joi, 30 noiembrie 2017

Ioan Aurel Pop.Fascinaţia Marii Uniri din 1918




Fascinaţia Marii Uniri din 1918

[Pentru o Românie reîntregită. Cu tenacitate, bună-învoire și fără frică. Dan C.]

Pe măsură ce ne apropiem de anul 2018, iubitorii de trecut şi de România dezgroapă vechi cronici acoperite de colb ca să ne aducă aminte de responsabilitatea pe care o avem faţă de neam şi ţară, însă unii eseişti, analişti politici şi pescuitori în ape tulburi formulează „teorii noi”, tendenţioase şi chiar duşmănoase, despre lupta de emancipare naţională şi despre facerea României. Ba că ziua de 1 Decembrie nu este bună ca sărbătoare naţională, ba că Unirea s-a făcut de către marile puteri, ba că imnul României este nepotrivit, ba că românii ardeleni erau mai atraşi de „cultura superioară” maghiară decât de „miticism” şi de „balcanism”, ba că diferenţele dintre Transilvania şi Bucovina, pe de o parte şi România de atunci, pe de alta, erau aşa de mari, încât omogenizarea era imposibilă etc. Toate acestea dau unora de gândit, pe fondul ignoranţei generalizate, a inculturii, a publicării multor informaţii false, neverificate, al tăcerii istoricilor de meserie, copleşiţi de pletora „experţilor” de ocazie, pricepuţi la toate şi la nimic. Peste asemenea elemente de marasm, vine şi propaganda duşmănoasă a unor grupuri interesate din ţări vecine, care au tot interesul să saboteze Centenarul Marii Uniri.
România nu s-a format la 1918-1920 – cum se spune uneori, în mod grăbit sau tendenţios – ci atunci s-a oficializat ca realitate veche, recunoscută pe plan internaţional, prin tratate. Nici numele de România nu este nou, ci el vine de demult, din „Romaniile”, „Vlahiile” sau Ţările Româneşti semnalate de toţi marii noştri istorici şi consemnate încă de la finele mileniului I al erei creştine. „Domnia a toată Ţara Românească” (Dominatio totius Terrae Romanae) există din secolul al XIV-lea, iar Ţări Româneşti, „Valahii” sau „Romanii” se află presărate peste tot în Europa de Sud-Est şi sunt cuprinse în izvoare la scurtă vreme după căderea Imperiului Roman de Apus. România de pe hartă a fost lăsată să funcţioneze târziu şi a fost recunoscută abia între 1859-1920.
Transilvania cu provinciile adiacente reprezintă cam 40% din teritoriul şi populaţia României actuale. România de la începutul secolului al XX-lea (137 000 km pătraţi) a luptat între anii 1916-1918 în Războiul cel Mare pentru Întregirea Neamului, dar ceilalţi români (mai mult de jumătate din câţi erau ei atunci) au luptat între 1914 şi 1918. Cu alte cuvinte, mai mult de jumătate dintre toţi românii s-au angajat în luptă – sub o formă sau alta – fără să fie întrebaţi, odată cu imperiile în care se aflau cuprinşi, încă de la începutul războiului. Este vorba despre românii din Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. România s-a gândit mereu la aceşti români şi a negociat cu marile puteri soarta lor. Paradoxul era că intrarea României în război – de neevitat la un moment dat – ducea la renunţări dureroase indiferent de opţiune: alăturarea la Antanta (Franţa, Anglia, Rusia) însemna abandonarea Basarabiei, iar alăturarea la Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria) marca abandonarea Transilvaniei. Până la urmă, Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile încât aproape nimic nu a fost pierdut. Românii au ajuns să trăiască în anul 1918 „ora lor astrală”, împărtăşindu-se din ambrozia şi nectarul celor aleşi. Dar, dincolo de orice comentariu, intrarea României în luptă în 1916 a fost inevitabilă, iar decizia regelui Ferdinand şi insistenţa primului-ministru Ion I. C. Brătianu au fost judicioase, absolut necesare.
Proclamarea independenţei de stat a României, la 9-10 mai 1877 (şi apoi apărarea sa pe câmpurile de luptă) a fost un mare act de voinţă naţională, care nu trebuie contrapus Unirii de la 1918. Independenţa nu a fost neapărat un scop în sine, ci un pas mare spre realizarea unităţii naţionale depline. Ce independenţă era aceea care cuprindea abia cu puţin peste o treime din pământul şi din poporul românesc? Ziua de 1 Decembrie nu celebrează Unirea Transilvaniei cu România – cum se mai pretinde câteodată în mod grăbit – ci chiar formarea României întregite, în urma tuturor actelor din 1918 (Unirea Basarabiei, a Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului). De la 137 000 km pătraţi, România a ajuns la 296 000 de km pătraţi. Cine cu cine s-a unit? România mică s-a unit cu celelalte Românii ca să formeze România deplină. Unirea s-a făcut prin conştientizarea popoarelor, în măsura în care s-a putut. Marea parte a românilor au dorit unirea, fiindcă ei au fost educaţi în acest sens de către elitele intelectuale, politice şi religioase. Marele merit al românilor a fost acela că au avut o elită responsabilă, conştientă de rolul său, activă şi viguroasă. S-a spus şi s-a scris recent – fără noimă – că românii ardeleni ar fi fost fascinaţi de „superioritatea” culturii maghiare şi că nu ar fi vrut unirea cu România balcanică şi înapoiată. Chiar dacă luăm în calcul şi numai câteva fragmente din discursurile lui Alexandru Vaida-Voevod, din Parlamentul Ungariei, ne dăm uşor seama despre felul cum erau trataţi românii incluşi în Ungaria. De la 1867, Transilvania nu mai exista pe hartă, fiindcă autonomia sa istorică fusese desfiinţată printr-o trăsătură de condei. Politica de maghiarizare era la ordinea zilei şi se desfăşura prin varii mijloace, de la administraţie şi armată până la şcoală, presă şi cultură. În 1914, Alexandru Vaida-Voevod, în parlamentul de la Budapesta, oferă o mostră despre viziunea românilor asupra culturii maghiare spre care erau ademeniţi, a culturilor străine în general: „[În ceea] ce priveşte cultura maghiară, şi aceasta e încă fragedă, ca şi cultura română. Dar şi în cazul dacă ar fi vorba nu de cultura maghiară, ci de cea franceză, germană sau engleză, în zadar aţi voi să ne-o acordaţi. E adevărat, cultura noastră e încă în dezvoltare, îşi trăieşte abia anii copilăriei, dar ea se manifestă foarte frumos şi această cultură nouă ne e mai scumpă decât orice altă cultură străină, pentru că ea e manifestarea vieţii noastre sufleteşti, ea re-oglindeşte viaţa sentimentelor noastre”.
Prin urmare, stăpânirea străină era mai amară decât pelinul, iar visul şi speranţa veneau din forţa poporului român şi din dorinţa de unire cu România. De altminteri, nu numai românii gândeau aşa în acei ani. Actele de voinţă populară din 1918 au fost în conformitate cu interesele popoarelor ceh, croat, polonez, român, sârb, slovac, sloven etc., fiind primite cu simpatie de către aceste popoare. Datorită mentalităţii de popoare imperiale, inoculate de-a lungul secolelor, au trăit mari frustrări popoarele german, maghiar şi austriac. În Ungaria, pe fondul acestei atmosfere apăsătoare, guvernele de după 1918-1920 au desfăşurat o propagandă revizionistă fără precedent, deplângând pierderea a „două treimi din teritoriu şi din populaţie”, fără menţionarea faptului că aceste „pierderi” se refereau la provincii şi ţări istorice în care ungurii se aflau în minoritate. Oricum, se vede clar că românii şi România nu au făcut nimic ilegal şi nedemocratic în 1918 (la nivelul democraţiei de atunci), din moment ce deciziile lor de la Chişinău, de la Cernăuţi şi de la Alba-Iulia au fost aprobate, ratificate, recunoscute de către marile puteri. Sărbătoarea naţională a României nu jigneşte pe nimeni, ci doar cinsteşte cea mai mare împlinire naţională a românilor din toate timpurile.
Între anii 1848 şi 1918, cele mai legitime sau mai progresiste mişcări europene erau cele de emancipare naţională, de obţinere a libertăţilor democratice, de subminare a imperiilor oprimatoare, de formare a statelor după criterii etnico-naţionale. Aşa au procedat aproape toate naţiunile de atunci, luând exemplu de la occidentali, care făcuseră acest lucru anterior. Aceasta era tendinţa cea mai avansată în acel moment! Nimeni nu vorbea de Uniunea Europeană, de globalizare, de autonomia teritorială a minorităţilor sau de eliminarea discriminărilor pe criterii religioase! Cel mai luminat spirit pe care l-au produs vreodată românii – Eminescu – a trăit tocmai în acele decenii şi a exprimat acele idealuri înalte de atunci. El nu poate fi condamnat pentru ideile sale, care erau şi ale poporului său, decât dacă este scos din contextul epocii, aşa cum se procedează, din păcate, câteodată, acum. La fel gândeau – referitor la popoarele lor – Puşkin, Petõfi, Taras Şevcenko etc.
Românii – în marea lor majoritate – au fost antrenaţi atunci să lupte pentru formarea statului lor naţional, aşa cum au procedat italienii, germanii, polonezii, sârbii, cehii, slovacii, letonii, estonienii, lituanienii etc. Nu au făcut-o nici mai bine şi nici mai rău decât alţii. Nu au fost, în această luptă a lor, nici mai conştienţi sau mai entuziaşti, dar nici mai apatici sau mai reticenţi decât alţii, decât vecinii lor. Fireşte, este absurd să susţinem că toţi românii au participat la mişcarea pentru unire sau că toţi au dorit cu ardoare unirea. Totodată, este nerealist şi incorect să spunem că Unirea de la 1918 s-a făcut în condiţii ideale, cu respectarea tuturor principiilor democratice etern valabile şi că nu au fost încălcate atunci drepturile şi valorile nimănui. Dar şi mai incorect, mincinos şi nedrept este să pretindem că românii – la modul general – nu au dorit unirea, că ei erau atraşi mai degrabă de civilizaţia superioară ungară decât de Vechiul Regat, că un mănunchi de intelectuali i-ar fi amăgit şi ar fi acţionat în numele lor.
Toate datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor au dorit Unirea Transilvaniei cu România şi că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigenţelor democratice de atunci. Mai mult, comunitatea internaţională a apreciat actul de voinţă naţională a românilor, formulat în anul 1918, şi a recunoscut realităţile decise de români. Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar şi în Basarabia şi Transilvania, minorităţile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au şi susţinut apartenenţa la România. Insinuarea că numai un grup de intelectuali a impus unirea este ridicolă. Mai întâi, este o jignire la adresa masei de intelectuali români care au militat sincer pentru actul unirii. În al doilea rând, nu este nimic neobişnuit ca poporul să fie condus de elite şi să le urmeze. Românii ardeleni au fost condamnaţi de asupritorii lor să nu aibă în fruntea lor lideri politici şi economici puternici, ci, până târziu, doar preoţi şi dascăli, adică intelectuali ieşiţi din sânul lor şi apropiaţi de ei. Dar ei – românii ardeleni – nu au rămas nicio clipă fără elite, şi aceasta le-a fost salvarea. Decenii la rând, înainte de unire, preoţii şi dascălii nu-şi încheiau slujbele, respectiv lecţiile, fără să spună adunărilor în care vorbeau că „soarele românilor la Bucureşti răsare”. Este de ajuns să fie urmărite documentele existente, rapoartele autorităţilor, procesele verbale ale ASTREI, protocoalele partidelor politice, asociaţiilor profesionale, şcolilor etc. pentru a dovedi cum s-a pregătit unirea de jos în sus şi din cele mai sofisticate şi savante cercuri academice până la nivelul satelor. Este clar că intelectualii au stimulat unirea, că i-au conştientizat intens pe oameni în spiritul unirii, că i-au convins de binele care avea să vină, dar cine poate să condamne acest lucru şi de ce? Lozinca elitei ardelene de atunci a fost: „Ţineţi cu poporul, ca să nu rătăciţi!”. Prin urmare, conducătorii, desprinşi din popor, se ghidau după aspiraţiile poporului, le justificau şi le susţineau, iar poporul îşi urma conducătorii. Nici căile alese de popor (grupuri mari de oameni) nu erau infailibile, dar elitele şi plebea, cel puţin din 1848 până la 1918, au mers concordant.
Eseuri istorice se pot scrie multe, opinii despre trecut poate exprima oricine, dar scrisul istoric trebuie lăsat istoricilor de meserie, cercetătorilor, celor obişnuiţi şi pregătiţi să opereze cu sursele istorice. Conform specialiştilor, în epoca despre care scriem, Unirea din 1918 a fost un act de voinţă naţională românească, formulat de majoritatea populaţiei şi recunoscut prin tratate internaţionale cu valoare de lege. Restul sunt chestiuni interesante, dar adiacente. Ele se cuvin studiate, relevate, dar nu augmentate, deviate, scoase din context sau falsificate.
Eseurile despre trecut au rostul lor, ca şi publicistica istorică în general. Se face astăzi copios meta-istorie, istorie contrafactuală, istoria iluziilor oamenilor, istoria ideilor neviabile şi a personalităţilor care luptau contra curentelor dominante, se evocă felurite ciudăţenii şi rarităţi, ajung să fie privite drept mituri clişeele şi stereotipurile, să fie valorizate personaje considerate îndeobşte negative etc. Toate acestea au loc sub soare, sunt adesea receptate mai bine de public decât temele clasice de istorie, fiindcă gustul este şi el esenţial în revigorarea trecutului. Dar aceste abordări nu trebuie confundate cu cercetarea trecutului dacă ele nu reprezintă aşa ceva, pe de o parte, iar concluziile unor întâmplări sau fapte marginale nu trebuie impuse drept dominante, pe de altă parte.
„Noile puncte de vedere” evocate mai sus nu sunt fabricate acum – când se apropie sărbătoarea Centenarului Marii Uniri – dar nici nu se reciclează acum din pură întâmplare. Acestea au o lungă istorie în urmă. Pe de o parte, ele provin din arsenalul naţionaliştilor revizionişti (mai ales ungari), care au cultivat mereu, în secolul care a trecut de la 1918, ideea „nedreptăţii istorice” făcute Ungariei de către marile puteri, care ar fi dat cadou României „înapoiate şi balcanice” înfloritoarea provincie numită Transilvania, „iluminată” timp de un mileniu de „civilizatorii Bazinului Carpatic”, adică de unguri. Limbajul detractorilor unirii nu este acum tocmai acesta – între timp formulele de exprimare s-au cizelat, s-au europenizat – , dar el se poate descifra uşor printre rânduri. Odată cu această uşoară tâlcuire, se vede limpede şi sorgintea lui revizionistă, neprietenoasă la adresa poporului român. Pe de altă parte, după crearea de către Moscova leninistă a unei secţii a partidului său comunist la Bucureşti, în 1921, periodic, mai ales cu ocazia meteoricelor congrese ale acestei formaţiuni politice de extremă stângă, se dădea cuvânt de ordine comuniştilor români să lupte pentru destrămarea României, denumită „stat imperialist, multinaţional”. La fel s-a întâmplat în primul deceniu efectiv comunist (1948-1958) – „obsedantul deceniu” din literatură – când tezele lui Roller exprimau aceleaşi idei antiromâneşti. Cu alte cuvinte, până nu tocmai demult, hulirea Marii Uniri se făcea, în mod organizat şi disciplinat, de către URSS şi de către coloana sa a cincea, Partidul Comunist din România. Punctele comune ale celor două asalturi sunt uşor de sesizat: unirea s-a făcut pe nedrept, de către un grup de intelectuali (naţionalişti/burghezi), dar mai ales de către marile puteri (învingătoare occidentale/imperialiste). Readucerea în atenţie a acestor clişee ale propagandei de odinioară se explică prin apropierea Centenarului Unirii, după cum spuneam. Numai că apropierea acestui Centenar se produce: 1. În condiţiile unei periculoase recrudescenţe a naţionalismului în Ungaria acestor ani, recrudescenţă condamnată chiar şi de organismele europene din care Ungaria face parte; 2. În toiul unui acut conflict teritorial între Ucraina şi Federaţia Rusă (moştenitoarea URSS), pe fondul căruia Pactul Ribbentrop-Molotov este valorizat pozitiv de către unii şi din cauza căruia securitatea graniţelor din regiune este ameninţată. Lăsăm la o parte apropierea ciudată dintre Ungaria şi Rusia, pe care inamicii Unirii din 1918 o socotesc pur şi simplu întâmplătoare…
În aceste condiţii, cum să admitem şi să justificăm punerea sub semnul întrebării a înfăptuirilor naţiunii române din anul 1918? Nu credem în comploturi oculte, interne sau internaţionale, dar nici atât de naivi nu putem fi încât să acceptăm pasivi toate aceste asalturi împotriva intereselor României. Chiar dacă toate provinciile unite cu Ţara la 1918 ar fi fost simple cadouri date României de marile puteri sau rod al propagandei făcute de elite exaltate – aşa cum s-a întâmplat în alte cazuri şi împrejurări – , tot nu s-ar cuveni să fim cinici şi să hulim, de dragul spectacolului sau cu scopul unor avantaje. Oare să nu fim capabili – noi, românii – să punem în pagină o adevărată simfonie, un imn închinat bucuriei de fi şi de a trăi împreună? Oare să fim atât de uşor de prostit, încât să credem că un mileniu de singurătate (în care am trăit cumva, aşa cum am putut) este de preferat unui secol de unitate (neîmplinită nici aceasta)? Desăvârşiţi ca popor prin secolul al IX-lea (poate prin preajma anilor 800-900), am trăit răzleţi până pe la 1800, când am început să ne adunăm, convinşi greu că în lume „unirea face puterea”. De altminteri, toţi oamenii trăiesc în comunităţi de diferite feluri. Ne-am unit, în împrejurările cunoscute, în perioada 1859-1918 şi nu a trecut de-atunci nici o sută de ani. Oare putem compara experienţa a o mie de ani cu vieţuirea (poate dezamăgitoare) din o sută de ani? De ce să fim aşa grăbiţi şi să riscăm o judecată greşită? Ne-am unit fiindcă nu ne-a fost bine să fim separaţi şi atacaţi din toate părţile. Aşa au gândit generaţii de români care ne-au precedat şi care au murit pentru Unire.
Se cuvine, de aceea, să facem distincţie clară între opiniile istorice rostite de amatori şi rezultatele cercetărilor întreprinse de specialişti şi chiar între eseurile scrise de unii istorici fără stagii în arhive şi studiile cunoscătorilor, ale profesioniştilor autentici. Cu toţii ne putem pronunţa despre Marea Unire, fiindcă ne-am cucerit libertatea de exprimare, dar avem datoria să deosebim adevărul izvoarelor de părerea neautorizată, născută din curiozitate, teribilism, pasiuni (patimi) şi/sau interese. De asemenea, înainte de sentinţe unilaterale, avem obligaţia să comparăm. Numai aşa vom putea spune dacă suntem sau nu unici sub soare şi dacă ceea ce s-a petrecut la noi în 1918 se poate sau nu încadra într-o serie de fapte, trăite de mai multe popoare. Vom distinge astfel mult mai bine între acele studii de nişă, menite să lămurească mai bine trecutul, şi acelea scrise ca să ne deruteze şi să ne abată de la adevăr. În privinţa temei noastre, vom putea ajunge astfel la o concluzie simplă, bazată pe surse: au fost şi români care nu au dorit România de la finele anului 1918, aşa cum au fost şi state care nu au recunoscut actele Unirii, dar majoritatea românilor şi majoritatea marilor puteri au făcut-o. Aceasta este concluzia reală care trebuie prezentată publicului larg, pentru că ea a exprimat voinţa naţională. Datorită acestui şuvoi al istoriei noastre, ne strângem mereu energiile în locul binecuvântat, cu nume simplu, fascinant şi copleşitor de frumos, căruia poporul îi zice Ţara Românească.
Ioan-Aurel POP

miercuri, 29 noiembrie 2017

Paul Ghiţiu Noii comisari ai noii (şi veşnicei) revoluţii. Harvey Weinstein şi Mircea Cărtărescu

https://solidaritateeuropeana.wordpress.com/2017/11/28/noii-comisari-ai-noii-si-vesnicei-revolutii-harvey-weinstein-si-mircea-cartarescu/

Noii comisari ai noii (şi veşnicei) revoluţii. Harvey Weinstein şi Mircea Cărtărescu

Chiar dacă apropierea dintre cei doi pare nepotrivită, vă asigur că ea există. Nu prin femei, nu prin comportamentul opresiv şi sexist, nu prin traficul de carne vie, pedofilie, prostituţia de care este acuzat, probabil pe bună dreptate, dar încă nedovedit oficial, primul dintre ei.
Weinstein şi Cărtărescu sunt legaţi prin revoluţia la care iau parte şi care, pornită în numele democraţiei, a ajuns să construiască exact contrariul acesteia: dictatura. Omul alb, bărbatul alb, heterosexual, conservator, creştin (formula cea mai negativă cu putinţă conform rigorilor revoluţionare), tradiţiile, creştinismul, familia tradiţională, sunt duşmanii subversivi al societăţii. Curajul opiniei (dacă e contrarie asimilată cu discursul urii, islamofobie, reacţionarims, fascism) , naşterea de copii, refuzul avortului, refuzul educaţiei sexuale, refuzul lgbtizării, refuzul minciunii, refuzul cinismului, respectul, iubirea, generozitatea, adevărul sunt armele lor. Pe toţi aceştia şi pe toate acestea trebuie să le desfinţăm, interzicem, pedepsim, anihilăm aşa cum cere orice revoluţie serioasă. Dacă nu mă credeţi citiţii pe Marx, Engels, Lenin, Horkheimer, Lukács, Gramsci, Reich, Marcuse, Adorno… cercetaţi cele întâmplate în revoluţiile trecute.
Weinstein şi Cărtărescu sunt revoluţionari cu roluri diferite, în posturi şi faze diferite, după cum şi SUA şi România se găsesc în faze diferite. Primul, după ce a fost ani îndelungaţi un progresist al Hollywoodului, după ce a finanţat ong-uri progresiste şi campanii politice – ca ale Clintonilor –, după ce a fost deci prin numele, acţiunile şi banii săi un pilon important al revoluţiei, este acum unul dintre copiii pe care aceasta îi devorează. Căderea lui a avut loc nu pentru că cei care l-au dat în vileag ar fi fost îngroziţi de faptele sale, care, ca ale multor altor vipuri ale filmului, afacerilor, politicii etc., erau cunoscute de toată lumea, şi care încep chiar cu Chaplin, ci pentru că în acest moment numele şi trecutul lui folosesc unei cauze superioare: cea a falangei feministe a revoluţiei în lupta sa pentru demolarea completă şi veşnică a masculinităţii.
Harvey, cu renumele lui, cu lista lui lungă de femei, care s-au prostituat cu el şi cu alţi mahări ai filmului american pentru a ajunge, la rândul lor, vedete, a fost un subiect ideal pentru o astfel de campanie şi atunci a fost sacrificat fără ezitare. Sacrificat însă cu folos, căci el, mai mult acum, decât în perioada anterioară, continuă să folosească cauzei.
Cauză care, la rândul ei, este foarte maleabilă şi ductilă, fiind vădit părtinitoare. Căci dacă HW este executat public din toate poziţiile ong-iste şi media, nu acelaşi lucru se întâmplă cu alţi abuzatori şi prădători dovediţi.
Nu aceeaşi soartă au cei care mutilează genital fetiţele musulmane, sau le iau de neveste de mici, pentru că, deşi trăiesc alături de noi şi sunt cetăţeni ai aceloraşi ţări, provin dintr-o altă cultură.
Nu aceeaşi soartă au violatorii musulmani din Occidentul european, pentru care există o mare înţelegere, contrazicând flagrant legea, pentru că provin dintr-o altă cultură.
Nu aceeaşi soartă are, nu este la fel de împroşcat cu fecalele indignării progresiste, francezul care a violat o fetiţă de 11 ani, achitat de justiţie pentru că… ar fi putut exista un consimţământ. Serios? Păi cu o ciocolată sau cu o jucărioară poţi beneficia de consimţământul unei fetiţe de 2-3 ani să-ţi facă una sau alta, sau invers, să-i faci tu ei.  Şi, pe urmă, şi la minionele trecute prin mâinile lui Harvey au existat un consimţământ şi oarece avantaje, după cum o dovedesc numele şi renumele lor de astăzi. Doar că atunci când profitau reciproc avantajos unii de ceilalţi, nu se profila încă atât de certă legalizarea pedofiliei, acum foarte pe ţeava progresistă.
Unde intră Mircea Cărtărescu în revoluţie? Acolo unde, ca în orice revoluţie, dispare dreptul la opinie, dreptul la libera iniţiativă, dreptul de a-ţi conduce afacerile cum vrei atât timp cât respecţi legile, într-un cuvânt dreptul la libertate.
Libertatea, pe care ne-o doream înainte de 89. Şansele de a te afirma prin valoarea ta, pe care ni le doream înainte de 89. Posibilitatea de a spune ce gândim, de a dezbate viaţa, realitatea împreună cu alţii, nu numai cu gândurile noastre, sau cu prietenii apropiaţi.
Despre ce discutam după ce plecam de la cenaclul Junimea, sau chiar acolo, direct şi prin textele noastre? Către ce năzuiam? Ce ne lipsea? Libertatea de a scrie ce vrem şi libertatea altora de a ne publica. Libertatea creaţiei şi opiniilor noastre şi libertatea altuia de a scoate bani din ele, de a le subvenţiona, pentru că e de aceeaşi părere, sau pentru că tinerii trebuie ajutaţi să reuşească, sau de a le refuza din motivele contrarii celor înşirate mai înainte.
Revoluţia pe care o trăim, americanii şi vesticii mai demult şi mai radical, noi mai periferic, salvaţi de geografie şi de băşcăliozitatea românească, nu întotdeauna dăunătoare, este cea a pumnului în gură, a supunerii necondiţionate, a delictului de opinie, a delictului de a fi diferit, a delictului de a încerca să fii liber, a uniformizării, a dezumanizării.
Comisarii noi, ca şi cei vechi, nu admit părerea contrarie, nu admit că ar greşi, nu admit că judecata lor nu e cea mai dreaptă, nu admit că omul are dreptul la respect (real), la înţelegere, compătimire, generozitate. Nu înţeleg alteritatea, ci doar multiplicitatea. Celălalt nu are dreptul de a exista decât în măsura în care este o copie fidelă a comisarului.
Într-o lume normală, editura Rao are dreptul să publice ce vrea şi pe cine vrea, iar viaţa şi piaţa să îi dea răspunsul.
Într-o lume normală, nu ne este frică de cărţi, de idei.
Într-o lume normală, un fost puşcăriaş are dreptul să scrie şi chiar să publice – sunt destui cei care au făcut averi serioase astfel, unii criminali cu grele fapte în trecutul lor, comunişti, nazişti, fără a mai oripila justiţiaritatea cuiva, deşi, poate, ar fi fost cazul (oripilării, nu al interzicerii).
Într-o lume normală, fiecare are dreptul de a citi ce vrea.
Într-o lume normală, fiecare are dreptul (chiar obligaţia) să gândească singur şi să spună ce are de spus.
Într-o lume normală raţionalul, echilibrul, dreapta măsură, grija şi consideraţia pentru celălat sunt cele care ghidează societatea.
Într-o lume normală, ura nu-şi are locul.
Într-o lume normală, raţiunea nu doarme.
În lumea în care trăim nu.

Planul de ocupare a României e în faza finală

Avertismentul fostului deputat Ninel Peia: „Planul de ocupare a României e în faza finală, e vremea să LUPTĂM pentru viețile noastre. Soros aduce un milion de refugiați musulmani în locul a patru milioane de români plecați la muncă în Occident”

Fostul parlamentar PSD Ninel Peia, care s-a remarcat prin mai multe inițiative legislative, scrie despre pericolul care pândește țara noastră.

Acesta susține că există un plan bine pus la punct de către miliardarul George Soros prin care un milion de musulmani ar urma să sosească în România pentru a înlocui o parte din milioanele de români plecați la muncă în Occident.

„Scriam, recent, despre „idioții utili”, așa cum îi numea LENIN pe „activiștii voluntari”, SOROSISTI care ne îmbâcsesc viețile din Parlament și nu numai. Aceștia se înmulțesc pe zi ce trece pentru că… sunt utili altora. În mințile lor manipulate de bani și beneficii de tot felul, aceștia sunt cele mai bune slugi pentru că sunt convinși că luptă de partea bună a cauzei, că sunt alături de Neam și Țară. Fals. Dar, repet, de aia sunt utili. Ăștia nu trebuie îndoctrinați. Ei sunt cobaii cei dintâi ai exeprimentului ce trebuie să ducă la disoluția României.

Desigur, nu suntem singura țară care se luptă cu problema asta, dar suntem singurii din această parte de lume care nu luăm în serios, la nivel de stat, această uriașă amenințare și liderii noștri politici duc în derizoriu o chestiune care ne macină fără milă, urmând un plan bine pus la punct, cu etape și obiective înșiruite pe parcursul a mai multor ani.
Informațiile mele, care vin de peste Ocean, de la cel mai înalt nivel posibil, spun că ne îndreptăm ca oile spre un final catastrofal, bine ticluit și implementat, pas cu pas, de vectori de influență vizibili, dar și invizibili, susținuți politic și administrativ de „idioții utili” bine înșurubați într-un sistem ce le permite să acționeze oricând împotriva intereselor noastre naționale.

Unul dintre aceste planuri, elaborate în anii ’90 de SOROS a început prin distrugerea economiei românești și, în special a agriculturii, o zonă-refugiu, în care oricând am fi excelat fără mari eforturi ca stat. Se vede cu ochiu’ liber că le-a reușit. Astăzi, din ce în ce mai mult pământ de foarte bună calitate a ajuns pe mâna străinilor. Tinerii au fost îndepărtați de un mijloc de trai care le-ar fi putut aduce nu subzistența , ci chiar o viață îmbelșugată. Mirajul câștigului imediat, a unei vieți mai ușoare a funcționat ca peste tot în lume pentru că spectrul sărăciei nu a putut fi îndepărtat de nici un Executiv, din ’89 încoace. Nu-i vorbă, nici nu au fost lăsați și nici nu și-au prea dat interesul să evalueze corect șansele economice ale României în contextul integrării în UE. Acesta a fost primul pas, pas care încă face dezastre și azi. Încercările de recuperare a puterii agricole a pământului de către români sunt slabe și sortite eșecului prin folosirea unor pârghii financiaro-economice inflexibile.

Al doilea pas, care, în mare parte a derivat din primul pas este emigrarea masivă. Forța de muncă a României s-a externalizat într-o perioadă mai scurtă decât un război al secolului trecut. Un război omoară tinerii, emigrația mută forța de muncă la alții. Ei prosperă, în timp ce în Țară, majoritatea populației este dependentă de stat: copiii și bătrânii sunt majoritari. În timp, trebuie să devenim o națiune de nevolnici. Brațele oțelite sunt peste hotare, deci nu pot fi la manifestații și nu pot organiza, în caz de nenorocire, vreo rezistență. Iar acțiunile lor din alte țări sunt cenzurate chiar acolo, pe loc. Iată un cadru ideal pentru ocuparea unei Țări fără prea mult efort și cu cheltuială minimă. Un prieten mi-a spus odată: ia încearcă o încorporare masivă, să vezi câți soldați vei putea strange. Un adevăr simplu.
Menținerea unei situații conflictuale la nivel civic, iată a treilea pas și poate cel mai parșiv. Acesta duce la divizarea populației într-un foarte scurt timp. Un exemplu: vaccinarea obligatorie. Ne-au băgat-o pe gât, au invins "idioții utili” și partea corectă a societății civile a fost înfrântă. Dar nu oricum, ci în așa fel încât învinșii să știe care le sunt noii stăpâni. Unul dintre aceștia este chiar Big Pharma, legea este dată în așa fel încât, la o adică, nimeni să nu scape. Poate numai dacă ne mutăm în munți… O victorie a lor. Dar după 10, 15 victorii ale criminalilor oare la ce nivel de deznădejde vor ajunge patrioții români, constatând că lupta lor devine inutilă. Desigur, deznădejdea va fi generală, puterea nației va fi zdrobită și nu va mai exista nici o opoziție. Vom deveni o turmă de oi. Asta se dorește, asta se vrea, de asta trebuie să ne ferim zi de zi, ceas de ceas: să nu ne lăsăm, să nu le facem pe plac.

Un al patrulea și decisiv pas este transformarea României într-un stat unde cetățenii trebuie să fie cât mai puternic multi etnici. Ne aduc globalizarea și multiculturalismul progresist inventat de Karl Popper, pus în aplicare de SOROS, în Poiana lui Iocan, la mine în curte, la tine în curte. Asta se va face simplu: în primăvară, spre vară se estimează că ni se vor băga pe gât peste un million de emigranți musulmani prin Marea Neagră. Un milion de refugiați musulmani în locul a patru milioane de români plecați la muncă în Occident. Nu sunt mulți, veți spune. Așa o fi, dar știți care este rata de înmulțire a acestora față de a noastră. Vă spun eu: în 20 de ani, un sfert de Românie va fi musulmană, cu legi și limbă proprii, cu obiceiurile lor, cu cultura și felul lor de trai. De ce oare am avea o ditamai moschee, în curând în București? Este o invazie pașnică. De nerefuzat din condiții umanitare, dar destructivă prin însăși existența ei printre ai noștri. România va fi ocupată fără să se tragă un foc de armă, ba chiar împărțind mămăliga noastră, de milă, cu viitorul ocupant. Și uite așa nu vom mai vorbi, destul de repede, despre naținea română.

Cum spuneam, planul este valabil pentru mai multe țări, dar acolo populația deja se mișcă și face opoziție acestui plan mârșav.În Polonia, Ungaria și Cehia glasul patrioților se face tot mai limpede auzit, Europa se trezește. Noi ce mai așteptăm?”, a scris fostul deputat pe contul său de Facebook.

„Hotărâm Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, in vechile sale hotare pana la Ceremus, Colacin si Nistru, cu Regatul Romaniei”.



„ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă…”


„Hotaram Unirea neconditionata si pentru vecie a Bucovinei, in vechile sale hotare pana la Ceremus, Colacin si Nistru, cu Regatul Romaniei”.
.
“Congresul General al Bucovinei întrunit azi, Joi în 15/28 Noemvrie 1918 în Sala Sinodală din Cernăuţi,
Considerând că dela fondarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechiile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut parte din Moldova, care în jurul ei s’a închegat ca Stat;
Considerând că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie dela Suceava, se găsesc gropniţele domneşti dela Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei;
Considerând că fiii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a-lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirii păgâne;
Considerând că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu deasila alipită Coroanei Habsburgilor;
Considerând că poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei cârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale, şi care prin strâmbăţi şi persecuţii căuta să-i înstrăineze firea şi să-l învrăjbească cu celelalte neamuri conlocuitoare cu care el doreşte să trăească ca frate;
Considerând că, în scurgerea de 144 de ani Bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpiile de bătălie din Europa sub steag străin, pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor, şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite şi izgonirea limbii lor din viaţa publică şi chiar din biserică;
Considerând că, în acelaşi timp, poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile izvoarelor de producţie ale acestei ţări şi despoiat în parte de vechea sa moştenire;
Considerând că, cu toate acestea, Bucovinenii n’au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă, va sosi şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin alipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit veşnic credinţa, că marele vis al neamului se va înfăptui când toate ţările române dintre Nistru şi Tisa se vor uni într’un stat naţional unitar;
Constată că ceasul acesta mare a sunat. Astăzi când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor săi Aliaţi, s’a întronat în lume principiul de dreptate şi umanitate pentru toate neamurile, şi când în urma loviturilor sdrobitoare Monarhia Austro-Ungară s’a zguduit în temeliile ei şi s’a prăbuşit iar neamurile încătuşate în lanţurile ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, primul gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către Regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea dezrobirii noastre;
Drept aceea, noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind singurii învestiţi cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale:
Hotărâm Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile sale hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.

Iancu Flondor
Preşedinte al Congresului General al Bucovinei

Din volumul
UNIREA BUCOVINEI CU ROMÂNIA
Autor Ion I. Nistor
EDITURA “BUCOVINA” – I. E. TOROUŢIU
BUCUREŞTI, 1940

http://www.romaniamagnifica.ro/?do=%C5%9Ecoala&optiune=ACADEMIA&optiune2=1876.08.4+-+1962.11.11+-+Ion+I.+Nistor
Cu respect,
Valentin-Nicolae Bercă
„România Magnifică” – www.romaniamagnifica.ro – un proiect cultural pentru unitatea spirituală a Românilor de pretutindeni, militând pentru reafirmarea valorilor spiritualităţii poporului român, unit prin limbă, tradiţii şi credinţă creştină, mereu mândru de istoria sa multimilenară în spaţiul carpato-danubiano-pontic

marți, 28 noiembrie 2017

Răzvan CODRESCU, Azi, 28 octombrie 2017: În urmă cu 65 de ani a murit în temniță martirul Mircea Vulcănescu

Azi, 28 octombrie 2017: În urmă cu 65 de ani a murit în temniță martirul Mircea Vulcănescu

Mircea Vulcănescu, Cornova mea și reîntregirea noastră (1)

Anul 2017 este unul comemorativ. În urmă cu 65 de ani, în data de 28 octombrie 1952, a trecut la cele veșnice, la vârsta de doar 48 de ani, Mircea Vulcănescu, economistul, filosoful, sociologul, filologul, publicistul, teologul, profesorul de etică, subsecretarul de stat în cadrul Ministerului de Finanțe în Guvernul Ion Antonescu și, plus la toate, membru marcant al Echipei monografice conduse de profesorul Dimitrie Gusti, la Cornova basarabeană, în vara anului 1931. Marele patriot român a fost condamnat, pe 9.10.1946, la opt ani temniță grea, ca pe un dușman al poporului pe care l-a iubit prea mult, judecat fiind de către un tribunal antiromânesc, zis „al poporului”, pentru încă nu se știe nici azi, care crime săvârșite de el în cel de al Doilea Război Mondial. Dar a murit Vulcănescu bolnav de plămâni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus în temnița comunistă din Aiud.
Tot în acest an comemorativ, în data de 15 iunie, Consiliul local al comunei Cornova, Ungheni, R. Moldova, a decis să acorde titlul de cetățean de onoare al comunei, post-mortem, unor foști membri marcanți ai școlii românești de sociologie, participanți activi la cea de-a șaptea ediție a expediției sociologice de la Cornova din 1931. Este vorba de: Mircea Vulcănescu, Anton Golopenția, Iosif Berman și Henri H. Stahl.
Numai că numele lui Mircea Vulcănescu din această listă a stârnit o mare furtună pe mapamond, de la Washington-DC, până la București, Chișinău, Ungheni și Cornova. Sărmanii cornoveni care au luat decizia dată nu mai au odihnă și nu-și pot căuta de treburile gospodăriilor lor în această frumoasă și bogată toamnă aurie. Iar pentru regretatul Mircea Vulcănescu a început o nouă Golgotă, asemănătoare celei din pușcăria din Aiud, când mai era în viață…
La aceste fapte neocominterniste vom reveni în perioada următoare. Azi, însă am dori să ne amintim de Mircea Vulcănescu, să-l comemorăm așa cum a meritat-o el și nu cum ar dori-o Florianii, Ioanidii, Wieselii ș.a., care au făcut prea mult rău imaginii națiunii române după venirea lui Iliescu la putere, și care n-o duc rău nici azi, acolo unde activează (pe unii deja i-a iertat Dumnezeu…).
Știu că numele lui Mircea Vulcănescu nu are nevoie de apărarea mea. Au făcut-o alții, mult mai importanți și mult mai bine, decât aș face-o eu. Dar decizia sătenilor mei cornoveni de a-i acorda post-mortem lui Mircea Vulcănescu titlul onorific de cetățean de onoare al Cornovei lui Dimitrie Gusti, Henri Stahl, Anton Golopenția, Iosif Berman, Paul Mihail și încă vreo 50 de mari valori ale științei și culturii românești, voi încerca să o apăr cu toată puterea pe care, sper eu, o mai am…
Marele Mircea Eliade, l-a caracterizat, în noiembrie 1961, la New York, pe regretatul său prieten, coleg și tiz cum n-a putut s-o facă nimeni altul mai bine, mai exact și mai frumos: „…Mircea Vulcănescu fusese dăruit cu toate darurile: era frumos, avea o sănătate de fier, nu fusese niciodată sărac, era înconjurat de prietenii săi admiratori, nu fusese încercat de nicio tragedie personală sau familială; triumfase întotdeauna, și pe toate planurile, chiar dacă uneori nu i se dăduse locul pe care-l merita (bunăoară, la 35 de ani nu era decât asistentul de etică la Universitatea din București). Dar era destul să-l cunoști mai bine ca să-ți dai seama că Mircea Vulcănescu privea toate însușirile și succesele lui ca niște dăruiri ale Vieții pe care le îngăduise Dumnezeu, și că dacă ele i-ar fi fost retrase nu i-ar fi schimbat nici deplina lui încredere în viață, nici marea lui credință. Toate astea i se păreau de altfel firești. Căci, spunea, oamenii uită de obicei că darurile, ca și încercările, vin tot de la Dumnezeu.
Când au venit încercările, Mircea Vulcănescu le-a primit senin și încrezător; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieții lui religioase. În câteva zile – a pierdut tot: avere, glorie, situație socială și academică, familie, libertate. Dar a rămas același. Nu s-a îndoit si nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturisească cu aceeași senină fermitate credința și încrederea lui de totdeauna. Alții, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amănuntul, aici sau altădată, viața pe care a trăit-o Mircea Vulcănescu în temniță. Ce știm cu toții, ne e de-ajuns ca să înțelegem cât de totală i-a fost victoria. Victorie împotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morții. Pentru că știm cum a murit! Iar ultimul lui mesaj în temniță, adresat fiecăruia din noi, a fost acesta: «Să nu ne răzbunați!»”. (Text publicat în revista „Prodromos”, nr. 7, 1967).
Am descoperit în arhiva doamnei Măriuca Vulcănescu, mezina martirului , două imagini fotografice ale lui Mircea Vulcănescu la Cornova, din vara anului 1931, care corespund întru totul celor spuse de Mircea Eliade la New York, trei decenii mai târziu.
Recent, tânărul sociolog dr. Ionuț Butoi, a publicat într-o serioasă revistă on line de specialitate, „Cooperativa GUSTI”, un articolul foarte „cuminte” http://www.cooperativag.ro/mircea-vulcanescu-biografie-de-lucru/, articol în care autorul menționează printre altele:
„…Mircea Vulcănescu a fost receptat, în România postcomunistă, ca o mare personalitate interbelică de factură filosofic-metafizică. Reprezentarea sa mai degrabă ca filosof-eseist, decât ca sociolog, economist sau cercetător al fenomenelor culturale se explică prin personalitățile și filierele intelectuale prin care a fost recuperat și reintrodus în circuitul public. Alături de această dimensiune, s-a reprodus și impus, treptat, și reprezentarea sa ca martir al închisorilor comuniste, îndeosebi prin cuvintele testamentare care îi sunt atribuite (și care reflectă, de altfel, concepții împărtășite și de soția sa): «Să nu ne răzbunați». Scrierile sale sunt publicate și republicate în continuare [45], există străzi și școli ce îi poartă numele, au fost ridicate câteva busturi în cinstea sa. Statutul său în memoria publică a fost contestat, recent, sub auspiciile Legii 217/2015, sub motivul că aceste acte de recunoaștere publică ar constitui cult al unui «criminal de război». Abordările instituționale de până acum, destul de hazardate și inutil de polarizante, riscă să producă mai degrabă confuzie decât clarificare și să fie prilej de antagonizare mai degrabă decât prilej de asumare a unor tragedii și crime din trecutul recent”.
Dar iată încă un articol magistral la temă, „Patimile postume ale lui Mircea Vulcănescu” semnat de Răzvan Codrescu și publicat în revista LUMEA CREDINȚEI, nr. 08/2017, pe care îl preiau fără prescurtări:
Patimile postume ale lui Mircea Vulcănescu
Dintre țările fostului lagăr socialist, România este singura care s-a pricopsit, pe mâna ex-președintelui Ion Iliescu (2005), cu o oficină inchizitorială de genul Institutului Național (sic) „Elie Wiesel”, iar pe mâna „opoziției” liberale (Crin Antonescu) cu o Lege 217/2015 care dă apă la moara tuturor idiosincraziilor antiromânești. După ce ostilitățile au început cu Valeriu Gafencu („sfântul închisorilor”) și Ion Gavrilă Ogoranu (eroul legendar al rezistenței armate din munți), astăzi principalii „cai de bătaie” par să fi devenit poetul Radu Gyr și filosoful martir Mircea Vulcănescu (al cărui caz îl prezentăm în cele de jos).
Cine a fost Mircea Vulcănescu?
Născut în 1904, filosof (din şcoala lui Nae Ionescu, căruia i-a alcătuit şi o primă monografie – Nae Ionescu, aşa cum l-am cunoscut, editată la Humanitas în 1992, sub îngrijirea lui Alexandru Badea) şi economist (a fost, ca şi Petre Ţuţea, înalt funcţionar ministerial în timpul guvernării antonesciene), vârât de comunişti în închisoare încă din 1946 şi mort de plămâni, la Aiud, pe 28 octombrie 1952 (trimis la izolare, împreună cu alţi 12 deţinuţi, dezbrăcaţi în pielea goală, pe un frig cumplit, se făcuse de bunăvoie „saltea” pentru un tovarăş de suferinţă epuizat, spre a-i salva viaţa), lui Mircea Vulcănescu îi sînt atribuite, ca rostite în ajunul morţii, cuvintele: „Să nu ne răzbunați!”. E o legendă sau un adevăr atestabil? Greu de spus şi greu de documentat. Nu e oare un mesaj convenabil de minune opresorilor înşişi? Să fie atât de neîntemeiată bănuiala, formulată deja de alţii, că securiştii înşişi ar fi lansat formula, pentru a preîntâmpina reacţia ostracizantă a posterităţii? Trebuie însă spus că, chiar de va fi fost aşa, martirajul lui Mircea Vulcănescu nu iese cu nimic umbrit: el rămâne martir autentic prin suferinţa şi moartea lui jertfelnică, fie că a rostit, fie că n-a rostit cuvintele respective.
Cărţile lui Constantin Noica Rostirea filosofică românească, din 1970, şi Creaţie şi frumos în rostirea românească, din 1973 (reunite în 1987 – anul morţii sale – în volumul Cuvânt împreună despre rostirea românească) e sigur că nu ar fi fost scrise niciodată fără precedentul Mircea Vulcănescu (cf. mai ales Dimensiunea românească a existenţei, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1991, publicată mai întâi în al doilea volum al Izvoarelor de filosofie: 1940 1944). Noica, de altfel, nu ascundea acest lucru: „Făcusem, sub patronajul lui Mircea Vulcănescu, o asociaţie filosofică la care se ţineau lecţii de greacă şi simţeam că el suferă să stea în minister, în loc să discute la nesfârşit cu noi. În cele două numere din Izvoare de filosofie, anuarul asociaţiei, el era cel care dădea, alături de postumele lui Nae [Ionescu], contribuţia originală. A publicat în primul număr studiul despre augustinism şi tomism, Două tipuri de filosofie medievală (datat plin de fantezie: 1928 1942!), din care desprinsesem cu interes cât spirit scolastic bun era în omul acesta al marii dezordini; apoi, în al doilea volum, a publicat admirabilul studio-conferinţă Dimensiunea românească a existenţei, fără lecţia căreia, poate, n-aş fi scris niciodată Rostirea românească”.
Presiune și rezistență
„Dracul”, s-a spus, „are atâta putere câtă îi dăm noi”. Lăsând la o parte mișcările indigne ale unor politicieni patibulari, adevărata putere a Institutului „Elie Wiesel” e dată chiar de indolența și/sau oportunismul nostru. Atunci când găsim resursele de a ne mobiliza și a opune o rezistență principială, abuzurile inchizitoriale se poticnesc de la sine și se acoperă de propriul lor ridicol. Dacă lui Ion Antonescu i s-a scos statuia din curtea bisericii de el însuși ctitorite, iar lui Valeriu Gafencu i s-a retras până la urmă cetățenia de onoare a orașului Tg. Ocna, iată că la Cluj-Napoca strada Radu Gyr își păstrează (încă) numele, iar la București statuia lui Mircea Vulcănescu (sectorul 2) rămâne la locul ei, strada Mircea Vulcănescu (sectorul 1) îşi păstrează numele şi asupra deciziei pripite de schimbare a denumirii Liceului Tehnologic „Mircea Vulcănescu” s-a revenit (ba chiar cu o scrisoare de scuze a consilierilor primăriei sectorului 4 către fiica acestuia, distinsa doamnă Măriuca Vulcănescu). În acest ultim caz, s-au mobilizat exemplar profesorii liceului, elevii și părinții acestora, dar și un important număr de intelectuali (s-au adunat deja mii de semnături, iar lista rămâne deschisă).
Absurdul demersului inițiat de Institutul „Elie Wiesel” este că pentru incriminarea lui Mircea Vulcănescu ca „criminal de război” (?!) este invocată decizia dată de… Tribunalul Poporului în 1948, considerat ca „instanță legitimă”!!! Dar nici măcar Tribunalul Poporului nu a reușit să-i găsească o vină personală, fapt atestat de dosarele CNSAS („Nici declararea, nici continuarea războiului, nici politica generală a Guvernului și nici deportările nu se dovedesc a fi fost hotărâte de vreun Consiliu de Miniștri din cele la care învinuitul a participat”, ba „dimpotrivă, toate faptele sale au fost exact potrivnice celor sancționate de aceste texte, învinuitul apărând cu competență și îndârjire interesele românești ce-i fuseseră încredințate, împotriva oricăror încercări de aservire față de străini” – Arhiva CNSAS, Alexandru Marcu și alții, DP 000232, vol. 15, ff. 253 255), el fiind în cele din urmă condamnat – abuziv și ilegal – pentru… o vină colectivă: „Totuși această calitate [de tehnocrat – n. n.] nu-l poate apăra de responsabilitate, deoarece răspunderea ce se degajează în cadrul legii 312/1945 [referitoare la urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război – n. n.] privește pe aceia care au participat la opera de guvernare și această participare nu este în funcție de calitatea în virtutea căreia a intrat și a făcut parte din guvern, ci este legată exclusiv de participarea la guvern” (ibidem, f. 189).
Iar în ce privește strict raportarea la evrei, chiar instanțele comuniste au recunoscut intervenţia lui Mircea Vulcănescu „în favoarea populației evreiești, ca aceasta să-și recapete dreptul de a-și desfășura […] activitatea profesională ce le fusese răpită de legile rasiale anterioare”, existând chiar mărturii indubitabile despre sprijinul acordat, bunăoară, unui Mihail Sebastian (ibidem, f. 129). Care „antisemitism”?!
Deocamdată acuzatorii n-au reușit decât să fie penibili. Discuțiile pe această temă se vor relua în toamnă. E greu de anticipat cum vor evolua lucrurile, dar rămâne de sperat că elita „opiniei publice” și autoritățile locale nu vor ceda, iar Institutul cu pricina nu va încerca să forțeze o ostilitate nedorită a românilor față de frații lor evrei (care nu trebuie în nici un caz confundați, prin generalizare abruptă, cu „uscăturile” lor maniacale).
Răzvan CODRESCU, Revista: LUMEA CREDINȚEI, 08/2017

Contele de Saint Germain. Internetul – moartea democratiei

Internetul – moartea democratiei



[Total: 74    Average: 4.7/5 ] Vote Saved

Nu am auzit pe altcineva să afirme asta până acum, deci, revendic paternitatea.
Rog OSIM să se autosesizeze.

Internetul este o armă hiperrapidă de instigare, manipulare, mobilizare şi coordonare. Se vede în aceste zile, în România, ce reacţie în lanţ a reuşit să declanşeze într-o minoritate altfel comodă şi egoistă. În vreme ce majoritatea, fără un liant, fără un catalizator, stă, se uită năucă cum voturile ei sunt aruncate la gunoi şi îşi consumă furia în gesturi de neputinţă.
Asaltul de azi al “tinerilor frumoşi şi liberi” (TFL) reprezintă o formă actualizată şi super-tehnologizată a invenţiei hitleriste numită Blitzkrieg. “Războiul – fulger” a permis câştigarea de către partea considerată mai slabă a multor lupte sever disproporţionate, mai ales sub aspectul numărului de combatanţi. Armate mici, dar care puteau şi ştiau să se mobilizeze şi să se deplaseze rapid, luau prin surprindere armate mult mai numeroase şi le zdrobeau înainte ca acestea să înţeleagă ce se petrece cu ele.
La război, zice-se, orice metode sunt acceptate, scopul, adică victoria, scuzând mijloacele.
Democraţia, însă, nu înseamnă război. Democraţia reprezintă o convenţie de bună guvernare, verificată în ultimele secole ca fiind cea mai puţin rea dintre toate. De aceea, cele mai multe dintre naţiuni o îmbrăţişează, şi, deloc lipsit de importanţă, ea le asigură naţiunilor respective locuri de frunte în clasamentul bunăstării. Or, democraţia, înseamnă tocmai respectul voinţei majorităţii.
A învinge sau a deturna voinţa majorităţii, prin orice fel de mijloace care răstoarnă rapoartele supraunitare, instalând la conducere minorităţi, adică subunitarismul, reprezintă o nesocotire a democraţiei.
Tocmai asta se întâmplă acum în România: un blitzkrieg bazat pe arma oarecum exclusivistă a Internetului şi pe ştiinţa faptului că partea atacată, cea majoritară, nu are sau nu ştie să folosească la fel de bine  această armă.
Ruralii României, dar şi mulţi dintre urbanii ei, care nu au crescut cu tableta în cărucior, lângă suzetă, şi cu telefonul mobil legat de gât precum cheia casei odinioară, nu ştiu (şi foarte mulţi dintre ei nici nu au posibilitatea) să acceseze şi să utilizeze Internetul. Aceşti oameni, după statisticile oficiale, reprezintă marea masă a celor care merg la vot şi care au decis, în decembrie 2016, cine să conducă ţara în următorii 4 ani. Ei au fost învăţaţi că democraţia se exercită la urne şi, conştiincioşi, la fiecare 4 ani, îşi fac datoria de cetăţeni. În fişa lor de buni români, aşa cum a fost aceasta redactată de înţelepţi şi de tradiţie, nu figurează tranşarea neînţelegerilor politice prin război. Şi cu atât mai puţin printr-un război fratricid, cu semeni dezarmaţi.
Avalanşa Internetului, declanşată şi apoi folosită atât de cinic împotriva unor conaţionali lipsiţi de antidot, este echivalentă cu excluderea de la dreptul de a vota a acestora. Adică, votaţi voi, proştii noştri părinţi şi bunici, şi rubedenii de la ţară, până vi s-o acri! Dacă nouă nu ne convine ce-aţi votat, vă anulăm voinţa în doi timpi şi trei mişcări, printr-un blitzkrieg mobilizat şi coordonat pe Facebook.

Asistăm, din punct de vedere electoral, la o întoarcere în feudalism, unde, censul de avere şi censul de vârstă restricţionau dramatic dreptul de vot al cetăţenilor. La noi, în 2017, începe să funcţioneze censul de Internet. Nu ai Internet, nu foloseşti reţele de socializare, votul tău nu contează. Or asta nu mai e democraţie.
Suntem un popor majoritar sărac. Dacă aceia care se ocupă cu jocuri oculte vor să îndepărteze prin orice mijloace această majoritate de la decizie, înseamnă că nu fac altceva decât să abroge democraţia.
Iar arma Internetului, de care se abuzează într-un mod atât de toxic în debalansarea forţelor naturale din societate, nu face decât să ajute la instaurarea dictaturii unei minorităţi.
Internetul, ca şi energia atomică, reprezintă o descoperire uriaşă. Internetul, ca şi energia atomică, poate salva omenirea dar, la fel de bine, folosit necugetat, de către iresponsabili, o poate distruge.
Deocamdată, a luat la ţintă democraţia!
Internetul se prefigurează a deveni moartea democraţiei!
Contele de Saint GermainEditorialearma Internetului,blitzkrieg,Internetul moartea democratiei,intoarcere in feudalism,OSIM,razboi fulger,ruralii Romaniei,tableta langa suzeta,tinerii frumosi si liberi  Nu am auzit pe altcineva să afirme asta până acum, deci, revendic paternitatea. Rog OSIM să se autosesizeze.   Internetul este o armă hiperrapidă de instigare, manipulare, mobilizare şi coordonare. Se vede în aceste zile, în România, ce reacţie în lanţ a reuşit să declanşeze într-o minoritate altfel comodă şi egoistă. În...Blog politic si polemic

Related Posts

Tara, tara, vrem soldati!

Schimbarea forțată a clasei politice – o formă toxică de avort social

Dacian Cioloș, premierul serviciilor secrete

Suferința, discriminată pe criterii politice în Parlament. Urmașii deținuților politici nu primesc drepturile dacă părinții au fost legionari. S-a votat!

  Suferința, discriminată pe criterii politice în Parlament. Urmașii deținuților politici nu primesc drepturile dacă părinții au fost legi...