Dan CULCER. Căderea lui Ceaușescu: revoluție, implozie sau lovitură de stat?

  

Dan CULCER

Căderea lui Ceaușescu: revoluție, implozie sau lovitură de stat?

Reevaluare istoriografică și comparativă pe baza lucrării lui Radu Portocală, Descente dans la Roumanie de Ceaușescu, 2026 (Amazon)

Rezumat

Acest articol propune o reinterpretare a căderii regimului lui Nicolae Ceaușescu în decembrie 1989, pornind de la mărturia contemporană a lui Radu Portocala. Prin confruntarea tezei unei lovituri de stat controlate cu arhivele deschise după 1991 și cu principalele interpretări istoriografice, studiul evidențiază caracterul hibrid al cazului românesc. O comparație cu tranzițiile din Polonia, Republica Democrată Germană, Cehoslovacia, precum și din Uniunea Sovietică și Bulgaria, permite situarea României ca un caz-limită de tranziție violentă, combinând revolta populară cu reconfigurarea internă a puterii.

1. Introducere: o sursă contemporană reevaluată

Redactat în 1989, manuscrisul lui Radu Portocala constituie o sursă singulară: o analiză produsă înainte de deschiderea arhivelor, dar informată de o cunoaștere directă a regimului. Publicarea sa târzie, în 2026, îl transformă într-un document simultan empiric și anticipativ.

Contribuția sa principală constă în punerea sub semnul întrebării, încă de timpuriu, a narațiunii unei revoluții pur spontane.

2. Teza loviturii de stat: formulare și logică

Portocala susține că prăbușirea regimului nu poate fi redusă la o simplă insurgență populară, ci rezultă și din:

• fracturi interne ale puterii,

• o reconfigurare rapidă a elitelor,

• o posibilă toleranță internațională, în special sovietică.

Această ipoteză se înscrie într-o lectură sistemică: regimul generează condițiile propriei sale transformări.

3. Arhivele post-1991: confirmări și limite

3.1 Fragmentarea puterii

Arhivele indică:

• o schimbare rapidă de poziție a armatei,

• ambiguități persistente în jurul Securității,

• semnale de lupte interne.

3.2 Factorul sovietic

Sub conducerea lui Mihail Gorbaciov, doctrina neintervenției favorizează căderea regimelor rigide, fără dovezi ale unei orchestrări directe.

4. Dezbateri istoriografice

• Vladimir Tismăneanu: revoluție autentică

• Peter Siani-Davies: model hibrid

• abordări recente: tranziții controlate și continuități elitare

Se conturează un consens relativ în jurul unui proces mixt.

5. Evaluare critică: către noțiunea de „revoluție capturată”

Teza loviturii de stat este parțial confirmată de:

• continuitatea elitelor,

• absența unui vid politic,

• structurarea rapidă a noii puteri.

Dar trebuie nuanțată prin:

• amploarea mobilizărilor populare,

• violența reală a evenimentelor.

6. Tranzițiile din 1989: o perspectivă comparativă extinsă

6.1 Modelele din Europa Centrală

În Polonia, tranziția se bazează pe negocieri în jurul lui Lech Wałęsa.
În Republica Democrată Germană, prăbușirea culminează cu Căderea Zidului Berlinului.
În Cehoslovacia, Revoluția de Catifea, condusă de Václav Havel, este pașnică.

Aceste cazuri au în comun violența redusă și legitimitatea civică.

6.2 Uniunea Sovietică: reformă de sus în jos

În Uniunea Sovietică, transformarea este inițiată de Mihail Gorbaciov:

• glasnost și perestroika,

• liberalizare progresivă,

• dezagregare fără răsturnare violentă.

Un caz tipic de transformare controlată de elite.

6.3 Bulgaria: o lovitură de stat intra-partid

În Bulgaria:

• înlăturarea lui Todor Jivkov (noiembrie 1989),

• decizie internă partidului,

• absența mobilizării populare inițiale.

Un exemplu clar de lovitură de stat internă.

6.4 România: un caz-limită

România combină:

• violență ridicată,

• lipsa unei opoziții organizate,

• continuitate rapidă a elitelor.

Se situează între revoltă populară și reconfigurare internă.

6.5 Tipologie comparativă

Țară	Tip	Actor	Violență	Control intern
Polonia	Negociere	mixt	redusă	ridicat
RDG	Prăbușire	populație	redusă	scăzut
Cehoslovacia	Revoluție	societate civilă	foarte redusă	scăzut
URSS	Reformă	elite	redusă	foarte ridicat
Bulgaria	Lovitură	partid	foarte redusă	foarte ridicat
România	Hibrid	mixt	ridicată	mediu–ridicat

6.6 Implicații teoretice

Comparația permite reformularea tezei lui Radu Portocala:

• România nu este o excepție absolută,

• ci o formă extremă de tranziție controlată sub presiune,

• lovitura de stat este o componentă, nu explicația exclusivă.

7. Portocala și teoriile totalitarismului

Comparativ cu Hannah Arendt, François Furet și Timothy Snyder, Portocala se remarcă prin:

• abordare empirică,

• critică a Occidentului,

• analiză concretă a mecanismelor puterii.

8. Concluzie

Analiza combinată conduce la o concluzie nuanțată:

• nu o revoluție pură,

• nu o simplă lovitură de stat,

• ci o revoluție capturată într-un context de dezagregare controlată.

România apare ca punctul de intersecție între:

• presiune populară reală,

• adaptare strategică a elitelor.

Intuiția lui Portocala rămâne esențială pentru înțelegerea pluralității formelor de tranziție din 1989.

Dan CULCER

26 aprilie 2026

Bibliografie

(identică, adaptată stilului academic românesc)

• Portocala, Radu. Descente dans la Roumanie de Ceaușescu. 1989/2026.

• Tismăneanu, Vladimir. Stalinism for All Seasons. 2003.

• Siani-Davies, Peter. The Romanian Revolution of December 1989. 2005.

• Verdery, Katherine. What Was Socialism… 1996.

• Arendt, Hannah. The Origins of Totalitarianism. 1951.

• Furet, François. Le passé d’une illusion. 1995.

• Snyder, Timothy. Bloodlands. 2010.

 

Ion COJA. Iisus și soldații romani

 https://ioncoja.ro/iisus-si-soldatii-romani/

sâm., 11 apr. 2026

Iisus și soldații romani

11 aprilie 2026|Biserica, Doctrină naţionalistă

Iisus și ostașii romani
10 ianuarie 2011|Amestecate

Unul dintre momentele cele mai tragice și ultime ale existenței lui Iisus ca ființă omenească este acela în care, crucificat, Iisus cere apă. În trupul său secătuit de sânge, deshidratat, fiecare celulă plânge după o picătură de apă, lichidul primordial al vieții.

Precum se știe, soldații romani care îl păzeau pe Iisus în loc de apă i-au dat să bea oțet, exact „pe invers” de ceea ce Iisus ceruse și avea nevoie. În evanghelii avem următoarele relatări ale momentului:

1. Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? Adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit? Iar unii dintre cei ce stăteau acolo, auzind, ziceau: Pe Ilie îl strigă acesta.

Și unul dintre ei, alergând îndată și luând un burete, umplându-l cu oțet și punânându-l într-un vîrf de trestie, îi da să bea. Iar ceilalți ziceau: Lasă, să vedem dacă vine Ilie să-l scape!… Iar Iisus, strigând iarăși cu glas mare, Și-a dat duhul. (Apud Matei)

2. La Marcu, text aproape identic.

3. La Luca: Și sta poporul privind. Iar căpeteniile își băteau joc de El, zicând: Pe alții i-a mântuit; mântuiască-Se pe Sine Însuși dacă el este Hristosul, alesul lui Dumnezeu!… Și îl luau în rîs ostașii, apropiindu-se și aducându-I oțet și zicându-I: Dacă ești împăratul iudeilor, mântuiește-te pe tine însuți!…

4. La Ioan: După aceea, știind Iisus că de-acum toate s-au săvârșit, ca să împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete. Și era acolo un vas plin cu oțet; atunci ei punând în jurul unei ramuri de isop un burete plin cu oțet, I l-au dus la gură. Deci, când a luat oțetul, Iisus a zis: Săvârșitu-s-a!… Și, plecându-Și capul, Și-a dat duhul.

Reacția, altminteri promptă a soldaților romani, este considerată, de 2000 de ani, ca probă de cinism extrem, de răutate și neomenie, de bestialitate tâmpă, cazonă, a unor brute cu chip de om! Gloria romană, a poporului care a făcut cel mai mult pentru civilizarea Terrei, inclusiv pentru răspândirea creștinismului, a avut întotdeauna de pierdut de pe urma acestui episod biblic, taxat de toți creștinii cu severitate. În vremuri mai noi, ale noastre, evreii (unii evrei, vorba lui Paul Goma) încearcă să transfere pe seama acestei brutalități romane, latine, întreaga răspundere pentru calvarul îndurat de Mântuitor.

Citind și recitind de-a lungul anilor povestea biblică a răstignirii Domnului, m-am împăcat destul de greu cu acest pasaj și, de fapt, cu întreg capitolul suferințelor îndurate de Iisus. Ca om, mi-e greu să admit, să înțeleg fapte de care nu mă simt în stare a le făptui. Am crescut cu teama că, fără voia mea, sub presiunea vieții, a hazardului, aș putea comite o vărsare de sânge sau aduce cuiva alte suferințe asemănătoare celor îndurate de Iisus. M-am regăsit în duhul străbunilor când am aflat de la mama că tată-su, ciobanul Stan Licoi, născut la Rășinari și trecut la Domnul în Dobrogea, în satul Valea Neagră – azi Lumina, rostea două rugăciuni pe zi, în mod obișnuit: una seara, la culcare, alta dimineața. Și se ruga dimineața să-l ajute Dumnezeu să nu facă vreo faptă rea peste zi, în ziua care mijea dinspre Răsărit, să nu pricinuiască cuiva un necaz, o suferință… Iar seara mulțumea lui Dumnezeu că i-a fost ascultată și împlinită rugăciunea cu care își începuse ziua…

Zic dar că lectura acestui „capitol” biblic a mers totdeauna mai greu. La un moment dat m-am simțit chiar mușcat de „șarpele îndoielii”, mirându-mă de promptitudinea legionarului roman care a găsit așa de repede un vas cu oțet. Ce să caute un vas cu oțet la îndemâna soldaților care păzeau un crucificat, așteptându-l să-și dea sufletul?! Nu cumva… Doamne, ferește!, îmi ziceam și citeam grăbit mai departe, să nu cad în păcat zăbovind prea mult asupra acestui detaliu. Un detaliu și nimic mai mult!

Iată însă că norocul mi-a surîs și – cred eu, se vădește că de mirat nu m-am mirat degeaba. În locul cu pricina trebuie operată, foarte probabil, o mică și foarte însemnată corectură! Am mai spus-o și o mai spun o dată: numai proștii nu se miră!… Așa m-am mirat și eu de unde aveau soldații romani oțet asupra lor!

În urmă cu câteva luni, așadar, a apărut o carte intitulată Fondul principal lexical al Aromânei. Autor, un fost student, Nichita Vancea, pe grecește Vantsias. A fost teză de doctorat, condusă de domnul acad.Grigore Brâncuș. Față de teză, cartea este mai personală, mai bogată în ipoteze, îndeosebi etimologice, unele mai riscante, altele mai probabile. Dintre ele, una este sigur deosebită, mai ales în privința comentariului. Excepțională! Menită să-i aducă autorului o binemeritată faimă. Citez, așadar, de la pag. 313:

„Puscă („oțet”) < lat. posca Un cuvînt cu totul deosebit! Există numai în aromână, deși de origine latină. Lucru ce, zicem noi, subliniază importanța studierii variantei aromâne în contextul romanic. Posca în latină era denumirea unei băuturi răcoritoare făcută din oțet amestecat cu apă și îndulcită cu miere, băutura legionarilor romani care, atunci când erau în formații de luptă, transpirau foarte abundent, din cauza armurilor grele ce le purtau, de aceea existau sclavi special însărcinați cu distribuirea – în burdufuri – a poscăi în rândul legionarilor chiar și-n timpul luptelor. De ce oare s-a păstrat numai în aromână? Aromânii de astăzi sunt cumva urmașii legionarilor ce cuceriseră pentru Roma regiunea balcanică? Faptul că factorul legionar este foarte pregnant la aromânii care trăiesc în România de pildă poate fi o reminiscență a vremurilor glorioase de odinioară… Acum, pusca armânească poate elucida o nedreptate a istoriei, un caz tipic de creare de „mituri” instigatoare la ură și resentimente religioase. Copil fiind, uram modelul „legionarilor romani” din cauza profesorului de religie care, foarte plastic de altfel, își exprima imensa repulsie față de latini pentru faptul că, atunci când Christos, deja pe cruce fiind, spusese că îi este sete, legionarii romani, culmea cruzimii, i-au dat oțet, inumanii… Iar acum pricepem că de fapt i-au dat posca, de milă tocmai…”

Acesta este textul prin care se lansează o ipoteză copleșitoare: gestul soldaților romani, înfierat vreme de două mii de ani, se salvează datorită cuvîntului aromânesc PUSCA, datorită unei etimologii! Un cuvînt care a dispărut din toate celelalte idiomuri romanice și s-a păstrat numai la ciobanii vlahi din Pind… Și așa cum strămoșii acestor vlahi au echivalat posca din latină cu oțetul, zicându-i oțetului posca, iar mai târziu și până azi pusca, la fel martorii civili și ne-latini ai crucificării, neștiind ce era posca, dar mirosindu-le a oțet, vor fi crezut că soldații ceia chiar oțet i-au dat Mântuitorului, gest care nu putea fi înțeles decât ca o culme a cruzimii, a răutății cinice, drăcești!

Îmi revine să adaug așadar la comentariul fostului meu student următoarele: faptul că pe lângă oțet (acetum, în latină), romanii mai foloseau și posca, o băutură răcoritoare, aflată în dotarea zilnică a soldaților romani, îndeosebi în zonele călduroase ale Imperiului, face din episodul acesta un argument deosebit de convingător privind istoricitatea, realitatea celor relatate. Face de rușine încercările unor nesăbuiți, în frunte cu un Friederic Engels, de a contesta Evangheliile, însăși existența Domnului Iisus. Dacă cele relatate în Evanghelii ar fi invenții, rod al imaginației omenești, acea minte nu avea cum să conceapă povestea cu oțetul. Căci mintea acelui om, dacă cunoștea că soldații romani umblă la ei cu posca, ar fi știut și că acea posca nu era oțet și ar fi folosit termenul potrivit. Mincinosul – sau cel care scornește o poveste, un scenariu, are grijă să se facă crezut, să fie credibil. Iar dacă celui care, zic unii, a scornit evangheliile, i-ar fi trecut prin minte episodul cu oțetul, dacă s-ar fi gândit să introducă oțetul ca element component al inventatului supliciu christic de pe Golgota, acel talentat născocitor ar fi știut că prin textul său naște în mintea cititorului întrebarea: ce să caute oțetul în dotarea soldatului roman aflat în misiune de pază la crucea unui condamnat la moarte? Textul său trebuia să facă verosimilă prezența oțetului, ca oțet, la îndemâna soldaților romani. Care soldați, precum scrie la Evanghelii, au reacționat imediat la suspinul trupului însetat. Prea prompt ca să fie în batjocură – îmi dau seama acum… Foarte prompt, așadar. În asemenea situație pui mâna pe ce-ți cade la îndemână. Și cum și de unde să aibă la îndemână soldatul roman un vas cu oțet?!…

Așadar, martorii civili ai crucificării au asistat la momentul când Iisus cere să bea ceva de sete, îi văd pe soldații romani grăbindu-se să-i ofere ceva, dar nu apă, așa cum te-ai fi așteptat, ci un lichid care mirosea a oțet. Iar după mintea martorilor, acel lichid care mirosea a oțet nu putea fi decât oțet! Și oțetul intră astfel în tradiția orală a celor petrecute în acest episod, ulterior cuprins în textul evangheliștilor. Nu e de mirare că s-a petrecut această neînțelegere, această decodare greșită a unui gest! La nivelul uman, asemenea neînțelegeri sunt firești și se petrec des. La nivelul sacru, mistic, al textului biblic, să descoperi în această inadvertență a mărturiei o confirmare, iar nu o infirmare a celor relatate, pare a fi un semn tainic, cu valoare de revelație, menit să ne întărească în credință. Sau, după caz, să-i readucă la credință pe scepticii înzestrați cu un spirit critic pustiitor de suflete. Nu întâmplător tînărul de la care a pornit această revelație, pentru mine sacră, este un „om al zilelor noastre”, aflat în pragul cedării dinaintea scientismului ateu. Se pare că anodinul cuvînt machidonesc PUSCA, de la marginea Imperiului roman și a limbii latine, salvat ca prin miracol în vorbirea unor ciobani uitați de Dumnezeu și de lume, ne mai scoate o dată la limanul credinței sau, după caz, al meu, ne întărește. Mulțumescu-Ți, Doamne!

De Sf. Ion 2011 Ion Coja

 

Prof. Dr. Tiberiu Tudor. ISTORIA ÎN MERS 6. Războiul lui Netanyahu

ISTORIA ÎN MERS 6. Războiul lui Netanyahu

                     Demisia directorului Centrului Antiterorist al Statelor Unite

            La 17 martie 2026, directorul Centrului Național Antiterorist al SUA (NCTC), Joe (Joseph) Kent, a demisionat, în dezacord cu războiului administrației Trump împotriva Iranului.

            Înainte de a intra în politică și administrație, Joe Kent a fost ofițer paramilitar în cadrul CIA, după o carieră de 20 de ani în forțele speciale ale armatei (Green Berets). Prima lui soție, Shannon Kent, subofițer de elită al Marinei SUA, a fost ucisă în Siria, într-un atentat sinucigaș revendicat de ISIS (autodetonarea unui atentator purtând o vestă cu explozibil).

            În scrisoarea de demisie adresată președintelui [1], Kent afirmă că  „nu poate susține războiul în curs”, pentru că „Iranul nu reprezenta o amenințare iminentă pentru națiunea noastră” și că îi „este clar că am început acest război din cauza presiunilor venite din partea Israelului și a influentului său lobby american.”

             Cu o anumită eleganță în menajare Președintelui, prezentându-l ca pe o victimă a dezinformării, Kent a pus, însă, fără alte menajamente, degetul pe rană:

            „Oficiali israelieni de rang înalt și membri influenți ai mass-mediei americane au desfășurat o campanie de dezinformare care a subminat Platforma dumneavoastră America First și v-a indus ideea că Iranul constituie o amenințare iminentă pentru Statele Unite. …Aceasta a fost o minciună și este aceeași tactică pe care israelienii au aplicat-o pentru a ne trage în războiul din Irak, care ne-a costat viețile a mii dintre cei mai buni oameni ai noștri. Nu putem repeta această greșeală.”

            Parteneriatul  Strategic USA ̶ Israel

            De la înființarea statului Israel, de-a lungul tuturor administrațiilor americane, parteneriatul  acestuia cu Statele Unite a funcționat continuu, cu rădăcini adânci în Deep-State-ul american.

             În 2014 ambele Camere ale Congresului American au votat, în unanimitate, și președintele Barack Obama a promulgat  Legea Parteneriatului Strategic SUA-Israel [2], conform căreia Israelul are statutul unic de „ partener strategic major” al Statelor Unite: „Având în vedere că popoarele și Guvernele Statelor Unite și Israelului au o legătură profundă și indisolubilă («unbreakable»), forjată în peste 60 ani de valori și interese comune” (sect.2, art.1),  Congresul „reafirmă suportul ferm («unwavering») al poporului și Guvernului Statelor Unite pentru securitatea Israelului ca stat Evreu” («for the security of Israel as a Jewish state») (secț.3, art.1). „În acest sens Congresul declară Israelul ca partener strategic major («major strategic partner») al Statelor Unite” (secț.4, articol unic). Israelul este singura țară de pe glob care are un asemenea statut, iar acest statut este inclus în legislația internă (federală) a  SUA.

            Mult utilizatul termen Parteneriat Strategic al unui Stat cu Statele Unite constituie, de fapt, numai un cadru diplomatic declarativ, al cărui conținut este definit de diversele acorduri bilaterale stabilite între cele două state.

            Printre aspectele concrete care singularizează parteneriatul strategic SUA-Israel:

- Principiul QME (Qualitative Military Edge) reprezintă angajamentul SUA de a asigura Israelului un „avantaj militar calitativ” ̶ o superioritate militară tehnologică și de echipamente  ̶  față de orice amenințare regională. Acest principiu, care a funcționat informal în permanență, a fost consacrat prin lege federală în 2008 (Public Law 110-429). Prin legi de același tip, susținerea securității Israelului a fost extrasă din zona vulnerabilă a „voinței politice” de moment a unei administrații sau alta și transformată într-o normă permanentă de drept federal american.

-  Ajutorul Financiar Militar. Spre deosebire de alte țări, care își cumpără armamentul din bugetul propriu, Israelul primește un ajutor militar nerambursabil fix, stabilit prin memorandumuri (MOU  ̶  Memorandum of Understanding) pe 10 ani. Actualul acord (2019-2028) prevede un ajutor total de 38 de miliarde de dolari. Această subvenționare din partea Guvernului american a fost și este folosită pentru achiziționarea tehnicii de luptă americane de ultimă generație. Recent, în contextul conflictelor zonale din 2024-2026, au fost aprobate, pe baza aceleiași legi QME, suplimente bugetare de urgență pentru a reface stocurile de muniție și a accelera implementarea sistemelor de apărare și ghidare cu laser. Pentru noul MOU, în curs de negociere și de implementare, Netanyahu  dorește o extensie pe 20 ani (care are și un aspect simbolic: până în 2048, centenarul Statului Israel), precum și o schimbare de strategie a utilizării subvenției americane, anume includerea Israelului în baza industrială și tehnologică a SUA, cu alte cuvinte o trecere de la beneficiar de ajutor militar la acela de partener egal. Un prim pas a fost deja făcut în 2026, prin lansarea parteneriatului Pax Silica de colaborare în AI, calcul cuantic și semiconductori. Scopul pentru 2048 este ca Israelul să fie integrat complet în baza tehnologică și industrială națională a SUA, proces aflat în faza de ajustare legislativă în Congresul SUA.

            Pentru comparație: în virtutea unui șir de acte normative, toate sub umbrela Parteneriatului Strategic România – SUA, în martie 2024 a demarat proiectul extinderii bazei militare de la Mihail Kogălniceanu, care urmează ca până în 2040 să aibă capacitatea de a găzdui 10.000 militari americani, cu familiile lor și toate facilitățile sociale corespunzătoare (spitale, școli, etc.). Este un nod logistic și de tranzit esențial care permite proiecția rapidă a forțelor militare către Orientul Mijlociu și Flancul Estic. Suma alocată proiectului este de 2,5 miliarde de euro, toată din bugetul  de stat al României, prin bugetul Ministerului Apărării Naționale. În privința acordului trecut prin Parlament pentru ca SUA să disloce la Baza 57 de la Mihail Kogălniceanu avioane de tip KC-135 Stratotanker pentru a susține operațiunile militare împotriva Iranului, Nicușor Dan a declarat: „nu a fost o negociere, ci o nevoie pe care aliatul nostru a avut-o și pe care noi ne-am grăbit să o satisfacem în momentul în care el a avut-o”. Executarea (acordul CSAT și votul în Parlamentul României) s-a produs, într-adevăr cu mare promptitudine, în 48 ore de la solicitarea Pentagonului.

            „Parteneriatul Strategic” este un concept central în marketingul  politic și diplomatic modern, care se umple de conținut „după cum devine cazul”. Parteneriatul Strategic SUA – Israel funcționează ca un cordon ombilical între cele două state. Și este singurul de acest tip de angajament reciproc.

            Trebuie subliniat că Israelul nu are baze militare americane, sau străine, pe teritoriul său și că Statele Unite nu au nici un drept de imixtiune în politica sa internă sau externă. În schimb Statele Unite au o Lege Federală prin care suporterii Israelului pot influența politica externă a Statelor Unite. Această relație i-a permis premierului Netanyahu ca, la 15 februarie 2026, într-un discurs televizat să afirme: „Israelul va acționa cu sau fără asistența directă a aliaților noștri. Dacă suntem forțați să luptăm singuri pentru a elimina amenințarea existențială a unui Iran nuclear, atunci Israelul va lupta singur și va învinge”. Această afirmație din ajunul războiului este interpretată de către opozanți ca unul dintre elementele de presiune ale lui Benjamin Netanyahu asupra lui Donald Trump pentru a determina intrarea Statelor Unite în război. Aceasta chiar în rândurile opoziției de stânga din Israel.

            De la ultimul război din Gaza (7 oct. 2023  ̶  13 oct. 2025) la războiul cu Iranul

            Presiunile politice dintre cei doi lideri au fost din ambele părți, conforme viziunilor lor diferite și în evoluție asupra situației zonale, până când Trump s-a aliniat la cea (radicalizată) a lui Netanyahu: „Iranul este mai slab ca niciodată. Trebuie să lovim acum.”

             La 24 iulie 2024, premierul Netanyahu  ̶  în plină campanie electorală prezidențială a Statelor Unite și la zece zile după ce glonțul atinsese urechea lui Trump  ̶   a ținut un discurs în fața Camerelor reunite ale Congresului [3]. Începând prin a persuada cât de umanitar este războiul din Gaza, a trecut la îndisolubilitatea intereselor americane și israeliene: „Noi nu ne protejăm pe noi înșine, vă protejăm și pe voi. Lupta noastră este și lupta voastră. Victoria noastră este și victoria voastră”. Netanyahu le-a a mulțumit ambilor președinți, Biden și Trump, și ambelor partide, republican și democrat, pentru „sprijinul de nezdruncinat”. Literalmente frază după frază, discursul a fost întrerupt de aplauzele debordante ale audienței ridicate în picioare. Din timp în timp premierul lovea cu pumnul în pupitrul cu microfon, fie ca un gest subconștient de comunicare non-verbală, fie voit, pentru a da un plus de fermitate sau duritate afirmațiilor. Oricum o oratorie de mare abilitate. Din reacția Congresului, Trump va fi tras concluzia unde este puterea în societatea americană. Kamala Harris, probabil nu, din moment ce în cursul campaniei s-a pronunțat pentru soluția celor două state (Israel și Palestina), știind că poziția lui Netanyahu, este categoric nu!, conform convingerii sale că un stat palestinian este o altă amenințare existențială pentru Israel (deși „acum devenită secundară”, după Iran).

            La 13 octombrie 2025  ̶ data instaurării armistițiului Israel-Hamas, a eliberării ultimilor 20 ostatici în viață de către Hamas și a 2000  din cei 9000 deținuți palestinieni din închisorile israeliene, inclusiv o parte din cei cu condamnări pe viață  ̶  președintele Donald Trump a ținut un discurs în Parlamentul Israelian (Knesset  ̶  Adunarea, în ebraica veche) [4]: „ Acesta nu este doar sfârșitul unui război. Este sfârșitul epocii  terorii și al morții, este începutul unei concilieri și a armoniei durabile pentru Israel și pentru toate națiunile din ceea ce va deveni curând o regiune magnifică. Cred cu tărie în acest lucru. Sunt zorii istorici ai unui nou Orient Mijlociu. Mulțumesc foarte mult Bibi, o treabă excelentă. Este un triumf de neimaginat pentru Israel și pentru întreaga lume să vedem aceste națiuni (inclusiv cele arabe) lucrând împreună. Privitor la concesiile majore  făcute de prietenul său în cadrul tratativelor de armistițiu, Trump s-a exprimat: „Nu e un om cu care se lucrează ușor. Deloc. Asta îl face minunat. Mulțumesc, Bibi.” Trebuie subliniat că raportul de eliberări de 1/100 a fost denumit de către Netanyahu un „succes diplomatic dureros”, în timp ce unii parteneri de guvernare uniți în jurul partidului său, Likud (partide de extremă dreaptă și ultra-religioase), au considerat raportul ca o capitulare, amenințând cu dărâmarea guvernului.

            Din păcate, peste patru luni, în această regiune care  ̶  printre altele dacă nu ar fi fost Petrolul  ̶  ar fi putut deveni magnifică, s-a dezlănțuit Infernul.

             America First sau Pace prin Război?

            Demisia lui Joe Kent, pe fondul dificultăților lui Trump în gestionarea războiului, a catalizat repoziționări majore la nivelul conducerii Statelor Unite. Pe lângă falia politică de esență electorală dintre republicani și democrați, s-a produs o fisură, până la sciziune și în curs de antagonizare, în rândul republicanilor, care până acum erau majoritar uniți în așa numita mișcare MAGA (acronim pentru Make America Great Again):

            Pe de o parte aripa anti-intervenționistă în războaiele care nu afectează interesele vitale ale poporului american (ex. vicepreședintele J. D. Vance  ̶  cel mai dur adept al non-intervenționismului în Ucraina  ̶  sau  Steve Bannon, fostul consilier strategic al lui Trump în campania electorală pentru primul mandat).

            Pe de altă parte gruparea rămasă fidelă președintelui, care îl urmează necondiționat în schimbarea bruscă de atitudine din 2026 față de cea din campania electorală. Aceștia din urmă sunt reprezentanții de vârf ai administrației (ex. secretarul de Stat, Marco Rubio, secretarul Apărării, Pete Hegseth, consilierul pe Securitate Națională, Mike Waltz). Ei consideră sloganul Peace through Strength ca fiind elementul fundamental al Strategiei de Securitate - 2024 [5], chiar și în forma în care a fost pus în practică de către președintele Trump  ̶  Pace prin Război.

            În 2026, nu mai există un singur MAGA. Există o dispută pentru definirea acestui termen. Dacă Trump reușește o victorie în Iran, va spune că Pacea prin Război a funcționat. Dacă se împotmolește, argumentul lui Joe Kent  ̶  că a fost o trădare a principiului America First  ̶  va deveni curentul dominant.

 

[1] Joseph Kent, Resignation Letter https://www.presidency.ucsb.edu/sites/default/files/documents_with_attached_files/393551/185556.pdf

[2] United States-Israel Strategic Partnership Act of 2014 https://www.congress.gov/113/plaws/publ296/PLAW-113publ296.pdf

[3] https://www.youtube.com/watch?v=xguN_yhxm78&t=1738s

[4] https://www.youtube.com/watch?v=mB1U5rGlsGk

[5] National Security Strategy of United States of America  ̶  2025

https://www.whitehouse.gov/wp-content/uploads/2025/12/2025-National-Security-Strategy.pdf

Prof. Dr. Tiberiu Tudor