In aminitirea lui Constantin Cojocaru, omul care voise să salveze România

 

Constantin Cojocaru a publié dans ALIANTA POPORULUI

Constantin Cojocaru 5 avril 13:41 PROTEST Ridică-te, popor român! Partidul Poporului protestează împotriva noii crime pe care guvernanţii României sunt pe cale să o săvârşească împotriva poporului român. Astăzi, 5 aprilie 2013, a fost dat publicităţii anunţul Ministerului Transporturilor, prin care sunt scoase la vânzare 51% din acţiunile deţinute de statul român în capitalul Societăţii Comerciale „CFR Marfă”. Preţul de pornire cerut de vânzătorul de ţară Relu Fenechiu este de 797 milioane lei, respectiv, 180 milioane de euro. Numai cele 900 de locomotive, plus cele peste 42.000 de vagoane, aflate, în acest moment, în patrimoniul „CFR Marfă”, valorează peste 2 MILIARDE DE EURO. Lăsăm, de o parte terenurile şi celelalte active incluse în capitalul societăţii. Ne aflăm în faţa unei noi hoţii, de ordinul miliardelor de euro, ca şi cele anterioare, care, adunate, depăşesc cifra ameţitoare de peste 2.000 de miliarde de euro, furate de statul român de la proprii săi cetăţeni, prin aşa-zisa privatizare. Până când mai rabzi, popor român? Ce trebuie să se întâmple ca să te ridici, să ieşi în stradă, şi să spui: GATA, nu se mai „privatizează”, adică nu se mai vinde nimic. Capitalul este al nostru, al poporului român. Vom adopta şi aplica legea prin care acest capital va intra în proprietatea noastră, a celor care l-am creat. Dacă voi politicienii, care ne-aţi furat capitalul, nu sunteţi în stare să-l administraţi, atunci plecaţi, daţi-vă demisia. Lăsaţi pe alţii, care se angajează să administreze capitalul în condiţii de eficienţă, până la trecerea lui în proprietatea noastră privată. Când te vei ridica, popor român? Când nu vei mai avea ţară? Constantin Cojocaru. Preşedinte, Partidul Poporului

Ioan-Aurel Pop. Istoria unui salut la românii ardeleni: „Servus!”

 

„Servus!” nu vine de la maghiari și nici din Imperiul Austro-Ungar. Ioan-Aurel Pop explică originea celebrului salut din Ardeal

Redacția Clujenii.ro 18.09.2026, 13:53

Comentează 2

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

„Servus!” este unul dintre cele mai cunoscute saluturi din Transilvania, folosit de generații întregi de români, maghiari și germani. Dar de unde provine, de fapt, acest cuvânt? Profesorul clujean Ioan-Aurel Pop, fost rector al Universității Babeș-Bolyai și președinte al Academiei Române, explică istoria formulei de salut și demontează mai multe mituri legate de originea sa.

Ghidurituristice și jurnale de călătorie

Deși „servus” este un cuvânt latin și înseamnă „sclav”, „șerb”, „rob” sau „servitor”, formula de salut folosită astăzi în Transilvania nu a fost transmisă neîntrerupt din Antichitate până în prezent.

Ioan-Aurel Pop explică faptul că salutul a fost redescoperit în perioada Renașterii, în mediile culte din lumea germană, iar de acolo s-a răspândit în Europa Centrală și Central-Orientală, inclusiv în Transilvania.

„Istoria unui salut: „Servus!”

Azi, într-o lume grăbită, nu ne mai salutăm nici cu „Bună ziua!”, ci eventual cu „Bună!”, nici cu „Salut!”, ci cu „Hei!” etc. La despărțire nu mai zicem „La revedere!”, ci „Pa, pa!”. Totuși, încă din copilărie, românii transilvăneni aud între familiari și prieteni cuvântul „servus”, ca formulă de salut. În aceeași ambianță a Transilvaniei, oricine poate constata repede că, în forme ușor modificate, acest termen este utilizat și de maghiari și de sași (șvabi), adică de germanici, atâția (foarte puțini) câți au mai rămas în România. Se mai folosește în Austria, în sudul Germaniei și în Ungaria.

Cuvântul este, fără nicio îndoială, latinesc și se poate traduce în românește prin „sclav”, cu variantele „șerb” (moștenit în română chiar din latinescul servus, -i, de declinarea a II-a), „iobag”, „rob” etc. La origine, cuvântul modern „servus” este o elipsă (rest al unei expresii, obținut prin suprimarea unor cuvinte care nu sunt indispensabile pentru obținerea sensului dorit) a expresiei Ego servus tuus sum!, ceea ce vrea să zică „Eu sunt servitorul tău!”, cu sensul „Mă pun la dispoziția ta!”, „Sunt gata să te servesc!” etc.

Expresia se folosea în antichitatea romană, în Imperiul Roman (cu siguranță și în provinciile Dacia, Moesia și alte provincii danubiene), ca formulă de curtoazie, în rândul elitei (patricienilor mai ales, dar nu numai) și ea trebuie legată de o alta, anume Servus humillimus!, tradusă literal „Sunt sclavul cel mai umil!” sau „Sunt slujitor preaplecat!” ori „Slugă preaumilă!”. Salutul acesta era folosit atunci doar între bărbați și el venea numai dinspre inferior spre superior. Din Antichitatea târzie și din Evul Mediu timpuriu occidental datează expresia Servus servorum Dei, adică „robul robilor lui Dumnezeu”, folosită de papi în intitulația documentelor (diplomelor) emise de ei. Este o mărturie de umilință extremă a urmașilor Sfântului Petru, care însă nu s-a regăsit întotdeauna în conduita efectivă a acestor prinți ai bisericii occidentale. Oricum, formula aceasta papală nu are nicio legătură cu formula de salut invocată.

S-a crezut de către unii că acest salut provine la noi (în românește) direct din latină și că există o continuitate în folosirea sa din timpurile antice până în cele moderne și, implicit, până astăzi. Nu este așa, fiindcă la români, prin evoluția firească a limbii, „servus” a devenit „șerb”. O performanță de acest fel au reușit – între toate popoarele romanice – numai italienii, prin locuitorii din regiunea Veneto, care au salutul binecunoscut de „ciao!”, moștenit din vechime din latinescul „sclavus” (sinonim cu „servus”). „Sclavus”, din forma „sclavo”, a ajuns în venețiană „schiavo”, apoi „sciavo”, apoi „ciauo” și, în final, „ciao” (prin „muierea” consoanei „v”, devenite vocala „u”).

Însă formula de salut „servus”, care – în mod teoretic ar fi putut fi moștenită, în feluri adaptate, în limbile romanice – s-a pierdut la sfârșitul Antichității și nu a fost folosită în mod curent în Evul Mediu. Abia perioada Renașterii a redescoperit-o și restaurat-o, dar nu prin popoarele romanice, ci prin nobilii și învățații germani și germanofoni. În lumea germană a secolelor al XVI-lea și al XVII-lea, puternic influențată de ideile umanismului, exista tendința de a reînvia Antichitatea și chiar de a o imita (așa s-a întâmplat aproape peste tot la finele Evului Mediu occidental).

Primii au fost învățații absolvenți de universități, care se străduiau să vorbească uneori între ei latinește sau măcar să schimbe câteva vorbe în limba lui Cicero și Caesar, începând cu salutul. Nobilii germani – cu precădere cei din statele germane catolice din sud și mai ales din provinciile austriece – s-au deprins atunci, cu dorința de a se purta ca romanii, să se salute cu Servus tuus!, adică „Sunt servitorul tău!”. De la ei (de la austrieci și germanii din sud), moda aceasta a trecut repede la nobilii vecini, încât obiceiul a pătruns destul de repede la elitele cehe (și slovace), slovene, croate, polone, ungare, române (din Transilvania), rutene (din vestul Ucrainei). Cu alte cuvinte, forma aceasta politicoasă de salut din rândul claselor superioare, deși provine de la romani și din limba latină, a ajuns la noi prin germani și prin limba germană.

Este de notat faptul că, deși se găsește în atâtea limbi, forma latinească originară a cuvântului respectiv s-a păstrat, ca manieră de scriere, numai în germană și în română – „servus”. În polonă este „serwus”, în maghiară „szervusz” etc. Tot maghiare sunt și variantele aberante „szevos” sau „szia”, care, ca și formele derivate românești similare („serbus”, „sevos” sau „serus”), se cuvin evitate. Tot în ungurește s-a ajuns, relativ recent, și la forma „szervusztok”, care este un plural și înseamnă „salut tuturor”; altfel spus, unui cuvânt latinesc (de formă latină) i s-a adăugat o terminație maghiară, ceea ce nu este tocmai recomandat, dar limbile vii nu țin seamă de regulile de gramatică.

În legătură cu formula aceasta de salut se fac, de regulă, alte câteva erori. Cea mai des întâlnită se referă la convingerea unora că provine din timpul Imperiului Austro-Ungar, or acest stat bicefal a existat în vreme de numai 51 de ani, de la 1867 la 1918. Salutul e mult mai vechi. O altă nepotrivire cu adevărul este credința că salutul respectiv provine de la nobilii maghiari, de unde l-au copiat târziu românii. Or, cum am văzut, salutul vine din Austria și Germania de sud (Bavaria), preluat din latină în mediile culte nobiliare, intelectuale și răspândit apoi în întreaga Europă Centrală și Central-Orientală, în Cehia și Polonia, dar și în fostele țări ale Sfintei Coroane a Ungariei (Croația, Slovacia, Transilvania, Banat, Partium, Galiția etc.

Nobilii ungari erau destul de eterogeni ca origine, iar unii dintre ei erau – după cum s-a dovedit cu prisosință în ultimele decenii – de sorginte românească. Ei, nobilii români, știau latina cultă și foloseau în scris și literele latine, alături de chirilice. Cu alte cuvinte, între nobilii transilvani care au preluat obiceiul în secolele XVII-XVIII-XIX (concomitent cu anumiți etnici maghiari) existau, cu siguranță, și români. Aceștia, sub influența latinismului profesat de Școala Ardeleană și a convingerii că erau singurii adevărați urmași ai romanilor din zonă, au dus tradiția înainte cu și mai multă tenacitate și convingere, astfel încât, în Epoca Modernă, toți locuitorii Transilvaniei – de la un anumit nivel de cultură și de avere în sus – se salutau: „Servus!”. De aceea, „servus” face parte nu numai din istoria noastră comună europeană, ci și din civilizația pe care am construit-o și pe care o ducem mai departe împreună aici. Prin „servus”, ne deschidem sufletul și ne prezentăm lumii cu o anumită curtoazie, cu disponibilitate și demnitate, așa cum se cade să facem”, a explicat profesorul clujean Ioan-Aurel Pop, fost rector al UBB.

„Fundația Doina Cornea nu este nici fabrică de cuie, nici instituție bugetară”

 Leontin Horațiu Iuhas: „Fundația Doina Cornea nu este nici fabrică de cuie, nici instituție bugetară”
Posted on septembrie 14, 2026

Un editorial de larg interes semnat de Leontin Horațiu Iuhas
în Buletinul „De la opoziție spre democrație”, Nr. 22/septembrie 2026

Am ținut să fac această precizare (din titlul articolului) nu pentru majoritatea cititorilor acestui buletin ci pentru domnul Ministru al Culturii, Demeter András István. Poate, pe viitor, va înțelege ce sunt organizațiile neguvernamentale, cum funcționează ele şi cum, spre deosebire de instituțiile bugetare, economisesc la maxim banii pe care îi gestionează pentru a-şi maximiza şi performanța.
Fundația Doina Cornea a solicitat Guvernului României recunoaşterea statutului de utilitate publică, în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații şi fundații.
În răspunsul primit (înregistrat la Cabinet Ministru cu nr. 3465/26.08.2026) se precizează: 
“În urma analizării documentației depuse de Fundația Doina Cornea (un biblioraft ce cuprindea cererea propriu-zisă, copii ale bilanțurilor anuale, liste de proiecte realizate, parteneriate cu diverse instituții sau organizatii, recomandari, etc. – n.n.), realizată de structurile de specialitate din cadrul Ministerului Culturii, s-a constatat că activitatea culturală, memorială şi educațională desfăşurată de Fundație este relevantă şi corespunde scopului statutar. Din documentele prezentate rezultă desfăşurarea unei activități constante şi neîntrerupte, prin proiecte culturale şi memoriale dedicate personalității Doinei Cornea şi contextului istoric al rezistenței anticomuniste, precum şi existența unor proiecte de cercetare, activități editoriale şi educaționale, proiecte de digitalizare şi parteneriate cu instituții publice şi alte organizații din țară şi din străinătate.”
Cu toate acestea, cererea de acordare a statutului de utilitate publică a fost respinsă din două motive, unul minor de natură birocratică, pentru care, conform normelor trebuia să se ceară documente suplimentare şi altul, principal, de neînțeles pentru cineva care a citit legea dar este capabil să şi înțeleagă cum funcționează un ONG.
Acest al doilea motiv mă pune însă în fața unei întrebări care depăşeşte cazul particular al Fundației Doina Cornea.
Ministerul constată că Fundația are un singur contract individual de muncă şi apreciază că, “raportat la amploarea şi diversitatea activităților statutare şi a celor prezentate în raportul de activitate, existența unui singur angajat nu demonstrează asigurarea resurselor umane necesare desfăşurării activităților şi realizării scopului Fundației”. Cred totuşi că cei cinci ani de activitate a Fundației, fără multe salarii acordate dar cu o evoluție în creştere atât a activităților desfăşurate cât şi a patrimoniului acesteia dovedeşte din plin existența şi capacitatea de atragere a resursei umane necesare.

Se poate observa însă că OG nr. 26/2000 nu stabileşte un număr minim de salariați pe care trebuie să-i aibă o asociație sau o fundație pentru a putea fi recunoscută ca fiind de utilitate publică. Legea cere ca organizația să dispună de patrimoniu, logistică, membri şi personal angajat corespunzător îndeplinirii scopului său.
De aici apare întrebarea pe care consider legitim să o pun: capacitatea unei organizații neguvernamentale de a-şi îndeplini scopul trebuie măsurată prin numărul persoanelor pe care le remunerează sau prin activitatea şi rezultatele pe care aceasta le poate demonstra?
Pe de altă parte o verificare a informațiilor publice privind organizațiile deja recunoscute ca fiind de utilitate publică arată că statutul a fost menținut inclusiv în cazul unor organizații care, potrivit datelor financiare publice, au funcționat cu un singur salariat sau chiar fără salariați. Există inclusiv un caz în care o fundație recunoscută de Guvern ca fiind de utilitate publică în anul 2025 figurează în cele mai recente informații financiare publice disponibile cu un număr mediu de zero angajați. Bineînțeles că nu voi da numele acelei fundații si am certitudinea  că activitatea ei, cu zero angajați, depaseste pe cea a multora din ONG-urile cu unul sau mai multi salariați.
Sectorul neguvernamental, spre deosebire de cel bugetar şi parțial de cel privat, funcționează, prin însăşi natura lui, şi prin contribuția neremunerată a oamenilor care cred într-o cauză.
O parte importantă a muncii care a făcut posibilă realizarea proiectelor Fundației Doina Cornea nu a fost şi nu este remunerată. 
Singura activitate, deosebit de importantă, care a fost constant remunerată (la început prin contract cu o firmă de specialitate, apoi prin contract de muncă) a fost cea financiar-contabilă. Utilitatea desfăşurării în cele mai bune condiții a acestei activități s-a dovedit la sfârşitul anului trecut când, în urma unui control al tuturor actelor şi documentelor Fundației care a durat peste trei luni, nu a fost găsită nici cea mai mică neregulă şi, mai mult, am fost şi felicitați (verbal) de modul în care am păstrat legalitatea în toate domeniile financiar-contabile dar şi contractuale.
Membrii conducerii, colaboratorii, specialiştii şi partenerii Fundației au contribuit la păstrarea memoriei Doinei Cornea, la cercetarea crimelor comunismului, la expoziții, publicații, proiecte educaționale și la recuperarea memoriei victimelor regimului comunist nu pentru că această activitate le-ar fi adus un salariu, ci pentru că au considerat-o necesară.
Nu cred că munca neremunerată valorează mai puțin decât munca remunerată.
Și nici nu cred că utilitatea publică a unei activități crește sau scade în funcție de numărul statelor de plată.
Există chiar un paradox în răspunsul primit. Pe de o parte, Ministerul Culturii constată existența unei activități „constante și neîntrerupte” și relevă amploarea proiectelor realizate. Pe de altă parte, tocmai amploarea acestor activități devine argument pentru concluzia că un singur salariat nu demonstrează existența resurselor umane necesare.

Eu privesc lucrurile puțin diferit: activitățile realizate constituie ele însele dovada existenței oamenilor care le-au făcut posibile.
Consider însă că această experiență merită făcută publică deoarece ridică o întrebare mai largă, importantă pentru întreaga societate civilă:
Ce loc acordă statul român muncii voluntare atunci când evaluează utilitatea publică a unei organizații neguvernamentale?
Doina Cornea însăși ne-a lăsat o lecție despre valoarea gesturilor făcute fără recompensă și despre responsabilitatea pe care omul și-o asumă față de ceilalți fără să aștepte să fie plătit pentru aceasta.
Fundația care îi poartă numele va continua să lucreze în același spirit — cu salariați acolo unde resursele permit acest lucru, dar și cu oameni care aleg să ofere din timpul, competența și energia lor pentru o cauză pe care o consideră de interes public.
Chiar dacă Fundației Doina Cornea nu i s-a recunoscut statutul de utilitate publică, sunt convins că o bună parte din activitățile acesteia sunt de certă utilitate publică.
Pentru cei care doresc să afle de ce am considerat că şi Fundația Doina Cornea, printre multe alte organizații neguvernamentale, are dreptul la un statut de utilitate publică, statut care nu-i oferă niciun avantaj material, las ca anexă, în încheierea acestui articol, raportul de activitate, aşa cum a fost primit de Ministerul Culturii, de la înființare şi până la depunerea cererii de recunoaştere a utilității publice.
Citiți și anexa aici: https://fundatia-doinacornea.ro/de-la-opozitie-spre-democratie/22/fundatia-doina-cornea-nu-este-nici-fabrica-de-cuie-nici-institutie-bugetara
_________________________________
Ca membru fondator al Fundației „Doina Cornea”, mă alătur și eu președintelui Fundației și îi adresez ministrului demis/interimar al culturii o întrebare: MEMORIA (nu) are „utilitatea publică”? Vasile GOGEA 

Ilie Bădescu. Primejdia conștiinței adormite

Ilie Bădescu

Primejdia conștiinței adormite

Unul dintre relele care lovesc gândirea vie este conștiința adormită. Aceasta este o stare de maximă amenințare în devenirea popoarelor. O tehnică pentru adormirea conștiinței, la îndemâna  opresorilor, este ruperea legăturii cu Dumnezeu și focalizarea credinței pe rolul salvator al puterilor pământești.

Credința strămutată de la Dumnezeu spre puterea fără Dumnezeu, auto-proclamată, este puntea de trecere din imperiul libertății în temnița gândirii. Un asemenea mod de gândire, deopotrivă unilateral și aplatizat, fără dimensiune verticală, îmbracă forma miturilor politice. Mitul politic este o poveste construită în jurul unei reprezentări simplificate asupra fenomenului politic spre a-l ridica la funcția de polarizare a speranței colective reorientând conștiința omenească de la slava lui Dumnezeu spre faima lumească, de la adevărul curat spre substitute amăgitoare, precum sunt ideologiile de toate tipurile, consumismul, viața de huzur, nesimțirea față de semeni și de Dumnezeu. În toate acestea pulsează minciuna înveșmântată, fiindcă toate sunt folosite pentru a camufla o cale greșită, o viețuire falsă, modelele stricăcioase, viața dărăpănată, rebeliunea pseudo-mesianică. Acest gen de narațiuni, pe care G Sorel le asimilează miturilor sociale (G. Sorel, Réflexions sur la violence, Marcel Riviere, Paris, 1930 p. 176-178), au menirea de a induce atitudini colective de adeziune totală, similară credinței sectare în rolul eliberator și salvator al unor ideologii, al unor puteri lumești de tipul partidelor politice rupte de popoare, al grupărilor pseudo-mesianice, care promit enorm și nu oferă nimic etc. Pe de altă parte, miturile sociale sunt ambivalente căci pot sluji energizării maselor ca în cazul mitului grevei, al violenței, predicată de același sociolog francez ca cea mai sigură cale spre scoaterea societății din conformism, mediocritate, decadență etc.  „Miturile sociale”, așadar, sunt unelte sociale folosite deopotrivă pentru mobilizarea maselor, dar și pentru adormirea conștiinței. Omul „treaz în conștiință” lasă locul omului robit de formule gata gândite, specifice tuturor miturilor politice. Acestea stăpânesc o vreme dinamica minții omenești.

Miturile geopolitice

O specie aparte de mituri sociale este aceea a miturilor geopolitice. Acestea proiectează ideea salvatoare și/sau eliberatoare într-o mare putere, un imperiu, un stat, o corporație multinațională, o rețea globalistă etc. Mitul geopolitic al Răsăritului eliberator (al „poporului sovietic eliberator”), de pildă, care a dominat spațiul mental în perioada regimului de ocupație bolșevică, sau mitul geopolitic al Occidentului salvator, care a robit mințile pe toată durata modernității târzii, au servit unui asemenea scop. Acestea au fost mituri-substitut la mitul revoluției proletare, care promite eliberarea popoarelor prin revoluția de clasă și deci prin instaurarea comunismului universal (prima ediție a globalismului). Din această viclenie substitutivă s-a nutrit ideologia războiului rece, la care au aderat totalitar deopotrivă cei de o parte și de alta a zidului  despărțitor dintre cele două sisteme politice. Aceste două mituri, al Răsăritului eliberator și al Occidentului salvator, au fost narcoticul omenirii provocând adormirea conștiinței pe toată durata fragilei păci postbelice. Când admiți că adevărul și eliberarea vin de undeva din lume și nu de la Dumnezeu ai primit chemarea spre somnul gândirii.

Două momente de maximă trezvie în istoria recentă a poporului român

Istoria secolului XX, în a doua lui jumătate, consemnează două momente de maximă trezvie a românilor după instaurarea regimului de ocupație bolșevică, anticreștin și antiromânesc: sfinții închisorilor și miraculoasa generație Labiș. 

Sfinții închisorilor bolșevice au păstrat conștiința vie a  neamului românesc, ferindu-l de primejdia rupturii liniei de continuitate a credinței în Iisus Dumnezeu întrupat și a lucrării Duhului mântuitor la răspântia mileniilor în acest spațiu carpato-danubiano-pontic. Fenomenul Pitești este ilustrarea supremă a opintirii puterii demonizate de a transforma omul în fiară, iubirea de Dumnezeu în ură contra lui Dumnezeu și deopotrivă împotriva chipului dumnezeiesc al omului.

Afirmarea Generației Labiș în perioada timpurie a regimului bolșevic este a doua dovadă a celei mai neașteptate treziri în conștiință a poporului român, genială trezire din somnul dogmatic al comunismului de ocupație. Din acel moment conștiința a rămas într-o stare de veghe însă mitul politic al Occidentului salvator s-a menținut în conștiința unor mari segmente ale societăților estice, atât de adormite încât refuză cu agresivitate orice îndemn trezitor. În plus, ieșirea din comunismul sovieto-bolșevic n-a însemnat și ieșirea din ideologia războiului rece, adică din narcoza mitului politic al salvării prin intervenția unei puteri pământești, dinspre Apus, de data aceasta. Bucla mentală indusă de tensiunea Est-Vest, precum ar denumi-o Bluma Zeigarnick, a rămas deschisă și se constituie drept suport emoțional pentru jocul manipulării globale și globaliste și deci pentru controlul minții. Atâta vreme cât gândirea noastră este menținută în orizontala acestei tensiuni polarizate, blocarea accesului la soluționarea ei devine fatală. Grija cea mare a agenților acestui sistem dualist pseudo-mesianic (purtător de promisiuni salvatoare mincinoase) este să nu permită mentalului colectiv întoarcerea spre sine și spre Dumnezeu, respectiv spre dialog și spre căutarea căii către unitatea dialogică a gândirii. În toată această blestemată lucrare sunt utilizați, precum am precizat, cei chemați să susțină fractura sistemului în locul celor capabili să îndrume spre căutarea soluțiilor, prin dezbatere deschisă, adică prin audierea părții adverse (după procedeul dreptății prin justiție: audiatur et altera pars).

În locul dialogului, această pseudo-elită subalternizată  alege să-i eticheteze cu ură pe cei care critică politicile și derapajele Vestului, acuzându-i de colaboraționism, de trădare etc., așa cum ieri, aceiași plebea scribax, dublată de procurorii represiunii, i-au aruncat în pușcării pe cei ce-au criticat Estul bolșevizat. Procedurile bolșevice sunt resuscitate tocmai de puritanii fanatici ai Vestului idolatrizat.

Trezismul versus fanatizații polilor. „Damnata armada” ideologilor antiromânismului

Trezismul, ca stare de spirit, ivită pe fondul epuizării miturilor politice și geopolitice, este specific unei mișcări sociale al cărei nucleu doctrinar este chemarea la „trezire în conștiință”, adică la refuzul amăgirilor de orice tip, ceea ce echivalează cu o strategie de completă și ireversibilă despărțire de fanatizații polarității antagonice. Fanatizații polilor urăsc geopolitica termenului mediu, a punților dintre poli. România, ca tot spațiul centurii interioare (al Rimland-ului cu termenul lui Spykman sau alzonei de crescent, cu termenul lui Mackinder), este punte între Est și Vest; cultura românească cuprinde în substanța ei și Estul și Vestul.

Șansa emergenței mișcărilor treziste este foarte mare în acest fel de spațiu, fiindcă mintea nu se lasă robită de unipolarism. Precum spunea Petre Țuțea: „între Marea Nordului și Vladivostok, Eminescu împarte binecuvântări”.

Acești „fanatizați ai polilor” au fost fabricați pe bandă rulantă în cadrul instituțiilor de formare și promovare a „elitelor”, instituții care au intrat astfel sub controlul totalitar al noilor împuterniciți prin grade universitare, indexări etc., recrutați din categoria veleitarilor mediocri care muncesc puțin și pretind enorm. Specializarea lor este discursul de etichetare, politica de excluziune sectară, agresivă. Rețelele virtuale sunt predilecția acestor năvălitori pe toate teritoriile gândirii libere cu aceiași demonică năzuință: ponegrirea, instaurarea domniei etichetelor mincinoase, acuzatoare, eliminatorii. Formele lor preferate de grupare sunt: a) cuibul neo-bolșevic (neo-marxiștii progresiști, globaliștii fanatici etc.), b) haita, c) secta ideologică, d) oculta și e) gruparea oligarhică, f) jandarmeria culturală (în forma agresiunii spontane sau a instituțiilor anume create pentru a reprima libertatea culturii). Îi putem recunoaște ușor după apartenența la oricare dintre grupările agresive, promotoare ale contraculturii. Când nu fac parte din partide politice oficializate, îi găsim organizați sub forma unor instituții anume create și deopotrivă a unei rețele de ONG-uri extrem de agresive, de regulă stipendiate din afara țării ori finanțate sub forma semi-oficială a unor programe guvernamentale. Tocmai aceștia sunt chemați să aplice și să supravegheze aplicarea programelor în care se dezmiardă distopia demascată de Huxley și Orwell.

Această damnata armada se năpustește asupra unor arii culturale și civilizaționale întregi (precum este aria civilizației creștine a Europei perene), asupra marilor figuri ale istoriei, asupra operelor monumentale ale popoarelor și ale omenirii, asupra satului la scară planetară etc. Teroarea neagră, dirijată contra acelui depositum custodi în care sunt tezaurizate marile opere, simboluri, figuri emblematice ale spiritualității universale și românești (cazurile agresiunilor simbolice, a campaniilor contra unor mari personalități ale culturii românești, precum Eminescu, Goga, Crainic, Mircea Vulcănescu, sfinții închisorilor bolșevice și contra unor opere, precum este poezia temniței), se propagă în lume prin mijlocirea unor ideologii și programe cunoscute deja prin sintagmele care le-au și demascat: corectitudinea politică, cancel culture, woke, build back better, ori sub formacelebrelor etichete de legionarism, fascism, obscurantism, putinism etc.

Promotorii contraculturii își declamă  apartenențe sub care, de fapt, se ascunde vidul moral și stârpiciunea gândirii: progresiști, occidentaliști, globaliști etc., plus etichetele cu prepoziția anti: anti-putiniști, anti-obscurantiști (sub eticheta de obscurantiști sunt etichetați de-a valma creștinii ortodocși, misticii, pelerinii la sfintele moaște, tradiționaliștii, autohtoniștii, naționaliștii etc.). Legea Vexler a ieșit dintr-o asemenea gândire pustiită. Frica și ura reprezintă fondul lor energetic și furia cea mai cruntă a acestor apostoli ai răului țintește tocmai cultura dialogului. Mișcarea trezistă este susținătoarea dialogului, ca tehnică a trezviei. Împotriva dialogului se încrâncenează fanaticii polilor. Dacă susții dialogul cu Estul, cu opere, sisteme de gândire, gânditori etc., din Est, ești „putinist”, „dughinist-ortodoxist”, agent rus etc., și, după unii dintre cei mai fanatici, ar trebui să fii grabnic arestat și condamnat la ani de temniță.  

Ticăloasa etichetare și jandarmeria culturii

Vajnicul apărător al purității marxismului de ieri te vrea azi coborât din drepturi, eliminat din instituții și grabnic arestat în numele purității progresismului occidentalist. Aceiași Mărie cu altă pălărie. Fruntașii acestei înverșunări și-au dirijat furia împotriva revoluției americane a normalității (fațeta americană a revoluției conservatoare în frunte cu Donald Trump), revoluție care a spulberat cuibarele contraculturii woke, a blocat curentul distrugător al celor ce promovează programele cancel culture, „corectitudinea politică”, anarho-sexualismul antifamilist, globalismul totalitar, antinațional etc. Nici inversa nu este bună, de data aceasta dinspre puritanul Răsăritului. Dacă promovezi dialogul cu sisteme de gândire occidentale, cu personalități ale zonei, cu susținători ai polului occidental, ești occidentolatru etc.

Această polarizare agresivă este, în genere, bucuria celor care fug de dialog fiindcă se tem de gândirea vie și urăsc pacea. În locul trezviei ei doresc adormirea conștiinței fiindcă această stare este cea mai bună stavilă în calea emancipării spirituale, a conștiinței treze. Opțiunea și știința lor preferată, pe care le-au dobândit în laboratoarele „seriei istorice a războaielor reci”, sunt eticheta și jandarmul cuvântului.

Frica și alarma lor cresc în timpul confruntărilor, al momentelor de maximă trezvie, și de aceea solicită introducerea grabnică a jandarmeriei culturii. Și unii și alții. Întrucât nu pot să răzbată la termenul mediu, adică la ceea ce face posibilă coincidența opușilor (coincidentia oppositorum), ei cer în parlamente, în presa dominantă, în guverne etc., să se introducă, în regim de urgență, jandarmeria spiritului, cenzura gândirii. Cât de repede a reînviat, iată bolșevismul! De ce? Pentru că emoționalitatea sociopată a acestei orientări a cucerit mentalul unora dintre cei ce compun elitele estului și ale vestului. Chestiunea este cu atât mai stranie cu cât noii „jandarmi ai cuvântului” cer controlul minții și cenzura în numele libertății de gândire, clamând ipocrit, la un pol, victoria Occidentului „liber” împotriva Rusiei „totalitare” și, la polul opus, triumful eurasianismului salvator împotriva Occidentului putred. Nu e interesant?! Chemarea Sf. Apostol Pavel ca aceștia să-și mănânce pâinea lor și să ne lase în pace este mai actuală ca oricând.

Modelul slujitor. „Cine va voi să fie mare între voi să fie slujitorul vostru…” (Marcu 10: 43)

În toate expresiile mutării credinței de la Dumnezeu  spre mituri politice idolatre se ascunde inabilitatea sau refuzul slujirii asupra căreia ne previne însuși Iisus Domnul. Scriptura respinge modelul autoritar de conducere bazat pe dominare și autoritate autoproclamată, promovând în schimb modelul slujitor, responsabilitatea morală și spirituală în fața lui Dumnezeu. Iată principalele obligații ale conducătorilor, așa cum sunt ele descrise în paginile Bibliei:

1. Slujirea celorlalți (modelul Slujitorului). Iisus Domnul, împlinitorul legii și al profeților, inversează piramida puterii pământești. Conducătorul nu este cel care trebuie servit, ci cel care se pune în slujba comunității. Acesta este modelul lui Hristos. Isus le-a spus ucenicilor săi: „Oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru… Căci și Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească” (Marcu 10:43-45). 

2. Aplicarea dreptății și respingerea corupției. Conducătorii au datoria de a asigura un climat de justiție imparțială („Să judece poporul cu dreptate. Să n-atingi niciun drept, să nu cauți la fața oamenilor și să nu iei daruri…”:  Deuteronomul 16:18-19) și integritate financiară: în Exod ni se spune că, liderii trebuie selectați dintre cei care „urăsc câștigul mârșav” (Exodul 18:21). 

3. Responsabilitatea maximă în fața lui Dumnezeu. Oricine deține o funcție de autoritate este considerat un administrator al lui Dumnezeu și va da socoteală pentru modul în care a gestionat puterea. Cei ce dețin funcții și puteri trebuie să fie slujitori ai binelui  („Căci dregătorul este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău”, spune Apostolul în Romani 13:4). Cerințele față de aceștia sunt aspre: „Cui i s-a dat mult, i se va cere mult” (Luca 12:48). 

4. Conducerea în accepțiune biblică se distinge prin caracter și exemplu personal. Un conducător biblic își validează autoritatea prin calitățile sale morale, nu prin forță sau poziție socială. În epistolele pastorale, liderul (supraveghetorul) trebuie să fie „fără prihană, cumpătat, înțelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeți, capabil să învețe pe alții, nu bătăuș, nu doritor de câștig mârșav, ci blând, nu gâlcevitor, nu iubitor de bani” (1 Timotei 3:2-3). 

5. Biblia condamnă mândria conducătorilor care cred că le știu pe toate și, în opoziție la o asemenea distorsiune,Biblia  încurajează colaborarea prin sfătuirea colectivă: „Poporul cade din lipsă de cârmuire, dar biruința vine când sunt mulți sfetnici” (Proverbele 11:14). Ruperea de Dumnezeu a adus după sine și ruptura de învățăturile Scripturii, adormirea conștiinței prin instaurarea credinței idolatre în mituri politice și geopolitice. Un asemenea mit geopolitic, precum s-a precizat, este acela al Estului eliberator sau al Vestului salvator. Cel ce este confiscat de un mit geopolitic va fi orb la tot ceea ce-l contrazice, la ceea ce vine de la celălalt pol.

Ierusalimul ceresc și Ierihonul pământesc

Ideea că din Est vine bunul samarinean și din Vest tâlharii de suflete este și aceasta neadevărată și riscantă. În realitate, bunul samarinean nu aparține vreunui pol geografic. El se află pe drumul dintreIerusalimul ceresc și cetatea din lume, Ierihonul pământesc. Pe aceiași cale trec și preotul și levitul, însă doar samarineanul cel bun dobândește răsplata cerului și calitatea de bun călător, de viator bonus.

Acesta urcă și coboară și el, ca și ceilalți, iar ceea ce-l distinge nu este apartenența la cetatea terestră ci fapta, iubirea milostivă, conștiința trează, care pe el îl ridică la cer, după cum, tot fapta și conștiința adormită îi coboară la iad pe cei nemilostivi și neiubitori. Să ne amintim că această pericopă despre bunul samarinean se află în capitolul 10 după Luca în care Mântuitorul avertizează asupra sorții cetăților nepocăite: „Vai ție, Horazime! Vai ție, Betsaido! Căci dacă în Tir și în Sidon s-ar fi făcut minunile care s-au făcut la voi, de mult s-ar fi pocăit, stând în sac și în cenușă. Dar Tirului și Sidonului mai ușor le va fi la judecată, decât vouă. Și tu, Capernaume, nu ai fost înălțat, oare, până la cer? Până la iad vei fi coborât!” (Luca 10, 13-15).

Să ne reamintim acum, pe fundalul acesta și pentru acuratețea și limpezimea interpretării,  pilda samarineanului milostiv: „Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între niște tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat și l-au lăsat aproape mort. Din întâmplare, se cobora pe același drum un preot și, când a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături. Un levit trecea și el prin locul acela și, când l-a văzut, a trecut înainte pe alături. Dar un samaritean, care era în călătorie, a venit în locul unde era el și, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat de i-a legat rănile și a turnat peste ele untdelemn și vin, apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han și a îngrijit de el. A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului și i-a zis: ‘Ai grijă de el, și orice vei mai cheltui, îți voi da înapoi la întoarcere.’” (Luca 10, 30-35).

Versetul 35 este esențial fiindcă ne vorbește despre plata a doua, plata de la momentul întoarcerii. Aceea este plata pentru milostivire. Cel milostiv va plăti pentru milostivirea celor năpăstuiți pe drumul care leagă cerul de pământ, Ierusalimul ceresc de Ierihonul pământesc.

Drumul e același pentru toți, dar unii îl parcurg cu ocoluri, merg pe alături: nu văd, nu simt, nu cunosc nici iubirea de semeni nici milostivirea. Sunt numai cu ei și doar pentru ei. Egoiștii lumii, orbii omenirii. Aceștia au suflete împietrite. Și preotul și levitul sunt oameni ai drumului, ai aceleiași călătorii pe drumul care leagă cetatea cerească de cea pământească, dar ei se deosebesc prin carența sufletească. Cei doi și cei asemenea lor sunt chiar mai răi decât tâlharii de bunuri materiale, ei sunt tâlhari sufletești, trădători ai vocației universale, vocația omeniei. Cu aceștia n-ai vrea să te nimerești pe același drum.

SURSA : https://www.activenews.ro/opinii/Prof.-Ilie-Badescu-Temnicerii-gandirii-si-miscarile-treziste.-Constiinta-adormita-%E2%80%93-amenintare-axiala-in-istoria-popoarelor.-Miturile-geopolitice-207841 

O relectură și o actualizare. Codul principiilor și normelor muncii și vieții =, ale eticii și echității =

Se pare că redactarea proiectului îi aparține lui Dumitru Popescu, activist de partid, redactor șef al cotidianului Scânteia, printre altele. Lectura acestui text merită să fie făcută. Fără efort, eliminând doar primele cuvinte din fiecare paragraf numerotat, se poate citi o versiune expurgată de verbiajul ideologic și obține un cod al eticii și echității cetățenești a cărui aplicare în România actuală ar fi baza unei reforme morale și sociale de bun augur. Citiți fără prejudecăți acest text, exemplar pentru analiza distanței dintre deziderate și realitate.

Nu am nici un motiv personal de simpatie pentru acest om, de care depindea interzicerea sau difuzarea volumului meu de debut, după cum mi s-a spus atunci de către unul din redactorii Editurii  Cartea Românească și apoi de către Vasile Nicolescu, poet și activist cultural. 

Vasile Nicolescu m-a primit de mai multe ori în biroul său din  Casa Scânteii. Prima dată a fost atunci când, sfătuit de redactorul meu de carte, poetul Mircea Ciobanu, am cerut o audiență pentru a obține deblocarea difuzării cărții mele, Un loc geometric.  

Vasile Nicolescu mi-a sugerat să scriu o scrisoare, un soi de mea culpa, către Dumitru Popescu, care declarase, în calitatea sa de ultim cenzor, că un poem din volum ar fi pornografic, pentru următoarele  versuri din poemul Epitaf : 
«Te iubeai cu mateloții, cu ucigașii urmăriți de potere,
cu motanii stufoși și câinii vagabonzi
prin tufișuri ghimpoase.». 

Am refuzat. 
S-a mai găsit un poem «păcătos» care a fost eliminat de redacție, în semn de supușenie. Mi s-a cerut să înlocuiesc textul scos cu altul. Am scris atunci următorul «poem» intitulat Epitaf: Pentru un cuvânt. 

Nu știu până la urmă ce a negociat editura cu cenzorii. Serviciul tehnic mi-a dat 30 de exemplare de autor, dintre cele modificate, altele nemodificate le-am cumpărat discret din depozitul Librăriei editurii, aflată în fundul curții.
Cartea mea de debut are două forme. 
Una care s-a difuzat imediat în câteva sute de exemplare, probabil mai ales în București, și conține o pagină lipită cu poemul 
EPITAF 
pentru un cuvânt. 
A două, blocată câteva luni de la difuzare, a rămas nemodificată, tipărită în 3000 de exemplare și a fost cea care a fost vândută ulterior în librăriile din țară. Pe acest tiraj am scris câteva sute de dedicații, pe exemplarele cumpărate de cititori prezenți la lansările in librăriile mureșene sau din județele ardelene limitrofe, alte câteva zeci pe exemplarele trimise criticilor literari.

Dan Culcer

Codul principiilor și normelor muncii și vieții comuniștilor, ale eticii și echității socialiste

Editura politică

București — 1974

Congresul al Xl-lea al P.C.R., adoptînd Codul principiilor și normelor muncii și vieții comuniștilor, ale eticii și echității socialiste, a stabilit ca prevederile sale să fie considerate componente ale Programului Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism

Organizînd și conducînd măreața operă istorică de făurire a socialismului și comunismului pe pămîntul României, Partidul Comunist Român acordă o atenție primordială făuririi unui om nou, cu o conștiință înaintată și înalte trăsături morale, promovării unor raporturi noi între oameni, afirmării depline în toate sferele vieții sociale a principiilor eticii și echității socialiste. Normele și principiile etice ale societății noastre pornesc de la faptul că în orînduirea socialistă a fost lichidată definitiv exploatarea capitalistă, s-a pus capăt inegalității sociale și naționale ; ele se bazează pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție, pe principiile de repartiție socialistă, pe egalitate și dreptate socială, pe țelul comun al făuririi bunăstării și fericirii întregului popor. Aceste înalte norme și principii trebuie să devină codul muncii și vieții, îndrumar de conduită în societate al comuniștilor, al tineretului revoluționar, al tuturor oamenilor muncii din patria noastră.

1. Datoria fundamentală a membrilor de partid, a membrilor Uniunii Tineretului Comunist este de a servi cu credință cauza partidului și poporului, de a pune tot ce au mai bun, întreaga lor energie, capacitate de muncă și pricepere în slujba înfăptuirii Programului Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism. Fiecare comunist trebuie să pună mai presus de orice înflorirea materială și spirituală a patriei socialiste, creșterea continuă a gradului de bunăstare și civilizație ale poporului, afirmarea tot mai puternică a națiunii noastre în rîndul națiunilor lumii.

2. Membrii de partid și membrii Uniunii Tineretului Comunist trebuie să-și însușească materialismul dialectic și istoric — concepția revoluționară despre lume și viață a proletariatului, Programul Partidului Comunist Român, care constituie aplicarea creatoare a marxism-leninismului la condițiile concret-istorice ale țării noastre și care dă o perspectivă clară luptei pentru edificarea orînduirii socialiste și comuniste în România.

3. Toți comuniștii trebuie să cunoască și să-și însușească politica internă și externă a partidului și statului, documentele, hotărîrile partidului. Ei sînt datori să fie propagandiști neobosiți ai politicii partidului, să contribuie activ la elaborarea și dezbaterea hotărîrilor de partid și de stat, să lupte cu fermitate și spirit de abnegație pentru traducerea lor în viață.

4. Fiecare comunist este obligat să îndeplinească fără șovăială însărcinările date de partid, să se achite cu înalt spirit de răspundere de toate îndatoririle ce-i revin în funcția ce o îndeplinește la locul său de muncă, în întreaga sa activitate.< br> Comunistul trebuie să respecte cu strictețe disciplina de partid — care este aceeași pentru toți membrii partidului, indiferent de poziția pe care o au în societate, de funcțiile și atribuțiile încredințate de partid și de stat. Toți comuniștii trebuie să respecte întocmai normele și regulile muncii de partid, principiile democrației interne și ale conducerii colective — care prevăd discutarea problemelor în cadru organizat și, totodată, asumarea răspunderii nemijlocite pentru ducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate.

5. Constituie o îndatorire sacră, de prim ordin, a fiecărui comunist, de a apăra ca lumina ochilor unitatea de monolit a partidului chezășia îndeplinirii cu succes a menirii istorice a partidului de conducător al națiunii noastre pe calea socialismului și comunismului.

6. Toți comuniștii sînt datori să militeze pentru întărirea continuă a legăturii partidului cu masele, pentru rezolvarea justă a propunerilor și cerințelor oamenilor muncii, pentru unirea eforturilor tuturor celor ce muncesc la lupta pentru înfăptuirea Programului partidului.

7. Membrii partidului, membrii Uniunii Tineretului Comunist, toți oamenii muncii trebuie să manifeste cea mai mare grijă și-răspundere pentru dezvoltarea continuă și apărarea proprietății socialiste, de stat și cooperatiste, a avuției noastre naționale — baza ridicării bunăstării întregului popor. Ei trebuie să acționeze pentru gospodărirea cît mai eficientă a mijloacelor și resurselor societății, să lupte împotriva risipei de orice fel, a neglijenței în păstrarea și administrarea bunurilor publice, a tuturor manifestărilor de irosire a avutului obștesc.

8. Membrii de partid, membrii Uniunii Tineretului Comunist, toți oamenii muncii au obligația patriotică de a lupta cu toată hotărârea împotriva furtului din avutul obștesc, a delapidării din proprietatea socialistă, a oricăror sustrageri de bunuri din avuția națională — acte profund antisociale care lovesc în interesele poporului, ale fiecărui cetățean. Ei trebuie să contribuie la formarea in fiecare unitate, la fiecare loc de muncă, a unei puternice și intransigente opinii de masă împotriva unor asemenea manifestări.

9. Membrii Partidului Comunist Român, ai Uniunii Tineretului Comunist, toți cetățenii trebuie să manifeste o grijă permanentă pentru buna gospodărire a pămîntului, apelor, pădurilor, a tuturor avuțiilor și frumuseților naturale ale patriei, să participe activ la acțiuni de protejare a acestora, să lupte hotărît împotriva degradării mediului ambiant.

10. Pentru fiecare comunist, pentru fiecare cetățean, munca este o datorie fundamentală, de onoare. Fiecare trebuie să dea dovadă de o înaltă conștiință profesională, competența, spirit creator, dăruire și pasiune în muncă; totodată, trebuie să manifeste combativitate și intransigență față de manifestările de indisciplină, superficialitate și lipsă de răspundere în muncă.

11. Membrii Partidului Comunist Român și ai Uniunii Tineretului Comunist au obligația să-și perfecționeze necontenit pregătirea profesională și de specialitate, să-și îmbogățească permanent orizontul cultural-științific.

12. Apărarea patriei, a cuceririlor revoluționare ale poporului reprezintă cea mai înaltă obligație a membrilor Partidului Comunist Român și ai Uniunii Tineretu lui Comunist, a tuturor cetățenilor țării. Suprema lor îndatorire este de a fi în orice moment gata să apere cu orice sacrificii, chiar cu prețul vieții, integritatea patriei, independența și suveranitatea națională și de stat, realizările socialiste ale poporului român. Orice nesocotire a acestei înalte obligații, orice pactizare cu dușmanul, cu cei ce se dedau la acțiuni sau acte ostile orînduirii noastre socialiste, cu cei ce uneltesc împotriva libertății și independenței patriei, a intereselor vitale ale poporului constituie trădare față de partid și popor, față de națiunea noastră socialistă și se pedepsește conform legilor țării.

13. Toți comuniștii sînt obligați să apere secretul de partid și de stat, să dea în permanență dovadă de înaltă vigilență și combativitate revoluționară. A furniza unor persoane străine informații care constituie secrete de partid și de stat înseamnă a trăda partidul, a trăda țara, a lovi în interesele întregii națiuni; cei care se fac vinovați de asemenea acte trebuie să simtă mînia îndreptățită a poporului.

14. Fiecare comunist are înalta îndatorire de a milita pentru întărirea unității moral-politice a poporului, pentru cimentarea prieteniei frățești dintre toți oamenii muncii — români, maghiari, germani și de alte naționalități — de a lupta împotriva oricăror manifestări de naționalism și șovinism, de a acționa în strînsă unitate pentru propășirea patriei comune, Republica Socialistă România.

15. Comuniștii, toți oamenii muncii sunt obligați să cunoască, să popularizeze și să respecte cu cea mai mare strictețe legile țării, să acționeze în spiritul legalității socialiste, să ia poziție hotărîtă față de orice încercare de nesocotire sau încălcare a legilor Republicii Socialiste România.

16. Comuniștii trebuie să militeze în permanență pentru promovarea în întreaga viață socială a principiilor eticii și echității socialiste, a relațiilor de colaborare și întrajutorare tovărășească, de solidaritate, stimă, încredere și respect reciproc. Ei trebuie să fie dușmani neîmpăcați al individualismului mic-burghez, al manifestărilor de egoism, de subordonare a intereselor generale unor interese individuale înguste, al tendințelor de a pretinde de la societate mai mult decît s-ar cuveni pe baza principiilor socialiste de repartiție.

17. Comunistul trebuie să fie cinstit, sincer, principial și corect, să nu tolereze minciuna, falsitatea, ipocrizia, să combată încercările de inducere în eroare a organelor superioare, a tovarășilor de muncă, sustragerea de la răspunderi și îndatoriri.

18. Comuniștii trebuie să acționeze cu toată fermitatea pentru a preveni și a combate orice manifestări de abuz de putere, orice trafic de influență, tendință de folosire în interes propriu și în dauna oamenilor muncii a unor funcții și munci de răspundere încredințate de societate.

19. Toți comuniștii, îndeosebi cei care îndeplinesc funcții de conducere în viața economico-socială, în aparatul de partid și de stat, în organizațiile de masă și obștești, trebuie să militeze, în spiritul principiilor democrației socialiste, pentru crearea unui climat favorabil exprimării și confruntării libere a părerilor, participării largi a maselor la dezbaterea și soluționarea problemelor, la adoptarea hotărîrilor, la elaborarea și înfăptuirea politicii generale a partidului și statului nostru.

20. Comuniștii trebuie să militeze ca în fiecare colectiv să se instaureze un climat favorabil promovării oamenilor în exclusivitate după contribuția proprie la înfăptuirea politicii partidului, la îndeplinirea planului de dezvoltare economico-socială a țării, după comportarea și atitudinea lor politică și morală. Ei trebuie să combată cu hotărîre subiectivismul și arbitrariul în aprecierea și promovarea cadrelor, să ia atitudine fermă împotriva favoritismului, nepotismului, servilismului, a manifestărilor de carierism.

21. Toți comuniștii trebuie să manifeste curaj și inițiativă în lupta pentru promovarea spiritului revoluționar, a noului în producție, în activitatea economică și socială, să acționeze cu hotărîre împotriva inerției, birocratismului, rutinei și conservatorismului, a tot ceea ce este învechit și poate frîna progresul societății noastre socialiste.

22. Spiritul critic și autocritic, combativitatea față de lipsuri și neajunsuri trebuie să caracterizeze pe fiecare membru al partidului, pe fiecare membru al Uniunii Tineretului Comunist. În orice împrejurare, în colectivele de muncă în care lucrează, comuniștii trebuie să promoveze un climat de dezbatere exigentă a lipsurilor, să stimuleze și să creeze condiții pentru formarea și afirmarea unui puternic spirit critic al maselor de oameni ai muncii.

23. Comuniștii trebuie să acționeze pentru ca în fiecare colectiv să se asigure manifestarea liberă a spiritului de inițiativă al maselor, pentru valorificarea experienței și competenței lor, pentru participarea tuturor oamenilor muncii la conducerea activității întreprinderilor și instituțiilor, pentru dezvoltarea și întărirea democrației muncitorești, socialiste.

24. Membrii Partidului Comunist Român și ai Uniunii Tineretului Comunist trebuie să manifeste cea mai înaltă intransigență împotriva concepțiilor de viață burgheze, a influențelor mentalităților lumii capitaliste. Ei trebuie să combată cu fermitate tendințele de căpătuială, parazitismul, înșelătoria, specula și mita, orice forme de obținere a unor venituri ilicite, de însușire prin abuz sau necinste a roadelor activității altora.

25. Membrii de partid, membrii Uniunii Tineretului Comunist trebuie să combată cu toată hotărîrea reminiscențele gîndirii și mentalităților retrograde, să lupte împotriva influențelor ideologiei burgheze, a tuturor concepțiilor care propagă ura, violența și disprețul față de om.

26. Comuniștii au datoria politică și morală de a lupta împotriva teoriilor idealiste, a prejudecăților mistice, a superstițiilor, a oricăror manifestări de obscurantism. Ei trebuie să acționeze pentru înțelegerea științifică de către mase a fenomenelor naturii și societății, pentru înarmarea temeinică a oamenilor muncii cu concepția materialist-dialectică despre lume și viață.

27. Fiecărui membru al partidului, fiecărui membru al Uniunii Tineretului Comunist îi revine o înaltă răspundere în întemeierea relațiilor de familie pe principiile moralei socialiste, ale egalității, respectului, afecțiunii și încrederii reciproce între soți, în îndeplinirea rolului ce revine familiei în creșterea și educarea copiilor, în dezvoltarea continuă a națiunii noastre socialiste. Familia trebuie să fie cea dintîi școală în care copiii să învețe, odată cu regulile de comportare în viață și societate, prețuirea muncii, devotamentul față de patrie și popor, față de partid și cauza socialismului.

28. Toți comuniștii — părinți, cadre didactice, activiști ai organizațiilor de masă și obștești — au îndatorirea primordială de a asigura pregătirea tineretului pentru muncă și viață, formarea și educarea noilor generații în spiritul dragostei față de patrie și partid, al glorioaselor tradiții de luptă pentru libertate și dreptate socială ale poporului, ale clasei muncitoare și partidului nostru, în spiritul unei înalte conștiințe revoluționare, al principiilor moralei socialiste și comuniste, al responsabilității față de prezentul și viitorul națiunii noastre socialiste.

29. Membrii partidului și ai Uniunii Tineretului Comunist trebuie să aibă, în toate împrejurările, o conduită politică, morală și profesională care să le asigure un înalt prestigiu în fața maselor. Prin faptele lor, ei trebuie să fie exemple înaintate pentru toți cei în mijlocul cărora trăiesc și muncesc. Unitatea dintre vorbă și faptă trebuie să caracterizeze pe fiecare comunist.

30. Indiferent de poziția pe care o ocupă în societate, comunistul trebuie să dea dovadă de modestie; el trebuie să combată îngîmfarea, aroganța, disprețul față de semeni. Comuniștii care îndeplinesc funcții de răspundere în partid, în viața socială în general, trebuie să-și dobîndească autoritatea printr-o comportare morală și profesională exemplară din toate punctele de vedere. Fiecare comunist trebuie să contribuie prin conduita sa în viața politică și profesională, în societate și în familie, la întărirea continuă a autorității și prestigiului partidului în mase, la creșterea rolului său conducător în societate.

31. Membrii Partidului Comunist Român și ai Uniunii Tineretului Comunist, toți cetățenii patriei să dea dovadă, în orice împrejurare, de dragoste fierbinte față de patrie, de demnitate și mîndrie națională, precum și de respect față de alte popoare. Ei trebuie să respingă și să condamne cu cea mai mare fermitate atît exclusivismul național, cît și ploconirea în fața străinătății.

32. Toți membrii partidului și ai Uniunii Tineretului Comunist trebuie să militeze, în spiritul internaționalismului proletar, pentru întărirea prieteniei și solidarității partidului nostru cu toate partidele comuniste și muncitorești, să contribuie la dezvoltarea colaborării frățești cu popoarele celorlalte țări socialiste, la întărirea solidarității cu clasa muncitoare, cu toate forțele progresiste, antiimperialiste din lume, cu mișcările de eliberare națională, cu popoarele care și-au cucerit recent independența, ou toți cei care luptă pentru dreptate socială, pentru progres, cu toate popoarele lumii.

33. Membrii partidului, membrii Uniunii Tineretului Comunist trebuie să militeze cu hotărîre pentru lichidarea din viața lumii contemporane a rasismului, colonialismului și neocolonialismului, a politicii imperialiste de dominare și asuprire a al tor popoare, de amestec în treburile altor țări, pentru respectarea demnității naționale a fiecărui popor, a dreptului său inalienabil la dezvoltarea liberă și independentă. Fiecare comunist, fiecare cetățean al patriei noastre trebuie să fie luptător înflăcărat pentru afirmarea politicii externe a partidului și statului nostru de promovare a unor relații noi, democratice în viața internațională, a unui climat de destindere, înțelegere și colaborare între națiuni, să-și aducă contribuția la cauza generală a socialismului, progresului și păcii, la făurirea unei lumi mai bune și mai drepte pe planeta noastră.

Adoptînd Codul principiilor și normelor muncii și vieții comuniștilor, ale eticii și echității socialiste, Congresul al Xl-lea al partidului își exprimă convingerea că traducerea lor în viață va exercita o puternică influență asupra tuturor membrilor societății noastre, va duce la crearea unui nou umanism, care pune pe primul plan omul și, totodată, îmbină interesele particulare cu cele ale întregii societăți, asigură bunăstarea și fericirea fiecăruia, odată cu a întregului popor. Prin aceasta, omul se va ridica pe o treaptă superioară de cunoaștere, va putea participa cu adevărat conștient la activitatea poporului de făurire a propriului său viitor liber. Membrii Partidului Comunist Român, ai Uniunii Tineretului Comunist, toți cetățenii patriei noastre socialiste trebuie să-și facă din aceste norme o călăuză permanentă în activitatea lor politică și profesională, în viața de fiecare zi, să acționeze cu consecvență și fermitate pentru ca înaltele principii de etică și echitate ale socialismului și comunismului să pătrundă tot mai adînc în toate domeniile vieții sociale, contribuind la crearea omului nou, înaintat al societății, noastre, la accelerarea mersului înainte al patriei pe calea civilizației comuniste.

Apărut — decembrie 1974
Tiparul executat la Combinatul Poligrafic
„Casa Scînteii”, Piața Scînteii nr. 1.
București — Republica Socialistă România