vineri, 29 mai 2015

Dr. Călin Georgescu- Naționalismul, ideologia secolului XXI

Naționalismul, ideologia secolului XXI
OPINIIDEZBATERI

http://www.cotidianul.ro/nationalismul-ideologia-secolului-xxi-237251/

Suveranitatea României trebuie trăită constant de fiecare român în parte. Iar de interesul naţional al ţării noastre trebuie să se ţină cont şi să fie respectat de orice ţară sau popor din lumea asta, aşa cum şi noi avem datoria morală să facem la fel.

Anticiparea ne stă la îndemână, aşa că înainte de orice vorbă sau acţiune subiectivă trebuie gândit de o mie de ori dacă este în interesul naţional, adică al nostru al tuturor. În acest loc, al interesului naţional, trebuie să ne găsim în orice moment al vieţii, chiar dacă nu ne-am plăcut sau înţeles întotdeauna. Un conducător de ţară patriot şi înţelept nu este cel care pe timpul mandatului său duce bătălii permanente, şi acelea perdante, ci este cel care menţine pacea şi buna înţelegere pentru ca ţara să se poată dezvolta şi să-şi întărească suveranitatea. Trăim într-o lume în care tema principală trebuie să fie o cooperare internaţională din ce în ce mai largă şi în care buna vecinătate trebuie cultivată şi întărită, ca semn de respect şi civilizaţie.

Din păcate, în ţara noastră lacheismul este la putere, iar politicienii şi pseudotehnocraţii de serviciu sunt mai neoconi decât neoconservatorii din SUA. Economia reală nu poate fi manipulată cu vorbe, iar pentru politica internaţională unipolară bat deja clopotele. Vremea în care mintea va fi liberă, critică şi independentă se apropie, aşa cum este aproape şi vremea când România va fi ţara noastră, nu a altora, şi va fi un stat naţional unitar modern, respectat şi onorat, pentru ceea ce face, de toată lumea. Iar noi, poporul român, cel drept şi creştin ortodox, nu vom dansa după orice lăutar, ci după glasul sufletului nostru care de peste două mii de ani stă de veghe şi de strajă în apărarea şi spre lauda pământului acestuia pe care ni l-a dat Dumnezeu.

De la începutul crizei ucrainene, oficiali români de prim rang au reacţionat violent şi obedient, la nivel retoric, în faţa unei aşa-zise ameninţări ruseşti iminente la adresa ţării noastre. Declaraţiile conducătorilor instituţiilor importante din ţară, amplificate de mass-media, au creat o isterie războinică faţă de o situaţie care ar fi necesitat calm şi relaxare atât timp cât nu te simţi cu musca pe căciulă. Departe de a fi o ameninţare reală, aşa-numita stare de alertă, sau de potenţial război, este o manipulare nu doar grosolană, ci şi jignitoare la adresa condiţiilor precare de trai din România, care ar trebui să constituie principala preocupare a clasei politice. Scopul manipulării este să stârnească ura românilor faţă de poporul rus, să marcheze puncte într-un an electoral şi să distragă atenţia de la gravele probleme ale României, pe care actuala clasa politică este incapabilă să le soluţioneze. Marile ameninţări la adresa României sunt incompetenţa, laşitatea şi trădarea de ţară, nu Rusia sau altă naţiune!

Interesul României este ca această criză ucraineană să ia sfârşit cât mai curând. Trebuie să apărăm interesele naţionale, şi nu pe cele ale mafiei financiare globale şi ale marilor corporaţii transnaţionale. Manipulările abjecte la care se pretează presa şi politicienii din România nu sunt decât ecoul unui imens aparat propagandistic neoliberal desfăşurat la scară mondială. Se încearcă prin toate mijloacele să se justifice ceea ce nu poate fi justificat: o lovitură de stat antirusească, instrumentalizată din zona atlantică, într-o ţară ale cărei graniţe de vest se află la doar câteva sute de kilometri depărtare de Moscova.

Evoluția creată în Transnistria suscită mai multă îngrijorare printre politicienii noștri decât pierderea suveranității României, cu tot ce înseamnă aceasta: vânzarea terenurilor agricole și a resurselor naturale către străini, îndatorarea țării la FMI. România nu trebuie să fie preocupată de Transnistria, ci de teritoriile românești cum ar fi Nordul Bucovinei și Basarabia de Sud, precum și de soarta bisericilor și a școlilor românești din Ucraina. Nu avem ce căuta în jocul altora, mai ales când din punct de vedere istoric lucrurile sunt foarte clare. Clasa politică românească gândeşte mic şi acţionează şi mai mic. Murim de grija altora, ne preocupă problemele lor când noi înşine suntem în prăpastie ca ţară, din mai toate punctele de vedere: economic, social, politic! Este o absurditate! Trebuie să ne concentrăm pe factorul intern de dezvoltare a ţării, pe întărirea statului naţional, unitar, modern, şi nu pe ţinte false care, oricum, dacă am vrea cumva să le atingem au un deznodământ clar, previzibil.

Mai catolici decât Papa, unii oficiali români (vezi Renate Weber) au cerut, cu o obedienţă care stârneşte râsul, sancţiuni împotriva Rusiei mult mai dure decât au cerut UE sau chiar Statele Unite. În contextul marilor provocări la care trebuie să răspundă omenirea, efectele izolării şi sancţionării Rusiei se vor repercuta negativ asupra tuturor ţărilor lumii. Rusia nu poate fi scoasă din cărţi. Iar pe de altă parte, unde este dialogul trâmbiţat în toate consiliile ONU, unde este libertatea de exprimare, unde este transparenţa, unde este buna înţelegere dintre noi? O ţară precum SUA, care a răspuns până acum negativ la toate documentele internaţionale mari legate de protecţia mediului – principala problemă, de rangul cel mai înalt, a omenirii –, de salvarea vieţii şi a Pământului, cum poate să înţeleagă sau să participe cu eforturi pozitive în arena internaţională diplomatică?

Vizita asistentului secretarului de stat american Hoyt Yee a creat în România o euforie mediatică. NATO ne va proteja! Cât de naiv sau de inconştient poţi să fii ca să te liniştească nişte mesaje trimise de SUA printr-un funcţionar de rang inferior al Departamentului de Stat? „Exceptând cazul în care ne-am pierde minţile, noi (americanii) nu ne vom lupta cu Rusia pentru un teritoriu pe care nici un preşedinte (american) nu l-a considerat vital pentru noi“, scrie Pat Buchanan, „senior adviser“ pentru trei preşedinţi americani (Nixon, Reagan, Ford) şi candidat la preşedinţia Statelor Unite în anul 2000 (extras din articolul „Nationalism, Not NATO is our Great Ally“, Patrick J. Buchanan –Official Website). Republicanul Ron Paul, membru al Camerei Reprezentanţilor până în 2013, este altă celebritate a vieţii politice americane care a criticat poziţia guvernului ţării sale în criza ucraineană: „Adevărul este că puciul de acum câteva săptămâni, menit să-l răstoarne de la putere pe preşedintele ales Victor Ianukovici a fost pus la cale de acelaşi grup: NATO, Uniunea Europeană, Statele Unite şi FMI... În Ucraina lucrurile sunt încurcate, iar încurcătura este din ce în ce mai mare. Ar fi mult mai bine pentru ucraineni, pentru europeni, pentru ruşi şi pentru poporul american dacă noi ne-am ţine deoparte şi am urma principiile unei politici externe non-intervenţioniste. Să nu le trimitem bani şi arme. Să nu ne amestecăm şi să nu luăm partea unora sau altora dintre cei implicaţi în conflict“ (extras de pe Ron Paul Channel).

Multe personalităţi de vază americane, cu o vastă experienţă pe scena politică, împărtăşesc astfel de opinii. Doar că opiniile lor nu pătrund în România, ocupată de marile corporaţii şi servilă până la trădare prin politicienii săi corupţi. În ţara noastră, cei care încearcă să prezinte puncte de vedere echilibrate sau alternative, care contrazic interpretările oficiale, sunt etichetaţi imediat drept rusofili. Pe reţelele de socializare, dar şi în mass-media există o largă „patologizare“ a dezbaterilor pe această temă: practic asistăm la un dialog al surzilor în care participanţii se acuză reciproc de rusofobie şi rusofilie. Oare românii şi ruşii nu mai pot să întreţină relaţii normale între ei? Este un semn de maladie mentală dacă apreciezi sau critici cu obiectivitate Rusia? Este foarte trist că s-a ajuns la o asemenea situaţie nemaiîntâlnită de foarte mult timp în relaţiile României, ale românilor în general, cu alte popoare. Din fericire, adevărul este unic şi biruitor, el nu poate fi obiectul artei persuasiunii, trebuie doar enunţat.

Prin poziţia sa geostrategică, România este constrânsă să aibă relaţii diplomatice foarte bune cu toate ţările lumii, în special cu ţările mari şi în mod particular cu vecinii ei – pe care i-a moştenit, nu i-a inventat. Trăim într-o perioadă în care este nevoie de cooperare internaţională din ce în ce mai largă, o cooperare care nu ar trebui să aibă nimic de-a face cu interesele financiare meschine.

Populaţia românească, covârşită de greutăţile zilnice şi cu atenţia fixată pe acţiunile imediate şi pe termen scurt ale pseudopoliticienilor mioritici, n-are ochi şi urechi pentru a percepe noile realităţi planetare. În mod greşit, foarte mulţi români încă mai văd în SUA un bastion al democraţiei şi un apărător al legalităţii, iar pe ruşi nu-i diferenţiază de sovietici. Ei cred că Rusia este aceeaşi Uniune Sovietică, mai restrânsă teritorial şi mai slăbită.

Când vorbim de SUA şi Rusia, trebuie să ne referim la ceea ce sunt aceste ţări în realitate, şi nu la imaginea falsă din mintea noastră. Rusia de astăzi se străduie să se lepede de balastul sovietic şi să devină o putere conservatoare. O restauraţie conservatoare ar însemna pentru Rusia revenirea la normalitate a unei ţări care, înainte de catastrofalul experiment bolşevic, fusese o redută a monarhiei creştine. Kremlinul – scrie „New York Times” – „defineşte rolul Rusiei pe plan mondial nu pe baza învechitei paradigme a Războiului Rece, ci mai degrabă pe baza unei viziuni diferite care favorizează suveranitatea statului-naţiune şi stabilitatea status quo-ului în faţa răspândirii democraţiei de tip occidental“ (citat de William S. Lind în „Russia's Right Turn“, American Conservative, 11 februarie 2014). Din păcate, în loc să aprecieze dorinţa de schimbare a Rusiei, să salute renaşterea unei Rusii conservatoare, Occidentul i-a aplicat o lovitură dură tocmai când Rusia era pe drumul cel bun. Anatemizarea preşedintelui Putin ne demonstrează că direcţia tradiţional-naţionalistă a Rusiei de astăzi nu este văzută cu ochi buni de Noua Ordine Mondială neoliberală.

Trebuie să înţelegem că, în conflictul actual dintre SUA şi Rusia, nu este vorba numai de o înfruntare geopolitică, ci şi, sau poate mai ales, de una ideologică. „Lumea s-a întors cu fundul în sus. America, condamnând şi chiar atacând alte ţări pentru a impune ‘democraţia’ şi definiţii iacobine ale drepturilor omului, devine liderul Stângii internaţionale. Rusia îşi reafirmă rolul ei istoric ca lider al Dreptei internaţionale. Aceasta este o răsturnare de importanţă istorică“, scrie în articolul „Russia's Right Turn“, publicat în revista American Conservative, William S. Lind, reputat expert american în probleme militare şi analist al conservatorismului cultural. Pat Buchanan exprimă aceeaşi idee încă şi mai tranşant: „Condamnându-i pe ‘bolşevicii’ care au cedat Ucrainei Crimeea, Putin a declarat: ‘Să-i judece Dumnezeu’. Ce se întâmplă de fapt? După moartea marxism-leninismului, Putin consideră că o nouă luptă ideologică este în curs de desfăşurare, o luptă între un Occident depravat, condus de Statele Unite, şi o lume tradiţionalistă, pe care Rusia s-ar simţi mândră s-o conducă. În noul război dintre credinţe, spune Putin, Rusia se află de partea lui Dumnezeu, iar Vestul este Gomora“ (extras din „Vladimir Putin, Christian Crusader?“, în American Conservative, 4 aprilie 2014). Concluzia lui Buchanan nu lasă loc nici unui echivoc: Putin, departe de a fi „un nenorocit de kaghebist“, „presupusul hoţ, mincinos şi ucigaş care conduce Rusia“, aşa cum îl descrie propaganda neoliberală, se comportă mai degrabă ca un „cruciat creştin“. În actualul context, care a fost complicat de către alţii, Putin înfige adânc steagul suveranităţii în solul creştinismului tradiţional.

Orice părere am avea despre Vladimir Putin, realităţile actuale confirmă că preşedintele Rusiei are dreptate: multe ţări euro-atlantice s-au îndepărtat de rădăcinile lor, inclusiv de valorile creştine. Au adoptat politici ce plasează pe acelaşi plan familia cu mai mulţi copii şi parteneriatul între persoane de acelaşi sex, credinţa în Dumnezeu alături de credinţa în Satana. Occidentul a înlocuit valorile creştine cu valorile Hollywood-ului şi a capitulat în faţa revoluţiei sexuale. Divorţul facil, promiscuitatea, pornografia, promovarea deşănţată a LGBT (colectivitatea lesbiană, gay, bisexuală şi transsexuală), agitprop-ul feminist, avortul, căsătoria între persoane de acelaşi sex, eutanasia, sinuciderea asistată sunt tot atâtea căi de decadenţă culturală şi degradare personală – căi pe care Rusia nu vrea să le urmeze. Rusia se pronunţă pentru valorile tradiţionale, apărarea identităţii naţionale şi a unei lumi a diversităţii culturale şi civilizaţionale, cu multiple centre de putere (SUA, Rusia, China, ţările BRICS, ţările ortodoxe). Ministrul de Externe al Suediei, un neoliberal, o spune clar: „Există o nouă mentalitate politică, cel puţin la Kremlin. Ei intenţionează să construiască un bastion ortodox împotriva Vestului“. „Bastionul ortodox“ nu este împotriva Vestului în general, ci împotriva ambiţiilor mondialiste ale acelui Occident neoliberal care a pierdut contactul cu realitatea. Nu numai Rusia, dar cea mai mare parte a omenirii, inclusiv majoritatea oamenilor de bună credinţă din Occident, se opun Noii Ordini Mondiale, susţinută de „braţul înarmat“ al SUA. Este un sistem unipolar care a impus în lume „multiculturalismul“ uniformizator, „corectitudinea politică“ şi capitalismul financiar bazat pe îndatorarea ţărilor şi politica de jaf colonial practicată de marile corporaţii. Ce este rău în a i te opune?

În prezent, SUA nu sunt puterea anticomunistă pe care o aşteptau bunicii noştri, nici America lui Thomas Jefferson. Este în mare parte „statul adânc“ (Deep State). Conform definiţiei lui Mike Lofgren (http://en.wikipedia.org/wiki/Mike_Lofgren), un respectat analist american, fost membru republican al Congresului, „statul adânc“ este o vastă încrengătură de interese guvernamentale, corporatiste şi interese legate de complexul militar-industrial. „Statul adânc“ se sustrage controlului democratic şi influenţează în mod decisiv politica externă a SUA. Din păcate, ultimii 65 de ani de politică externă americană s-au bazat pe intimidare. „Fie faceţi ce spunem noi, fie vom trimite forţe să vă invadeze şi să vă ocupe ţara.“ De la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, ei au invadat ţară după ţară. Ei – „ei“ însemnând conducerea SUA – au ordonat bombardarea Serbiei, invadarea Irakului şi a Afganistanului. Un lung şir de războaie, de „revoluţii colorate“ instrumentate şi de exemple de folosire a sancţiunilor economice pentru a intimida economii mai vulnerabile. În zonele lor de influenţă, ei îşi impun lacheii la conducerea ţărilor pentru a le slăbi şi aservi, aşa cum se întâmplă în cazul României.

Poporul american ştie că o asemenea politică externă nu este în folosul lui şi al naţiunilor lumii. Americanii sunt un popor care a trudit din greu ca să-şi construiască ţara. Şi-au dorit o republică prosperă, nu un imperiu globalist! Oare pe cine nu respectă guvernul SUA? În primul rând nu-şi respectă propriii cetăţeni. Cum ar putea, atunci, să respecte cetăţenii altor naţiuni? Încrederea poporului american în administraţia Obama este acum de 8%. Ce se mai poate spune?

Este o adevărată tragedie pentru omenire că SUA au îmbrăţişat Noua Ordine Mondială şi ideologia neoliberală a globalismului cu fervoarea milenaristă a comunismului. Ideologiile globalismului încearcă să legitimeze o lume unipolară reconstruită după dogmele neoliberale, militează pentru slăbirea sau distrugerea autorităţii statelor naţionale în faţa entităţilor non-statale (companiile transnaţionale, instituţiile financiare gen FMI) ca şi pentru „corectitudine politică“.

Este puţin cunoscută originea actualei Noi Ordini Mondiale prin care principiile globalismului sunt impuse întregii omeniri. Noua Ordine Mondială este rezultatul unei uriaşe inginerii economice şi geopolitice care a dus la convergenţa sistemelor sovietic şi occidental într-un proiect unipolar de dimensiuni planetare. Propaganda neoliberală, atât de dreapta cât şi de stânga, prezintă Noua Ordine Mondială ca pe împlinirea definitivă şi glorioasă a istoriei omenirii. De fapt, este o legitimizare a ordinii neoliberale care funcţionează în avantajul marilor corporaţii şi al instituţiilor financiare.

Pe 15 decembrie 1987, în faţa Senatului american, republicanul Jesse Helms, preşedintele Comisiei pentru relaţii externe din cadrul Senatului, demasca proiectul Noii Ordini Mondiale ce urma să fie construită după căderea planificată a comunismului: „Examinând atent ceea ce se petrece în spatele uşilor închise constatăm că grupuri de interese de pe lângă Departamentul de Stat, Departamentul de Comerţ, marile centre bancare, marile reţele mass-media, universităţi, industria filmului, mari fundaţii non-profit acţionează împreună cu stăpânii de la Kremlin în slujba a ceea ce unii numesc Noua Ordine Mondială. Organizaţii private precum Council on Foreign Affairs, The Royal Institute of International Affairs, The Trilateral Commission, The Darmouth Conference, The Aspen Institute for Humanistic Studies, The Atlantic Institute şi grupul Bilderberg sunt puse să răspândească şi să coordoneze planurile în vederea realizării aşa-numitei Noi Ordini Mondiale în marea finanţă, marile centre de afaceri, cercurile universitare şi guvernamentale... Astăzi ideologia acestor grupuri se numeşte globalism. [...] Din punctul de vedere globalist, statele şi graniţele naţionale nu mai contează. Filosofiile şi principiile politice par să devină o chestiune relativă. Chiar şi constituţiile devin irelevante în exercitarea puterii. Libertatea şi tirania nu mai sunt privite ca fiind în mod necesar rele sau bune, şi în nici un caz nu sunt o componentă a politicii. Globalismul consideră că activităţile forţelor financiare şi industriale trebuie să fie orientate spre transpunerea în viaţă a proiectului unei singure societăţi globale. Aceasta se va realiza în principal prin convergenţa sistemelor american şi sovietic. Singurul lucru care contează cu adevărat pentru aceste grupuri este obţinerea de profituri maxime, profituri rezultate dintr-o practică pe care eu o numesc capitalism financiar, un sistem bazat pe doi mari piloni: îndatorarea ţărilor şi politica de monopol. Acesta nu este capitalismul real, este drumul spre concentrarea monopolistă a activităţii economice şi spre sclavie politică“ (Senator Jesse Helms, Congressional Record, Vol. 133, p. 18146, 1987).

Se cunosc prea bine efectele înrobirii României de către Noua Ordine Mondială neoliberală. Nu se vorbeşte însă mai deloc în ţara noastră despre efectele acesteia asupra promotorului ei entuziast, Statele Unite ale Americii. Chiar în „anii de glorie“ 2000-2009 dinainte de criză, precizează Pat Buchanan în articolul „Dismantling America“, producţia industrială a SUA a scăzut pentru prima dată după 1930. Odată cu ea, a scăzut PIB-ul şi au dispărut 5,8 milioane de locuri de muncă, ceea ce echivalează cu una din trei slujbe existente înainte de anul 2000. Pierderea fără precedent a locurilor de muncă a fost parţial compensată prin sporirea cu 1,9 milioane a numărului angajaţilor guvernamentali. În ţara care predică altora austeritatea şi „guvernul restrâns“, pentru guvern lucrează mai mulţi oameni decât în industrie. Deficitele comerciale s-au ridicat în medie la 500-600 de miliarde anual timp de zece ani, trăgând Statele Unite în jos şi ridicând China la nivelul unei puteri mondiale. Produsele „Made in USA“ au dispărut de pe piaţa americană, fiind înlocuite de cele din import cumpărate cu bani împrumutaţi tot din străinătate. S-a ajuns la situaţia umilitoare în care Pentagonul nu poate găsi deocamdată un înlocuitor al motoarelor ruseşti RD-180 care propulsează rachetele americane Atlas V (datorită sancţiunilor impuse Rusiei, importul acestor motoare a fost interzis) (conform articolelor din revista Bloomberg, „Pentagon Asks Air Force about Russia Rocket Engine“ şi postului tv Russia Today, „Pentagon Says it cannot replace Russian rocket engines“). Aşa cum Rusia comunistă a plătit un preţ enorm pentru menţinerea în viaţă a Uniunii Sovietice, tot aşa poporul american trebuie să plătească preţul uriaş al proiectului unipolar neoliberal al Noii Ordini Mondiale. Cobaiul pe care se testează mai întâi „binefacerile“ corporatiste – hrană modificată genetic, apă poluată de fracturarea hidraulică, ingineriile financiare, manelismul holliwoodian, austeritate economică etc. – este în primul rând poporul american. Nu este un popor fericit – toate statisticile indică acest lucru – ci un popor urgisit. Poate mai urgisit decât noi, europenii, care trebuie să plătim costurile imense ale birocraţiei supranaţionale a Uniunii Europene. Globalismul nu este în folosul omului de rând şi al statului naţional, ci în folosul elitelor cosmopolite şi al superbogaţilor, al marilor corporaţii şi al instituţiilor financiare.

Nu trebuie să ne fie însă teamă. De globalism şi de susţinătorii lui interni şi externi ne va apăra dragostea de ţară, dacă ştim să o trăim cu adevărat şi s-o creştem în suflet. Sau, ca să-l citez din nou pe Buchanan, „naţionalismul, nu NATO este aliatul nostru“.

Societatea românească bine manipulată echivalează naţionalismul cu şovinismul, xenofobia, antisemitismul. În ultimii 25 de ani am fost condiţionaţi să gândim că apărarea identităţii şi suveranităţii naţionale înseamnă aceste trei cuvinte. Ele au fost folosite pe post de spray paralizant, ca să ne anihileze reacţiile de apărare când încercăm să protestăm contra pierderii identităţii şi jafului sistematic la care a fost supusă România de către agenţii culturali şi economici ai neoliberalismului globalizant. Nu NATO a distrus Uniunea Sovietică! Nu tancurile Abrams au sfărâmat bolşevismul care ştergea identităţile naţionale pentru a forma un om nou fără rădăcini, ci sacrificiul patrioţilor români, ruşi, polonezi, lituanieni. Dacă ruşii n-ar fi fost naţionalişti, Uniunea Sovietică nu s-ar fi destrămat. Naţionalismul polonez cu rădăcinile lui creştine a insuflat rezistenţa anticomunistă a sindicatului Solidaritatea; naţionalismul lui Ceauşescu a salvat România în 1968, iar în 1989 românii au murit pentru dezrobirea României, nicidecum pentru Noua Ordine Mondială, „drepturile omului“ şi ale comunităţii gay!

Putin este un naţionalist care nu vrea să mai audă de Noua Ordine neoliberală şi ruşii îl aplaudă pentru această atitudine curajoasă. Popularitatea sa derivă din apărarea consecventă a intereselor ruseşti. De discutat poate fi modul în care Rusia acţionează pentru apărarea acestor interese. Nu putem să-i negăm însă dorinţa legitimă de a-şi reclădi suveranitatea şi fiinţa naţională pe baza propriei istorii, limbi, culturi şi identităţi etnice. Să nu uităm că toate acestea au fost grav afectate de sovietici şi de neoliberalii din timpul perioadei Elţîn. N-ar trebui oare să ne apărăm şi noi interesele naţionale şi nu pe cele ale globalismului colonizator?

Precum Uniunea Sovietică la sfârşitul anilor ’80, Noua Ordine Mondială este muribundă. Uniunea Europeană, copilul de suflet al globalismului, este şi ea pe cale să-şi dea obştescul sfârşit. Nu numai Rusia cunoaşte un reviriment al naţionalismului. La alegerile din luna mai pentru PE vom asista la o spectaculoasă victorie a partidelor naţionaliste, printre care UKIP din Marea Britanie, Frontul Naţional din Franţa, partidul lui Geert Wilders din Olanda. Toate aceste partide ar dori ca ţările lor să părăsească UE, care în actuala configuraţie este o creaţie artificială, globalistă.

Dacă dorinţa lor este de înţeles, de ce să ne scandalizeze voinţa ruşilor şi rusofonilor din Estul Ucrainei de a se separa de populaţia din Vestul ţării? Din păcate, populaţia Ucrainei trăieşte o dramă, Ucraina însăşi fiind un produs al imperiului sovietic, o formaţiune statală artificială. Kievul înseamnă Rusia kieveană, iar Rusia moscovită nu-şi va ataca niciodată fraţii de sânge. Rusia va reacţiona însă cu fermitate dacă se va insista pe aceeaşi formulă ca în fosta Iugoslavie. Criza provocată în Ucraina este ultima zvâcnire a Noii Ordini Mondiale, o încercare disperată de a revitaliza proiectul unei lumi unipolare. Chiar mai mult decât România, acest stat lipsit de istorie şi experienţă a căzut repede pradă oligarhilor lacomi şi forţelor transnaţionale. Potrivit academicianului rus Andrei Fursov, Chevron, parte din imperiul Rockfeller, deţine deja regiunea Ivano-Frankivsk, iar clanul Rothschild, prin „Rothschild Europe“ şi „Royal Dutch Shell“ este activ în partea de est a Ucrainei (articol în engleză, „Battleground Ukraine: A Comprehensive Summary“)... Situaţia haotică nu va face decât să-i ajute, pe ei şi pe alţii de calibrul lor, să înşface pe nimic bunurile şi bogăţiile ţării. Acesta este de fapt scopul ordinii neoliberale: controlul resurselor statelor naţionale.

Iată de ce România are nevoie de un nou naţionalism adaptat provocărilor secolului XXI!

Un naţionalism bazat, mai presus de toate, pe viziunea creştină a limitei, a înfrânării şi a dragostei faţă de Hristos şi faţă de aproapele nostru. Suveranitatea naţională cere acţiune şi faptă creştin ortodoxă, care întăresc mediul comunitar, ideea de dezvoltare durabilă şi de cooperare între naţiuni suverane, pentru apărarea propriului patrimoniu natural şi cultural, ţinând seama că avem o singură planetă. Trebuie să cooperăm cu celelalte naţiuni, nu pe baze abstracte şi interese financiare înguste, după legile neoliberalismului, ci pe bază de vecinităte sau/şi afinitaţi etnice şi culturale.

Naţionalistul român adevărat acţionează din dragoste, nu din ură. Resentimentul şi ura faţă de alte popoare îi sunt sentimente necunoscute. Dimpotrivă. El consideră că binele pe care îl doreşte ţării sale, cum ar fi suveranitatea naţională, controlul asupra patrimoniului natural şi cultural, trebuie să fie şi binele de care să beneficieze celelalte naţiuni. De pe această poziţie încearcă să înţeleagă conflictele din lume. Nu este însetat de răzbunare, ci de dreptate. Deşi iubeşte tradiţia şi respinge partea decadentă a societăţii moderne, naţionalistul nu este pironit în trecut sau într-o viziune defetistă asupra lumii. Nici nu este „izolaţionist“, repliat asupra lui însuşi. În relaţiile internaţionale, va condamna orice stat artificial care va oprima o colectivitate istorică de pe teritoriul lui. Nu este etnicist sau rasist. Luptă ca să-şi apere „nevoile şi neamul“ şi întreaga civilizaţie românească. Pentru că România este mai mult decât o ţară, este o civilizaţie.

A fi naţionalist român înseamnă să fii, fără rezerve. un apărător al statului-naţiune. Naţiunea este vatra comunităţilor organice – familie, parohie, sat, comunităţi voluntare gen bresle, cooperative –, fără de care nu poate exista o societate stabilă, prosperă şi dreaptă. În ultimii 25 de ani, naţiunea noastră a fost fragmentată în mici „bisericuţe“ cu interese divergente. Dintr-un popor unit suntem pe cale să devenim o populaţie dezbinată care şi-a pierdut rostul.

Relaţia noastră cu oricare construcţie supranaţională trebuie să respecte interesul naţional. Naţionalistul român al secolului XXI trebuie să respingă orice proiect globalist unipolar care va încerca să-şi exporte ideologia şi să controleze resursele globale în timp ce ignoră sau distruge de-a binelea diferenţele culturale şi naţionale. Nici o entitate naţională sau supranaţională nu are voie să predice ce este bun sau rău, să stârnească prin intrigi şi operaţiuni secrete ura între comunităţi diferite etnic sau cultural ori să folosească forţa militară, economică şi mediatică pentru a-şi promova interesele egoiste.

Naţionalismul românesc al secolului XXI respinge în mod hotărât naţionalismul expansionist, fie el teritorial sau cultural (vezi Jobbik din Ungaria, Sectorul de Dreapta din estul Ucrainei). Acesta este o relicvă a secolului XX şi se bazează pe ideologii rasiste şi pe darwinism social. De fapt, naţionalismul expansionist este o formă de imperialism căci vrea să-şi exporte ideologia şi să controleze interesele economice în statele vecine sau chiar în unele mai îndepărtate. În locul naţionalismului expansionist, naţionalismul românesc va promova un naţionalism creştin - creştin în sensul în care provocările acestor timpuri (provocări economice, ecologice, sociale sau de altă natură) îşi găsesc soluţia în felul nostru de a fi creştin, în general, şi creştin ortodox în particular. Aceasta implică respingerea fariseismului, a habotniciei şi a oricărei utilizări a Bisericii în promovarea unei agende politicianiste.

Nu putem reveni la dreapta rânduială românească dacă scopul nostru ultim, ca persoană şi colectivitate, nu este căutarea, mai întâi şi cum se cuvine, a Împărăţiei lui Dumnezeu începând de aici, din lumea aceasta. Mai presus de toate, avem nevoie de solidaritate în virtutea unui ideal comun care este din această lume şi de dincolo de ea.

Dr. Călin Georgescu

marți, 26 mai 2015

Mario Solomon. AMINTIRI DIN TÂRGU LĂPUȘ / SASCUT

Mă numesc Mario Solomon. M-am născut in Tg. Lăpus, judetul Maramureș, România in 12.11.1954. Am terminat Liceul de cultura generală "Petru Rares" in anul 1973. Am continuat studiile de medicină la Institutul de medicină și farmacie din Cluj-Napoca, pe care le-am terminat in anul 1979.Din 02.11.1982 locuiesc in Israel, în orașul Ashkelon, și lucrez ca medic la Kupat Holim Leumit - una din agentiile de asigurări medicale din Israel.
Din dorinta de a nu uita . Din dorinta de a avea o sursă de aducere aminte când memoria mă va părăsi. Din dorinta de a rămine in istoria familiei si poate de a contribui cu putin la istoria "timpurilor" si locurilor unde am trăit, am deschis aceasta pagină. Dorinta mea e ca toti care au ceva de spus, să-si imparta cu mine părerile-opiniile - amintirile (amintiri care pot imbogati aceste pagini). Va multumesc anticipat.Sursa  http://mariosolomon.tripod.com/index.html

 Mulțumesc la rândul meu dlui Mario Solomon pentru cele câteva rânduri de prezentare a sitului său care poate fi consultat la adresa http://mariosolomon.tripod.com/index.html
Mario Solomon a găsit pe Internet un fragment din amintirile Tatălui meu, dr. med. Alexandru Victor Culcer și le-a reprodus fiindcă vorbesc și de Târgu Lăpuș. Foarte bine a făcut. Voi încerca să completez cu pagini noi amintirile Tatălui și Mamei mele, Ersilia Culcer. 
Caietele originale ale acestor amintiri le-am donat la Biblioteca Centrală Universitară «Lucian Blaga» din Cluj-Napoca. Dacă se va găsi cineva să le citească, va vedea că merită să fie editate. Eu nu mai am timp să o fac. Dan Culcer

Dialog Paul Goma-Dan Culcer. Martie 2000

SEISMOGRAME

Dialog 
Paul Goma-Dan Culcer

(11 martie 2000, publicat în 
versiunea veche a revistei asymetria.org)

Am citit cu stupefacție într-un număr recent al cotidianului “ Le Monde ” (15 ianuarie 2000) o recenzie a numărului 606 (noiembrie-decembrie 1999) al revistei “ Les Temps Modernes ”, semnată de Edgar Reichmann, publicist, fost funcționar la Unesco, cetățean francez, originar din România. Stupefacția pe care vreau să ți-o împărtășesc, Domnule Paul Goma, era generată de o afirmație, lipsită de orice consistență intelectuală și sociologică, pentru orice cunoscător al atmosferei intelectuale și politice românești în ultimele cinci decenii.

Iată ce scrie Edgar Reichmann în recenzia sa :

(…) Gheorghe Voicu, conferențiar la Facultatea de șiitințe politice a Universității din București, subliniază în articolul său [din Les Temps Modernes], Onoarea națională românescă sub semnul întrebării, conflictul care opune două “tabere “în privința Shoah, a “a valurilor rasiste, xonofobe și antisemite în societatea românească de azi “sau în legătură cu eventuala reabilitare a lui Antonescu. Apariția la editura Stock, în 1998, a Jurnalului (1934-1945) lui Mihail Sebastian a turnat gaz pe foc, punînd în lumină convertirea unei părți a intelighenției românești interbelice la tezele antisemite și xenofobe ale Gărzii de Fier. Astfel s-a declanșat polemica. Într-o tabără, intelectuali democrați se împotrivesc minimalizării Shoah în România, fiind îngrijorați de manifestări pe care le consideră antisemite și xenofobe. ziaristul Michael Shafir [de la Europa Liberă], scriitori ca Nicolae Breban, directorul revistei Contemporanul, Norman Manea, Dumitru țepeneag, eseiști precum Paul și Andrei Cornea, Mircea Iorgulescu [de la Europa Liberă], Leon Volovici apără valori umaniste și refuză aserțiunile potrivit căreia memoria evreiească nu interesează pe nimeni. În tabăra opusă figurează oameni ca Gabriel Liiceanu, directorul editurii Humanitas și “neîndoielnic, adevăratul lider al grupului “sau Nicolae Manolescu, director al revistei România literară. “Antisemitismul intelectualilor români este o problemă a culturii române “, conchide George Voicu, care își cheamă compatrioții la “un examen intelectual lucid și curajos.“” Așa se încheie recenzia lui E. Reichmann.
Același publicist parizian insinuase, mai demult, că una dintre cărțile Dumitale, “ Din calidor ”, ar fi conținut accente de antisemitism. Cum demonstrația nu era făcută, antisemitismul autorului de negăsit pentru orice cititor onest, am cotat afirmația ca o prostie răuvoitoare.

Nici în articolul lui Georghe Voicu, publicat în “ Les Temps Modernes ” demonstrația antisemitismului intelectualilor români citați nu este făcută. Nici unul dintre ei nu “minimalizează Shoah în România” și nu a declarat expresis verbis sau într-o altă formă că “memoria evreiască nu interesează pe nimeni” Sunt considerați antisemiți toți aceia care fac o paralelă între Shoah și Gulag. Concluzia lui George Voicu este pripită căci nimic nu dovește că astfel specificitatea celor două fenomene este ocultată și înțelegerea lor morală, politică și istorică ar fi îngreunată sau imposibilă. De altfel George Voicu crede că ideologia comunistă nu are aspecte rasiste. Ce-i de spus atunci unui profesor de științe politice care nu a priceput că analiza unui fenomen politic nu se face doar pe baza textelor programatice. Practica este cea care omoară. Cinismul sau sinceritatea cinică a lui Hitler și compania, nu au avut un corespondent în textele programatice ale comunismului, așa cum au fost ele redactate în țara de la răsărit sau în coloniile ei din Europa de Est. Nici chiar Hitler nu a lăsat destule urme scrise despre ordinele de exterminare privindu-i pe evrei sau pe țigani. După știința mea nu există un proces verbal al reuniunilor privind “ soluția finală ”. Deși ea a fost practicată. În ceea ce privește “ tratamentul ” genocidar aplicat de sistemul stalinist unor grupuri etnice sau unor popoare exclusiv pe criterii de etnie, crimele contra polonezilor, tătarilor din Crimeea, cecenilor, ucrainienilor nu sunt oare pilde suficiente pentru elementul rasist al practicii staliniste ?

Cred că a afirma, cum o face George Voicu, că există “ un antisemitism istoric al românilor ” (p. 151)i, o « “boală“ insinuată de mult timp în corpul culturii noastre și devenită cronică » este o afirmație de o generalitate dezonorantă pentru un cercetător științific. O astfel de afirmație nu poate fi premisa ci concluzia unei cercetări. Ea vine probabil din preocuparea lui George Voicu pentru o perioada unde antisemitismul modern se instalase în corpul ideologic al Statului iar excesiva apropiere de subiectul cercetării sale îl face să creadă că pădurea e formată din cîțiva copaci. Cunosc din producția lui G. Voicu doar studiul despre Nae Ionescu, din “ Sfera politicii ”, care mi s-a părut pertinent ca reacție la o tendință hagiografică mai veche, explicabilă la grupul Criterion și la foștii studenți ai lui Nae Ionescu, precum Mihail Sebastian, dar care nu are acoperire acum cînd analiza operei scrise și a acțiunii sale politice este posibilă.

Prezentarea de către George Voicu a relațiilor polemice dintre Leon Volovici, Michael Shafir, Norman Manea, Nicolae Manolescu, Dorin Tudoran în jurul chestiunii similitudinilor dintre Shoah și Gulag, este transferată pe nesimțite spre adeverirea antisemitismului care ar deriva, în cazul unora, și al democratismului definitoriu, în cazul celorlalți. Demonstrația nu e nici aici făcută. De altfel, mi se pare simptomatic că un argumentar, care nu convenea în acest context și care dezechilibra dichotomia evrei ≠ neevrei, anume acela dezvoltat de Ileana Vranceaii, este completamente ocultat de G. Voicu. Evocăm în legătură cu metodele folosite în aceste polemici, afacerea în care un ziarist (întîmplător evreu) de la radio Deutsche Welle pune în circulație false citate care vin în același sens, al existenței antisemitismului acolo unde avem probe (opera omnia a celor citați) că nu poate fi găsit.

Punctul de plecare e tot un comentariu, pe marginea unui text de Dieter Schlessak, la rîndul său un comentariu pe marginea contribuției unui istoric probabil român, deși semnătura are aerul unui pseudonim, care se ocupă de “ holocaustul din Transnistria ”, adică de “trenurile morții” care din Bucovina sau Basarabia transportă după 1941 evrei spre lagărele organizate de administrația lui Ion Antonescu în Transnistria. Ambele texte au apărut în cotidianului elvețian de mare tiraj, “ Neue Zürcher Zeitung ”iii.

Aceste deportări criminale sunt subiectul unora dintre scrierile prozatorului Norman Manea, unul din supraviețuitori.

Din păcate metoda amestecului nu e nouă. Am avut ocazia să văd cum funcționează atunci cînd securitatea difuza la mare distanță, pe suporturi diferite, texte generate de laboratoarele ei de propagandă, contra lui Paul Goma, de pildă, provocînd solidarizarea cercurilor legionare din Canada cu campania anti-Goma prin afirmații privind familia scriitorului și biografia sa. Amestecînd în țară texte sub semnatura fostului comunist grec Dimos Rendis cu afirmațiile difuzate de Iosif Constantin Drăgan, bogătaș român trăind în insula Majorca, colaboraționist național-ceaușist notoriu. Aceiași tehnică ca și a Cominternul pe vremuri, înainte de 1940, prin agenții să de influență din Europa occidentală, dintre care cel mai intersant era excepționalul Willi Munzenberg.

Evident nu e chiar același lucru, metodele păreau în unele cazuri mult mai primitive. Nu spun că tehnicienii sunt aceiași, doar tehnicile.

Faptul că anumite asemănări există între doua discursuri ideologice, nu implică identitatea lor, nici în cazul comunismului și fascismului sau nazismului, dar nici în cazul unor publicații ca “ România Mare ” sau “ România literară ”. A extrage din context este confortabil dar deformant. Putem fi cu toții victime ale acestei obligații de a analiza prin citate, dar concluziile nu pot fi atît de deformante dacă ne întoarcem la contexte. “ Non idem est si duo dicunt idem. ” Omul de știință G. Voicu ar fi avut datoria să nu oculteze ansamblurile de dragul cursivității demonstrației sale. Păcat, fiindcă pentru cititorul francez cult o imagine mai clară și mai puțin jurnalistică ar fi fost de dorit. Altfel, mă întreb, cui folosesște această acțiune de dezinformare, încurajată de fosta revistă a lui J.P. Sartre?

Dacă demonstrația nu e convingătoare căci țintele sunt rău alese, sunt de acord cu concluzia articolului lui G. Voicu din “ Les Temps Modernes ”. Există o obligație a unor români, a unor intelectuali de a clarifica chestiunea antisemitismului, dar și aceea a rolului evreilor în societatea și economia acestei zone din Europa. Studiile de pînă acum vin din partea unor autori evrei, sau cînd nu e cazul, pentru studiile mai vechi, e vorba de demonstrații pro domo despre rolul negativ, destructiv al acestei participări.iv

În loc să ne pierdem vremea cu acuze reciproce, nu ar fi mai ușor, deși poate utopic, ca materialul de arhivă să fie reciproc schimbat și studiat ?




Paul Goma : Nu cunosc textele publicate în Occident, cu excepția unei “ contribuții ” a lui Edgar Reichmann. Îl cunosc pe comițător, deci nu cred că cei pe care-i acuză el (preluînd “ informația ” de la altcineva, după un mizerabil obicei) s-ar face “ vinovați de antisemitism ”…- antisemit, Liiceanu ? Are el alte mari păcate capitale ; Manolescu ? să fim serioși — cât despre Dorin Tudoran, faptul că s-a certat cu Tismăneanu și cu Shafir, nu face din el un antisemit — iată : el s-a certat și cu mine, de ce n-ar fi considerat… antibasarabean ?

Acuzatorii de profesie… în 1976, când mi-a apărut în franceză, la Gallimard, “ Gherla ” Ed. Reichmann a publicat în “ Le Monde ” un fel de cronică a “ aparițiilor românești ” în care explica cititorilor că “ Gherla ” este un rezumat al precedentei cărți, “ Ostinato ” (apărută în franceză cu titlul : “ La cellule des libérables ”), dar mult mai modest — judecăți ocupînd un paragraf, restul cronicii fiind dedicat unui cu adevărat mare scriitor român, pe numele său Mirel Bergmann, acela publicase ceva mult mai…

Nu m-a impresionat : știam de la Monica Lovinescu, de la Virgil Ierunca, de la Sanda Stolojan că Ed. Reichmann (să nu fie confundat cu Sebastian Reichmann, vărul său, poet remarcabil și om de calitate) este cel-mai-român-dintre-evrei — în sensul că nu citește cărțile recenzate, roagă prin telefon să-i fie rezumate, înțelege aiurea, după care scrie ce n-a uitat. Tot atât de grav : era “ agentul ” (nu doar literar) al lui Eugen Barbu — amănunte pot fi aflate din “ La apa Vavilonului ” de Monica Lovinescu. Eu îl mai bănuiam de ceva : l-am și întrebat, iar el a negat atât de… vehement, încât am înțeles că nimerisem — anume : Noi, studenții arestați în 1956 (ne manifestasem solidaritatea cu Revoluția Maghiară), fusesem… favorizați (sic) în comparație cu studenții nearestați terorizați vreme de 2 ani (1958 și 1959) de “ Echipa Morții ” cum era numită haita de la C.C. al UTM care vâna “ dușmani ai poporului ” pe care îi “ judeca ” în public — nu pentru fapte, ci pentru stări (“ originea socială nesănătoasă ”) și exmatriculați. Trofin, Iliescu, Petre Gheorghe, Burtică, Marțian (?), erau “ tovarășii de sus ”, iar printre javrele — dintre studenți — care făceau pe auxiliarii Securității s-ar fi aflat și Edgar Reichmann — după 1990 s-a observat în ce bune “ vechi relații ” era el cu Iliescu-și-poporul…

În 1987 mi-a apărut la Albin Michel “ Le Calidor ” (titlul în românește fiind : “ Din calidor — o copilărie basarabeană ”). Ed. Reichmann a publicat în “ Lupta ” lui Korne o cronică, de data asta, nu doar aiurea, ci direct acuzatoare : reieșea că Goma Paul era un antisemit, fiindcă scrisese că Goma Eufimie, tatăl său, fusese arestat și de un evreu în 13 ianuarie 1941 — și dus în Siberia… N-am reacționat ; mi-a telefonat el ; a început prin a învoca “ graba ” cu care citise cartea, din care pricină scrisese ceva inexact (“ antisemitismul ”), însă, vorbind, și-a luat vânt și m-a luat la rost : De ce n-am scris și despre martiriul evreilor din Basarabia ?, de ce prezint doar ca auxiliari ai NKVD ? I-am răspuns că în nici o carte de-a lui ori de-a prietenilor lui n-am întâlnit un pasaj despre martiriul basarabenilor și a bucovinenilor sub ocupația bolșevică…

Ed. Reichmann m-a anunțat că va apărea o cronică “ adevărată ” în “ Le Monde ”. A apărut. Nu mai era acuzat autorul, ci personajele (“ populația băștinașă ”) de antisemitism…

La scurt timp “ Revista mea ” din Tel Aviv a publicat textul “ Cameleonul ”, semnat de Iosif Petran. Mă prefăcusem peste noapte (ca un cameleon !) dintr-un băiat-bun într-un antisemit feroce ! Necazul fiind că Ed. Reichmann nu este singurul evreu care-și contrazice natura (nu se spune că Evreu este un om al Cărții ?). Nici Petran nu citise corect ce avusese sub ochi — dar îl acuza pe Goma de antisemitism ! Am povestit pe larg în volumul “ Scrisori întredeschise ”, p. 430 (“ Familia ”, 1995), aici rezum : I. Petran “ citise ” cronica lui Ed. Reichmann din “ Le Monde ”, extrăsese… un citat din Reichmann, îl pusese între ghilimele — și îl atribuise autorului cărții — adică mie !

I-am trimis o scrisoare, cerîndu-i să o publice. N-a publicat-o. Lucian Raicu mi-a recomandat să mă adresez lui Al. Mirodan care scotea și el o revistă. A publicat un fragment (revistă mică, eu grafoman notoriu…). Suficient însă ca să sară alt vânător de antisemiți, Jacob Popper (cel drag inemii lui Manolescu fiindcă tovarășul nostru Popper scrisese o carte de box cu… Eugen Barbu…), să mă acuze și el — tot de antisemitism… unde ? În revista Contemporanul — ideea brebană… prin 1990.

După aceste experiențe directe, de rea-credință mi-am permis să nici nu iau în seamă scrisul unor astfel de indivizi.

Dar există și oameni rezonabili dintre evrei — până în momentul în care tu îți exprimi rezerve privind cutare carte a lui, cutare atitudine, deloc corectă… Atunci blândul, inteligentul, delicatul Cutare se preface într-un isteric care zbiară :

“ Antisemitule ! Spui despre mine că sunt incorect — deci ești antisemit ! ”

Acești inși nu sunt atât de idioți pe cât vor să pară. Dar și noi, Românii, avem un personaj mitic, insul deștept care face pe prostul, ca să obțină un avantaj : Păcală.

Dan Culcer : Mentalitatea despre care vorbești se manifesta și la frizeri, cînd spui unuia că nu rade bine, declara că ai ceva cu frizerii. Nu altfel se organizau după 1945 deja protestele oamenilor muncii “ oțelarii ” ca personaje ale unui roman, de pildă, care se recunoșteau în “ Oțel și pîine ” de Ion Călugăru, dar nu și în alte scrieri deviante. Nu e prima dată că Edgar Reichmann citește și prezintă literatura română în “ Le Monde ” ca și cum ar fi un reprezentant al “ Comisiei pentru cercetarea activității anti-semite ” (ca să parafrazez formula comisiei americane de tristă amintire din anii 50) a unor intelectuali români dinainte sau de după război. E dreptul său, ba chiar datoria sa morală de publicist să fie atent la tot ce poate semăna cu recrudescența antisemitismului de stat, virulent și ucigaș, în Europa de după 1930, mai ales atunci cînd apar documente de importanța Jurnalului lui Mihail Sebastian. Dar tematica asta nu e un monopol, precum nici reprezentarea culturii române, în paginile cotidianului francez, nu se poate face dintr-un singur unghi de vedere. Faptul că prezența sa e frecventă și unghiul neschimbat mă îndreptățește să cred că are asentimentul unei părți a conducerii redacționale, că aceasta are un interes anume sau un dezinteres anume, pe care l-am reîntîlnit în tratarea relațiilor româno-maghiare, de a tolera asemenea spirite reductive.v

Revista “ 22 ” a publicat versiunea românească a textului lui Reichmann și replicile unora dintre cei vizați, sau avizați… Mircea Iorgulescu, Gabriel Liiceanu. Criticul timișorean Vasile Popovici, notează în reacția sa la aceleași “ enormitați colportate ” de E. R., existența unui alt articol, publicat în 1999, în care poeta stalinistă, Maria Banuș, ale cărei versificări imbecile din anii 50 ne-au otrăvit școlaritatea mai bine de un deceniu, e decretată opozantă a regimului ceaușist.

Reînvierea antisemitismului, ca și a oricărei xenofobii, fenomen psihosocial și politic care a pus în pericol existența comunității căreia Edgar Reichmann îi aparține și care a mînjit cu sînge mîinile și conștiințele multor cetățeni ai Europei, nu ar putea fi ignorată, dacă s-ar repeta, de nici o conștiință lucidă.

Problema merită să fie studiată, atacată frontal, și poate că Edgar Reichmann publică în “ Le Monde ” fragmentele unei teze despre antisemitismul unor intelectuali români. Aștept contribuția sa cu încredere. și mai ales documentele teoretice și pe cele privind efectele concrete ale acestui “ antisemism de condei ”.vi Cele care au dus la masacre. Precum și despre responsabilitatea fiecăruia în această “ realizare ” tragică a istoriei.

Nu înțeleg însă de ce ziarul francez încredințează aproape toate referințele privitoare la cultura românească aceluiaș condeier, adică domnului Reichmann, cu a sa perspectivă atît de specifică și specializată asupra fenomenului cultural și social românesc, care, vom conveni probabil amîndoi, nu se poate reduce doar la exprimarea culturală, în literatură sau politică, a antisemitismului visceral, umoral, economic sau istoric, la exprimarea anti-iudaismului adepților Noului Testament, față de anti-creștinismul adepților Vechiului Testament, a unei “ românități ” transistorice, a cărei constantă ar fi antisemitismul. Căci multe dintre articolele lui Edgar Reichmann nu fac decît să o aducă din condei cu un à propos cîteodată duios, cîteodată odios, pe această direcție aproape oricare ar fi pretextul comentariului, traducerea în franceză a “ Patului lui Procust ” de Camil Petrescu, sau apariția postumelor lui Cioran. Mărturisesc că acest mod de a prezenta cultura în general și cultura românească în special începe să mă plictisească, să mi se pară restrictiv și unilateral, cu atît mai mult cu cît Edgar Reichmann, declară că ar aparține el însuși acestei culturi, despre care ar trebui să știe și să comunice mai multe, dacă tot scrie în presa franceză, unde acest tip de synecdoca (adică luarea părții drept întreg) este cultivată în politică ca și în sport. De altfel, nici de presa bahluiană, dîmbovițeană sau someșană nu mi-e rușine.

Un “ antisemitism ”, ale cărui origini nu-mi sunt global clare, dar care e polimorf și are surse istorice diferite, despre care amîndoi avem o idee firește, există și a existat în România, chiar și acum cînd numărul evreilor românofoni sau maghiarofoni în România a devenit insignifiant. Este însă bizar să se vorbească despre antisemitism istoric ca despre un fenomen aproape de generație spontanee căci există explicații chiar dacă nu scuze istorice, pentru a descrie cauzele unor fenomene în care nu există doar obsedați, vinovați ci și pricini. Ele au după mine legătură și cu problema “ pragului de toleranță ” evocată la un moment dat de Fran∂ois Mitterand, explicație care putea fi invocată dacă nu acceptată în legătură cu Moldova secolului trecut sau cu România de după 1945.vii E un fenomen antropologic care merita să fie analizat, care se extinde prin dificultatea de a ieși din mentalitatea tribală, cea care provoacă și acum extazul maselor la un match de footbal, unde echipa e identificată cu etnia și jocul cu o agresiune. Aceiași mentalitate care făcea la un moment dat ca orice critică a politicii concrete a urmașilor sionismului în Israel să fie taxată de antisemitism, cînd putea tot atît de bine să fie vorba despre critica unor reziduuri ale totalitarismului unuia din rarele state, europene totuși, în care puterea mai are aspecte teocratice.

Analize similare pot fi făcute în anumite zone ale Europei și în anume secole, dar pentru mine este evident că, altădată ca și acum, antisemitismul nu a fost decît pretextul pentru “ rezolvarea ” cu forța a unor conflicte de putere, prin asimilarea, alungarea sau prin distrugerea evreilor, în fapt a acelora dintre membrii comunității care reprezentau o forță economică sau politică, amestecați cu aceia care erau “ doar evrei ”, nu și puternici. Sub acest aspect antisemitismul nu se deosebește cu nimic de celalte specii ale xenofobiei, așa cum le cunoaștem în Transilvania, ținut despre a cărui toleranță specifică se băsnește prea mult, uitîndu-se cîți muriră pentru această toleranță, azi îndeobște mătrășită și respinsă de dobitocii politici ai “ post-comunismului ”, după ce fusese subminată de dobitocii politici ai “ comunismului ” și de slujnicarii lor, securiștii “ nazionali ”.

Pentru mine antisemitismul actual are aspecte mai degrabă reziduale, chiar dacă grobiana noastră “ presă liberă ” atinge uneori tonalitatea “ antisemitismului de condei ” practicat în Franța de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și pînă acum, pe care l-au antologat Pierre-André Taguieff, Gregoire Kauffmann și Michael Lenoire, cercetători la CNRSviii. O astfel de antologie de texte ar merita să fie realizată și la noi, pentru a se vedea exact cine ne sunt antisemiții, care le erau squ le sunt teoriile și ce s-a întîmplat cu ei, ce se poate întîmpla dacă politica României ar încăpea pe mîinile lor. și ar fi trist dacă această antologie, fi realizată de un ins care se consideră român, ar fi considerată un act de propagare a ideologiei antisemite.ix

Cartea ar da seama de natura argumentelor antisemite, de aproape generala penurie intelectuală a celor care le-au mînuit sau de lipsa oricăror argumente rasiste, cînd ne aflăm de fapt în fața “ românizării ” ca metodă “ legală ” de transfer al unor bunuri, metodă care s-ar definit în vremuri normale drept hoție. Hoția a fost o hoție de stat, tot așa cum “ naționalizările ” de după 1945, căci au fost mai multe, unele cu decret, altele fără, au fost o hoție de stat. Dar victimele hoției nu au fost doar evreii. În 1948 evreii au fost în ambele tabere, printre victime și printre călăi, printre jefuiți și jefuitori, ceea ce complică exorcizarea acestor evenimente.

Studiind chestiunea antisemitismului actual din România, am găsit destule exemple în colecția de presă românească “ post-revoluționară ” a “ Asociației jurnaliștilor români ” de la Paris, pentru a ilustra persistența sau recrudescența xenofobiei, cu specia ei poate cea mai veche și persistentă, antisemitismul. Numai că exemplele mele nu sunt nicidecum cele pe care ni le prezintă Edgar Reichmann.

Iar a confunda de pildă pe cei care cer studierea rolului exact al lui Ion Antonescu în viața politică și în istoria României cu adepții reabilitarii totale este expresia unei lipse flagrante de discernămînt. Nu se poate uita contextul istoric, căci fără existența Pactului Ribentrop-Molotov, adică a pactului între nazism și comunism, împotriva democrației și pentru reîmpărțirea lumii, istoria acestei părți a Europei ar fi fost poate mai puțin sîngeroasă.

Există poate două explicații a devierii discursului analitic sau pseudo-analitic (cum ar fi cel practicat în “ Les Temps Modernes ” de către un Radu Ioanid sau un George Voicu) sau propagandistic, precum cel al lui Edgar Reichmann sau al ziaristului de la Deutsche Welle, spre ținte false și mișcătoare. Cele adevărate par să fie ignorate ba chiar cauționate prin tăcere de aceia care îi atacă pe Dorin Tudoran, Nicolae Manolescu sau Gabriel Liiceanu, declarîndu-i subit atinși de rinocerită, cum ar fi zis Eugen Ionescu. Trebuie precizat aici, pentru uzul comentatorului de la serviciul de sinteze al Europei libere, Michel Shafir, că rinocerita la Ionesco acum 30 de ani semnifica o boală socială care se hrănea atît din fascism cît și din comunism.

Problema monopolului suferinței și morții, atingătoare de aceea a valorii individului, în funcție de apartenența sa la o comunitate, este una din pricinile polemicilor subiacente care perturbă judecarea precisă a antisemitismului larvar sau agresiv, a xenofobiei polimorfe.

Dacă unii dintre frații noștrii evrei ar renunța să blocheze comparația dintre Holocaustul nazist și Holocaustul comunist și ar ataca frontal cele două fenomene de anomie care au marcat secolul acesta, nu mai tragic decît altele, dacă am renunța cu toții la filtrul europocentrismului nostru, sau etnocentrismului s-ar putea în fine trece la fapte, adică la reîngroparea morților cu o ceremonie de doliu care să descarce sufletele de această tensiune care ne chinuie de un secol. Grecii știau asta și zeii pedepseau pe aceia care împiedicau realizarea ritualului de doliu, cu observația esențială în cazul nostru că deschiderea imediată a arhivelor este singura cale spre găsirea împăcării în fața evidentelor documentare, celelalte cazuri, cînd documentele lipsesc rămînînd să fie elucidate prin mărturiile ce se vor găsi fie de noi, fie de următoarea generație.

S-a dovedit că adevărul nu este contrariul minciunii ci al uitării/mnesis și aletheia

S-a făcut deja demonstrația cu acte și documente că în acest secol distrugerea unor comunități a fost scopul unor politici de stat, susținute de ansamblul mijloacelor de realizare a acestei politici, și că nu doar în cazul evreilor s-a folosit criteriul aparteneței la comunitate ca singur argument pentru a motiva agresiunea contra Celuilatx.

Pe de altă parte xenofobia are un aspect de criză identitară, așa cum extrema sensibilitate la fenomenele de acculturație este și ea o expresie a crizei identitare. Ne putem însă întreba dacă aceste crize identitare nu sunt induse de fonomene sociale care nu au nimic de-a face cu etnia, și că criza ia aspect etnic în lipsa altei măști care ar fi mai greu de autogenerat.

Scriitorii și oamenii politici care au făcut o analiză a fenomenului numit Gulag, ca metodă de exploatare, de organizare a muncii forțate și de distrugere a adversarului, au găsit anumite asemănări cu practica antisemitismului ca doctrină de stat, cu organizarea economică a morții și a distrugerii de către statul nazist. Această comparație, care nu poate duce la ștergerea specificurilor tragice și a neomenescului distribuit inegal în istorie, nu este un sacrilegiu, așa cum reacțiile unor publiciști sau oameni de cultură evrei vor să ne facă să credem. Practicarea comparației est un demers moral și intelectual demn de stimă atunci cînd el implică metodele științei, ale analizei și ale documentării sau cînd se bazează pe lucrări care au făcut dovadă că nu sunt lucrări de propagandă ci sinteze științifice de anvergură, cum ar fi de pildă “ Le livre noir du communisme ”. În ce privește folosire lui Ro ger Garaudy ca referent în acest domeniu, am și eu rezerve masive fiindcă nu suport acest transfer de la dogmatismul stalinist la estetica modernismului ameliorat, a «realismului desțărmurit» pentru a cădea poate în alt dogmatism, unul religios. Ceea ce nu înseamnă că exemplele lui Garaudy privind politica statului Israel

Analiza cu toate textele pe masă, inclusiv documentele de arhivă, la îndemînă, va preciza natura fenomenelor, care se poate vedea deja cu ochiul liber, dar mai ales va trage greu în cumpăna auto-analizei noastre psiho-culturale, atît pentru cei care leagă global sau desleagă de păcate tot atît de global o națiune, românii, sau ungurii sau ucrainienii, nici mai antisemiți, nici mai angelici decît alte comunitați. Evreii din anumite Kibuțuri din Israel pot să-și motiveze xenofobia, dar ca orice judecată globalizantă despre o comunitate, nu are alt temei decît tensiunea socială și economică din zonă.

Pentru că, subintelectual mi se pare, în analiza fenomenelor și relațiilor intercomunitare în istorie, urechismul globalizant, dominant în discursul jurnalistic și politic ca să nu mai vorbim de cel popular, oral, unde se reduce chestiunea xenofobiei la antisemitism, atunci cînd o privire împrejur ne va dovedi că suntem toți nu doar martorii, analiștii ci și victimele unei xenofobii aiuritoare, care contrazice total procesele de integrare europeană, pe întreaga suprafață a Europei, ca să punem un hotar abstract și convențional acestui fenomenul mondial.

Paul Goma : Spuneam că nu cunosc textele incriminate (ale lui Dorin Tudoran, N. Manolescu, Liiceanu). Fără să-i cer voie lui Ed. Reichmann, spun, “ fără probe ” că nu cred că a fost vreodată și că va fi “ ceva antisemit ” în ele în gândirea și în scrisul acestora. Ci, eventual, anume afirmații “ care ar fi putut să fie interpretate ” (ca antisemite) și pe dată au fost — din motive, sânt sigur, care nu au nici o legătură cu evreii, cu evreitatea, cu antisemitismul. Fac aceste afirmații pentru că îi cunosc pe cei de mai sus, le cunosc scrisul. £i chiar dacă se spune că nu e bine să bagi mâna în foc pentru prieteni (care azi-mâine îți vor deveni dușmani), iată : eu o bag — pentru niște foști prieteni…

Rămânînd în aria de limbă română : există între evrei și neevrei un litigiu, o problemă. Nu doar nerezolvată, dar nici măcar formulată.

Aceasta ar putea cunoaște un început de limpezire (nu am spus : rezolvare), dacă s-ar iniția o dezbatere onestă, civilizată, în care să domnească, nu doar cunoștința-de-cauză (în primul rând istorică), ci și buna-credință. Dezbatere în care fiecare să știe că, chiar dacă nu a fost obișnuit de-acasă, aici va trebui :

- să asculte ce spune cel care vorbește și să facă efortul de a înregistra și înțelege ce anume comunică acela ;

- chiar de nu este de acord cu ideile susținute, să-i respecte opinia, să nu-l întrerupă, să-l nu-l bruieze cu mimică și cuvinte necuviincioase și destabilizatoare ;

- când îi vine rândul să vorbească, să pretindă același tratament din partea preopinenților ;

- în formularea acuzațiilor să vină cu probe — care, pentru noi, oameni de condei, sunt citatele. — în nici un caz rezumatele-abuzive.

Ceea ce am spus eu aici are aerul unei lecții de școală primară. Nu are doar aerul : chiar este. Fiindcă Românul — fie el și evreu — a fost dezînvățat de comunism să susțină, în public, un punct de vedere al său, nu al partidului, iar din 1990 a învățat că a “ dialoga ” este egal cu a te răsti la cel din față, a-i arunca orice acuză îți trece ție prin cap, fără a simți nevoia să argumentezi, să probezi — cu un cuvânt : de a-ți agresa partenerul, pentru a-l… supune…

ïn ce scop dezbaterea — de ce nu : televizată ? — în mai multe “ episoade ” :

ïn scopul de a defini relațiile dintre români și evrei, în România.

Am scris-o în Programul prezentat în 1995, în vederea alegerilor prezidențiale (nu întâmplător atacat cu mare violență, imediat după publicare — în primul rând — și în al doilea — de C. Coposu…), o repet aici :

Dacă Românii țin să devină un popor, să nu rămână o populație cu mentalitate etern rurală ; dacă Românii țin să-și facă recunoscute calitățile, faptele-bune, este absolut necesar să înceapă prin a-și recunoaște defectele, faptele-rele.

Dacă Românii țin să devină credibili în argumentație, vor trebui să recunoască vinovăția statului român în persecutarea (mergînd până la lichidarea unui număr de persoane), atât a unor etnii (evreii, țiganii, germanii), cât și a unor categorii de români : refugiați din provinciile cedate rușilor, Basarabenii și Bucovinenii.

Ca unul cunoscînd — vreau să spun : acceptînd, ca român — adevărul ; ca unul cunoscînd și una din metodele de atac-apărare ale unor evrei negaționiști ai masacrelor din Basarabia și Bucovina cedată : inversiunea cronologică “ Evanghelie ”, ca să spun așa, fiindu-le “ Cartea neagră ” alcătuită în 1945 de un comitet al evreilor din URSS, sub conducerea lui Ilia Ehrenburg și a lui Vassili Grossmann (ei, da, “ disidentul ” de mai târziu). Această manevră nedemnă a fost folosită și de români când a fost vorba să “ justifice ” un conflict stârnit, vădit, mai ales din pricina lor și poate fi rezumată astfel :

“ El a dat primul, dom’țător ! ”




Dan Culcer : E vorba oare de aceiași “Carte neagră”? Am găsit texte extrase dintr-o carte cu același titlu, semnate de ???? privind Transnistria pe un sit maghiar (adresa), unde însă nu există capitolele aceluiași autor privind deportarea evreilor din Transilvania de Nord și Ungaria




Paul Goma : De pildă : există o cronologie obiectivă, pe care nimeni n-o poate nega — cu condiția de a cunoaște istorie contemporană elementară (ceea ce nu este cazul cu noi, românii) care zice :

- Sfârșitul anului 1937 începutul lui 1938 — “ guvernul Cuza-Goga ” constituie legiferarea, în România, a discriminării evreilor. Odată cu declanșarea războiului mondial (1 sept. 1939) și cu zvonurile-informațiile despre o înțelegere Hitler-Stalin (23 august 1939) de pe urma căreia țara noastră ar fi urmat să re-piardă Basarabia (iar în problema ei Evreii, în general, nu doar comuniștii evrei înclinau spre o “ retrocedare justă către URSS ”) ; până la 28 iunie 1940 (Cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord și a Herței) — Evreii de pe teritoriile românești au fost umiliți, discriminați, persecutați, spoliați — dar nu s-a atentat și la viața lor ;

- 28 iunie 1940 : începe retragerea administrației și a armatei de pe teritoriile cedate URSS. Încă din seara zilei de 27 iunie, parașutați ori “ ieșiți la lumină ” agenți sovietici — dintre care majoritatea covârșitoare erau evrei — au atacat convoaiele de refugiați, pe militari i-au împroșcat cu pietre, cu fecale, i-au scos din coloană, i-au “ arestat ” (adică i-au prefăcut în “ prizonieri de război ”, fără ca între România și URSS să fie război), au împușcat demonstrativ în stradă funcționari ai administrației, polițiști, și, cu predilecție teologi și preoți.

“ Săptămâna Patimilor ” cum au numit-o militarii și civilii refugiați (28 iunie-4 iulie 1940) a constituit doar partea vizibilă a icebergului — fiindcă din chiar 28 iunie, în zonele cele mai estice a început “ Anul Negru ” (sau “ Secerișul Roșu ”) : adică = Prima Ocupație Sovietică a Teritorilor Românești Cedate.

Care este atitudinea evreilor față cu aceste adevăruri istorice ?

1. Neagă pur și simplu exacțiunile, actele de barbarie comise mai cu seamă de evrei în “ Săptămâna Patimilor ” — încă o dată : împotriva unor oameni care se retrăgeau, se refugiau — și avea ordin să nu se apere ! — vezi intervenția lui Z. Ornea, cel care, în “România literară” pretinde că… nu există documente credibile…

2. Relativizează contribuția evreilor la persecutarea, deportarea, asasinarea românilor basarabeni și bucovineni, între 28iunie 1940 și 22 iunie 1941 (când a izbucnit războiul), motivînd că Puterea ocupantă era cea sovietică, nu evreiască, cea comunistă, nu sionistă. Este adevărat — dar nu mai puțin adevărat faptul că o mare, o imensă parte a Aparatului sovietic (administrativ, politic, polițienesc) era alcătuit din evrei. Care, în exercitarea rolului de funcționari sovietici puneau foarte multă inimă evreiască împotriva românilor — și, încă o dată : o ură fără margini, tradusă prin acte de pură bestialitate față de teologii, monahii, preoții băștinași. O palmă dată, cu ani în urmă, unui elev obraznic sau puturos, devenise, după 28 iunie 1940, “ persecuție antisemită ”, iar neferictul învățător, dacă nu era împușcat la KGB-ul raional, era expediat în Siberia — pentru “ activitatea antisovietică ”.

- Explică “ unele greșeli ” prin… superioritatea orânduirii comuniste, sovietice, asupra celei românești — burgheze, moșierești, obscurantiste — ceea ce fac — printre altele — autorii Cărții negre.

Continuînd cronologia : vara anului 1940 a devenit și mai tragică prin pierderea Ardealului de Nord, apoi a Cadrilaterului. Apoi a instaurării “ statului național legionar ” ; apoi, în noiembrie, prin “ Masacrul de la Jilava ”, asasinarea lui Madgearu, a lui Iorga.

Se termină nenorocitul an 1940. Începe tragicul an 1941 — primul eveniment negru : Rebeliunea legionară (21-23 ianuarie 1941).

ïn legătură cu asta evreii avansează cifre importante, “ sute, dacă nu mii de evrei asasinați de legionari ” — și se scoate în față Episodul Abatorului.

Care este adevărul în legătură cu Abatorul ? De ce nu se pun documentele pe masă, ca să se știe, în sfârșit, ce s-a petrecut acolo și cum și cine au fost “ protagoniștii ” ? Am citit “ dezvăluiri ” care neagă în totalitate masacrul și pângărirea cadavrelor (atârnarea în cârlige) ; mi s-au părut simetrice afirmațiilor cu “ sute, dacă nu mii de victime ”. Adică neadevărate. Iar eu ce urmează să fac : să fac o medie între cifrele celor din dreapta și ale celor din stânga ? Dar asta ar fi, nu doar un demers fals, ci și o profanare — fiindcă, atunci, acolo, au fost asasinați oameni nevinovați — câți ? Crima începe de la unu.

În presa românească apăreau știri, mărturii despre crimele bolșevicilor în Teritoriile Ocupate. Desigur, nu toate informațiile și nu în integralitatea lor. Există informații… despre informații edulcorate, chiar castrate — grija guvernanților fiind ca, jalea națională să nu se prefacă în răscoală, revoltă, revoluție ; să nu mai fie date și amănunte privitoare la rolul evreilor în martirizarea basarabenilor și a bucovinenilor, pentru că deja populația românească era pornită împotriva lor. Militarilor aflați în convoaiele retragerii în “ Săptămâna Patimilor ” li se recomandase să nu povestească prin ce trecuseră — ca să nu provoace acte de răzbunare.

Acestea — actele de răzbunare împotriva evreilor — au fost strunite, zăgăzuite, vreme de un an încheiat : între 27 iunie 1940 și 22 iunie 1941 se scursese un an fără o săptămână. Perioadă în care — repet — Evreii din ceea ce mai rămăsese din România au fost supuși la persecuții, dar nu au suferit în integritatea lor corporală, ca evrei (rămânînd de elucidat episodul Abatorul).

Atentatele la viața evreilor ca evrei au început după declanșarea războiului, în 22 iunie 1941. Atunci s-au unit două izvoare de informații : cel direct, de pe front, din Basarabia, Bucovina de Nord și Herța, după alungarea trupelor sovietice — și mai cu seamă după descoperirea gropilor comune din Chișinău. Acolo fuseseră aruncate trupurile funcționarilor, profesorilor, teologilor, preoților, elevilor de liceu, ceferiștilor — cu toții români — aceștia purtînd urmele torturilor, mutilărilor suferite înainte de execuție (oricum, multe victime au rămas neidentificate, lipsindu-le capul…). Izvorul indirect era cel din 1940, de la retragere, completat cu informațiile culese în timpul ocupației (deci, dinainte de 22 iunie 41), dar nedivulgate publicului până atunci. La acestea s-a adăugat și faptul că (adevărat sau nu), după declanșarea războiului, evrei din Iași în principal și-au declarat ostilitatea Armatei Române și simpatia față de Armata Roșie, drept care, prin radio ar fi indicat aviatorilor sovietici obiective de bombardat de pe teritoriul României.

Din acel moment se poate vorbi de o cvasigenerală pornire antisemită a Românilor, rezultatul fiind asasinarea unor evrei în Iași (și, ca o consecință : “ Trenul Morții ”) precum și acceptarea dispozițiilor guvernamentale de a-i lichida pe evreii capturați pe solul Basarabiei și Bucovinei, apoi de deportarea în Transnistria a multor evrei din restul României — dintre care foarte mulți au fost — să ne temem de cuvânt, dar să-l rostim : lichidați.

Înapoi la cronologia (pe care o ignoră Românii și pe care, în acest nod Evreii o manipulează) :

Așadar, autorii Cărții negre din 1945 (coordonatori : Ehrenburg și Grossmann) inversînd evenimentele susțin că “ severitatea ” cu care i-au tratat autoritățile sovietice pe “ reprezentanții ” moșierimii regalisto-burgheze românești (din timpul Primei Ocupații : iunie 1940-iunie 1941) s-a datorat masacrării evreilor în Ucraina !

Nu este vorba de luarea drept cauză a efectului (și viceversa, vorba clasicului), pentru că în relațiile româno-evreești mai este mult de cercetat, și de discutat — ci de o pură și simplă inversare cronologică a unor evenimente — care nu s-au succedat cum pretinde Cartea neagră.




Așadar : când va fi organizată dezbaterea cu pricina, trebuie produs și “ materialul didactic ” — în mare alcătuit din o hartă, ca să arate unde s-a întâmplat ce s-a întâmplat precum și un “ tablou ” pe care să fie înscrise datele când s-a întâmplat cutare întâmplare.

Când vom ajunge să spunem și noi : “ Iată, aceasta este partea noastră de vină ” vom ști că ne-am ridicat în două picioare. Până atunci — nu.

Am auzit, am citit stupizenii ca : “ Nu-mi pot cere iertare pentru ceea ce li s-a întâmplat evreilor, pentru că pe atunci nu eram născut. Deci nu am nici o vină ” — am citat din gândirea pitică, șchioapă, beteagă a unui ins care trece drept “ director de conștiințe ”, este șef la “ România literară ” și băgător de seamă la propriu pe la Televiziune, iar de alatăieri face și pe fruntașul țărănist și militantul constantinist — poartă numele : Alexandru ștefănescu. A publicat în “ România liberă ” cretinăria de mai sus, i-am răspuns în “ Cotidianul ” (1998)…

Deasemeni va fi necesar ca Evreii să recunoască partea lor de vină — atât în comportamentul lor bestial din timpul ocupării Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Herței — și în al primei ocupații sovietice (27 iunie 1940 - 22 iunie 1941) ; ca și în al re-ocupării Romlâniei întregi începînd din martie 1944.

Dacă vor refuza să admită că și ei au fost “ capabili ” de fapte reprobabile, vor întări pozițiile acelor români care, simetrici, neagă până și deportarea evreilor în Transnistria !

Or Evreii au nevoie de dialog — și cu Palestinienii, dar și cu Românii. Dialog din care nici una din părți nu va ieși “ învinsă ”, “ umilită ”, “ negată ”.

Din contra.

Dan Culcer : Dialogul nostru riscă să relanseze la adresa Dumitale acuza de antisemitism… Nu eu, dar cineva v-ar putea întreba dacă sunteți antisemit?

Paul Goma : Dacă sânt… antisemit ?

La o astfel de întrebare refuz să răspund, fiindcă eu nu mă definesc prin negații.

Îi suspectez însă pe acei evrei care afirmă că noi, Românii nu sântem… antisemiți. Este un răspuns și viciat și ne-cerut.

Mi-a fost antipatic pseudonimul “ Nicolae Niculescu ” sub care a apărut eseul Secretul Scrisorii Pierdute, apărut în revista “ Ethos ” nr. 2/1975 — pe care s-a întâmplat să-l dactilografiez eu, în 1973, în prima mea călătorie la Paris. Nu știam cine se ascunde sub “ Niculescu ”, am aflat abia după moartea lui… Steinhardt : el însuși. M-am întristat și mai mult când am citit “ Jurnalul Fericirii ”, la scoaterea din România a variantei ajunsă la Virgil Ierunca dădusem și eu o mână de ajutor, prin 1975… Deci nu mi-a plăcut — dar deloc eseul, zicînd că un asemenea text… protocronisto-filoromânist ar fi putut apărea foarte bine în România lui Ceaușescu. Tezele “ niculești ” erau :

“ Poporul român este un popor bun, blând, omenos — poate cel mai omenos din lume ” ;

- “ Caragiale, cel din Scrisoare Pierdută nu este deloc, dar deloc un autor “ rău ” cu personajele sale — din contra : el este foarte bun ” (dacă provenea din poporul român…) ;

- “ Poporul român nu este deloc, deloc antisemit… ”

Față cu ultima afirmație îți vine să zici :

“ Dar devine (antisemit) auzind asemenea bazaconii ”

Mi-a fost dat să mai întâlnesc, în textul lui Virgil Duda, scris în Israel, ajuns la Paris în toamna anului 1989, Patria furată :

“ Românii nu sunt antisemiți ”.

Dacă un român ar fi zis-scris una ca asta, aș fi fost sigur că a) este antisemit ; b) un cretin i-a aruncat această acuzație și el nu mai știe cum să scape de ea. Dar un evreu (doi evrei) ?

Am folosit termenul “ suspect ” — nu e o scăpare, fiindcă Leon Volovici — unul dintre “ istoricii ” lucrînd pe vremuri la Iași, acum în Israel, a susținut același lucru despre Ion Antonescu — dar în ce companie ?

Aici e aici : în a lui I.C. Drăgan !

Vasăzică un Ed. Reichmann, tovarăș de lupte de clasă al lui Iliescu pretinde că toți Românii sunt antisemiți, în timp ce L. Volovici, de lângă Drăgan, susține că Antonescu, autorul decretelor prin care evreii erau trimiși la moarte în Transnistria… nu era antisemit !

Dacă este ceva de înțeles din această… contradicție, apoi iată o ipoteză :

Ed. Reichmann, Radu Ioanid, Norman Manea — și încă alții, domiciliați fiind în afara Israelului, pot să scrie adevăruri, neadevăruri — întru apărarea Evreului ;

Duda, Volovici (și alți istorici oficiali) reprezintă interesele Israelianului (care nu coincid întocmai cu ale Evreului…).

Ultima băgare de seamă. Dacă tot vorbim de antisemiți, antisemitism…

Am auzit din gura multor evrei cuvinte grele la adresa coreligionarilor, acuzîndu-i că, adeseori, prin exces, provoacă, fabrică antisemitism. Ba i-am auzit pe unii dintre ei declarîndu-se… antisemiți, din această pricină.

Nu i-am contrazis.

Dan Culcer : Analiza situației și vitalității antisemitismului este îndreptățită și trebui să fie de resortul tuturora, inclusiv a ne-evreilor, a “ goilor ”. Am impresia însă că un interes pentru bunurile furate sau “ transferate ”, în numele comunității, se amestecă mereu în analize. Administrațile țărilor care sunt acuzate în presă global ca fiind antisemite (ceea ce este o aberație, nu există astfel de țări, nici măcar Spania în evul mediu sau Germania modernă) se pot aștepta să fie interpelate de avocații americani care recuperează acum în numele comunității (printr-o delegație a Congresului evreiesc mondial, oranizație a cărei reprezentativitate nu o pot judeca) bunurile unor proprietari de origine evreiască care au pierit în Shoah.


i Cum nu am avut acces la o versiune românească a textului lui G. Voicu, presupunînd că ea există, sunt obligat să traduc din “Les Temps Modernes”.

ii A se vedea revista “Dialog” de la Dietzbach sau suplimentul “României literare” în care sunt publicate demonstrațiile Ilenei Vrance privind acțiunile de “dezinformare” ale unor ziariști împlicați în aceste polemici.

iii Neue Zurcher Zeitung

iv A se vedea în Bibliotheca Judaica, Istoria evreilor din Transilvania (1623-19944) de Moshe Carmilly-Weinberger și studiul despre contribuția evreilor la viața economică a Moldovei,

v Nu cad în damblaua complotismului anti-românesc, pe care o cultiva regimul comunist din România în căutarea legitimității virginale, în anii de după 1968. Am însă dubii privind calitatea gîndirii și eticii ziaristice la “Le Monde” cînd observ repetat că, pentru tratarea unor chestiuni delicate privind relațiile “interetnice”, iar actualele războaie din Balcani sunt o probă că ele sunt nu doar delicate ci și ucigașe, este trimis să acopere zona un tînăr ziarist care nu cunoaștea la acea dată bine nici una dintre limbile de circulație și își scria articolele despre Balacani hălăduind mai ales la Budapesta.

vi L Antisemitisme de plume. 1940-1944. Etudes et documents, Berg International Editeurs, Paris, 1999

vii Andrei Roth, “Altera”, despre concentrarea excesivă a evreilor în aparatul de stat în perioada de după 1945, ca și despre limitele acestei imagini.

viii L’Antisemitisme de plume. 1940-1944. Etudes et documents, Berg International Editeurs, Paris, 1999

ix Am știrea că din păcate în 1999, la o editură bucureșteană, o antologie de texte privind relațiile româno-maghiare, una din multiplele fețe ale tribalismului, a fost blocată în proiect, considerată ca inoportună politic. Să trebuiască iarăși să dezgropăm formula “Nu e momentul tovarăși!”, care ne-a împiedicat 50 de ani să scoatem o ediție completă Eminescu, la apariția căreia se împotrivea printre alții notoriul colaboraționist Moses Rosen.

x Studiul despre masacrarea polonezilor la ordinele lui Stalin și Hitler, semnat de Alexandra Viatteau, “Staline assasine la Pologne. 1939-1947, Editions du Seuil, octobre 1999”

Petru BOGATU : Eliberarea unionismului [Basarabia prezentă]

Eliberarea unionismului

Deși relatările despre manifestația din 16 mai au făcut înconjurul globului, semnificațiile ei esențiale au scăpat presei. Or, evenimentul anunță o nouă stare de fapt care nu a fost realizată încă nici de clasa politică autohtonă, nici de observatorii străini, scrie Petru Bogatu în www.ziarulnational.md, preluat de Romanian Globa News.
Marea surpriză
Nu exagerez cu nicio iotă când spun că mitingul unionist a produs o mare surpriză amestecată generos cu o senzație de stupoare. Mulțimea reunită în Piața Marii Adunări Naționale i-a impresionat și pe adepții Unirii, și pe inamicii ei. Nimeni nu s-a așteptat că fără bani, fără experiență, fără sprijin politic, fără o forță riguros organizată pot fi adunate între 20 și 30 de mii de persoane la o acțiune unionistă.
S-a scris despre impactul expulzării lui George Simion asupra prezenței mulțimii sâmbătă în centrul Chișinăului. S-a speculat pe seama numărului de participanți, dar și asupra procentului de unioniști. S-au purtat discuții despre atitudinea pe care ar urma s-o ia clasa politică de la București și Chișinău față de noua situație. Agenția americană Stratfor a analizat efectele posibile ale acestei, dar și ale altor demonstrații asupra stabilității interne și externe din Republica Moldova.
Două lucruri însă absolut indispensabile pentru înțelegerea fenomenului au fost trecute cu vederea. Să le luăm pe rând.
De la un curent de gândire, la o mișcare populară
Primul. Mitingul numeros și marșul viguros din 16 mai 2015 au ridicat curentul de gândire și simțire românească din Republica Moldova la rangul de amplă mișcare de revendicare a reunirii cu România.
Unionismul s-a transformat dintr-o expresie a opiniei publice într-o formă a democrației de masă. Dintr-un subiect de dezbateri și motiv de proteste disparate s-a convertit într-o acțiune populară magistrală.
Fuseseră și până acum demonstrații unioniste, nu-i vorbă. Acestea nu erau însă numeroase. PPCD, sub Iu. Roșca, nu organiza niciodată manifestații pentru unirea cu România. Au fost acțiuni antiguvernamentale, dar asta era cu totul altceva.
Sfârșitul înregimentării partinice
Și al doilea. Acțiunea de la 16 mai a arătat că unionismul românesc din Republica Moldova s-a descotorosit de tutela formațiunilor politice. Acesta fusese monopolizat încă din primii ani de după proclamarea independenței de anumite partide, pierzând astfel calitatea de factor mobilizator și devenind, în consecință, un măr al discordiei, un pretext pentru reglări de conturi între diverse facțiuni politice.
Cred că înregimentarea partinică a unionismului n-a fost întâmplătoare, fiind indusă din umbră de serviciile secrete ruse pentru a fragmenta și a dezbina forțele democratice și proeuropene de la Chișinău. Pentru a perverti și, în cele din urmă, pentru a discredita conștiința națională românească.
Și manevra în mare parte le-a reușit. Unionismul a fost împins la periferia scenei politice și coborât la nivelul unei fronde sectare.
După autodemascarea lui Iu. Roșca și prăbușirea PPCD-ului, alte partide, din păcate, cu o încrâncenare demnă de o cauză mai bună, au căutat să-și adjudece controlul deplin asupra curentului unionist, dăunând enorm cauzei românești din Basarabia. Și nici nu-i de mirare. Identificarea cu niște grupări politice mici, fără un bazin electoral solid, transformă unionismul în percepția publică într-un fenomen marginal, descurajând aderenții lui reali sau potențiali.
Meritul platformei „Acțiunea 2012", al mișcării „Tinerii Moldovei", al altor organizații nonguvernamentale este că au ajutat unionismul să iasă de sub poala partidelor, emancipându-l, dându-i aripi să urce la înălțimile unei idei naționale care plutește în aer. Acum o poate respira în voie oricine.
Acesta este un e-mail de la Romanian Global News 
http://www.rgnpress.ro/rgn_14/categorii/analize-interviuri/17709-petru-bogatu-eliberarea-unionismului.html

marți, 19 mai 2015

Valahii din Moravia: românii uitaţi ai istoriei noastre

Valahii din Moravia: românii uitaţi ai istoriei noastre

Nicu Pârlog | 12.09.2014 |
6 Comentarii
Muzicanţi valahi din Moravia.     Sursa foto: Shutterstock+ZOOMValahii din Moravia: românii uitaţi ai istoriei noastre
Galerie foto (7)
Problematica comunităţilor străvechi româneşti din Cehia şi Slovacia este, sau ar trebui să fie, una arzătoare pentru autorităţile de la Bucureşti şi nu numai pentru ele, ci şi pentru noi, românii de rând, care nu ştim mai nimic despre existenţa acestor oameni. Românii, sau mai bine zis, valahii din regiunea Moraviei reprezintă cu siguranţă cele mai misterioase comunităţi de români din afara graniţelor ţării. Până şi de gorali (românii din Carpaţi Poloniei) s-a scris şi s-a vorbit mai mult. Probabil din aceste motive, şi nu numai, românii din Moravia au fost astăzi aproape complet slavizaţi. Limba lor din prezent mai conţine doar câteva cuvinte neaoş româneşti. Cu toate acestea, tradiţiile şi mai ales conştiinţa lor etnică au rămas neatinse de depărtarea de ţară. Probabil, pe viitor, ei vor renaşte naţional şi cultural. Iar de acest lucru suntem respnsabili noi, cu toţii!
 
Scoborâtori din dacii liberi sau transhumanţi din Ardeal?
 
 
Toate sursele istorice indică faptul că aceste comunităţi româneşti din nordul Carpaţilor, astăzi complet izolate geografic şi administrativ de România, au origini străvechi, fiind la fel ca românii din ţară, originari din dacii liberi. Un argument în plus referitor la vechimea lor în regiunea Moraviei de azi, este faptul că cehii i-au găsit deja acolo, când sosiseră să se stabilească.
 
Chiar ei, cehii, au denumit regiunea în care trăiau românii Valassko, pentru a marca astfel componenţa etnică a celor care au ocupat din timpuri imemoriale partea de nord-est a Moraviei. Valaska era şi numele temutului baltag purtat tot timpul asupra lor de aprigii păstori români, care nu se codeau să-l folosească atunci când situaţia o cerea.
 
Desen de epocă, din anul 178z care reprezintă un cioban valah din Brumov, Moravia.    Sursa foto: WikipediaDesen de epocă, din anul 178z care reprezintă un cioban valah din Brumov, Moravia.
 
Referitor la istoria valahilor din Cehia, istoricii şi cercetătorii sunt împărţiţi în două tabere. Prima dintre ele, susţine că aceşti oameni sunt descendenţi direcţi din daci, având ca argument faptul că în timpul regelui Burebista, statul unitar dac se întindea în partea sa de vest până în Elveţia de astăzi, deci cu mult dincolo de ţinuturile Moraviei. Ceilalţi istorici cred că vlahii moravi au fost la originile lor păstori români din Ardeal care din cauza faptului că erau oprimaţi de unguri, au migrat între secolele 14-17 dinspre Ardeal spre Moravia, alegând în cele din urmă să se stabilească acolo.
 
Conform studiilor realizate de istoricii cehi şi slovaci, păstorii români stabiliţi în Moravia proveneau din provinciile istorice româneşti ale Transilvaniei, Maramureşului, Crişanei şi chiar din Banat.
 
O trupă folclorică din Valahia Moravă.    Sursa foto: ShutterstockO trupă folclorică din Valahia Moravă.
 
Oricare le-ar fi originea, vlahii moravi au fost dintotdeauna neamuri de păstori, ciobănitul şi creşterea animalelor fiind în mod tradiţional ocupaţia lor de bază. Din nefericire, fiind obligaţi de istorie şi condiţiile geografice să trăiască înconjuraţi de o mare de slavi, vlahii moravi şi-au pierdut treptat graiul românesc iniţial, din care au mai păstrat câteva cuvinte. De fapt, aceşti oameni vorbest o limbă distinctă, un dialect bizar, de neînţeles, cuprins din cuvinte cehe, slovace şi arhaisme româneşti.
 
Din fericire, românitatea lor a fost salvată şi prezervată exemplar în cultura, ethosul, foclorul, cântecele şi costumele lor, precum şi în  „arta” ciobănitului, ocupaţie la care nici cehii, nici slovacii nu se pricep atât de bine precum ei.
 
 
Ciobanii războinici care au speriat dinastia de Habsburg şi Muzeul Vlahilor din Roznov
 
 
Între cuvintele româneşti păstrate integral în dialectul vlahilor moravi, se remacă termeni precum baci, brânză, jintiţă, putină, ciomag, şiţă, zgardă, colaci. Prima lor menţionare istorică datează din anul 976, când cronicarul bizantin Ioannis Skilitzes menţionează în scrierile sale un schimb de populaţie între Bizanţ şi regatul Moraviei. În urma schimbului de populaţie amintit, mai multe familii de păstori vlahi din Valea Timocului şi alte regiuni sud dunărene care aveau relaţii tensionate cu regimul instituit de basileul bizantin Vasile al II-lea Bulgaroctonul, au ales să plece în Moravia. Acolo, talentul lor de păstori pricepuţi le-a asigurat deopotrivă prosperitatea materială, şi aprecierea regilor moravi.
 
 
O altă perioadă de migraţie şi stabilire a păstorilor români în Moravia a fost aceea în care rege al Ungariei era Sigismund de Luxemburg. Conform istoricului Ştefan Meteş care a publicat în anul 1977 lucrarea „Emigrări româneşti din secolele XII-XX”, ultima mare migrare medievală a românilor în Moravia a avut loc în perioada tulbure şi presărată de războaie şi invazii, în care guvernator al Transilvaniei era Iancu de Hunedoara.
 
Regiunea Valassko din Moravia.    Sursa foto: ShutterstockRegiunea Valassko din Moravia.

 
În Evul Mediu şi în perioada renascentistă, valahii moravi au trăit ca oameni liberi şi prosperi, care datorită dârzeniei lor aveau numeroase obligaţii militare. Încă din perioada medievală, valahii moravi au dus o viaţă culturală şi politică separată de cea a grupurilor etnice cu care se învecinau.
 
Conform documentelor vremii, vlahii de aici trăiau de asemenea după regulile impuse de faimosul Drept Cutumiar Valah sau Jus Valachorum, denumit şi Lex Anitqua Valachorum.
Cronicarul Jan Amos Comenius relatează în anul 1620 despre:
Moravii din munţii de lângă Vsetin îşi spun valahi şi sunt un neam deosebit de războinic...Ei refuză să acepte legile Habsburgilor şi timp de trei ani încheiaţi şi-au apărat libertatea cu săbiile”.
 
Mai târziu, în anul 1624, acelaşi cronicar nota că:
Locuitorii din Vsetin şi din împrejurimi continuă să reziste cu armele şi nu pot fi convinşi în niciun fel să renunţe la credinţa lor ortodoxă”.
 
Sat al valahilor din Moravia.    Sat al valahilor din Moravia.
 
Însă în secolele următoare, doar o parte a valahilor moravi a continuat să-şi păstreze credinţa ortodoxă, majoritatea convertindu-se la protestantism. Din aceste motive, Biserica Catolică şi regii Habsburgi au trecut la represalii:
Locuitorii din Valassko sunt valahi care sunt infractori primejdioşi”, scriau cronicile vremii, în timp ce în arhivele oraşului Zlin din anul 1621 stă scris că : „Valahii sunt turbaţii de care nu putem să scăpăm”.
 
În acelaş an, Albrecht von Wallenstein, comandantul militar din aprtea regimului Habsburgilor al regiunii Vsetin se plângea de valahii care nu mai vroiau să lupte sub comanda sa, iar un alt comisar al Habsburgilor scria că „Valahii sunt din firea lor înclinaţi să fraternizeze cu duşmanii”.
 
În faţa Habsburgilor, păstorii războinici valahii au opus o rezistenţă dârză. Ciobanii români au efectuat numeroase raiduri de pedepsire şi răzbunare faţă de autorităţi.
Valahii moravi au mers până într-atât încât au jefuit şi incendiat oraşele Malenovice, Zlin şi Valasske Mezinci.
Disperat, Wallenstein se plângea împăratului că valahii luptă organizaţi în cete şi în primii ani de război, aceşti ciobani luptători ieşeau mereu victorioşi în luptele cu trupele imperiale.
 
Procesiune a valahilor moravi îmbrăcaţi în costumele lor tradiţionale.    Sursa foto: ShutterstockProcesiune a valahilor moravi îmbrăcaţi în costumele lor tradiţionale.
 
Datorită vitejiei lor, alături de valahi au venit şi protestanţii unguri, astle că ân anul 1621 toată Moravia de la est de râul Morava era controlată de valahi. Însă după înfrângerea ungurilor şi valahilor de către Habsburgi în urma bătăliei de la Olomuc. Valahii nu s-au supus niciodată cu adevărat, chiar dacă autorităţile austriece au recurs inclusiv la execuţii publice pentru a-i înspăimânta.
 
Astfel că trupele de ciobani români au intrat într-o alianţă neobişnuită alături de ungurii care se aliaseră cu turcii, şi au atacat Vsetin-ul şi ajungând până aproape de Brno. Cu toate acestea, valahii nu au continuat lupta alături de unguri, deoarece păstrau încă o duşmănie ancestrală contra turcilor. După pacea semnată în anul 1624 între unguri şi Habsburgi , cei din urmă s-au folosit de această oportunitate şi i-au atacat pe valahi lângă Vsetin.
 
Doar că dârzenia şi furia ciobanilor războinici a fost fără margine, cronicile notând cu uimire că aceste clanuri de păstori luptători au măcelărit armatele Habsburgilor şi au capturat oraşul Lukov după care s-au aliat cu trupele daneze şi împreună, într-o premieră istorică absolută şi neaşteptată, ciobanii noştrii şi armatele regatului Danemarcei au capturat oraşul Hranice în anul 1626. Contra-atacul lui Wallenstein i-a forţat să se retragă în munţii lor, iar ultima răscoală a valahilor moravi a avut loc în anul 1640, când păstorii au profitat de invazia suedezilor în Moravia. Alianţa dintre suedezi şi valahi a fost una de succes până în momentul în care suedezii s-au retras în anul 1643 pentru a se concentra pe luptele lor cu danezii.
 
Din nefericire, în anul 1644 o campanie masivă a Habsburgilor contra vlahilor a dus la o victorie completă a autorităţilor austriece. Represaliile au fost deosebit de crude culminând cu incendierea satelor vlahe, dezarmarea populaţiei, distrugerea recoltelor mşi confiscarea animalelor domestice, în timp ce aproximativ 20% din totalul populaţiei masculine a fost ucisă în lupte sau executată.
 
Şopron tradiţional dintr-o casă valahă din Moravia.    Sursa foto: ShutterstockŞopron tradiţional dintr-o casă valahă din Moravia.
 
Valahii care au fugit au fost urmăriţi de trupele imperiale şi ucişi pe loc. Istoricii susţin că în timpul acelei adevărate campanii de exterminare, circa o treime din populaţia vlahilor moravi a fost ucisă. Vlahilor rămaşi în viaţă le-a fost impus să jure credinţă Habsburgilor şi să se convertească la catolicism, în caz contrar fiind condamnaţi la moarte. Cel puţin aşa dictează Conscriptio Valassko din 16 februarie 1644. În urma acelei campanii de exterminare, fraţii noştri vlahi din Moravia nu şi-au mai revenit niciodată. Din acel moment, vlahii şi-au pierdut progresiv limba şi credinţa, supravieţuind doar etnic, folcloric şi cultural.
 
Din fericire, în prezent, vlahii din Cehia şi Slovacia se bucură de toate drepturile care se cuvin unei asemenea minorităţi etnice care a contribuit în timp la civilizaţia şi cultura Carpaţilor de nord-vest. În Cehia, spre exemplu, autorităţile sunt mândre de moştenirea culturală, istorică şi spirituală pe care au adus-o valahii în Tatra. Drept dovadă, acolo, în oraşul Roznov (avem un oraş cu nume similar şi în Romania) există un mare Muzeu al Culturii şi Civilizaţiei Valahe, care găzduieşte numeroase colecţii şi piese unice din patrimoniul acestor români, prea puţin cunoscuţi în România.