vineri, 25 ianuarie 2013

Nicolae Trifon Cadrilaterul, o Aromânie în miniatura ?

<!--This file was converted to xhtml by OpenOffice.org - see http://xml.openoffice.org/odf2xhtml for more info.Le sujet des passeports roumains comme sésame pour l'Europe a beaucoup été dans la presse européenne ces dernières années
Cadrilaterul, o Aromânie în miniatura ?
câteva observatii depre cartea lui Enache Tusa
Imaginar politic si identitati colective în Dobrogea

Nu stiu daca istoria ca disciplina a facut progrese notabile în ultimii douazeci de ani în România. Abolirea cenzurii comuniste si noul climat de dupa 1989 au favorizat în schimb explorarea unor aspecte din istoria tarii evitate sau chiar ocultate de istoricii români pana atunci. Rezultatele sunt uneori surprinzatoare si chiar spectaculoase daca ne gândim la succesul ipotezelor lui Neagu Djuvara privind cumanitatea fondatorilor dinastiei Tarii românesti1. In general însa rezultatele acestor incursiuni sunt mai putin spectaculoase, dar nu mai putin socante pentru publicul format în România, deci stimulante într-o perspectiva critica. Acesta e cazul intrarii Dobrogei în componenta României în 1878 si integrarii ei în decenile care au urmat, moment si proces istoric reconstituit recent în detaliu de Enache Tusa în teza sa de doctorat în stiinte politice publicata sub titlul Imaginar politic si identitati collective în Dobrogea.
Luând in consideratie informatile si analizele propuse de acest autor pornind de la numeroasele documente, marturii si studii specializate consultate, cititorul gaseste raspunsuri pe cât de precise pe atât de neasteptate la întrebari pe care multi cu greu le-ar fi formulat, convinsi fiind ca raspunsurile vin de la sine.
Cine a decis “realipirea” Dobrogei în 1878 ? Nu România, al carei “statut era la acea vreme de obiect si nu de subiect de drept international” ci Marile Puteri, adica Rusia, care tocmai semnase un acord cu Austro-Ungaria prin care recupera sudul Basarabiei, cedat în 1856 Moldovei, în timp ce doua teritorii otomane erau atribuite României (Dobrodja de nord) si Bulgariei (Dobrogea de sud). Dornici sa nu displaca Marilor Puteri, mai ales Angliei si Frantei care vedeau în tarile române o “zona de siguranta împotriva influentei rusesti în spatial European”, guvernul si clasa politica romaneasca au acceptat pâna la urma decizia congresului de la Berlin2. Principalul obstacol în vederea controlului noilor posesiuni a fost numarul restrâns al locuitorilor români, ceea ce explica reticentele conducatorilor români, nemultumiti pe de alta parte de cedarea sudului Basarabiei. Ion Ionescu de la Brad consemna în 1850 existenta a 3.650 familii de Români pe de o parte si, p de alta parte, 4.800 de familii de turci, 2.222 de tatari, 2.214 bulgari, 1.092 cazaci, 747 lipoveni, 300 de greci, 212 egiptieni, 126 armeni, 119 evrei si 59 de germani3. Românii reprezentau ceva mai putin de o patrime din ansamblu.

De ce aceasta provincie otomana trebuia sa devina una romaneasca si nu una turceasca, sau tatareasca, sau turco-tatara sau chiar bulgareasca ? Argumentele românesti expuse de E. Tusa nu sunt convingatoare în termeni de legitimitate. Primul, de ordin “civilizational”, figureaza chiar în primul paragraf al introducerii :
“Stapânirea turceasca a distrus în 450 ani civilizatia veche, greco-romana, si a transformat Dobrogea dintr-o piatra pretioasa a lumii antice, într-un pilon de rezistenta si ofensiva al imperiului Otoman. Acest element vine sa împlineasca un proces istoric fara de care prezenta românilor în aceasta parte de tara, Dobrogea, nu s-ar putea explica.”4
Celelalte motive invocate privesc prezenta propriu-zisa a românilor si nu ne pot lasa decât dubitativ având în vedere caracterului aleatoriu si ipotetic al principalelor argumente avansate. O parte dintre supusii români ai sultanului în ajunul schimbarii frontierelor ar fi fost la origine “pamânteni”5, adica prezenti în regiune înainte de “asezarea” turcilor la sfârsitul secolului al XVI-lea, de “navalirile” tatarilor în secolul XVII-lea si, în urma razboiului din Crimea, de colonizarea lor6, sau de “venirea” bulgarilor mai ales  dupa razboiul ruso-turc din 18287.
In tot cazul, prezenta multiseculara si neîntrerupta a acestor “pamânteni” români nu poate justifica violentele perpetuate de statul roman pentru transformarea fostei provincii otomane, aceasta “Europa si Asie în miniatura” într-o “Dacie în miniatura”, populata majoritar de români originari din toate colturile tarii8. E. Tusa nu face  proces statului roman penru nedreptatile comise, în schimb descrie situatia victimelor colonizarii românesti cu o empatie si o preciziune exemplara. Meritul cartii consta tocmai în analiza mecanismelor juridice, religioase, administrative, scolare, politice, care au permis “românizarea” Dobrogei si efectelor lor dezastroase pentru cei vizati fara a fi neaparat benefice pentru ceilalti. Refuzând sa dea drepturi politice complete locuitorilor acestei regiuni timp de trei decenii (1878-1909), sistemul politic românesc nu a facut decât sa mareasca neîncrederea “alogenilor” si  sa accentueze coruptia în aceste tinuturi în care contrastul între traditile si obiceiurile locale ale diferitelor comunitati etnice si religioase, pe de o parte si, pe de alta parte, sistemul de valori de tip occidental (francez) introdus de pe timpul lui Cuza era si mai flagrant decât în restul României.
Eficacitatea masurilor luate a fost de altfel relativa. Procentajul turcilor si tatarilor, expropriati, spoliati deseori de proprietatile lor si marginalizati în ciuda loialitatii lor proverbiale, a scazut vertiginos. Cu bulgarii, mai organizati si sustinuti de statul bulgar limitrof, a mers însa mai greu : multi dintre ei vor parasi România doar în 1940 cu ocazia schimbului de populatie consecutiv cedarii Cadrilaterului9. Calificata de istoricul Constantin Iordachi drept “laborator pentru promovarea identitatii nationale românesti”10, Dobrogea nu va deveni acel “colt de tara curat româneasca” la care visa un personaj precum Constantin Pariano11, decât la aceasta data.

In cartea sa,  E. Tusa  se refera cu precadere la ultimele decenii de administratie otomana si, mai ales, la primele decenii de administratie romaneasca a provinciei, pâna în ajunul primului razboi balcanic, mai précis pâna la 1909 când Dobrogea poate fi considerata ca find integrata, locuitorii ei bucurându-se de aceleasi drepturi politice ca si ceilalti cetateni ai tarii12, iar procesul de românizare (sau aculturatie, acesti doi termeni fiind folositi ca sinonime de E. Tusa) poate fi considerat ca ireversibil, etnicii români devenind majoritate absoluta (52.5 %).

“Modelul interetnic dobrogean… o mostenire otomana”


Pentru a avea o idee mai clara asupra mozaicului etno-confesional care predomina în Dobrogea e sufficient sa reamaintim ca existau « foarte putine zone în care satele erau locuite de doar doua etnii spre deosebire de localitatile în care existau sase sau opt etnii » sau ca nu existau sate în care nemtii de confesiune catolica si cei de confesiune protestanta sa traiasca în comun13.
Indispensabila, « deotomanizarea » a avut si consecinte negative, institutile otomane fiind mai bine pregatite sa administreze o asemenea diversitate decât noul model politic importat recent si aplicat deseori arbitrar în favoarea exclusiva a natiunii majoritare.  « Vorbind astazi, de un model interetnic dobrogean, însa acest model a fost o mostenire otomana », precizeaza E. Tusa. Intr-un sens, nostalgia pentru acel « dulce loc de pribegie »14 cum era numita Dobrogea de pe vremuri  în foclorul local este usor de înteles.
Sub Carol I au existat totusi, scrie E. Tusa, tentative de aplicare ale unui model « intercultural », citând ca exemple mai ales gestruile în favoarea musulmanilor :  sprijinul acordat Seminarului de la Medjedia, o institutie prestigioasa pentru islamul turco-tatar (fondata în 1610 la Babadag,  închisa în 1967 arbitrar sub Ceausescu, redeschisa în 1990), si constructia moscheiei de la Constanta,  într-un stil arabo-egiptean, folosind procedee tehnice moderne15, ca gest de multumire pentru acordarea în 1905 a statutului de milet aromânilor în Imperiul otoman.
Integrând o provincie otomana de-a lungul secolelor, geografic diferita de restul tarii mai ales datorita climei si proximitatii marii, România, care contrariu Bulgariei sau Serbiei, nu a fost niciodata administrata direct de teocratia turceasca, a integrat si o dimensiune turco-orientala pe care a valorizat-o în diverse ocazii. Spre exemplu, un pavilion reprezentând o moschee figura la Expozitia generala nationala de la Bucuresti din 1906 celebrând 25 de ani de la proclamarea regatului si 1800 de ani de la  cucerirea Daciei de catre Traian, în timp ce palatul (« cuibul singuratic », « tenha juvah » în turceste) reginei Maria de la Balcic construit între 1925 si 1936 era dotat cu un minaret în ghiz de foisor si cu o « gradina a lui Alah ».

In ciuda garantiilor asigurate locuitorilor noii provincii de principele Carol în proclamatia sa emisa în limbile româna, bulgara, turca si tatara pe 17 noiembrie 1878, “ intentile de organizare ale Dobrogei au fost caracterizate printr-o dialectica aparte de includere si excludere simbolica si administrativa », scrie E. Tusa, concluzia sa fiind ca « în confruntarea dintre nationalism si liberalism în organizarea Dobrogei, viziunea nationalista a prevalat »16.

Cadrilaterul, o Aromânie în miniatura ?
Regiunea studiata în carte este Dobrogea de nord, alipita României în 1878. Dobrogea de sud, anexata dupa al doilea razboi balcanic, în 1913, si retrocedata Bulgariei în 1940, este evocata în ultimul capitol, intitulat Studiu de caz, aromânii din Dobrogea de sud parte a unui experiment politic esuat.
Când istoria se repeta, ceea ce la început a fost o tragedie devine mai apoi o farsa : nimic nu ilustreaza mai bine acest adagiu decât motivele (de ordin “politico-strategic”) invocate pentru a justifica anexarea acestui teritoriu, si politica de românizare aplicata într-o provincie în care românii constituiau mai putin de 3 %17.
“Problema era ca în Dobrogea de sud, dupa 1878, Bulgaria prin colonizari si expulzari schimbase raportul demografic, eliminând elementul etnic musulman, turco-tatar, sporind elementul etnic bulgaresc”, scrie E. Tusa. Aceasta asertiune ar fi meritat precizarea urmatoare : “Problema României era…” Probabil ca daca în 1878 României i-ar fi fost cedat si sudul Dobrogei otomane, ea ar fi reusit performante similare celor bulgaresti. România a venit prea târziu ca sa schimbe lucrurile, statul natiune o facuse deja, în profitul bulgarilor.
In ciuda rezistentelor întâlnite, previzibile de alfel, atât din partea populatiei cât si din partea statului vecin, tentativele de românizare au fost de acelasi tip ca în Dobrogea de nord, cu  o exceptie totusi, colonizarea noilor judete romanesti cu aromâni si valahi megleniti veniti din sudul Bulgariei, Grecia de nord, sudul Regatului sârbilor, croatilor si slovenilor si sudul Albaniei. Tocmai aceasta exceptie e abordata în detaliu de E. Tusa în capitolul final al cartii sale.
Aproximativ 35.000 aromâni si valahi megleniti au fost împroprietariti in Cadrilater între 1925 si 1933, ei devenind cu aceasi ocazie cetateni români, Constitutia din 1923 nepermitând colonizarea cetatenilor straini. “Pentru statul roman, acest spatiu constituia noua tara pentru aromânii din Peninsula Balcanica”, scrie E. Tusa, citând cartea lui Adrian Radulescu si Ioan Bitolianu Istoria Dobrogei18. Aceasta afirmatie merita câteva precizari.
1. Idea de a face din Cadrilater o noua tara pentru aromâni nu a fost prezentata ca atare official niciodata; ea a putut constitui un argument printre multe altele pentru a justifica a posteriori dezangajarea statului roman fata de aromânii din Balcani si mai ales pentru a da un nou impuls colonizarii si securizarii unui teritoriu în care românii erau ultraminoritari. Drepturile aromânilor din statele balcanice în noile lor frontiere nu erau recunoscute de tratatul de pace semnat la Bucuresti în 1913 ci numai printr-un schimb de scrisori efectuat cu aceasta ocazie unde aromânii eurau mentionati ca “cutovlahi’ – deci nu ca aromâni sau ca « români din sud ». Problema “macedoromâna” n-a avut o incidenta particulara în organizarea Conferintei de pace de la Bucuresti de guvernul roman preocupat de recunoasterea internationala la care aspira si de câstigul territorial pe care îl revendica.
2. Numai o mica parte dintre aromâni, mai putin de o zecime din ansamblul balcanic, au venit în Cadrilater cu aceasta ocazie.
3. Int-un fel, chiar daca proiectul initial nu era aceasta, aromânii au reusit întradevar sa înjghebe în Cadrilater o mica tara a lor : daca Dobrogea de nord aparea ca o “Dacie în miniatura” în urma colonizarii cu locuitori veniti din diferite regiuni ale României, atunci si Cadrilaterul era o mica Aromânie care regrupa fârseroti, gramosteni, pindeni, crescatori de vite, artizani, comercianti, etc. Asistam cu aceasta ocazie la aparitia unei koine, indispensabile ca sa fie depasite particularitatile dialectale, la contacte tot mai strânse între comunitati care înainte se ignorau, etc. Comportamentul lor “independent” în relatie cu vecinii bulgari sau turci, dar si români, cu autoritatile administrative, scolare si chiar militare sugereaza acest fenomen. Aceasta noua dinamica în configuratia foarte particulara a lumii aromâne, produsa obiectiv de colonizarea în Cadrilater, va fi brusc blocata de Tratatul de la Craiova din 1940, însa va reveni progresiv si se va perpetua sub alte forme în România în deceniile care au urmat, fara însa sa se ajunga pâna în zilele noastre la un rezultat concludent, în parte din cauza absentei unui statut clar si unui sprijin institutional consecvent pe plan scolar, editorial si de media.

In ceea ce priveste felul în care aromânii se percepeau ei însisi în perioada colonizarii, felul în care erau perceputi de ceilalti si felul în care îi  percepeau ei pe ceilalti E. Tusa aduce o serie de probe edificatoare.
Ei refuzau amestecul cu românii pe care îi considerau a fi  “neseriosi, mincinosi si prea petrecareti”, nota autorul unui raport ministerial19. De notat ca independent de conflictele de interese pe care le aveau cu bulgarii si turcii, în casele carora erau deseori repartizati20, relatile erau în general bune, aromânii vorbind deseori bulgara si câteodata turca, ceea ce nu era cazul colonistilor români si al autoritatilor.
Cei 30 de semnatari ai unui memoriu publicat la Silistra atrageau atentia asupra faptului ca : “românii-macedoneni nascuti si crescuti pe meleagurile sudice ale Balcanilor, având obiceiurile balcanice, necunoscând limba româneasca si cu un caracter cu totul deosebit decât al românilor din Regat, nu pot fi în masura sa dezvolte aici o cultura si o activitate care sa corespunda intereselor nationale românesti”. In acest protest, ei cereau sa li se permita si altor români din regat sa se stabileasca în Cadrilater, pentru ca macedo-românii sa nu « poata mai bine pondera »21.
“Daca românii din Vechiul regat au fost speriati de incursiunile comitagiilor si au sfârsit prin a pleca din Cadrilater, aromânii în schimb au ramas, s-au organizat si au luptat”, reaminteste E. Tusa citând pe  Catalin Negoita22. Nu lipsau totusi reticente, inclusiv în ierarhia militara, în legatura cu rolul colonistilor aromâni. “Majoritatea (lor) sunt stapâniti de ideea ca ei sunt adusi aici penru ca prin specialitatea lor proprie sa goleasca Cadrilaterul de turci si bulgari!”, consemneaza generalul Ioan Vladescu, care tine sa precizeze : “Am respins totdeauna propunerile lor nici nu le-am încredintat portul armelor, de care considerau un sacrilegiu de a se desparti.”23 Inutil de precizat ca multi colegi ai generalului faceau des apel la aromâni în conflictele cu comitagii…
In fine, E. Tusa citeaza in extenso un text publicat de Nicolae Iorga în 1929, deci patru ani dupa începutul colonizarii Cadrilaterului.

“In Dobrogea cea noua, datoria mea de partid national ar fi sa sprijin pe macedonieni care reprezinta o parte asa de interesanta a poporului românesc ; oameni care au dat în civilisatia nationala proportional infinit de mult, oameni care sunt desigur dupa cum stiti, cu mult mai destoinici decât noi ; nu exista unul din ei care pus în orice situatie sa nu fie în stare a se descurca, sunt mari creatori de cultura din toata Peninsula Balcanica, si pe oamenii acestia i-am smuls de la casele lor, I-am transportat pe pamânt românesc, din neagricultori i-am facut agricultori, din oameni de oras i-am facut oameni de sate, ne-am batut joc putin de sperantele lor.”24

Multi « colonizati » aromâni, si mai ales copii lor, nepotii si nepotii copiilor lor au avut posibilitatea sa împartaseasca în diferite circumstante critica « solutiei » prin  colonizare propusa de Iroga si conditile în care colonizarea a avut loc. Omagiul adus de faimosul  istoric nu putea decât sa-i  onoreze, nu  însa sa-i si consoleze.

In jur de 25.000 de familii dintre care 18.000 de familii aromâne erau evacuate din Cadrilater în august septembrie 1940 în judetele Constanta si Tulcea. Unele se vor instala în casele lasate de bulgari sau nemti, evacuati la rândul lor, altii se vor refugia în Moldova sau în Banat si de acolo vor ajunge în Baragan… Ce a urmat, e bine cunoscut.
                                                                   *

Faptele relatate mai sus apartin unui trecut mai repede îndepartat, în tot cazul de mult îngropat, si daca e bine ca acest trecut sa nu fie nici uitat nici rastalmacit, aceasta nu înseamna ca el trebuie sa comande prezentul si sa ipotecheze viitorul. In plus, nu e rau sa relativizam, ce s-a întâmplat în România nu are nimic exceptional. Umilintele si frustrarile pe care le-au putut suferi tatarii sau turcii în Dobrogea româneasca sunt de acelasi gen cu cele care au avut loc în Dobrogea bulgareasca în aceeasi perioada si, mai ales, nu pot fi comparate cu nenorocirile care sau abatut asupra tatarilor din Crimea deportati în masa de Stalin dupa ultimul razboi sau cu traumatismul suferit de turcii din Bulgaria comunista care au fugit cu zecile de mii cuprinsi de panica din cauza deciziei intempestive a lui Jivkov de a-i « rebulgariza » cu forta.
Din anumite puncte de vedere, situatia minoritarilor din Dobrogea din zilele noastre chiar daca pondrea lor e din ce în ce mai putin semnificativa, nu e nicidecum mai îngrijoratoare decât aceea a majoritarilor si concertul lamentarilor pe tema persecutilor suferite în  trecut din cauza majoritarilor sau a minoritarilor la care asistam în ultimii ani e mai degraba ridicol având în vedere beneficile derizorii pe care le pot procura.
Cazul studiat de E. Tusa în ultimul capitol al cartii sale mi se pare interesant din alt motiv. De voie de nevoie, siliti sau incitati, multi turci sau tatari au plecat, ca sa nu mai vorbim de bulgari care aproape ca au disparut din Dobrogea. Cei care au ramas stiu ce sunt si sunt recunoscuti ca atare ; nimic nu-i obliga si nici nu-i împidica sa o spuna sus si tare. Acelasi lucru e valabil pentru cele cel putin zece minoritati nationale recunoscute de Constituia româna prezente în Dobrogea. Situatia pare însa mai complicata pentru  urmasii aromânilor veniti din zone îndepartate de frontierele meridionale în noile posesiuni ale României în anii 1920 deplasati si împrastiati zece-cinsprezece ani dupa sosirea lor. Sunt ei români de totdeauna pierduti printre straini pâna la o data recenta când au reintegrat tara-mama ? Români în virtutea operei de colonizare la care au participat ? Românizati cu timpul în contact cu noii lor compatrioti ? Sunt ei (înca) aromâni ? Aromâni pur si simplu, sau aromâni si români, aromâni si (chiar) greci sau albanezi când predecesorii lor veneau din aceste tari ? Istoria recenta a Dobrogei de nord si de sud, veche si noua, reconstituita de E. Tusa deschide anumite piste. Ea nu are, bineînteles, cum sa raspunda la întrebarea formulata mai sus dar îti permite sa întelegi de ce o asemenea întrebare nu e deplasata.
Motivele penru care aromânii au venit în Cadrilater sunt complexe, si simplificând am putea spune ca ele au fost si de ordin national, sub o forma sau alta, dar nu numai de ordin national25. Tot simplificând, la extrema, si recurgând la explicatii rationale, se poate spune ca mentinerea ca element etno-lingvistic aparte a aromânilor în perioada decisiva pentru afirmarea natiunilor în Balcani a fost posibila gratie sprijinul adus de statul român la cererea si cu aprobarea aromânilor ostili integrarii în celelalte natiuni în curs de afirmare.
Decât sa pierdem timpul cu discutii asupara gradului sau formei în care acestia din urma se simteau mai repede aromâni sau români, în dinamica înflacarata de atunci totul era posibil, ne vom multumi cu constatarea urmatoare : nici un alt stat din Balcani (inclusiv Grecia care pleda pentru asimilarea neconditionata) si niciuna din Marile Puteri nu s-a aratat interesat de chestiunea aromâneasca.
Pe larg abordata si tratata, mai ales de intelectuali prestigiosi de origina aromâna, în România interbelica, unica tara în care o asemenea tema putea fi discutata si gasea un public interesat, chestiunea aromâneasca a încetat sa aiba o miza în sud-estul european dupa pacea de la Bucuresti din 1913. Ea va reveni dupa 1989 în toate tarile unde traiesc aromâni inclusiv in diaspora. In mai multe privinte, dezbaterile sunt radical diferite în România fata de celelalte tari balcanice. Pe de o parte aceasta tara a jucat un rol istoric major în istoria moderna a aromânilor, a caror limba apartine aceleasi romanitati orientale ca si româna, pe de alta parte un numar semnificativ de  aromâni din România de azi provine din grupurile care au participat la colonizarea Cadrilaterul. Evacuat în pripa în 1940, Cadrilaterul a constituit un subiect tabu în perioada comunista, inclusiv printre aromânii transferati în nordul Dobrogei si alte regiuni din România. Ori aceasta experienta, entuziasmanta pentru unii, mai ales la început, traumatizanta pentru altii,  a jucat un rol determinant pentru ei si va marca demersurile lor ulterioare. Dupa 1989, lumea a început sa vorbeasca, parerile variaza de la generatie la generatie, de la comuinitate la comunitate, de la persoana la persoana… Nu cred ca mai trebuie precizat faptul ca daca se doreste sa se ajunga la un rezultat coerent, dezbaterea trebuie sa aiba loc în cunostinta de cauza, tinând cont de contextul regional si istoric la care ne referim. Cartea lui E. Tusa este deci mai mult decât binevenita.
nicolas trifon
ianuarie 2013
1 Pe cât de spectaculoase pe atât de ridicole, elucubratile neoprotocroniste sunt un caz aparte fiindca se înscriu într-un proces initiat pe vremea national-comunismului.
2 Enache Tusa, Imaginar politic si identitati collective în Dobrogea, Bucuresti, 2011, p. 159, 485. « România a fost silita sa accepte Dobrogea, o provincie înapoiata economic si straina din punct de vedere etnic în schimbul retrocedarii celor trei judete… », Id., p.190.
3 Id., pp. 123-124. Comandata de administratia otomana, ancheta fostului pasoptist în exil a aparut în Journal de Constantinople cu titlul “Excursion agricole dans la plaine de la Dobroudja »
4Id., p. 5-6.
5 Este vorba de grupul « dicienilor », zisi si « români vechi », sau « turcomocani ». Celelate doua grupuri de români care s-au instalat ulterior sunt « cojanii » (care proveneau din judetele vecine ale Moldovei si Tarii românesti si pe care le-au parasit din cauza abuzurilor boierilor, Id. p. 154) si « mocanii » care initial veneau din Ardeal cu oile la iernat, iarna durând numai 5-6 saptamâni în aceasta regiune unde multi dintre ei se stabileau dupa un timp (p. 85-89).
6 Id., p. 238.
7 « Sursele actuale nu pot demonstra stiintific continuitatea bulgarilor în Dobrogea din secolul VII si pâna în secolul al XIX-lea », considera mai multi istorici români citati de E. Tusa (Id., p. 97). Putem însa fi siguri ca pentru colegii lor bulgari nici continuitatea românilor în aceasa regiune care a facut parte din primul si al doilea tarat bulgar nu poate fi demonstrata stiintific.
8 Cele doua formule apartin lui Nicolae Iorga si Constantin Bratescu.
9 65.000 de bulgari au trecut din Dobrogea de nord in cea de sud, în timp ce 110.000 de persoane, dintre care multi aromâni colonizati, au facut drumul invers (Id. p. 467).
10 Id., p. 242.
11 Id., p. 172. Venit în Dobrogea dupa 1878, Constantin Pariano s-a imbogatit cumparând terenuri si constituind o mosie moderna prospera. Prefect al Constantei în mai multe rânduri, el semna de asemena cronici în presa locala în care se pronunta, printre altele pentru colonizarea Dobrogei cu « români  rataciti  (..) si pierduti pentru patria româna » din Bulgaria (Vidin) si Serbia (Timoc) (p. 263-264). Multi oameni politici români au facut averi gratie Legii de organizare a Dobrogei (1880) si Legii agrare (1882) menite sa înlesneasca « românizarea » provinciei, începând cu principalul artizan al colonizarii Dobrogei, Mihail Kogalniceanu (p. 222).
12 Id., p. 188, 259.
13 Id., p. 254.
14 Id., p. 355.
15 Id., p. 356.
16 Id., p. 213 si 211.
17 Id., p. 453. Mocanii reprezentau majoritatea etnicilor români din Cadrilater, în ajunul anexarii, de unde si termenul de « mocan » folosit de aromânii din Cadrilater si urmasii lor pentru români. Aromânii veniti în România fara sa treaca prin cadrilater nu folosesc acest termen care la origine nu era nicidecum pejorativ, profesiunea mocanilor fiind aceeasi ca aceea a multor aromâni.
18 Constanta, 1998, p. 432, citat de E. Tusa, op. cit., p. 428.
19 Id., p. 464.
20 Id., p. 455.
21 Id., p. 457.
22 Intre stânga si dreapta, comunism, iredentism si legionarism în Cadrilater, Craiova, 2009, p. 15-16., citat de E. Tusa, op.cit., p. 463.
23 Id., pp. 463-464.
24 Id., p. 465.
25 Exemplul ales de E. Tusa ilustreaza sugestiv aceasta complexitate. E vorba de marturia scriitoarei Maria Bedivan despre discutile între tatal ei, capul familiei, care a decis sa paraseasca Grecia penru Cadrilater si socrul lui, ramas în Gecia (Id. p. 465, Pe urmele unui colonist aromân e titlul cartii publicate de M. Beidivan la Bucuresti, în 2003).  Se poate oare spune ca mama scriitoarei (si câte alte persoane au fost în aceeasi situatie !) a decis, si înca din motive nationale, sa vina în România si sa rupa astfel legaturile cu propria ei familie. Exemplele si situatile exceptionale pot fi multiplicate la infinit, e suficient pentru aceasta ca descendentii famililor de colonizati sa interogheze memoria proprilor lor familii.


-->

joi, 24 ianuarie 2013

Eminescu si Unirea

Eminescu si Unirea. Restituiri:

Congresul de la Putna, Societatea secreta “Carpatii” si prima si ultima recitare a Doinei de catre Eminescu la Iasi

Statuia lui Stefan cel Mare de la Iasi
“Astăzi credem că ar fi venit timpul ca să pretindem şi noi ceea ce ni se cuvine de secoli. E timp să declarăm neted şi clar că în ţara noastră (căci este a noastră mai bine decât a orişicui) noi nu suntem nici vrem să fim maghiari ori nemţi. Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptăţire a naţiunei noastre. Faţă cu orice încercare de deznaţionalizare ori suprematizare, întrebăm cu răceală şi conştiuţi de drepturile ce ni le dă aboriginetatea noastră şi spiritul secolului: ,,Cine sunt aceşti oameni şi ce vor ei în ţara noastră?””
Mihai Eminescu / Varro [Sa facem un Congres - Ziarul "Federatiunea", Pesta, 5/17 aprilie 1870]
“Să nu ne mirăm, dacă organele noastre de publicitate au devenit în timpul din urmă moi si împăcăcioase; căci, cum zice mai sus campionul presei boheme,  contrarii vor sti totdeauna să ametească capetele pâna si a conducătorilor nostri cu promisiuni lucii, dar etern mincinoase. Cine ar crede cumcă Ungurii, chiar de-ar promite-o, vor găsi în ei atâta simt de dreptate, încât să redea, de exemplu, autonomia Transilvaniei, pe care au răpit – o fără consimtământul Românilor? – Si apoi nici nu avem noi să cerem de la Unguri ceva, căci ei nu sunt competenti să ne dea nimica.”
Mihai Eminescu [În Unire e tăria - Ziarul "Federatiunea", Pesta, 22/10 Aprilie 1870]
“Una din cele mai frumoase serbari intocmite de societatea academica Romania Juna din Viena, a fost serbarea de la Putna din 15/27 august 1871 in memoria lui Stefan cel Mare. Toata suflarea romaneasca a primit cu cea mai deplina insufletire mareata idee, spre a aduce omagii de pietate si veneratiune aceluia ale carui oseminte se odihnesc de trei secole si jumatate in vechea manastire zidita de dansul. A fost intaia serbare la care au luat parte romanii din toate tarile locuite de dansii si ideea aceasta a purces de la Eminescu (…)
Cel mai de seama lucru pentru Eminescu era insa rezultatul moral al acestei serbari, el zicea ca se va radica simtul national, aproape adormit pana atunci si va lua avant nou iar studentii ce au sosit din toate partile si au facut cunostinta si legaturi de prietenie intre dansii vor lua cu sine impresii nesterse si vor fi pe vremuri propagatorii cei mai zelosi ai ideii ca lucrand uniti si condusi de acelasi ideal vor contribui la desteptarea si marirea neamului lor in provinciile de unde se trag. A fost si foarte multa inteligenta tot barbati marcanti din toate tarile locuite de romani. Si ei au facut cunostinta mai de aproape, si intre dansii au urmat un schimb de vederi si nu se poate ca acest fapt sa nu influenteze activitatea lor publica si sa nu aibaurmari binefacatoare pentru neamul intreg. Zicea mai departe ca studenti, popor si inteligenta cu totii au vazut si s-au convins ca hotarele nu pot impiedica manifestarile entuziaste ale unui popor pentru o idee pe care au urmarit’o si serbarea de la Putna. Desi despartiti prin hotare toti stiu ca sunt unul si acelasi neam, si aceasta convingere va mari puterea lor de rezistenta si ii va oteli in lupta pentru neam, lege si tara.”
Teodor V. Stefanelli, fost coleg de scoala cu Eminescu atat in Liceul de la Cernauti cat si la Universitatea din Viena si participant la Congresul de la Putna din 15 august 1871.
“La 5 iunie 1883, se facu in Iasi cu mare pompa inaugurarea statuei lui Stefan cel Mare. Suveranul, toate autoritatile statului, corpurile legiuitoare si un public foarte numeros se adunara in Iasi din toate partile tarii si chiar din provinciile romane ale imperiilor invecinate. Profitand de imprejurare ca un mare numar de membri vechi ai societatii literare printre care si Eminescu, se gaseau cu acea ocaziune in Iasi, “Junimea” tinu o mare intrunire. In acea sara Eminescu ne ceti cunoscuta sa Doina populara scrisa cu ocaziunea serbarii si care incepe cu cuvintele:
De la Nistru pan’ la Tisa 
Tot Romanul plansu-mi-s’a
Ca nu mai poate strabate
De atata strainatate.
Efectul acestor versuri pesimiste care contrastau asa de mult cu celelalte ode ce se compusese cu ocasiunea acelei stralucite serbari, fu adanc indiscriptibil. In contra obiceiului “Junimii” careia nu-i placea sa-si manifeste entusiasmul pentru intaia data de doua zeci de ani de cand exista societatea un tunet de aplausuri isbucni la sfarsitul cetirii si mai multi dintre numerosii membri presenti imbratisara pe poet.
Aceasta cetire a fost cea din urma a lui Eminescu. (…)”
Iacob Negruzzi, membru al Academiei Romane.
(“Eminescu – Album artistic literar comemorativ”, Iasi, 1914, aparut la 25 de ani de la moartea lui Eminescu, sub coordonarea lui Octav Minar – via Basarabia.Bucovina.Info)
Mihai Eminescu de Nestor Heck - 1884
Fotografie realizata de Nestor Heck, Iasi, 1884 ( A treia din cele patru fotografii cunoscute cu Eminescu, pe langa cea din tinerete, facuta la 20 de ani la Praga, de Bernard Brand, cea din tabloul societatii “Junimea”, din 1878, si ultima, cea realizata de Jean Bielig la Botosani, cu Eminescu la 37 de ani. Originalul, din care a fost decupat Eminescu, pentru posteritate, la cererea prietenilor sai cu care s-a fotografiat, ii cuprindea pe profesorul A.C. Cuza, compozitorul Wilhelm Humpel si poetul Petru V. Grigoriu. Versiunea publicata aici prezinta in oval o prelucrare a originalului.) Sursa: Memorialul Ipotesti
De ce, totusi, publicam aceste informatii mai mult sau mai putin cunoscute – pentru unii poate chiar inedite – de si despre Eminescu, de ziua “Unirii mici”, sarbatorita la 24 ianuarie? Un amanunt biografic din viata lui Eminescu mai putin mediatizata, aceea de gazetar si militant pentru unirea provinciilor romanesti, este legat de apartenenta sa la Societatea “Carpatii”, infiintata la 24 ianuarie 1882, la Bucuresti, cu scopul de a cladi “Dacia Mare”, viitorul stat national unitar Romania Mare, asa cum se aminteste si pe Mihai-Eminescu.Ro. Lucrarile Societatii cu caracter secret “Carpatii” erau urmarite atent de spionii Imperiului Rus si ai Austro-Ungariei, dupa cum stau marturie note informative ale agentilor marilor puteri descoperite in Arhivele de la Viena sau de la Bucuresti, in care este mentionat si proiectul national si eminescian ”Dacia Mare”.
Ce observam, frati romani: inca de la primul sau articol politic, apelul pentru serbarea de la Putna, aparut in “Federatiunea” de la Pesta, si urmat de cel cu titlul raspicat ”In Unire e taria” si apoi de  “Ecuilibrul”, scrise la numai 20 de ani - pentru cel din urma fiind urmarit in Instanta de catre autoritatile Austro-Ungariei pentru “delict de presa” (patimind si editorul sau, Ion Porutiu, care avea deja pielea tabacita de unguri - vezi detalii la “Eminescu – Drama Sacrificarii” de Theodor Codreanu, p 151 – 154) – si pana la ultima sa recitare in public, cuDoina, la 33 de ani, anul mortii sale civile, Eminescu a fost animat de unul si acelasi gand:Unirea tuturor romanilor.
Doina a fost recitata la Junimea, in casa lui Iacob Negruzzi, pe 6 iunie 1983. Istoricul basarabean dr Veaceslav Stavila - membru al Comisiei pentru studierea regimului totalitar comunist din Republica Moldova – considera intr-o prezentare condensata a situatiei ca, peste 22 de zile, la 28 iunie 1883, “serviciile speciale îi înscenează nebunia, după care au urmat internarea în spital, “tratamentul” forţat şi decesul (în 1889).”, afirmand in concluzia sa ca Eminescu “a fost asasinat pentru că a anticipat cu 35 de ani Marea Unire din 1918.” Dincolo de aceasta interpretare, istoria dezgolita si desecretizata ne arata azi ca atat Societatea “Junimea” cat  si Societatea “Carpatii” erau intesate de agenti ai puterilor ostile formarii Romaniei Mari, printre cei care “imbratisara pe poet” la citirea Doinei fiind, fara indoiala, si unii care i-au dat sarutul lui Iuda.
Ne bucuram sa constatam ca noua generatie de azi are cunostinta de tot zbuciumul lui Eminescu pentru Unire, dupa cum se reflecta in concursul de eseuri initiat de Institutul “Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Romanii de Pretutindeni, de unde am selectat pentru Dvs articolul tinerei Elena Podoleanu:
“Suntem români și punctum”

“De la Nistru pân’ la Tissa / Tot românul plânsu-mi-s-a, / Că nu mai poate străbate / De-atâta străinătate.” Erau câteva dintre versurile care țipau în ziarul “Glasul” pe care făurarul anilor ‘89 îl scotea la lumină în Basarabia. Deși era primul în grafie latină, acesta avea puterea să țipe în inima celei căreia i s-a furat cuvântul “pâine” în favorea lui  “хлеб”, celei căreia i s-au furat mamele și i s-au adus soldați, i s-au furat copiii și i s-au dat la schimbi ruși, ucraineni. Ea, Basarabia, și-a spus durerea în limba și versurile lui Eminescu.
Era limba celui care nu putea fi un simplu spectator la realitățile de pe scena politică internă, cât și cea externă, cel care nu-și dorea o Țară ciopârțită în bucăți de către Imperiul Austro-Ungar, Otoman și cel Țarist. Se opunea societății inculte, iar drept coloană vertebrală pentru tot românul nu accepta decât valorile. Viziunile sale erau periculoase pentru siguranța celor care dețineau hățurile puterii, așa că a fost condamnat. Condamnat la tăcere. Nici măcar astăzi, după mai mult de un secol, nu vor să-l lase să vorbească. În manualele școlare, Eminescu este prezentat drept băiatul care cutreieră păduri în căutarea iubitei, romanticul care petrece serile pe deal, nu și revoluționarul care adună echipe de studenți ardeleni care să militeze pentru “Dacia Mare”. De ce ni l-ar ascunde și acum, s-ar întreba unii? Pentru că Eminescu a fost profetul poporului român. La lumina sec. XIX acesta reușea să contureze și să explice obscuritatea zilei de azi. A dat răspunsuri la întrebări care aveau să vină abia în sec.XXI. Cum s-a întâmplat ca românii dintre Prut și Nistru nu doar să accepte limba ocupantului, dar să și afirme că aceasta ar fi mai frumoasă decât limba mamei? Cum se face că basarabenii, dacă ar fi puși să aleagă în mâna cui să-și pună zilele, fără nicio ezitare, le-ar pune în mâna rusului? El, acel romantic, Eminescu, ne răspunde: “Ca orice putere mare, Rușii acolo unde văd că vor întâmpina rezistență mare, se opresc și lucrează cu o răbdare seculară, spre a surpa încet, încet temeliile puterilor ce li se pun împotrivă. Putrerea lor în țările ocupate e blândă, dar plină de o dulceață demoralizatoare; și tot astfel e în țările cucerite la început sunt plini de îngrijire pentru binele cuceriților, încetul cu încetul însă ei să înăspresc până ajung de cer, nu averea ci sufletul cuceriților. Urmările ocupațiunilor rusești în țările românești le sunt tuturora cunoscute; viciurile sociale, ce românii au contractat de la binvoitorii lor, nici până astăzi nu sunt cu desăvârșire stârpite
Mă întreb, oare “acea categorie de fiinţe fără ştiinţă de carte şi consistenţă de caracter”,guvernanții, atunci când vorbesc despre Luceafărul națiunii române, se raportează doar la îndrăgostitul din “Floare albastră” sau și la cel care a militat pentru unirea tuturor românilor? Probabil, la niciunul. Faptul că aceștia oferă dreptul la existență unei limbi inventate de ocupant, mă face să înțeleg de ce, totuși, mai depun flori la bustul lui Eminescu. “Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,/ Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…/ Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el. /Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Eminescu ne-a lăsat drept moștenire parametrii în care trebuie să se încadreze o clasă politică; ne-a prezentat dușmanul din unghiul celui mai bun observator, astfel încât să-i putem opune rezistență; Eminescu ne-a lăsat modelul unui adevărat român. Să nu-i lăsăm să ni-l fure pe Eminescu! Pentru că aceasta ar însemna să nu mai luăm aminte la vorbele sale; să nu ne dorim o Românie puternică; ar însemna să negăm trecutul și să refuzăm a ne numi români. Peste a sa ființă, anii și-au lăsat mantii incolore, pe buzele vântului stau ale sale vorbe, în brațele bătrânului tei îi sunt prinși anii tinereții, în florile albastre și-a lăsat privirea, iar suflarea i-a rămas în dulcea lui Românie.
Elena Podoleanu / Hurmuzachi.Ro
Basarabia-Bucovina.Info va ureaza La Multi Ani Romani!

duminică, 20 ianuarie 2013



ROMÂNII CER ŞI OBŢIN CETĂŢENIA UNGARIEI!


Complotul internaţional împotriva Poporului Român şi a României continuă cu noi episoade. Unul dintre ele se desfăşoară în ultimii doi-trei ani, într-un ritm din ce în ce mai accelerat. Este vorba de acordarea dublei cetăţenii, respectiv a celei ungare, pentru românii din România. Se ştie că Parlamentul, Guvernul şi preşedintele României au acceptat să se aplice pe teritoriul ţării noastre o lege votată în Parlamentul de la Budapesta vizând acordarea cetăţeniei ungare pentru anumiţi cetăţeni români. Autorităţile din conducerea Slovaciei au decis că sunt expulzaţi din această ţară cetăţenii care cer şi obţin cetăţenia Ungariei.
În România, aplicarea legii ungare se face cu ajutorul Ambasadei Ungariei de la Bucureşti, a consulatelor ungureşti şi a U.D.M.R. În primele luni de aplicare a legii ungare pe teritoriul românesc, mai multe sute de mii de cetăţeni români de etnie ungară s-au grăbit să-şi depună actele necesare pentru obţinerea cetăţeniei ungare. Apoi, au învăţat Constituţia şi imnul Ungariei, istoria şi geografia acestei ţări. Într-un interval de 6-12 luni de la depunerea actelor, solicitanţii au fost invitaţi în Ungaria pentru a depune, în ungureşte, jurământul de credinţă faţă de Ungaria. Aşa au procedat şi liderii U.D.M.R. aflaţi în Parlamentul şi Guvernul României, în Parlamentul European, în instituţiile centrale de stat, în administraţia publică etc. Cu toţii au jurat credinţă statului ungar, cu mâna pe drapelul Ungariei şi pe steagul Ungariei Mari, a cărui stemă include şi Ardealul, Sfânt Pământ Românesc, moştenit de români de la strămoşii lor geto-daci, de la Poporul Primordial care a trăit în Dacia Mare.
În ultimii doi ani s-a tot amânat, sub diverse pretexte, primirea României în spaţiul Schengen. S-a mediatizat, mai ales, opoziţia Olandei, fără a se face referire la puternicul lobby unguresc din această ţară şi din structurile Uniunii Europene. Ungaria a fost şi este prima ţară interesată de blocarea intrării României în spaţiul Schengen! La începutul acestui an, vicepremierul ungar Zolt Semjen a declarat că simplificarea procedurilor de acordare a cetăţeniei pentru „maghiarii din diaspora este un ţel al nostru de politică naţională“. În declaraţii, Ungaria are o poziţie diplomatică, dar în fapt acţionează diabolic! De ce? Pentru că Ungaria urmăreşte să sporească artificial şi substanţial numărul cetăţenilor acestei ţări prin acordarea dublei cetăţenii, mai ales pentru românii din Ardeal.
Se ştie că, de la 1 Decembrie 1918 şi până în prezent, Ungaria şi organizaţiile etnicilor unguri din România nu au recunoscut Marea Unire de la Alba Iulia şi Statul Naţional Unitar Român. Încă de la începutul anului 1919, "http://www.napocanews.ro/2010/07/istoria-lui-bela-kun-cohen-primul-sef-de-stat-comunist-din-europa-ungaria.htmlconducătorii Ungariei, în frunte cu evreul Bella Kun, s-au înţeles cu conducătorii evrei ai Rusiei Sovietice şi au pregătit intervenţia armată în România, pentru cucerirea Ardealului şi anexarea acestuia la Ungaria. Atunci, Armata Română a înfrânt trupele ungureşti şi a cucerit Budapesta, capitala Ungariei. La 4 august 1919, pe Parlamentul de la Budapesta au fost puse opincile româneşti de către bravii ostaşi români. După mai multe luni, Armata Română s-a retras din Ungaria (la presiunile Angliei şi ale S.U.A. – n.red.), urmând ca graniţa de vest a României să fie până la Tisa, aşa cum a fost pe timpul Daciei Mari şi aşa cum a precizat-o Marele Patriot şi Istoric MIHAI EMINESCU, în poezia „Doina“. Însă, prin Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, România a pierdut o parte însemnată din teritoriul naţional. Cu toate acestea, Ungaria şi etnicii unguri din România protestează împotriva Tratatului de la Trianon, cer revizuirea lui şi anexarea Ardealului. Toţi conducătorii Ungariei de după anul 1918 şi cei ai organizaţiilor etnicilor unguri din România au jurat că vor acţiona, pe toate căile şi prin toate mijloacele, pentru dezmembrarea teritorială a României şi anexarea Ardealului. Niciodată, autorităţile statului ungar nu au recunoscut atrocităţile săvârşite de unguri împotriva românilor, nu au cerut iertare Poporului Român şi nici nu s-au angajat să plătească despăgubiri. Nici regii alogeni ai României, nici conducătorii regimului comunist şi nici alogenii din conducerea ţării noastre, de după decembrie 1989, nu au cerut Ungariei să recunoască atrocităţile săvârşite împotriva a peste 50.000 de români şi evrei.
Începând din vara anului 2012, autorităţile din conducerea Ungariei acordă cu multă uşurinţă şi într-un timp foarte scurt cetăţenia ungară pentru românii care nu cunosc limba ungară, dar care pot dovedi că strămoşii lor au trăit în localităţi care au făcut parte, între anii 1867-1918, din Imperiul Austro-ungar sau din Ungaria Mare, în intervalul 30 august 1940-25 octombrie 1944.
Pentru a creşte artificial numărul ungurilor din Ardeal, spre 3-4 milioane, Guvernul Ungariei a trecut masiv la acordarea cetăţeniei ungare pentru un număr uriaş de români, renunţând practic la condiţionările iniţiale. Românii care cer să obţină cetăţenia ungară nu trebuie să cunoască limba ungară, nici Constituţia şi imnul Ungariei, nici istoria şi geografia acestei ţări. Singura lor obligaţie este să-şi depună dosarul la sediile U.D.M.R. ori în Ungaria sau la reprezentanţele sale diplomatice din România. În circa două săptămâni sunt anunţaţi solicitanţii români ca să se deplaseze în Ungaria, peste cel mult o lună de zile, pentru a depune jurământul şi a obţine cetăţenia ungară, inclusiv paşaportul. La data anunţată sunt organizate ceremonii, în multe localităţi mari şi mici din Ungaria, unde, în săli festive şi la grămadă, românii pun mâna pe drapelul Ungariei şi pe steagul Ungariei Mari, ascultă înregistrarea cu imnul Ungariei şi jurământul de credinţă, iar apoi semnează actele pentru obţinerea cetăţeniei ungare. După cupa de şampanie, românii deveniţi membri ai naţiunii ungare sunt duşi la spectacole. Unii dintre ei, în semn de mulţumire, au cumpărat şi au oferit buchete de flori oficialităţilor statului ungar. Zilnic, sute sau chiar mii de români din localităţi din Ardeal, din Bucureşti şi din alte judeţe ale României se deplasează în Ungaria şi obţin cetăţenia acestei ţări. Este incredibil, dar adevărat! Urmaşii celor peste 40.000 de români din Ardeal ucişi de barbarii şi teroriştii unguri în timpul Revoluţiei Române de la 1848-1849, precum şi urmaşii miilor de români ucişi de bestiile ungureşti în vremea ocupaţiei horthyste (30 august 1940-25 octombrie 1944), cer în aceşti ani şi obţin cu multă uşurinţă cetăţenia ungară. S-a ajuns, practic, la un fenomen de masă! Până şi elevii şi studenţii etnici unguri din România au fost instruiţi de U.D.M.R. şi caută să-i convingă pe colegii lor români ca să ceară cât mai mulţi, inclusiv părinţii şi rudele lor, obţinerea cetăţeniei Ungariei. De ce au recurs şi acţionează românii pentru obţinerea dublei cetăţenii, respectiv cea a Ungariei? La foarte mulţi dintre români le-a fost refuzată viza de intrare în S.U.A. pentru a putea face vizite la copii, nepoţi sau prieteni. Marea lor majoritate caută să obţină dubla cetăţenie româno-ungară pentru a se deplasa fără restricţii în S.U.A., Canada şi Australia. Alţii, cei săraci şi foarte săraci, cred în promisiunile de ajutoare materiale şi financiare din partea Ungariei. Cei mai mulţi dintre români ştiu că din moment ce au obţinut cetăţenia Ungariei au dreptul să fie angajaţi imediat în toate ţările membre ale Uniunii Europene, fără niciun fel de condiţionări.
Principalii vinovaţi de umilinţa, sărăcia şi disperarea în care au fost aduşi românii sunt cei care s-au aflat la conducerea României post-decembriste, aceia care s-au aliat cu U.D.M.R., cei care nu au acţionat în Interesul Poporului Român, inclusiv pentru intrarea simultană a ţării noastre şi a Ungariei în N.A.T.O., Uniunea Europeană şi spaţiul Schengen. Cu toate că Ungaria şi-a retras trupele din Irak şi Afganistan, S.U.A. au eliminat vizele pentru unguri. Poporul Român cheltuieşte în zadar sume uriaşe în războiul din Afganistan, iar drept mulţumire S.U.A. menţin vizele pentru cetăţenii români.
De ce duce Ungaria această "http://www.cotidianul.ro/prin-complicitati-si-tradari-am-ajuns-sa-dam-judete-intregi-urmasilor-grofilor-187543/politică atât de pragmatică şi parşivă? Pentru a justifica în faţa marilor puteri şi a organismelor Uniunii Europene apropiata cerere de autodeterminare a ungurilor din Ardeal, al căror număr  fictiv speră să treacă, în anii 2013-2014, de 50 la sută din totalul populaţiei. Liderii "http://romanian.ruvr.ru/2012_08_15/85179061/U.S.L. şi P.D.L sunt la curent cu acţiunile concertate ale Ungariei şi U.D.M.R. vizând acordarea facilă a cetăţeniei ungare pentru români, cu scopul clar al anexării Ardealului. De aceea, Guvernul Ponta II caută să împartă teritorial România, în paralel cu demersurile şi acţiunile anti-româneşti ale Ungariei! HYPERLINK "http://ro.altermedia.info/politica/romanii-cer-si-obtin-cetatenia-ungariei_24399.html/attachment/gyorgy-frunda-avocatul-criminalilor-maghari" 
 HYPERLINK "http://www.cotidianul.ro/cine-tradeaza-romania-dansand-cazacioc-in-ritm-de-ceardas-150200/" Această politică de stat a Ungariei şi ceea ce se petrece în România, mai ales în ultimele şase luni, se pare că a scăpat Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.) şi Serviciului de Informaţii Externe (S.I.E.), iar Parlamentul şi preşedintele României păstrează o tăcere vinovată. Se pare că premierul Victor Viorel Ponta încă nu a aflat toate detaliile de la consilierul personal  "http://www.cotidianul.ro/gyorgy-frunda-definitia-de-stat-national-trebuie-stearsa-din-constitutie-204291/Gyorgy Frunda (omul de încredere al Budapestei la Palatul Victoria) despre această acţiune extrem de periculoasă a Ungariei îndreptată împotriva României. Ca atare, la conferinţa de presă pe tema: „Starea Naţiunii“, premierul Ponta a omis acest subiect, al dobândirii cetăţeniei ungare de către sute de mii de români get-beget. Din păcate, nici presa românească nu a aflat despre politica de stat a Ungariei, desfăşurată în complicitate cu autorităţile Statului Român, cu scopul dezmembrării teritoriale a României şi umilirii Poporului Român.
Pentru a nu se dezbate în Parlament şi în mass media această acţiune diabolică a Ungariei şi U.D.M.R. împotriva integrităţii teritoriale a României, Guvernul Ponta II a pus la re-re-încălzit ciorba stricată a vilelor R.A.-P.P.S., moştenită de la guvernele precedente, uitând deliberat privilegiile şi cheltuielile uriaşe făcute de alogenii aflaţi în Palatul Elisabeta.
Deşteptaţi-vă  şi uniţi-vă, români!

Dr. Gheorghe Funar,
Secretar general al P.R.M.,
Preşedintele Filialei P.R.M. Cluj
Cluj-Napoca,  17 ianuarie 2013


Comentariu de Dan Culcer. Nu știu dacă informațiile expuse aici de Gheorghe Funar au o bază reală. Ceea ce știu sigur este că un astfel de fenomen, dacă este unul de amploare, este o armă cu două tăișuri. Cetățenii români de origine etnică românească nu-și vor abandona limba, religia și cultura, adică identitatea românească prin simpla obținere a dublei cetățenii, adică devenind și cetățeni ai Ungariei. E o chestiune de demografie, de natalitate. Probabil că primii care au cerut cetățenia ungară sunt muncitorii necalificați și anumite grupuri etnice minoritare cu comportament social și economic oportunist, de pildă țiganii. Ungaria va fi amenințată cu «românizarea» și «țiganizarea», ultima prezență demografică producând deja stări de tensiune pe teritoriul Ungariei, prin creșterea românofonilor în defavoarea maghiarofonilor pe teritoriul Ungariei, spre care se vor îndrepta românii cu dublă cetățenie în căutarea locurilor de muncă și a avantajelor evocate mai sus. Strigătele de alarmă de acest gen sunt interesante și fiindcă semnalează fenomene marginale sau puțin supravegheate sociologic și demografic, dar și fiindcă atraga atenția asupra unor tensiunii viitoare care se pot dezvolta prin ignorarea efectelor paradoxale ale oricărei manipulării identitare.

joi, 10 ianuarie 2013

Cum a semnat România acordul din 1972 cu FMI și BIRD

Florea Dumitrescu – ministrul Finanţelor
Cum a semnat România acordul din 1972? 
    Reprezentantul României vorbeşte
Astăzi, când se discută atât de mult despre planul de austeritate al Guvernului de la Bucureşti pentru a primi o nouă tranşă din împrumutul contractat cu Fondul Monetar Internaţional, socotim că ar fi bine venit să prezentăm detalii despre condiţiile aderării României la FMI şi primul ei acord cu Fondul, care au fost negociate şi semnate, la Washington , la finele anului 1972. În contextul respectiv, marcat profund de Războiul Rece, a fost un eveniment deosebit, care a luat prin surprindere celelalte ţări socialiste, şi în primul rând URSS, dar şi alte state ale lumii, el fiind amplu comentat şi de presa internaţională, dar nu şi de cea din România, care, în afara unei ştiri seci, n-a putut publicat un rând. Despre debutul negocierilor şi momentul semnării acordului – 15 decembrie 1972 – ne-a prezentat date, în exclusivitate, dr. ec. FLOREA DUMITRESCU, ministru al Finanţelor între 1969-1978 şi fost guvernator al Băncii Naţionale a României (1984-1989). Întrucât este vorba de fapte de istorie, credem că ele trebuie cunoscute şi de opinia publică, dat fiind că în acea perioadă s-a ştiut foarte puţin sau nimic despre ele, iar acum avem privilegiul să le prezentăm aşa cum au fost ele trăite chiar de principalul artizan din partea românească al acestui acord istoric.
Washington,15 decembrie 1075. Florea Dumitrescu semnează acordul de aderare a României la FMI şi BIRD. În picioare, diplomatul Mircea Răceanu, aflat la post în SUA, şi soţia lui
“În România, preocupările de reformă au început să se manifeste chiar în ultimii ani de viaţă ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi s-au intensificat prin venirea în fruntea partidului a lui Nicolae Ceauşescu. Aceste preocupări decurgeau din conţinutul Declaraţiei din aprilie 1964, al Constituţiei şi din alte documente programatice de partid şi de stat. În Declaraţia de la Bucureşti , din aprilie 1964, care respingea încercările URSS de a stabili direcţiile de dezvoltare în ţările socialiste aflate sub umbrela sa, se afirmă clar dreptul la independenţă şi principiul neamestecului în treburile interne ale altor state cu evocarea normelor stipulate în documentele ONU.
Independenţa presupunea o industrie dezvoltată şi modernă, ceea ce impunea relaţii de colaborare cu ţările dezvoltate. De altfel, dezvoltarea industriei era un răspuns la încercările sovietice de a rezerva României un viitor agrar. Realizarea obiectivelor privind dezvoltarea industriei necesita eforturi importante, importuri de maşini, utilaje şi tehnologie.
Sediul FMI, Washington, 15 decembrie 1972. Poza de grup după semnarea documentelor de aderare a României la FMI şi BIRD
Cu toate măsurile luate pentru a se mări ponderea fondului de acumulare în venitul naţional utilizat, de la 17,1% cât a fost în perioada 1956-1960, la 29,5% în perioada 1966-1970, sursele de finanţare interne erau insuficiente pentru realizarea obiectivelor privind industrializarea şi modernizarea economiei. S-a pus problema solicitării unor credite în devize libere de la Banca Internaţională de Colaborare Economică din cadrul CAER cu sediul la Moscova. Răspunsul a fost negativ din lipsa lichidităţilor în valută la această bancă. Autorităţile române au ajuns la concluzia că singura soluţie este apelul la piaţa financiară mondială.
În cadrul politicii de dezvoltare a colaborării cu ţările occidentale, conducerea României a stabilit să se ducă negocieri pentru aderarea ţării la Fondul Monetar Internaţional şi la Banca Mondială. La finele anului 1969, preşedintele Băncii Mondiale, Robert McNamara, a făcut o vizită în România, la invitaţia Ministerului Afacerilor Externe. Cu acest prilej, în discuţia pe care a avut-o cu Nicolae Ceauşescu s-a stabilit să se înceapă negocierile pentru aderare. Pe această bază am convenit cu McNamara ca o delegaţie a Fondului Monetar Internaţional să vină în România la începutul anului 1970 pentru a demara negocierile tehnice.
Negocierile s-au purtat la Bucureşti între delegaţia Fondului condusă de Wittome – director pentru Europa – şi delegaţia română, care era formată din reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor (Florea Dumitrescu – ministru, conducătorul delegaţiei, Iulian Bituleanu – adjunct al ministrului, Costin Kiriţescu – monetarist, Gh. Crăiniceanu – directorul Direcţiei valutare, Dumitru Lăzărescu – specialist în relaţiile valutare), ai Ministerului Afacerilor Externe (Nicolae Ecobescu – adjunct al ministrului, Mada Ioan) şi alţi specialişti. Pe parcursul negocierilor, delegaţia noastră se consulta cu reprezentanţi din conducerea Băncii Naţionale, Vasile Malinschi – guvernator – şi ai Comitetului de Stat al Planificării, Gh. Stroe – vicepreşedinte. Periodic, îi informam direct pe Nicolae Ceauşescu şi pe Ion Gheorghe Maurer – prim-ministru.
În timpul negocierilor, cea mai importantă problemă au constituit-o stabilirea cotei de capital de participare, mărimea ei şi forma de depunere. Reglementările Fondului prevedeau că fiecare ţară care doreşte să devină membru trebuie să depună 90% din cotă la FMI , în aur. Eforturile pe care le face un membru la depunerea cotei se recompensează ulterior prin creditele folosite de la FMI care au un nivel de dobândă avantajos, mult mai mic decât pe piaţa bancară internaţională.
Discuţiile au fost mai complexe şi datorită faptului că între ţările dezvoltate – SUA, Franţa, Germania federală – se intensificaseră confruntările cu privire la rolul monetar al aurului, la necesitatea desfiinţării aurului ca “barometru” al stabilităţii dolarului etc. De asemenea, noi am dorit să ne clarificăm cât mai mult asupra condiţionărilor impuse de FMI şi BIRD la acordarea creditelor, asupra aspectelor legate de trecerea în perspectivă la convertibilitatea leului şi altele.
Negocierile tehnice au durat aproape doi ani, iar acordul de aderare l-am semnat, în numele Guvernului Român, la sediul FMI din Washington în decembrie 1972. După terminarea lor, când totul era convenit cu reprezentanţii Fondului, propunerile finale de aderare au fost discutate şi aprobate de Biroul Politic al partidului. Tonul discuţiilor l-a dat Ion Gheorghe Maurer, care a subliniat importanţa acestui pas istoric, exprimând susţinerea propunerilor. Toţi ceilalţi membri au susţinut şi aprobat propunerile de aderare. Despre negocieri, despre prezenţa delegaţiei FMI la Bucureşti , despre aprobarea propunerilor nu s-a făcut nici un fel de comentariu în mass-media.
Prezidiul sesiunii anuale a FMI-BIRD,Washington,1-5 septembrie1975
În timp ce negociam cu reprezentanţii Fondului, participam periodic şi la lucrările Comisiei Financiar-Valutare a CAER, conform programelor convenite. De câte ori mergeam la şedinţele acestei Comisii îl întrebam pe Nicolae Ceauşescu în ce moment vom informa ţările socialiste membre CAER asupra acţiunii României de a deveni membru al FMI şi Băncii Mondiale. De fiecare dată, Nicolae Ceauşescu îmi spunea că nu este încă momentul. Căuta o perioadă mai relaxată în relaţiile internaţionale, evita să tensioneze aceste relaţii cu ştiri inflamabile.
Eram în semestrul II al anului 1972. Sosise vremea în care urma să informăm partenerii noştri din CAER despre acţiunile României. La şedinţa Comisiei Financiar-Valutare a CAER, care avea loc la Moscova , erau prevăzute pe ordinea de zi probleme specifice, dar şi o Informare privind FMI şi BIRD. La discuţiile ce au avut loc toţi miniştrii Finanţelor din celelalte ţări au criticat sever politicile acestor instituţii capitaliste. În final, am luat cuvântul şi eu, arătând ce demersuri am întreprins pe linia aderării României la aceste organisme. S-a declanşat o adevărată discuţie furtunoasă: că România se aruncă în braţele capitalismului, că va fi subminată suveranitatea ţării, că România sparge unitatea ţărilor socialiste etc. Le-am spus, în final, că hotărârea autorităţilor române este luată, că ştim ce facem, că ştim să ne apărăm suveranitatea şi să promovăm interesele ţării. Am subliniat că această acţiune se încadrează în politica externă a României, de a dezvolta relaţiile cu toate ţările lumii, indiferent de orânduirea socială, şi cu organismele financiare internaţionale care pot contribui la dezvoltarea cooperării economice între ţări.
După şedinţă, miniştrii Finanţelor din Ungaria şi Polonia au venit la mine şi m-au rugat prieteneşte să le împărtăşesc şi lor din experienţa pregătirilor pentru aderare, subliniindu-mi că ţările lor nu-şi permit să facă ceea ce face România. Am stat cu fiecare ore întregi şi le-am spus cu amănunte cum am procedat şi cum ne gândim să acţionăm în relaţiile cu FMI şi BIRD. Menţionez că, înainte de a primi împuternicirea Guvernului Român de a semna Acordul de aderare la FMI şi BIRD, am prezentat propunerile de aderare Comisiilor Marii Adunări Naţionale. După ce am făcut prezentarea în faţa a sute de deputaţi care constituiau Comisiile, am fost interpelat de un deputat, pe nume Constantin Pârvulescu (fost secretar general al PCR, un cominternist cunoscut, care, totuşi, la un moment dat, a denunţat cultul personalităţii lui Ceauşescu într-un Congres al PCR – n.r.), dacă am examinat bine unde intrăm şi dacă acest act nu va afecta suveranitatea ţării? Am precizat în faţa Comisiilor reunite că am studiat cu răspundere politicile acestor instituţii şi m-am angajat că tot ce voi întreprinde în relaţiile cu FMI şi BIRD va sluji promovării interesului naţional. Comisiile au votat propunerile, iar eu am acţionat împreună cu reprezentanţii MAE pentru pregătirea semnării documentelor de aderare: ne-am consultat cu Ambasada României din SUA, cu reprezentanţii FMI şi BIRD, am stabilit data semnării (15 decembrie 1972), m-am pregătit pentru primele discuţii privind colaborarea cu cele două instituţii.
La sediul FMI din Washington în prezenţa reprezentantului Ambasadei României, Mircea Răceanu, am semnat Acordul de aderare a României la FMI. După acest moment, ambasadorul român în SUA, Corneliu Bogdan, a organizat o recepţie pentru a marca istoricul eveniment.
În faţa drapelului României şi al FMI, reprezentanţii celor două părţi au marcat începutul colaborării: din partea română: Florea Dumitrescu – ministrul Finanţelor, Corneliu Bogdan – ambasadorul României în SUA, Vasile Voloşeniuc – preşedintele BRCE, Mircea Răceanu – consilierul ambasadei; din partea Fondului: Lieftinck – director executiv la FMI , care a reprezentat mulţi ani grupul de ţări membre (Olanda, Iugoslavia, Israel, România) din care a făcut parte şi România, Wittome – director FMI pentru Europa, care a participat la negocierile de aderare de la început până la sfârşit şi alţi reprezentanţi ai FMI.
Înainte de semnarea Acordului de Aderare, MAE a desfăşurat, prin ambasadele României, o amplă activitate de informare a ţărilor membre la FMI şi BIRD cu privire la demersurile ce se fac pentru ca şi România să devină membru la aceste instituţii. După semnarea documentelor de aderare potrivit reglementărilor FMI şi BIRD, fiecare ţară urma să voteze primirea noului membru.
Astfel, s-a intensificat munca diplomatică din partea României solicitând sprijinul ţărilor dezvoltate, cu o pondere de vot importantă, în cadrul FMI să finalizeze procesul de votare pentru România. Procesul de votare din partea celorlalte ţări membre a prezentat o anumită particularitate, dat fiind că România era prima ţară socialistă din cadrul CAER care solicitase să devină membru (cu excepţia Iugoslaviei, care avea această calitate de la înfiinţarea celor două instituţii internaţionale financiare). Un sprijin substanţial l-a primit România atunci din partea autorităţilor din SUA, Anglia, Franţa, Germania Federală, Italia, Olanda şi a altor ţări membre.
Demersul României s-a bucurat atunci de aprecieri elogioase şi încurajatoare. În întâlnirile pe care le aveam în acei ani cu miniştrii Finanţelor, respectiv cu guvernatorii băncilor centrale din ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare, în calitatea lor de guvernatori sau viceguvernatori ai ţărilor respective la FMI şi BIRD, am fost profund impresionat de atitudinea lor plină de amabilitate şi de deschidere pentru o colaborare fructuoasă în avantajul ţărilor noastre, ceea ce ne-a stimulat în demersurile întreprinse în perioada următoare.
După ce România a devenit membru oficial la FMI , în cadrul unei întâlniri cu McNamara, preşedintele Băncii Mondiale, acesta mi-a spus: “Acum când România este membru al FMI şi al Băncii, ne-am gândit să-i acordăm pentru început credite într-un volum de un miliard de dolari”. În sinea mea mi-am zis că Banca Mondială doreşte să impresioneze autorităţile române şi celelalte ţări socialiste despre avantajele de care se bucură România ca membru la aceste organisme internaţionale.
În discuţii am mulţumit conducerii băncii pentru ce s-a gândit să facă pentru România şi l-am întrebat pe McNamara pentru ce putem folosi aceste credite, în ce domeniu, pentru ce obiective. Mi-a precizat: “În domeniul infrastructurii”. L-am întrebat în continuare dacă aceşti bani trebuie să-i restituim Băncii. El mi-a răspuns că “da, este normal sunt credite rambursabile, cu un anumit termen de graţie”.
I-am precizat că, dacă vom folosi creditele pentru autostrăzi, drumuri, poduri, nu vom putea restitui la scadenţă, după 10-15 ani, creditele, pentru că asemenea obiective nu aduc venituri decât în timp mai mare, 20-30 de ani. I-am mai spus că România nu este suficient de dezvoltată pentru a lua bani din alte sectoare pentru a rambursa creditele pentru infrastructură. Ca urmare, nu vom putea face apel la creditele oferite decât dacă le putem folosi pentru creşterea producţiei, pentru crearea de noi locuri de muncă, pentru sporirea veniturilor. Avem în programele noastre de dezvoltare economico-sociale obiective noi de realizat în diferite domenii ale industriei, agriculturii etc., avem obiective de modernizat.
McNamara mi-a precizat că reglementările Băncii nu prevăd astfel de credite. I-am menţionat că, dacă am putea primi credite pentru dezvoltarea producţiei materiale: bunuri de consum, utilaje, maşini, atunci vom avea posibilitatea să ne angajăm la un volum şi mai mare de credite decât un miliard de dolari. Mi-a părut rău că l-am dezamăgit, chiar pe primul om care ne-a întins o mână, ne-a sfătuit cum să dezvoltăm colaborarea cu marea finanţă a lumii, cum putem să contribuim la progresul economiei şi al ţării. Nu am dezarmat însă.
M-am despărţit de McNamara cu speranţa că vom găsi căile de colaborare. A fost un moment de insatisfacţie, dar care a pregătit o mare victorie, a unei colaborări benefice pentru România. Am reuşit să îmbunătăţim regulile Băncii Mondiale aplicate timp de circa 30 de ani, în beneficiul României şi al zecilor de ţări membre care au beneficiat ulterior de credite de producţie de la această instituţie.
Întors în ţară , l-am informat pe Nicolae Ceauşescu despre poziţia prezentată conducerii Băncii, care mi-a spus că am procedat bine. După câteva săptămâni, McNamara informa autorităţile române că Banca a examinat propunerile noastre şi a modificat reglementările. Astfel, România poate accesa credite şi pentru producţie. I-am mulţumit atunci, dar o fac şi azi. “FELICITĂRI domnule MCNAMARA. Aţi dovedit că aţi fost nu numai un mare strateg militar al SUA, dar şi un vizionar de frunte în domeniul economic, financiar şi bancar!”
Am pregătit obiectivele de finanţat împreună cu ministerele de resort, cu băncile (Banca de Investiţii şi Banca Agricolă) şi am început negocierile pe obiective concrete. În întreaga mea activitate ca ministru al Finanţelor am fost călăuzit de angajamentul luat în perioada de pregătire a aderării, că voi veghea şi voi milita în permanenţă pentru promovarea interesului naţional. Fiecare obiectiv pe care îl prezentam pentru a fi finanţat cu credite de la Banca Mondială era analizat împreună cu preşedinţii celor două bănci: Mihai Diamandopol, de la Banca de Investiţii, şi Ion Ruşinaru, de la Banca Agricolă (specialişti de înaltă clasă şi colaboratori de nădejde), prin prisma eficienţei, a creşterii producţiei, a productivităţii muncii şi a contribuţiei la creşterea exportului şi a veniturilor care să permită restituirea creditelor şi a dobânzilor aferente.
În perioada 1973-1989, România a beneficiat de credite de la FMI şi Banca Mondială de circa şase miliarde de dolari, credite care au contribuit la creşterea economică, la industrializarea României, la modernizarea agriculturii şi a altor domenii.
Experienţa arată că orientarea creditelor primite de la Banca Mondială , în special pentru dezvoltarea şi tehnologizarea producţiei, a permis României creşterea exporturilor şi a încasărilor valutare, asigurarea surselor pentru rambursarea creditelor primite şi creşterea veniturilor populaţiei.
Analiza relaţiilor altor ţări cu FMI şi Banca Mondială mai scoate în evidenţă că finanţarea din credite cu prioritate a infrastructurii a dus multe ţări la creşterea datoriei externe, la sărăcie şi mizerie. Sunt edificatoare în acest sens relatările şi concluziile cuprinse în cartea: “Confesiunile unui asasin economic”.
Autorul volumului, John Perkins, arată că, după ce a ajutat ţările în care a lucrat cu credite de la Banca Mondială să realizeze aeroporturi, autostrăzi, să construiască centrale care să producă electricitate etc., deci a contribuit la modernizarea ţărilor respective, a ajuns la constatarea că sărăcia şi mizeria sunt mai mari după îndatorarea ţărilor decât la început şi se consideră vinovat, se consideră asasin economic. John Perkins a avut curajul să descrie asasinii economici astfel: “Mercenarii sau asasinii economici (AE) sunt profesionişti extrem de bine plătiţi care escrochează ţări din întreaga lume pentru sume ajungând la trilioane de dolari. Ei direcţionează bani de la Banca Mondială , de la Agenţia SUA pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), precum şi de la alte organizaţii de «ajutorare» străine către seifurile corporaţiilor gigant şi buzunarele acelor câtorva familii de bogătaşi, care controlează resursele naturale ale planetei. Mijloacele de care uzează în acest scop, variază de la rapoarte financiare frauduloase, alegeri trucate, mită, şantaj, sex, ajungând până la crimă.”
Am făcut această prezentare pentru a atrage atenţia autorităţilor române că au o mare răspundere în angajarea şi utilizarea creditelor de la Banca Mondială , mai ales acum, când s-a pus problema angajării unui credit de multe miliarde euro, pentru a nu lăsa generaţiilor viitoare un cadou amar – care le poate otrăvi viaţa.
Revenind la relaţiile de început dintre România şi Banca Mondială, în primii 10 ani de la aderare, România a încheiat 33 de acorduri de împrumut pentru proiecte din industrie, agricultură, transporturi şi altele. Folosirea creditelor de la Banca Mondială pentru asemenea proiecte, concomitent cu creşterea producţiei interne, a contribuit la mărirea volumului de investiţii în economia naţională de la patru miliarde dolari, cât era acest volum în anul 1970, la circa 10 miliarde de dolari în fiecare din anii următori. Din cele 33 de proiecte creditate, 17 erau finanţate prin Banca de Investiţii, iar alte 16 erau finanţate prin Banca pentru Agricultură şi Industria Alimentară. Din totalul proiectelor 15 obiective s-au realizat integral cu echipamente şi materiale din ţară, ceea ce a impulsionat dezvoltarea unor sectoare ale industriei, dar a avut şi un impact negativ, ducând la unele întârzieri în punerea în funcţiune a obiectivelor respective.
Pentru fiecare proiect de investiţie finanţat cu credite de la Banca Mondială , Banca de Investiţii şi respectiv Banca Agricolă ţineau o evidenţă strictă privind folosirea creditului – Fişa creditului şi problemele intervenite în execuţie. Periodic, Banca şi ministerul de resort analizau problemele şi stabileau măsurile care trebuiau luate. Deseori, asemenea analize se făceau în cadrul Guvernului, care se încheiau cu soluţiile de aplicat pentru finalizarea obiectivului şi atingerea parametrilor proiectaţi (producţie, productivitate, venituri la 1.000 lei fonduri fixe, export etc.).
În anul 1977, de exemplu, au fost înfiinţate şi reorganizate peste 100 de întreprinderi şi centrale economice: industriale, de construcţii etc. (Întreprinderea de produse electronice şi electrice “Electroargeş” cu sediul în Curtea de Argeş, Întreprinderea de ţevi Zalău, Combinatul industrial pentru construcţii de maşini în oraşul Bistriţa, Combinatul de fibre sintetice Câmpulung, Întreprinderea de maşini unelte, accesorii şi scule în municipiul Baia Mare, Întreprinderea de rulmenţi grei Ploieşti, Întreprinderea de ţevi sudate Zimnicea, Întreprinderea de anvelope Zalău etc. Unele din aceste întreprinderi au fost finanţate şi cu credite de la Banca de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD).
În perioada 1972-1989, România, în calitate de membru al FMI şi BIRD, a reuşit să construiască cu credite de la Banca Mondială obiective de mare importanţă pentru economia românească: Combinatul de oţeluri speciale Târgovişte, Întreprinderea de ţevi Roman, Combinatul de fibre sintetice Câmpulung Muscel, Întreprinderea de anvelope Zalău, Combinatul de îngrăşăminte chimice Bacău, dezvoltarea Combinatului chimic Craiova, Uzina hidroelectrică Râul Mare Retezat, CTE Turceni etapa a II-a şi multe alte zeci de unităţi economice care au creat zeci de mii de locuri de muncă, au mărit avuţia naţională a ţării.
În realizarea unor astfel de obiective efortul propriu al ţării a fost determinant. Rata acumulării din venitul naţional a fost forţată o bună perioadă de timp. În intervalul 1970-1989, ponderea fondului de acumulare în venitul naţional utilizat a fost între 29,5-36,0%. În structura fondului de acumulare suma investiţiilor nete a marcat o dinamică puternică. Această rată forţată a avut şi un efect negativ. Mărindu-se frontul de investiţii peste puterile economice ale ţarii multe obiective nu au fost terminate la termen, ducând la imobilizarea unor fonduri importante, la scăderea eficienţei economice. În acest context este de menţionat că specialiştii FMI şi BIRD, în discuţiile cu reprezentanţii României, abordau asemenea aspecte, dar nu condiţionau acordarea împrumuturilor de o manieră insuportabilă. Contau în mare măsură pe răspunderea autorităţilor române.
După 1989, conţinutul negocierilor şi al acordurilor de împrumut a fost diametral opus. Aceste acorduri au avut un caracter blocant, distructiv, demolator. În analizele şi scrierile mele am caracterizat acordurile încheiate după 1989 antieconomice, antinaţionale şi anticonstituţionale.
Asemenea acorduri prevăd: se închid atâtea întreprinderi, se lichidează atâtea combinate industriale, agricole etc. Reiau aici o formulare din Acord: “Iniţierea privatizării a 50 de întreprinderi acceptabile pentru Banca Mondială” (deci nu contează părerea României??) prin aşa-numita metodă «în pachet» aceste întreprinderi reprezintă 10,7% din capitalul social al FPS”. Deci întreprinderile se vând în pachet, deşi au fost făcute una câte una, chiar cu bani de la Banca Mondială. Desigur, vina este a autorităţilor române care s-au abătut grav de la angajamentul luat la Aderarea României la FMI şi BIRD, potrivit căruia colaborarea cu FMI şi BIRD va acţiona în direcţia promovării interesului naţional, şi de la prevederile Constituţiei României. Asemenea acorduri au dus la dezindustrializarea României, la jefuirea avuţiei naţionale şi la îndatorarea gravă a ţării, de aceea propun Parlamentului României şi preşedintelui ţării să ceară politicienilor şi guvernanţilor care au participat la ruinarea economiei şi la falimentarea ei să-şi asume răspunderea şi să stabilească sancţiuni pe măsura faptelor