléseinek teljesítését, továbbá, s végeredményben: kimutatja az egységesnek gondolt liberális (magyar) Állam és a többnemzetiségű társadalom közötti konfliktus rendszerszintű (strukturális) jellegét.

Ez a megközelítés lehetővé teszi annak megértését miért hatalmasodtak el a XIX. század vége felé a nemzeti feszültségek, anélkül, hogy ezt a folyamatot a szándékos (megfontolt) elnyomó állampolitika vagy a spontán „nemzeti felszabadítás” jelenségére redukálná.

4. A XX. század: szakítás, emlékezet és helyreállítás

A XX. századra, jelesül az 1918–1920 körüli évekre és a Trianoni békeszerződésre vonatkozó elemzéseiben Borsi-Kálmán Béla különösen szigorú historiográfia vértezetben lép fel. Gondosan szétszálazza a nemzetközi politikai döntések elemzését s azok értelmezését, a helyi lakosság élmény anyagának valóságát és az utólagos emlékezetpolitikai konstrukciókat. Elismeri, hogy a magyar társadalom számára Trianon valódi trauma volt, de nem rejti véka alá azt sem, hogy Erdély Romániához való csatolásának jócskán akad régebbre visszanyúló társadalmi és nemzeti dinamikája. A kizárólagos áldozati szerep konzekvens elutasítása alkotja életműve egyik legbátrabb és tudományos szempontból legtermékenyebb vetületét

5. Módszer és források

Módszertani szempontból Borsi-Kálmán Béla munkáit az adminisztratív, jogi és egyházi források rendszeres használata jellemzi, továbbá az utólagos nemzeti diskurzusok kritikus olvasata, valamint magának a történelmi szóhasználatnak és kifejezésmódnak a mélyreható vizsgálata, amelyet ugyancsak ideológiai tét gyanánt értelmez.

Stílusa szándékosan mértéktartó és elemző jellegű, kerüli a polemikus szónoki szófordulatokat. Inkább arra törekszik, hogy lebontsa a historiográfiai mítoszokat semmint, hogy újabb nemzeti ellen-elbeszélést teremtsen.

6. Korlátok és lehetséges kritikai észrevételek

Mindazonáltal bizonyos kritikát is meg lehet fogalmazni: a jelképes román kulturális és népi tapasztalat hasznosításának alulreprezentáltságát, viszonylagos hiányát; az intézményes keretekre irányuló fokozott figyelmet, jó néhány esetben a megélt történelem rovására; az emlékezetpolitikai konfliktusok meghaladására/feloldására vonatkozó mérsékelt, de kimutatható derűlátást. Ezek a korlátok nem érvénytelenítik az életművét, mindössze jelzik a történelmileg rivális nemzetek historiográfiájához szorosan tapadó feszültségeket.

Borsi-Kálmán Béla munkáinak hozadéka a XIX.–XX. századi magyar–román kapcsolatok tanulmányozásához igen jelentős. Életműve fontos hozzájárulás ahhoz, hogy Erdély történetét kiragadhassuk a nacionalista egymásnak feszülésből, a konfliktusokat visszahelyezhessük a hosszú távú társadalmi és intézménytörténeti folyamatokba, és végül, de nem utolsó sorban: szigorú kritikai modellt ajánl egy mélyen átpolitizált historiográfiai mezőben/területen.

Ennélfogva, könyvei nem csupán nagyon fontos tudományos referenciák, hanem a historiográfiai felelősség gyakorlati megnyilvánulásai is, amelyek elengedhetetlenek minden az együttélésről, az emlékezetről és a Közép-európai megbékésről szóló kortárs gondolkozás számára.

Borsi-Kálmán Bélát a „Harmadik Világ” a modern Európára alkalmazott geopolitikai elemzőjeként morális és intellektuális feszültség övezi szakmai környezetében az „új-régi” magyar historiográfia színrelépésével.¹

A Magyarok és a Románok mentalitásában szívósan tovább élő „traumaturgia” meghaladása jelentené valószínűleg ama királyi utat/arany középutat, amely Lajtha és a Fekete tenger túlsó partján magasodó Kaukázus hegylánca között fekvő geopolitikai térség kis és közepes méretű államainak intelligens együttműködése révén nyílhat meg. A régi és jelenlegi birodalmak által szétmorzsolva a szóban forgó országok együttműködésre vannak ítélve

Dan Culcer,

Elancourt, Franciaország,

2025. január 15-én

BORSI-KÁLMÁN BÉLA A MAGYAR–ROMÁN (ROMÁN–MAGYAR) KAPCSOLATAKNAK SZENTELT MUNKÁI
(1984–2025)

1, Együtt vagy külön utakon. A Kossuth-emigráció és a román nemzeti mozgalom kapcsolatának történetéhez, Budapest, 1984, Magvető Kiadó, 227 old. (Nemzet és Emlékezet)

2, Hungarian Exiles and Romanian National Movement, 1848–1867. Trans. by Éva Pálmai. Highland Lakes, New Yersey, 1991[1992], Columbia University Press, XVI+333 old. (Atlantic Studies on Society in Change, East European Monographs, NO. 67.)

3, Nemzetfogalom és nemzetstratégiák. A Kossuth–emigráció és a román nemzeti törekvések kapcsolatának történetéhez. Budapest, 1993, Akadémiai Kiadó, 353 old.

4, Illúziókergetés vagy ismétléskényszer? Román–magyar nemzetpolitikai elgondolások és megegyezési kísérletek a XIX. században. Tanulmányok. Bukarest– Budapest, 1995, Kriterion Kiadó–Balassi Kiadó, 232 old. (Gordiusz könyvek)

5, Kihívás és eretnekség. Adalékok a román–magyar viszony történetéhez. Sepsiszentgyörgy, 1996, H - Press Kft., 111 old. (Kaláka Könyvek)

6, Kockázatos viszonyok. Írások a román irodalom, művelődéstörténet és nemzeti önszemlélettárgyköréből. Pécs, 1997, Jelenkor Kiadó, 164 old. (Kiseurópa)

7, Liaisons risquées. Hongrois et Roumains aux XIX^e et XX^e siècles. Consciences nationales, interférences, et relations délicats. Pécs, 1999, Éditions Jelenkor, 289 old. (Petite Europe) (Megjegyzés: nem azonos az előző tételben szereplő, hasonló című kötettel!)

8, A békétlenség stádiumai. Fejezetek a magyar–román kapcsolatok történetéből. Budapest, 1999, Osiris Kiadó, 372 old. (Pro Minoritate Könyvek)

9, Kérdések és álkérdések. Gondolatok a csoportérdek-érvényesítés, a nemzeti önkép és a globális stratégiák összefüggéseiről. [Politológia és társadalom-lélektan]. Budapest, 2004, Akadémiai Kiadó, 297 old.

10, Öt nemzedék, és ami előtte következik … A temesvári Levente-pör …1919-1920. Budapest, 2006, Noran Kiadó Kft, 540 old.

11, Ifj. Niamessny Mihály és a temesvári Levente-per (1919–1920.Budapest, 2010, Helikon Kiadó, 483 old. (A csengerújfalusi O’sváth és vele rokon családok története, dokumentumai, és írásai)

12, Megközelítések. Tanulmányok a magyar–román (román–magyar) kapcsolattörténetről és identitásról. Budapest, 2011, Lucidus Kiadó, 219 old. (Kisebbségkutatás Könyvek)

13, Megközelítések. II. Tanulmányok, esszék, beszélgetések. Budapest, 2012, Lucidus Kiadó, 256 old. (Kisebbségkutatás Könyvek)

14, Nemzetstratégiák. Politológiai és társadalom-lélektani esszék, tanulmányok a román–magyar(francia) a szlovák(cseh)–magyar, a francia–amerikai és a német–francia viszony történetéből. Budapest, 2013, Méry Ratio–Kisebbségekért Pro Minoritate Alapítvány, 329 old. (Pro Minoritate Könyvek)

15, AU BERCEAU DE LA NATION ROUMAINE MODERNE – DANS LE MIROIR HONGROIS. Essais pour servir à l’histoire des rapports hungaro-roumains aux XIX^e et XX^e siècles. Traduction française de Charles Kecskeméti; Révisions de Ophélie Ammour. Paris, 2018, Éditions des archives contemporaines, 281 old.

16, Elvetélt bizánci reneszánszból Nagy-Románia. Egy állameszme etnogenezise. Budapest, 2018, Magyar Szemle Könyvek, 227 old.

17, Pszeudo-fociesszék. Széljegyzetek a futball, a politika és az irodalom határvidékéről.Budapest, 2018, L’Harmattan Kiadó, 229 old.

18, Kisfiúk a nagy viharban. A temesvári „Levente-pör” – az első román „irredenta per” – története, 1919–1922. Budapest, 2020, Kortárs Kiadó, 591 old. (Második, javított kiadás, Budapest, 2021, Kortárs Kiadó)

19, L’ETHNOGENÈSE D’UN ÉTAT-NATION. Du rêve inachevé de renaissance byzantine à la création de la Grande Roumanie.Traduction française de Henri de Montety. Paris, 2023, Éditions des archives contemporaines, 155 old.

20, Lendületben. Négy írás a geopolitika tárgyköréből. Budapest, 2025, L’Harmatann Kiadó, 323 old.

21, Magyar–román (román–magyar) „sorskérdések”. Válogatás a szerző régebbi és újabb írásaiból. Budapest, 2025, 346 old.

Társszerzőkkel:

22, Borsi-Kálmán Béla–Hermann Róbert–Urbán Aladár: A kompromisszumok embere: Tanulmányok Klapka György tábornok (1820–1892) életéről. Csetri Elek előszavával. Bukarest, 2000, Kriterion Kiadó, 235 old. (Gordiusz könyvek) [B-K.B. tanulmánya: Klapka György, Genf és a románok –1847–1868. Uo. 89–235.]

1 B-KB a magyar és a román történetírás határmezsgyéjén elfoglalt - no man’s land – pozícióját életművének egyik legjobb ismerője, Bíró Béla ekképpen jellemzi egyik recenziójában: „B-KB a magyar politikai elit franciás, részben angolos modernizációjának kudarcát főként román–magyar vonatkozásban teszi vizsgálat tárgyává. A legkisebb részrehajlás nélkül. Így aztán sem a magyar sem a román történetírásban nem kaszál babérokat. Javára legyen írva, hogy egyik »kudarc« sem szegi kedvét. Van bátorsága továbbra is kitartani a nemzeti kudarc okainak és következményeinek valóban előítéletmentes (azaz az előítéletmentesség magyar kultúrában kötelező előítéletét is elkerülő) vizsgálatánál." L. Bíró Béla: Történelem alul- és felülnézetből [Borsi-Kálmán Béla Pszeudo-fociesszék. Széljegyzetek a futball, a politika és az irodalom határvidékéről. Budapest, 2018, L’Harmattan Kiadó, 229 old. c. könyvéről]. In: Szabadság (Kolozsvár), 2019. február 12. (https://www.szabadsag.ro › article › tortenelem-alul-es-f.)