duminică, 31 iulie 2016

ION CRISTOIU: De teama ştiu eu Cui, Mugur Isărescu falsifică Istoria României

SURSA – cristoiublog.ro

Mă număr printre puţinii jurnalişti români care au tresărit marţi, 26 iulie 2016, la aflarea ştirii că în această zi, mai de dimineaţă, în prezenţa Guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, s-a inaugurat la Tismana Muzeul Tezaurului BNR.
Ca gazetar prin Istorie (nu istoric, e prea pretenţios pentru mine), am vrut să scriu o carte despre Lovitura de stat de la 23 august 1944.
În chip inevitabil, am studiat la Bibliotecă şi în arhive tot ce- a făcut Mareşalul Antonescu în 1944, mai precis pînă la 23 august 1944.
M-a preocupat şi mă preocupă în continuare această perioadă din Istoria României şi pentru că țin să-mi imaginez ce încerca elita politico-militară şi intelectuală a României în faţa Tăvălugului rusesc în năpustire către țară.

Pe 18 martie 1944, ruşii au forţat Nistrul pătrunzînd pe teritoriul României.
Pe 26 martie 1944, trecuseră Prutul, cucerind localitățile Botoşani, Rădăuţi, Bălţi, Paşcani.
Cu nici trei ani înainte, în 22 iunie 1941, Armata Română trecuse Prutul în Basarabia.
Acum Armata Română trecuse Prutul în sens invers.
De pe 17 aprilie 1944 pînă în noaptea de 19 spre 20 august 1944, cînd s-a spart Frontul Moldovei, frontul s-a stabilizat pe un aliniament care începea de la Gura Humorului, trecea pe la nord de Iaşi, nord Corneşti pînă la Orhei şi de aici pe cursul inferior al Nistrului pînă la Marea Neagră.

Din 17 aprilie 1944 noi, românii, am avut un răgaz.
Dinspre ruşi, fireşte.
Dinspre anglo-americani, n-am avut o clipă de răgaz.
Ne-au pisat cu bombardamentele de ne-au mers fulgii!
Pentru asta, după decembrie 1989 le-am dedicat un monument!

Ce-a făcut Mareşalul în acest răgaz?
A încercat să negocieze cu Aliaţii ieşirea României din Război.
Aliaţii l-au trimis să negocieze cu ruşii.
A încercat să negocieze cu ruşii, prin Frederic Nanu, la Stockholm.
Stalin era pe cale să cedeze.

Rezistenţa frontului din Moldova îl îngrijora.
Se afla într-o cursă contracronometru cu anglo-americanii, debarcaţi în Normandia, pentru cine intră primul în Berlin.
Numai că deodată, în timp ce Mareşalul cerea ca Basarabia şi Bucovina să fie discutate după Război, Stalin s-a trezit cu oferte mult mai generoase din partea lui Iuliu Maniu, din partea Regelui şi din partea lui Gheorghe Tătărescu.
Chiar la Stockholm, Frederic Nanu era lucrat de un trimis al camarilei Regale: George I. Duca.

O altă preocupare a Mareşalului a fost punerea la adăpost a Tezaurului românesc.
A Tezaurului întruchipat de elita României.
Drept pentru care, din aurul dat de nemţi, a creat un Fond în Elveţia, care urma să fie folosit de membri ai elitei, plecaţi peste graniţă.

A venit 23 august 1944.
Fondul a fost păpat de membrii Camarilei Regale, în frunte cu Buzeşti, cei cărora Pamfil Șeicaru le spunea băieții de bine.
Un Tezaur care trebuia pus la adăpost era cel al BNR.
Mareşalul Antonescu a cerut BNR propuneri de punere la adăpost a Tezaurului.
S-au vehiculat multe scenarii.
Inclusiv cel al scufundării în Dunăre.
S-a ajuns pînă la urmă la decizia transportării şi adăpostirii la Mînăstirea Tismana.
În consecinţă, între 11-22 iulie 1944 au fost transportate la Mănăstirea Tismana şi adăpostite într-o pivniţă 4086 de casete cu 215 tone de aur.

Pe 6 septembrie 1944, Consiliul General al BNR, dîndu-şi seama că Tezaurul putea fi descoperit de ruşi, cu aprobarea Guvernului Sănătescu, l-a mutat într-o peşteră din apropierea mănăstirii.
În 1947, Tezarul a revenit la București.
Cu vreo cîţiva ani în urmă, ajungînd la Tismana, am fost dus să văd peştera.
În această peşteră, BNR a decis în 2013 să amenajeze un Muzeu.
Muzeul a fost inagurat marţi, 26 iulie 2016.

De ce am tresărit la aflarea ştirii?
Aşa cum se vede din cele scrise mai sus, mutarea în peşteră pe 6 septembrie 1944 e doar un moment din Operaţiunea Transportarea și Adăpostirea Tezaurului.
Iniţiatorul şi coordonatorul acestei Operaţiuni a fost, incontestabil, Mareşalul Antonescu.
De ceva timp, Mareşalul Antonescu e la index în România.
Din cauza asta, una dintre cele mai complicate perioade din Istoria României Septembrie 1940 – 23 august 1944 e ocolită chiar şi de istorici.

De cît să calce pe bec, istoricii preferă să nu vorbească.
La fel ca pe vremea comunismului.
Dacă voiai să n-ai bătăi de cap, ocoleai subiectele care te-ar fi putut aduce în conflict cu poziţia oficială.

Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a ţinut un discurs cu prilejul inaugurării.
Am căutat textul pentru a vedea dacă-l pomeneşte undeva pe Mareşal.
Ei bine, pentru domnul Guvenrator, Mareşalul Antonescu nu există în Operaţiunea Tezaurul BNR!
Pentru a-i ieşi această grosolană falsificare a Istoriei naţionale, Mugur Isărescu apelează la o şmecherie ieftină.
Reduce Operaţiunea, care cuprinde în chip necesar Hotărîrea Mareşalului de a pune la adăpost Tezaurul, Transportarea Tezaurului în secret, să nu ştie nici nemţii, doar la mutarea în peşteră.
Dar chiar și această Operațiune e falsificată, deoarece e pusă exclusiv pe seama funcționarilor BNR de la vremea respectivă, cînd un rol deosebit l-a avut premierul Constantin Sănătescu.
Astfel, falsificată Istoria, tînărul de azi, care l-a urmărit pe Mugur Isărescu, rămîne convins că, în 1944, BNR, cu de la sine putere, fără să ştie Mareşalul Antonescu a transportat la Tismana (cu cîrca?!) 200 de tone de aur.

De ce nu suflă o vorbă Mugur Isărescu despre Mareșalul Antonescu?
Pentru că ar fi fost obligat să spună ceva bun despre o personalitate contradictorie prezentată de propaganda oficială de azi drept un Monstru.
Dacă ar fi spus în chip corect că Operațiunea a fost inițiată și coordonată de Mareșal, tînărul de azi ar fi tresărit, întrebîndu-se uimit:
Cum adică acel Criminal de Antonescu în loc să-și pună ceva parale deoparte în străinătate, pentru a duce o viață de lux în Spania sau Portugalia, cum ar fi făcut mulți dintre liderii postdecembriști, se preocupa de soarta Tezaurului BNR?

Mugur Isărescu e o personalitate de prim rang a României.
Din nenorocire, aşa cum se vede, din această falsificare a Istoriei, de teama ştiu eu Cui, Mugur Isărescu e o personalitate de prim-rang a României babuinizate.

Antiromanismul minoritarilor bolșevizați din Basarabia

Antiromanismul minoritarilor bolșevizați din Basarabia


Separate de România, în urma raptului teritorial din 28 iunie 1940, Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, au fost ocupate abuziv de Armata Roșie și au fost incorporate la statul sovietic, până în iunie 1941.

Odată cu ocuparea acestui străvechi pământ românesc, un număr de 3. 776. 309 de cetățeni români treceau la Uniunea Sovietică, dintre care 54,49% români, 10,34% ruși, 15,50% ruteni și ucraineni, 7,27% evrei, 4,91% bulgari, 3,31% germani și 5,12% de altă etnie.

Pe acest fond de mare durere resimțită de întregul popor român apare cel puțin bizară aprecierea din Raportul Secretariatului C.C. al P.C.R. din 10 martie 1941:

„Marșul triumfător al eroicei Armate Roșii în Basarabia și Bucovina de Nord, eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord de sub jugul capitaliștilor și moșierilor români, întâmpinarea cu un adevărat delir de către popoarele Basarabiei și Bucovinei de Nord a Armatei Roșii glorioase, manifestarea iubirii adânci față de poporul sovietic, Partidul Bolșevic, față de conducătorul și eliberatorul popoarelor, tovarășul Stalin, a avut un avut un răsunet și o influeanță deosebit de mare în masele de la orașe și sate din România.” – CC al P.C.R.

Există multe materiale de arhivă referitoare la situația civililor din Basarabia în intervalul 28 iunie – 3 iulie 1940. Numeroase documente militare, cum ar fi jurnalele de operații, dări de seamă, rapoarte informative, telegrame, etc., și civile (rapoarte administrative, de poliție, jurnale personale) indică participarea unora dintre evreii basarabeni la acțiunile antiromânești și prosovietice.

Cercetătorii care subliniază relevanța acestor documente se referă la acțiuni precum: arborarea steagurilor roșii, manifestări de simpatie față de forțele sovietice, mitinguri de prietenie în cinstea armatei sovietice, ofense aduse însemnelor naționale românești, monumentelor și bisericilor, confiscarea unor bunuri aparținând armatei sau diverselor instituții civile, participarea la acțiunile trupelor sovietice de dezarmare a utilităților și subunităților românești, maltratări de militari români, chiar și asasinate.

Se mai arată că aceste acțiuni au fost mai frecvente în localitățile urbane în care populația evreiască era mai numeroasă – Soroca, Chișinău, Bălți, Ismail etc. – sau în satele situate pe rutele de retragere a marilor unități române. Unii istorici argumentează că marele număr de asemenea documente incriminatoare reflectă o realitate istorică: evreii din Basarabia erau antiromâni.

Rapirea_Basarabiei 

Ocupanții au format și instruit celule comuniste formate majoritatea din minoritari. Acestea au fost pregătite din timp și în mod special în vederea împiedicării operațiilor de evacuare a bunurilor aparținând instituțiilor de stat și ale armatei române din Basarabia. Grupurile de minoritari au acționat aproape identic și au avut ca scop: oprierea transporturilor de materiale spre gări prin blocarea străzilor cu mase compacte de așa-ziși demonstranți; refuzul de a afectua transporturi din partea celor care dețineau mijloace de transport; blocarea gărilor și garniturilor trenurilor de evacuare prin orice mijloace, inclusiv folosirea armelor de foc; sechestrarea de bunuri în drum spre gară sau pe peronul gării.

În ziua de 9 septembrie, la Chișinău, colonelul medic în rezervă Cerchez Nicolae, martor la acțiuni aparent dezordonate și fără nici un plan al comitetelor și bandelor de minoritari, declara autorităților romîne la Ungheni, cu ocazia repatrierii: „Imediat ce a plecat ultimul tren de evacuare din acea seară, 28 iunie, din Chișinău, a invadat peronul stației ca scoasă din pământ o mulțime entuziasmată de copii, oameni maturi, care aclamau pe Stalin agitând steaguri și panglici roșii.

Masacre scoase la iveală după eliberarea Basarabiei – 1941

Se aprinseseră luminile și felinarele de la intrarea stației dinspre Tighina iar mulțimea a crezut că vine delegația sovietică și s-a repezit cu elan și urale și aclamații spre întâmpinare. Copii de 16 – 17 ani, evrei, se agitau nebunește. Delegația sovietică a venit mai târziu, în patru tancuri, după ce se înnoptase de tot”.

La Soroca, evreii înarmați au atacat camioanele Cercului de Recrutare, împiedicând evacuarea. În darea de seamă a acestuia se menționa printre altele:

„Al treilea transport în care s-a pus întreaga arhivă a Cercului, toată arhiva Subinspectoratului pregătirii premilitare Soroca și tot bagajul și efectele persoanale ale ofițerilor activi și în rezervă, precum și tezaurul Administrației Financiare Soroca nu s-a putut efectua din următoarele cauze: la ora 14,30 bande înarmate de evrei au trecut malul Nistrului și au înfipt steaguri roșii cu emblema sovietică chiar pe mal pe direcția de acces în oraș; alte două bande de aproximativ 200-300 de evrei înarmați cu revolvere s-au adunat în centrul orașului la poarta Cercului de Recrutare; tot în acest timp au trecut Nistrul aproximativ 3 plutoane de cavalerie sovietică care, înconjurate de bandele de evrei, au pus stăpânire pe Prefectură, Primărie și oficiul P.T.T., iar a patra grupă s-a îndreptat spre depozitul de benzină unde se găsea la alimentare autocamionul al 3-lea. Autocamionului i s-au tăiat cauciucurile și tot conținutul lui a fost descărcat și jefuit”.


Soldați și ofițeri români prinși din urmă, dezarmați și umiliți de sovietici în timp ce se retrăgeau –  iunie 1940

Devastarea coloanelor de retragere ale armatei și administrației românești au avut ca scop împiedicarea evacuării depozitelor militare și a averii statului român. Aproape că nu a existat unitate a armatei române care să nu fi fost atacată și să i se încetinească ritmul de marș.

Pe fondul acestor intamplări, regele Carol al II-lea nota la 29 iunie 1940: „ Excese de orice fel ale populației minoritare, mai ales evreii, care-i atacau și-i insultau pe ai noștri, au fost ofițeri batjocoriți, unități dezorganizate”, la 30 iunie: „Incidente, mai ales cu populația evreiască au avut loc pretutindeni.

Din această cauză evacuările în multe locuri au fost imposibile, s-au împușcat funcționari, s-au atacat chiar unități militare”. La i iulie: „ Tot aceleași știri asupra exceselor și agresiunilor din partea evreilor și comuniștilor. Ele se fac mai ales asupra ofițerilor care sunt adesea bătuți și degradați”.

Sau regele mai nota la 3 iulie 1940: „ Știrile din Basarabia sunt foarte triste. Astăzi a fost ultima zi a evacuării și a fost declarată zi de doliu național.

Evreii și comuniștii s-au purtat într-un mod oribil. Asasinatele și molestările mă fac sa mă tem să cred că se jor produce reacții primejdioase”.

La 6 iulie : „Știrile din țară sunt îngrijorătoare, purtarea evreilor din Basarabia și Bucovina a fost așa de rea cu ocazia evacuării încât a provocat o reacție și o indignare care se manifestă prin excese, asasinate, devastări”.

Este adevărat și faptul că în momentul ocupației sovietice au existat și români care i-au primit cu bucurie pe sovietici în Basarabia, iar în acest sens regele Carol al II-lea nota la 30 iunie 1940: „Știrile din Basarbia sunt tot mai triste. Din păcate am avut dreptate cu așa numita reorganizare a F.R.N., mulți dintre conducătorii de acolo s-au arătat complet bolșevizați, fiind cei dintâi care au primit cu drapele roșii și flori trupele sovietice.

Făcând referire la aceste violențe și culpa evreilor, în capitolul dedicat atitudinii și acțiunilor manifestate de evrei în timpul evacuării Basarabiei, în raportul final al Comisiei Internaționale pentru studierea Holocaustului, se stabilea încă de la început că:

„Un clișeu dominant în istoriografia românească despre perioada 28 iunie – 3 iulie 1940 este cel potrivit căruia evreii din Basarabia s-au comportat vexatoriu față de autoritățile și de trupele române în retragere. Această credință, deși falsă, a fost folosită pentru a justifica acțiunile ulterioare antievreiești ale românilor”.

Deși existența unor multitudini de surse care îi invinuiește pe evrei nu este combătută, în raportul final al Comisiei pentru studierea Holocaustului se pune sub semnul întrebării măsura în care acestea ar fi izvoare obiective.

Este un fapt istoric că, în cursul retragerii trupelor române, grupuri de locuitori sau indivizi de diferite naționalități, inclusiv etnici români din Basarabia au comis acte reprobabile împotriva militarilor români care se cereau condamnate fără nici o indulgență.


Sursa: Historia.ro via timpul.md si R.B.N.Press
Surse foto: ziaristionline.ro, roncea.ro, basarabia-bucovina.info
Read more: http://romaniabreakingnews.ro/historia-atitudinea-antiromaneasca-a-evreilor-bolsevizati-din-basarabia/#ixzz3Xrd35ZMA

Antiromanismul minoritarilor bolșevizați din Basarabia

Antiromanismul minoritarilor bolșevizați din Basarabia



Separate de România, în urma raptului teritorial din 28 iunie 1940, Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, au fost ocupate abuziv de Armata Roșie și au fost incorporate la statul sovietic, până în iunie 1941.

Odată cu ocuparea acestui străvechi pământ românesc, un număr de 3. 776. 309 de cetățeni români treceau la Uniunea Sovietică, dintre care 54,49% români, 10,34% ruși, 15,50% ruteni și ucraineni, 7,27% evrei, 4,91% bulgari, 3,31% germani și 5,12% de altă etnie.

Pe acest fond de mare durere resimțită de întregul popor român apare cel puțin bizară aprecierea din Raportul Secretariatului C.C. al P.C.R. din 10 martie 1941:

„Marșul triumfător al eroicei Armate Roșii în Basarabia și Bucovina de Nord, eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord de sub jugul capitaliștilor și moșierilor români, întâmpinarea cu un adevărat delir de către popoarele Basarabiei și Bucovinei de Nord a Armatei Roșii glorioase, manifestarea iubirii adânci față de poporul sovietic, Partidul Bolșevic, față de conducătorul și eliberatorul popoarelor, tovarășul Stalin, a avut un avut un răsunet și o influeanță deosebit de mare în masele de la orașe și sate din România.” – CC al P.C.R.

Există multe materiale de arhivă referitoare la situația civililor din Basarabia în intervalul 28 iunie – 3 iulie 1940. Numeroase documente militare, cum ar fi jurnalele de operații, dări de seamă, rapoarte informative, telegrame, etc., și civile (rapoarte administrative, de poliție, jurnale personale) indică participarea unora dintre evreii basarabeni la acțiunile antiromânești și prosovietice.

Cercetătorii care subliniază relevanța acestor documente se referă la acțiuni precum: arborarea steagurilor roșii, manifestări de simpatie față de forțele sovietice, mitinguri de prietenie în cinstea armatei sovietice, ofense aduse însemnelor naționale românești, monumentelor și bisericilor, confiscarea unor bunuri aparținând armatei sau diverselor instituții civile, participarea la acțiunile trupelor sovietice de dezarmare a utilităților și subunităților românești, maltratări de militari români, chiar și asasinate.

Se mai arată că aceste acțiuni au fost mai frecvente în localitățile urbane în care populația evreiască era mai numeroasă – Soroca, Chișinău, Bălți, Ismail etc. – sau în satele situate pe rutele de retragere a marilor unități române. Unii istorici argumentează că marele număr de asemenea documente incriminatoare reflectă o realitate istorică: evreii din Basarabia erau antiromâni.

Rapirea_Basarabiei 

Ocupanții au format și instruit celule comuniste formate majoritatea din minoritari. Acestea au fost pregătite din timp și în mod special în vederea împiedicării operațiilor de evacuare a bunurilor aparținând instituțiilor de stat și ale armatei române din Basarabia. Grupurile de minoritari au acționat aproape identic și au avut ca scop: oprierea transporturilor de materiale spre gări prin blocarea străzilor cu mase compacte de așa-ziși demonstranți; refuzul de a afectua transporturi din partea celor care dețineau mijloace de transport; blocarea gărilor și garniturilor trenurilor de evacuare prin orice mijloace, inclusiv folosirea armelor de foc; sechestrarea de bunuri în drum spre gară sau pe peronul gării.

În ziua de 9 septembrie, la Chișinău, colonelul medic în rezervă Cerchez Nicolae, martor la acțiuni aparent dezordonate și fără nici un plan al comitetelor și bandelor de minoritari, declara autorităților romîne la Ungheni, cu ocazia repatrierii: „Imediat ce a plecat ultimul tren de evacuare din acea seară, 28 iunie, din Chișinău, a invadat peronul stației ca scoasă din pământ o mulțime entuziasmată de copii, oameni maturi, care aclamau pe Stalin agitând steaguri și panglici roșii.

Masacre scoase la iveală după eliberarea Basarabiei – 1941

Se aprinseseră luminile și felinarele de la intrarea stației dinspre Tighina iar mulțimea a crezut că vine delegația sovietică și s-a repezit cu elan și urale și aclamații spre întâmpinare. Copii de 16 – 17 ani, evrei, se agitau nebunește. Delegația sovietică a venit mai târziu, în patru tancuri, după ce se înnoptase de tot”.

La Soroca, evreii înarmați au atacat camioanele Cercului de Recrutare, împiedicând evacuarea. În darea de seamă a acestuia se menționa printre altele:

„Al treilea transport în care s-a pus întreaga arhivă a Cercului, toată arhiva Subinspectoratului pregătirii premilitare Soroca și tot bagajul și efectele persoanale ale ofițerilor activi și în rezervă, precum și tezaurul Administrației Financiare Soroca nu s-a putut efectua din următoarele cauze: la ora 14,30 bande înarmate de evrei au trecut malul Nistrului și au înfipt steaguri roșii cu emblema sovietică chiar pe mal pe direcția de acces în oraș; alte două bande de aproximativ 200-300 de evrei înarmați cu revolvere s-au adunat în centrul orașului la poarta Cercului de Recrutare; tot în acest timp au trecut Nistrul aproximativ 3 plutoane de cavalerie sovietică care, înconjurate de bandele de evrei, au pus stăpânire pe Prefectură, Primărie și oficiul P.T.T., iar a patra grupă s-a îndreptat spre depozitul de benzină unde se găsea la alimentare autocamionul al 3-lea. Autocamionului i s-au tăiat cauciucurile și tot conținutul lui a fost descărcat și jefuit”.


Soldați și ofițeri români prinși din urmă, dezarmați și umiliți de sovietici în timp ce se retrăgeau –  iunie 1940

Devastarea coloanelor de retragere ale armatei și administrației românești au avut ca scop împiedicarea evacuării depozitelor militare și a averii statului român. Aproape că nu a existat unitate a armatei române care să nu fi fost atacată și să i se încetinească ritmul de marș.

Pe fondul acestor intamplări, regele Carol al II-lea nota la 29 iunie 1940: „ Excese de orice fel ale populației minoritare, mai ales evreii, care-i atacau și-i insultau pe ai noștri, au fost ofițeri batjocoriți, unități dezorganizate”, la 30 iunie: „Incidente, mai ales cu populația evreiască au avut loc pretutindeni.

Din această cauză evacuările în multe locuri au fost imposibile, s-au împușcat funcționari, s-au atacat chiar unități militare”. La i iulie: „ Tot aceleași știri asupra exceselor și agresiunilor din partea evreilor și comuniștilor. Ele se fac mai ales asupra ofițerilor care sunt adesea bătuți și degradați”.

Sau regele mai nota la 3 iulie 1940: „ Știrile din Basarabia sunt foarte triste. Astăzi a fost ultima zi a evacuării și a fost declarată zi de doliu național.

Evreii și comuniștii s-au purtat într-un mod oribil. Asasinatele și molestările mă fac sa mă tem să cred că se jor produce reacții primejdioase”.

La 6 iulie : „Știrile din țară sunt îngrijorătoare, purtarea evreilor din Basarabia și Bucovina a fost așa de rea cu ocazia evacuării încât a provocat o reacție și o indignare care se manifestă prin excese, asasinate, devastări”.

Este adevărat și faptul că în momentul ocupației sovietice au existat și români care i-au primit cu bucurie pe sovietici în Basarabia, iar în acest sens regele Carol al II-lea nota la 30 iunie 1940: „Știrile din Basarbia sunt tot mai triste. Din păcate am avut dreptate cu așa numita reorganizare a F.R.N., mulți dintre conducătorii de acolo s-au arătat complet bolșevizați, fiind cei dintâi care au primit cu drapele roșii și flori trupele sovietice.

Făcând referire la aceste violențe și culpa evreilor, în capitolul dedicat atitudinii și acțiunilor manifestate de evrei în timpul evacuării Basarabiei, în raportul final al Comisiei Internaționale pentru studierea Holocaustului, se stabilea încă de la început că:

„Un clișeu dominant în istoriografia românească despre perioada 28 iunie – 3 iulie 1940 este cel potrivit căruia evreii din Basarabia s-au comportat vexatoriu față de autoritățile și de trupele române în retragere. Această credință, deși falsă, a fost folosită pentru a justifica acțiunile ulterioare antievreiești ale românilor”.

Deși existența unor multitudini de surse care îi invinuiește pe evrei nu este combătută, în raportul final al Comisiei pentru studierea Holocaustului se pune sub semnul întrebării măsura în care acestea ar fi izvoare obiective.

Este un fapt istoric că, în cursul retragerii trupelor române, grupuri de locuitori sau indivizi de diferite naționalități, inclusiv etnici români din Basarabia au comis acte reprobabile împotriva militarilor români care se cereau condamnate fără nici o indulgență.


Sursa: Historia.ro via timpul.md si R.B.N.Press
Surse foto: ziaristionline.ro, roncea.ro, basarabia-bucovina.info
Read more: http://romaniabreakingnews.ro/historia-atitudinea-antiromaneasca-a-evreilor-bolsevizati-din-basarabia/#ixzz3Xrd35ZMA

Ion Coja. Partidul România Mare va fi un partid „cum nu s-a mai existat”!


Domnule profesor ION COJA, ați depus dosarul de înființare pentru Partidul LISTA NAȚIONALĂ în septembrie anul trecut, și nici până acum nu ați primit un răspuns definitiv din partea justiției. În schimb, Partidul SALVAȚI ROMÂNIA a primit aprobarea în câteva săptămâni!

Probabil că procedura aplicată Partidului Salvați România și altor cereri similare a fost cea corectă. Incorectă a fost justiția cu mine! Justiția sau, mai bine zis, cine este deasupra ei. Acolo sus, în structurile care funcționează fără firmă la poartă, cineva nu mă iubește! Dar chiar dacă EI nu mă iubesc, eu tot știu și zic că aceste structuri fără nume sunt necesare!... Le doresc tot binele! N-ar strica să bem o cafea împreună!
În intenția LOR, tergiversarea deciziei ar fi avut drept consecință eliminarea mea definitivă din viața politică.
...Am ținut mult să pornesc un partid nou, după o concepție îndelung gândită. Se alegea praful de intențiile mele! Norocul meu – și sper că e vorba și de norocul altora, a fost că degringolada din Partidul România Mare i-a îndemnat pe câțiva lideri PRM să mă cheme să pun umărul la revigorarea și reconstrucția PRM. Astfel că tot ce am gândit să fac cu LISTA NAȚIONALĂ voi încerca acum să fac la ROMÂNIA MARE. Să fac adică un partid cum n-a mai fost altul până acum, capabil să satisfacă dorința românilor inteligenți și exigenți de a se implica în destinul Cetății, al Țării, al Neamului!

Un partid cum n-a mai fost altul până acum”?! Sună a propagandă electorală!

Hai să-ți pun și eu o întrebare: Care crezi că este poziția PRM în problema monarhiei?

Păi nu cred că s-a schimbat odată cu venirea dumneavoastră la PRM! Știu de altfel și care este poziția dumneavoastră, ați scris atâtea texte împotriva regelui Carol al II-lea, a regelui Mihai! Sunteți un anti-monarhic! Ca și Vadim!

Eu nu te-am întrebat care este poziția mea sau a lui Vadim! Ci a PRM-ului!

Pe cale de consecință, PRM este un partid anti-monarhic!

Ține minte ce spun acum: un partid care pretinde a fi al României Mari nu poate fi un partid anti-monarhic! Dar nici monarhic! Un partid ca PRM, de largă reprezentare națională, este fatal să includă printre membrii săi și persoane cu convingeri politice regaliste sau monarhiste! Iar aceste persoane trebuie să se simtă bine în PRM, alături de colegii cu convingeri republicane. Aceștia din urmă vor fi, desigur, majoritari. Drept care îi vom încuraja pe monarhiști să se organizeze într-un grup doctrinar monarhist și să militeze în rândul PRM pentru monarhie! Asta se numește democrație de partid!

Nu vă înțeleg!

Un partid ca România Mare nu poate fi de stânga sau de dreapta ori de centru-stânga, centru dreapta-dreapta etc. Ci Partidul România Mare este deschis tuturor soiurilor de români! Încap în PRM și monarhiștii, și republicanii, și liberalii, dar și conservatorii ș.a.m.d. Încap toate doctrinele politice care s-au succedat până acum la guvernarea României. Care este doctrina PRM? O putem rezuma în două cuvinte: INTERESUL NAȚIONAL. Noi, ca naționaliști, constatăm că naționalismul, politica interesului național, nu este monopolul niciunei ideologii politice. Nu există doctrină politica ai cărei susținători să nu fi greșit față de Țară, față de poporul român! Au greșit absolutizând crezul lor politic. Au considerat că doctrina lor poate fi soluția la toate problemele guvernării unei țări! Ca și în viața unei familii, atitudinea guvernului, a lui pater familias față de copiii săi, nu poate fi mereu aceeași, ci ea se mlădiază după problemele familiei. Uneori este aspru cu copiii, alteori este îngăduitor, le permite să-l contrazică câteodată, să aibă inițiative personale, să se descurce singuri sau, dimpotrivă, le cere socoteală pentru tot ce fac. Etc., etc.

Ce să caute liberalii în PRM de vreme ce au un partid liberal?! Ba chiar mai multe!

Pe lângă liberalii care sunt în PNL sau în ALDE, mai sunt liberalii care nu-i recunosc de liberali nici pe cei din PNL, nici pe cei din ALDE! Ai cui sunt aceștia? Eu îi invit în PRM, unde pot să alcătuiască un grup liberal, cu o denumire pe care ei s-o decidă și să promoveze în PRM și cu ajutorul PRM ceea ce dînșii consideră a fi adevărata doctrină liberală, aia a Brătienilor! Este evident că nici Tăriceanu, nici Blaga sau Georgiu nu au nimic comun cu Brătienii. N-au nicio tangență! Liberalii din acest grup de autentici liberali vor putea candida pe listele PRM ca să intre în Parlament și acolo să facă auzit cuvîntul liberalilor autentici.
La fel îi invit în PRM pe social-democrații care nu se recunosc în PSD, pe conservatorii care nu se recunosc în partidul lui Voiculescu! Sau pe național-țărăniștii care nu se recunosc în Aurelian Pavelescu! Și așa mai departe! Îi așteptăm în Partidul România Mare și pe maghiarii care nu agreează doctrina și politica UDMR-ului. Și, firește, pe orice cetățean român de etnie minoritară! Dacă vor simți nevoia să se adune într-un grup, nu ne deranjează, ideea este ca intrând în Partidul România Mare ei să se simtă în largul lor! Și să devină mai eficienți în intențiile lor. Firește, respectul pentru Constituția României nu este negociabil, chiar dacă știm că această Constituție ar trebui amendată și îmbunătățită!

Care va fi relația PRM cu evreii?

Aceeași! Să intre în PRM toți evreii care vor dori să facă acest pas! Mulți evrei sunt nemulțumiți de conducerea Federației Comunităților Evreiești din România! Presa din Israel este foarte aspră cu alde Vainer & comp. Mulți au greșit etichetând PRM-ul ca partid anti-semit deoarece a intrat în conflict cu câțiva evrei penali din conducerea comunității! Evreii care vor veni în PRM au toată libertatea să se constituie într-un grup în care să se discute problemele specifice comunității, să se adopte comunicate și apeluri, hotărîri etc. Eu duc acum tratative cu persoane din Israel care s-au arătat interesate de organizarea unei filiale a PRM în Israel, unde trăiesc multe familii mixte. Persoana cea mai aproape de realizarea acestei filiale este însă un evreu get-beget! E drept, mi-e prieten!
Nota bene: eu i-am criticat deseori pe cei aflați la conducerea comunității evreiești! Nu este de mirare că sunt așa cum sunt! Într-o țară condusă de un Băsescu sau Johannis este absolut normal ca la conducerea unei minorități, fie ea și a evreilor, să ajungă indivizi ca Vainer sau Florian! Niște neica nimeni!

Mai departe!

Acestea au fost grupurile doctrinare din PRM. Se admite gruparea membrilor în jurul oricărei doctrine care a guvernat vreodată România! Firește, vor fi încurajate și grupuri legate de doctrine actuale, fără trecut istoric, cum ar fi meritocrația sau distributivismul și altele. Libertate totală de gândire politică!
Alte grupuri se pot constitui pe criterii profesionale. Eu mă ocup acum cu organizarea unui grup consistent de agrarieni, de oameni sensibili la problemele satului, ale agriculturii, ale zonei montane! Este de preferat ca grupurile profesionale din interiorul PRM să se constituie pentru a monitoriza activitatea fiecărui minister în parte, astfel că atunci când PRM va ajunge la guvernare să aibă habar de ce au făcut bun și rău cei ce ne-au precedat!

Care sunt primele măsuri pe care le credeți necesare?

Cele anunțate și de alți naționaliști, bunăoară de Alianța Noastră a lui Marian Munteanu. Are un program foarte bun! Subscriem! Dar mai sunt și alte măsuri necesare, e bine însă ca adversarii noștri să nu cunoască toate intențiile noastre. Să ajungem noi în Parlament și la guvernare și vom da românilor satisfacții la care nici nu se gândesc măcar! Cuget la aceste măsuri de pe vremea când căscam gura la Petre Țuțea și Simion Ghinea!

În 2000-2004 PRM a avut 130 de parlamentari. De ce nu a intrat la guvernare?

Este marele mister pe care nu reușesc să-l lămuresc!... Oricum, este greșeala fatală a PRM! Nu știu cui îi aparține!

Cel mai vinovat nu poate fi decât Vadim! Nu credeți?

Eu am scris multe articole critice despre Vadim, atunci când acesta trăia și putea să-mi răspundă... Acum însă mă abțin...

Și cu filialele teritoriale ce se va întâmpla?

Ce să se întâmple?! Vor exista și ele, legea partidelor te obligă să ai filiale județene, orășenești, comunale. Și e normal să existe aceste filiale teritoriale. Cine dorește, se rezumă la activitatea în aceste filiale teritoriale. Cine vrea să facă mai mult, se înscrie într-un grup sau mai multe! Sau organizează el un grup pe o idee proprie! Dacă are succes, bravo lui!
Poate forma un grup de filateliști sau de aeromodeliști, un grup de admiratori ai lui Dobrin, acolo m-aș duce și eu! Sau de admiratori ai lui Țuțea. Și așa mai departe! Mi-ar plăcea să existe și un grup, cât mai numeros, de români preocupați să reînvie tradiția chefului la români! Chef-chef, fără Pepsi ori Fanta pe masă!... O tradiție glorioasă, cheful la români! Românii se pricep să-și facă viața frumoasă! Asta îi deosebește net de germani sau evrei ori maghiari! Și de multe alte popoare!
Partidul România Mare trebuie să fie legat de toate cele care constituie pecetea românească pusă pe ființa omenească. Trebuie să ieșim în lume cu această pecete, cu ceea ce se numește specificul românesc. Viața va fi mai frumoasă pe planeta Pământ dacă vom reuși să punem în circulație modelul, stilul românesc de a-ți trăi viața! E pe cale să fie uitat acest stil, noi trebuie să-l salvăm și să-l cultivăm! E o datorie de onoare pentru Partidul România Mare!

Doamne, ajută!

A consemnat Claudiu Barbălată


30 iulie 2016




vineri, 29 iulie 2016

Erdély, 1940: magyar atrocitások románok és zsidók ellen

Erdély, 1940: magyar atrocitások románok és zsidók ellen

http://konfliktuskutato.hu/index.php?option=com_content&view=article&id=317:erdely-1940-magyar-atrocitasok-romanok-es-zsidok-ellen&catid=39:dka-hatter&Itemid=203


A második világháború előtti időszakban legtöbb közép- és kelet-európai állam felkészült az „ellenséges kisebbségek” eltávolítására. Az új Európa „etnikai mérnökei” több tízmillió embert megmozgató elképzeléseket dédelgettek. Horvátországban a szerbek, Bulgáriában a muzulmánok, Romániában a magyarok, ukránok, bolgárok és szerbek elűzése, a cseh kormányban a német és magyar nemzetiségek kitelepítése került napirendre. Magyarországon is sokan kacérkodtak ilyen tervekkel.

1940: a második bécsi döntés

A magyar revíziós törekvések középpontjában álló Erdély kérdése jelentette a közép- és kelet-európai térségben az egyik legsúlyosabb válsággócot. Németországnak mindkét állam gazdasági erőforrásaira szüksége volt, és nem állt érdekében a magyar-román katonai konfliktus, ezért a diplomáciai megoldást támogatta. Miután az augusztus közepén kezdődött tárgyalások nem vezettek eredményre, a határvitában a nagyhatalmak határoztak. A második bécsi döntés (1940. augusztus 30.) az 1938-as döntőbíráskodással ellentében nélkülözte a nemzetközi elfogadtatást és a vegyes lakosságú területen nem volt lehetőség etnikai alapú határmódosításra sem.[1] Magyarország súlyos politikai árat is fizetett a területgyarapodásért: 1940 novemberében a magyar kormány feladta a semlegességet és csatlakozott a háromhatalmi egyezményhez.
Az 1940. augusztus 30-án, a bécsi Belvedere palotában kihirdetett döntőbírósági ítélet értelmében Magyarország visszakapta az 1920-ban Romániához csatolt területeinek (Partium és Erdély) északi részét. 43.104 km2-nyi terület, összesen 2.577.260 lakossal tért vissza tért vissza Magyarországhoz.[2] Magyar adatok szerint a népesség 52,1%-a, az 1930-as román népszámlálás adatai szerint 38%-a volt magyar. A legnagyobb létszámú kisebbség a románság volt, magyar adatok szerint 38, román források szerint 49%-os arányszámmal.[3] A különbség egyik oka az volt, hogy a többségében magyar anyanyelvű erdélyi zsidóságot a román népszámlálás szinte kivétel nélkül zsidó nemzetiségűként vette számba.

Felkészülés, tervezés

A teljes lakosságcsere ötlete még a mérsékelt beállítottság Bethlen István grófot is megkísértette. A volt miniszterelnök (1921-1931), aki már az első világháború alatt egy etnikailag homogénebb Erdély mellett érvelt, 1940 őszén felvette Teleki Pál kormányfőnek, hogy Észak-Erdélyből az összes románt ki kellene telepíteni és helyükre bukovinai székelyeket és moldvai csángókat lehetne hozni. Mások a nemzetiségek totális eltávolításánál kevesebbel is beérték volna. Ők a Szent István-i állameszmének nevezett koncepció alapján megelégedtek volna azzal is, ha a nemzetiségek, és köztük az erdélyi románok, elismerik a magyarság kulturális és politikai hegemóniáját.
A teljes kiürítésre a román hadsereg és közigazgatás mindössze két hetes határidőt kapott. Az országrész átadására rendkívül feszült politikai és közéleti légkörben került sor. A magyar-román viszály miatt 1938 és 1940 között számos határincidens történt, de ezek többnyire nem érintették a civil lakosságot.[4] A megszállást előkészítő magyar hadparancsok tiltották a megtorló akciókat, illetve felszólították a honvédség tagjait a bosszúállások megakadályozására. A román és más (nem német) nemzetiséggel szemben távolságtartó, de emberséges magatartást írtak elő, megalázó jelzők („oláhozás”) mellőzésével.[5] Az esetlegesen fegyveresen ellenálló civilekkel szemben viszont jogos volt a fegyverhasználat. Ezek a magyar-román katonai vegyes bizottság előzetes megállapodása szerint is partizánoknak minősültek, az ennek megfelelő bánásmóddal. A magyar hadparancs szerint a hasonló akciókat a „legnagyobb szigorral” kellett letörni, különösen, ha az „román vagy kommunista elemektől” indult ki. Preventív intézkedésként lehetőség volt túszok szedésére a lakosság „magyargyűlölő” elemei közül.[6]

A román kivonulás

A magyar bevonulás előtti hangulatot mindkét oldalon kölcsönös félelmek és nacionalista hisztériakeltés jellemezték.[7] Az átadandó területeken egyes román papok, tanítók és más értelmiségiek ellenállásra, elrejtőzésre, elmenekülésre buzdították a fiatalságot.[8] A román kivonulást tömeges rekvirálások és helyenként erőszakcselekmények kísérték. 1940. szeptember 2-án Bihardiószegen a fosztogató román katonák a vagyonukat védelmező magyar parasztok közül két embert agyonlőttek, többeket megsebesítettek. Ugyanezen a napon a Szatmárnémetiből Darviba vezető úton a román katonaság törvénytelenségei ellen tüntető magyarok közé lőttek, két halott és három sebesült maradt a helyszínen.[9] Máramarosszigeten szeptember első napjaiban felfegyverzett román polgári személyek és katonák raboltak és erőszakoskodtak.[10] Verekedésekre, tüntetésekre került sor Kolozsváron és Brassóban is.[11]

Magyar atrocitások a román lakosság ellen

A honvédség 1940. szeptember 5. és 13. között szállta meg a visszatért országrészt.[12] A bevonulást a falvak román népe többnyire tartózkodó félelemmel vagy ellenségesen fogadta, de ismerünk példákat pozitív reakciókra is. A zsidók többsége, meggyőződésből vagy alkalmazkodva, csatlakozott a lelkesen ünneplő magyarokhoz. A magyar többségű nagyvárosokkal és homogén falusi régiókkal (Székelyföld) szemben a részben vegyes lakosságú, részben román többségű vidéki térségek (Beszterec-Naszód, Máramaros, Szolnok-Doboka, Szilágy megyék) jelentették a legfőbb veszélyforrást. A legsúlyosabb magyar katonai atrocitások a visszacsatolt terület déli határsávjában, a Szilágyságban és a Mezőségben történtek. Az incidensek még a magyar honvédség bevonulása előtt megkezdődtek. Szeptember 4-i jelentés szerint Csíkszentgyörgyön egy román adóvégrehajtót, Csíkszentmártonban egy román csendőr őrmestert meglincselt a helybéli lakosság.[13] Az erdélyi magyar egyházak és társadalmi szervezetek számos alkalommal adtak ki közleményt a hasonló önbíráskodások megelőzésére.[14]
A magyar hadsereg helyenként emberveszteségeket szenvedett a hiányosan eltávolított aknazárak, de főként gondatlanság és balesetek következtében. A nacionalista hisztéria, a tudatosan fűtött ellenségkép, a „puskaport nem szagolt” legénység félelmei és agressziója nem ritkán eltúlzott reakciókhoz vezettek. Illésfalvi Péter hadtörténész, a téma egyik legalaposabb kutatójának véleménye szerint „a magyar fegyverhasználatot szinte minden esetben orvlövész tevékenység váltotta ki”. Azonban a források alapján nehezen tisztázható, hogy valós veszélyt jelentő támadásokról volt-e szó, vagy (önigazolásul vagy pszichológiai okokból) a honvédek emlékezete felnagyította az tényleges ellenállás dimenzióit. A honvédség és a hozzá csatlakozott irreguláris erők 1940 szeptemberében három súlyosabb, összesen közel háromszáz emberéletet követelő atrocitást követtek el (mindhármat a Szilágyságban) valamint mintegy kéttucatnyi, gyilkossággal vagy súlyos bántalmazással, rablással járó egyéb túlkapást. Ezek során még legalább további ötven ember vesztette életét. Az észak-erdélyi románok ellen elkövetett erőszakos cselekedetekről a Budapesten tárgyaló román küldöttség által a magyar külügynek szeptember közepén átadott német nyelvű jegyzék nyolc jelentősebb esetet sorolt fel.[15]
Ezen túlmenően a katonai parancsnokok helyenként elnézték, sőt támogatták a helyi lakosok „népítéleteit” a román hatalom gyűlölt képviselőivel, köztük papokkal, tanítókkal és rendvédelmi parancsnokokkal szemben (bár kifejezetten ennek ellenkezőjére kaptak parancsnot, lásd fentebb). Az anyaországból érkezett szabadcsapatok (például a „Rongyos Gárda” Kémeri-Nagy Imre vezette különítménye) és a helyi nemzetőrségek sok helyütt szabadon garázdálkodhattak. Fő célpontjaik a két világháború között „nemzetpolitikai” céllal létesített román telepek lakói voltak. Incidensek történtek többek között a bihari Bagamér (trianoni magyar terület), Érkenéz, Érsemjén és Érmihályfalva, a szatmári Börvely és Reszege, valamint a Maros-Torda megyei Nyárádtő községekben.[16] Voltak azonban példák arra is, hogy a reguláris katonaság megakadályozta a leszámolásokat.[17] Bittó Dezső tábornok, Bihar vármegye katonai közigazgatási parancsnoka 1940. október 1-jei jelentésében beszámolt arról, hogy „500 telepes román családot felszólított az ország területéről való eltávozásra”. A parancsnokság válaszában ezt a gyakorlatot a későbbiekre nézve megtiltotta.[18]

Áldozatok, következmények

Román történészek adatai szerint a bevonulástól 1941 novemberéig a magyarok 919 embert öltek meg, 1126-ot megkínoztak, 15.893-at bebörtönöztek.[19] Ungváry Krisztián kutatásai szerint román részről 1941. október 30-ig 699 haláleset miatt emeltek panaszt a román–magyar atrocitásokat vizsgáló olasz–német vegyes bizottságnál..[20] A tényleges rémtettek mellett számos alaptalan híresztelés is borzolta a kedélyeket mindkét oldalon. [21] A román sajtó eltúlzottan tárgyalta és jelentősen felnagyította a magyarok által elkövetett atrocitásokat, esetenként az erdélyi románság kiirtását vizionálva. A román diplomácia a németek közbelépését kérte. A román és magyar propaganda egyaránt manipulált kiadványokkal igyekezett a külföldi közvéleményt befolyásolni. A román kormány kérése nyomán 1940 októberében német-olasz vegyes bizottságot küldtek ki panaszok kivizsgálására.[22]

Spontán lakosságcsere

A magyar-román határvita éleződése és a mind radikálisabb kisebbségellenes attitűdök és intézkedések miatt már a bécsi döntés előtti hónapokban sok ezer ember erdélyi magyar hagyta el lakóhelyét. A bevonulás után újabb jelentős menekülthullám indult meg. Román történészek adatai szerint több százezer, magyar adatok szerint mintegy százezer észak-erdélyi román menekült Romániába. A menekültek egy része a hivatalnoki és egyházi értelmiségi rétegből került ki, de jelentős arányban voltak köztük az 1921-es földreform nyomán a Regátból betelepített földművesek is. (hasonló volt a menekültek összetétele a Kárpát-medence más régióiban is a területváltozásokat követően 1938-45 között).
Az első hullámot a katonai közigazgatás által kiutasított, atrocitások elől menekülő illetve a leszámolástól félve távozó románság alkotta. Néhány hónappal később újabb menekülthullám indult meg, de ebben már nagyobb szerepet játszott a román propaganda hatása, mint a valós fenyegetettség.[23] Hasonlóan százezres nagyságrendű volt az ebben az időszakban Dél-Erdélyből elmenekült, elüldözött magyarok száma. 1939 és 1944 között összesen több mint 200.000 ember menekült a román területekről Magyarországra. Észak-Erdélyt és más magyar területeket pedig 1944 márciusáig a korabeli bukaresti statisztikák szerint 221 ezer román hagyta el. [24] Az etnikai tisztogatást mindkét részről az értelmiségi elit tömeges zaklatása letartóztatása, kifosztása és kiutasítása kísérte.[25]

A magyar katonai közigazgatás és a zsidókérdés

Észak-Erdélyben 1940. november 26-ig magyar katonai közigazgatás működött.[26] Ennek szervezése és irányítása a kormány és a vezérkar képviselőiből álló Legfelső Honvédelmi Tanács kezében volt. A kettős kontrol ellenére a tábornokok befolyása érvényesült, akik a kisebbségi kérdésben a Teleki miniszterelnök által képviselt irányvonalnál radikálisabb álláspontot foglaltak el. Az Erdélybe kinevezett katonai parancsnokok tevékenységét (más visszacsatolt területekhez hasonlóan) az állampolgárság és politikai megbízhatóság széles körű és rendszeres ellenőrzése, razziák, kiutasítások és letartóztatások, a rádiók elkobzása, román és zsidó intézmények betiltása és hasonló kisebbségellenes bürokratikus eljárások kísérték. Ezek a módszerek gyakran a fennálló törvényekkel és szabályokkal is ellentétben álltak, illetve az anyaországban ekkor még nem, vagy kisebb mértékben alkalmazták azokat.[27] A baloldalinak vagy nem megbízhatónak tekintett román és magyar sajtót elhallgattatták, az újonnan alakult lapokat pedig militáns nacionalista hangvétel jellemezte.
Az Erdélybe bevonuló 2. magyar hadsereg parancsnoka, Jány Gusztáv megtiltotta, hogy a tisztek kapcsolatot tartsanak fent zsidókkal, illetve zsidók boltjaiban vásároljanak. Az október elején Észak-Erdélybe látogató vezérkari főnök, Werth Henrik önhatalmúlag komplex árjásítási terv végrehajtásával bízta meg a katonai közigazgatást:
„A zsidókézen lévő szállodák, éttermek, cukrászdák, patikák stb. elsősorban nagyobb üzletek vezetőit keresztényekkel kell felváltani, illetve ezeket keresztény tulajdonba kell átadni, oly módon, hogy azok megbízható, érdemes, tőkeerős magyarok kezébe jussanak. Ha megfelelő tőkével rendelkezők nincsenek, úgy a zsidó vállalat üzletértékét meg kell állapítani, és az átvevő megbízható keresztény magyart a becsérték megfizetésére kell kötelezni, mégpedig ha nagyobb összegről van szó, úgy több, 10-15 évi részletben.” Werth utasítására a helyi katonai parancsnokok (például Rajnay Károly Nagyváradon) megkezdték a zsidó tulajdonú kereskedelmi és vendéglátóipari egységek árjásítását, nem zsidók részére történő átadását.[28]

Törvénytelen deportálás

Csíkszeredán a magyar katonai közigazgatás teljes körű – és tökéletesen törvénytelen – zsidótlanítási programmal mutatkozott be. A bevonulás után egyetlen zsidó diákot sem vettek fel a városi gimnáziumba, a zsidók nem kaptak új, immár magyar személyi okmányokat. A város és a vármegye katonai parancsnoka, Éder Elemér ezredes hatáskörét messze túllépve önkényes adminisztratív intézkedéseket vezetett be a helyi románok és a zsidóság ellen. Megkezdte a megbízhatatlannak minősülők tömeges internálását, gyakran túlbuzgó módon és minden alap nélkül. 1940. október végéig 4500 feljelentés érkezett a hatóságokhoz. A körülmények tágteret adtak az egyéni bosszúvágy és irigység kiélésére.[29]
Éder kezdeményezésére Csíkszeredáról és más településekről a magyar szervek hozzáláttak a zsidók, többségükben „őslakos”, magyarországi születésű családok kiutasításához. Megparancsolta a hitközségnek, hogy 72 órán belül 40 (más források szerint 80) ezer pengőt fizessen be a „Horthy-alap” számlájára. Amikor a zsidó vezetők ezt az összeget megpróbálták lealkudni, Éder bekérette a zsidók névsorát, és a három kategóriába osztotta őket: 20 százalékukat azonnali kitelepítésre, 60 százalékukat pedig az ország más területeire való áttelepítésre ítélt. A maradék 20 százalék egyelőre – átmenetileg – maradhatott.
A tervezett intézkedésnek semmiféle jogalapja nem volt, ilyen törvényt, rendeletet nemhogy a magyar kormány, de még a zsidók elleni önkényeskedésre gyakran parancsot adó vezérkar sem adott ki. Ennek ellenére a katonai közigazgatás saját hatáskörben hozzákezdett a törvénytelen akcióhoz, és négy évvel a holokauszt 1944-es kezdete előtt demonstrálta, hogyan kell végrehajtani a zsidók kifosztását és deportálását. November 4-én 24 csíkszeredai zsidó család kapott felszólítást, hogy aznap délig fizessen be 20-100 pengő közmunkadíjat. A zsidóknak esélyük sem volt a parancs teljesítésére, a leveleket ugyanis délután kézbesítették nekik. Bár a pénzt másnap befizették, 8-ára valamennyien rendőrségi idézést kaptak. A megjelenő családfőkkel – természetesen jogtalanul és nyugta nélkül – újabb 100-150 pengőt fizettettek be, majd közölték velük, hogy családjukkal együtt azonnal deportálják őket az országból. Akárcsak 1944 tavaszán, a zsidókat ezúttal is csendőrök kísérték haza, és mindössze néhány percet kaptak a csomagolásra. Ezután gyermekeikkel, öreg szüleikkel, feleségükkel együtt valamennyiüket a Gyimesi-havasokban lévő román határhoz hurcolták, és átkergették őket a határon. A mintegy 80 deportált többségét a román határőrség visszazavarta, de többen eltűntek az erdőkben. Az áldozatokat a román, majd a szovjet határon igyekeztek áttenni, eközben többen meghaltak illetve eltűntek.[30]
A saját kisebbségekkel szembeni megtorlások, a német igények és a társadalmi-gazdasági konszolidáció igénye végül a magyar és román hatóságokat (a radikális retorika ellenére) a kölcsönös retorziók mérséklésére illetve megszüntetésére kényszerítették.[31] A magyar katonai közigazgatás működésének utolsó heteiben módosított számos korábbi rendeletet, többek között rendelkeztett az internálások körüli visszásságok megszüntetéséről. Megkezdték az internálótáborba zárt civilek szabadon bocsátását.[32] A központi törekvések ellenére a későbbiekben is történtek helyi kilengések, bántalmazások, fosztogatások és törvénytelen kitelepítések.[33]

Zsidóellenes intézkedések

Ellentétben például a sokkal tartózkodóbb kárpátaljai ortodoxokkal, Észak-Erdély zsidó lakosságának túlnyomó többsége magyarnak vallotta magát, és kitörő örömmel fogadta a bevonuló honvédséget. A jelentős részben asszimilált zsidók azonban hamar rádöbbentek, hogy az anyaországhoz való áhított visszatérés egyet jelentett a trianoni Magyarországon meghozott zsidótörvények bevezetésével. Az erdélyi Désen a zsidó lakosok is kitűzték kokárdáikat, ujjongva vonultak ki a magyar címeres és horogkeresztes, Horthy-portrés transzparensek alá, és virágcsokrokkal fogadták a magyar katonákat. Ám az emlékeikben élő dualizmuskori, liberális és toleráns mentalitás helyett egy antiszemita katonai, majd polgári közigazgatás tért vissza a városukba. A numerus clausus bevezetésével a zsidó fiatalok többségét kitiltották az iskolákból, a zsidó kereskedők többé nem kaptak export-import engedélyt, a zsidó iparosok gyakran egyáltalán nem jutottak nyersanyaghoz. A zsidótörvények bevezetése után itt is megkezdődött a cégek névleges árjásítása, azaz a zsidók keresztény strómanok nevére íratták vállalataikat, hogy mentesüljenek az antiszemita előírások alól, és legalább részben megőrizhessék üzleteiket, műhelyeiket, vállalkozásaikat. Az izraelita vallást 1942-ben „elismert” felekezetté minősítették vissza, ezzel megszűnt az állami támogatás, itt is betiltották a kóser vágást, a helyi sajtó folyamatosan az árdrágító zsidó kereskedők ellen uszított, ugyanakkor sokakat hívtak be munkaszolgálatra.
A polgári közigazgatás 1940. decemberi berendezkedése után a kisebbségek helyzete valamelyest konszolidálódott. Keresztes-Fischer Ferenc belügyminiszter többek között intézkedett a katonai közigazgatás által elrendelt internálások felülvizsgálatáról, a tulajdonjogot érintő katonai döntések megsemmisítéséről.[34] Mindazonáltal a visszacsatolt országrészeken ezután is általános volt a zsidóellenes intézkedések intenzívebb, gyorsabb végrehajtása, a bürokratikus szigor és gyakran a kormányintézkedéseket megelőző, túlhaladó rendelkezések illetve azok kísérletei. A zsidó vállalatokat szigorúan ellenőrizték, az iparjogosítványokat tömegesen és azonnali hatállyal bevonták, annak ellenére, hogy ez egyes területeken komoly ellátási zavarokat okozott.[35] A gazdasági-társadalmi reintegráció és a bécsi döntéseket követő „hidegháborús” külpolitikai helyzet problémáira tehát a magyar államgépezet alapvetően türelmetlen kisebbségpolitikával válaszolt, egyes vezető politikusok (Bethlen, Teleki) törekvései és reformjavaslatai ellenére. Választások helyett ún. behívott, tehát kinevezett képviselők reprezentálták az új országrészeket, a nemzetiségek szinte teljes kizárásával.[36] A gazdasági integráció problémái, kereskedelmi vonzáskörzetek megbontása, a terület gazdasági kifosztása miatt az életszínvonal jelentősen csökkent, ellátási nehézségek léptek fel.[37] Az impériumváltás még a magyar lakosság jelentős csoportjai számára is csalódást jelentett.

Megtorlás, felelősségre vonás

A háború után népbírósági perekben vád alá helyezték és elítélték az 1940 őszén Észak-Erdély területén elkövetett gyilkosságok fő felelőseit. Romániában ezeket az ügyeket egyetlen, 63 vádlottas monstre perben tárgyalták, Kolozsváron, 1946 kora tavaszán. Az itteni népbíróság rendkívül szigorú ítéleteket hozott a többségében magyar vádlottak ellen (a bukaresti népbírósággal szemben, amely főként román elkövetők ügyeit tárgyalta). 55 embert ítéltek el, közülük 22 kapott halálbüntetést. Más kérdés, hogy az elítéltek többsége, köztük a főbűnösök 1944-45-ben elmenekültek, így a legsúlyosabb (halál és életfogytig tartó kényszermunka) ítéletek közül egyet sem hajtottak végre.[38] Az elítéltek között voltak a gyilkosságokat elkövető alakulatok tisztjei, de a helyi magyar elit tagjai is, köztük földbirtokosok, nagygazdák, iparosok. Közülük nem egy vádlott, például Wass Endre és Albert grófok közvetlen felelősségét a per során nem sikerült megnyugató módon bizonyítani. Tehát a tényleges felelősök megbüntetése mellett a magyar elit lefejezése, kollektív felelősségre vonása is a kommunisták által befolyásolt népbíróság céljai közé tartozott.

Bibliográfia

Ablonczy 2011
Ablonczy Balázs: A visszatért Erdély 1940-1944. Budapest, 2011, Jaffa.

Balogh 1978
Balogh Edgár: Szolgálatban. Emlékirat, 1935–1944. Bukarest, Kriterion, 1978. p. 166.

Balogh 2004
Balogh Júlia: Ha ismerik a tényeket, másképp döntenek? In Hitel, 17. évf. 11. sz. 2004.
http://www.hitelfolyoirat.hu/arch/0412/nemzet.html

Bár-On–Herskovits 1971
Micháél Bár-On–Benjámin Herskovits, szerk.: Szamosújvár, Iklód és környéke mártírjainak emlékére. Szamosújvár, Iklód és Környékéröl elszármazottak egyesülete, Tel-Aviv, 1971.

Bárdi-Wéber 1998
Bárdi Nándor – Wéber Péter: Kisebbségben és többségben: Iuliu Maniu nézőpontjai. In Limes, 34. sz. 1998., 243-256. o.

Benkő 2002
Benkő Levente: Magyar nemzetiségpolitika Észak–Erdélyben 1940–44. Pro Minoritate, 2002. ősz, 7–41. o.

Benkő 2011
Benkő Levente: Szárazajta. Második, bővített kiadás, Barót, Tortoma, 2011.

Bethlen 1989
Bethlen Béla: Észak-Erdély kormánybiztosa voltam. Budapest, Zrínyi, 1989.

Braham 1997
Randolph L. Braham: A népirtás politikája – a Holocaust Magyarországon. 1–2. köt. Budapest, 1997, Belvárosi.

Bucur, Maria, Treznea. Trauma, nationalism and the memory of World War II in Romania, Rethinking History, Volume 6, Number 1, April 1, 2002

Carp 1945
Matatias Carp, Sărmaş: Una din cele mai oribile crime fasciste. Bucuresti, Socec, 1945

Csatáry 1968
Csatáry Dániel: Forgószélben. Magyar-román viszony 1940-1945. Budapest, Akadémiai, 1968.

Erdélyi 2004
Erdélyi Lajos: Sármás, Arad, 1944 szeptember. In Múlt és Jövő, 2004. 4. sz. 34-41. o.

Egry 2010
Egry Gábor: Tükörpolitika. Magyarok, románok és nemzetiségpolitika Észak-Erdélyben, 1940-1944. Limes 2010/2. 97-111. o.

Fehér könyv
Gál Mária-Gajdos Balogh Attila-Imreh Ferenc, szerk.: Fehér könyv az 1944. őszi magyarellenes atrocitásokról. Kolozsvár, n.p., 1998.
http://www.hungarianhistory.com/lib/feher/feher.pdf

Ferences 1994
Ferenczes István: Székely apokalipszis. Csíkszereda, Kájoni, 1994.


Hegyi 2004
Hegyi Ágnes: Dés zsidó közösségének virágzása és hanyatlása. In Randolph L. Braham (szerk):  Tanulmányok a a holokausztról 3. Budapest, 2004, Balassi, 143-210. o.


Illésfalvi 2004
Illésfalvi Péter: „Édes Erdély itt vagyunk...” Az erdélyi bevonulás során történt atrocitásokról. Pro Minoritate, 2004. tavasz, 58–77.

Illésfalvi 2005
Illésfalvi Péter: A román–magyar kapcsolatok katonai vonatkozásai 1940–1944 között. In Háború, hadsereg, összeomlás Magyarország katonai részvétele és szerepe a második világháborúban. Szerk. Markó György, Zrínyi, Budapest, 2005. 93–103.

Illésfalvi-Szabó-Számvéber 2010
Illésfalvi Péter-Szabó Péter-Számvéber Norbert Erdély a hadak útján, 1940-1944. 3. kiadás. [Nagykovácsi], Puedlo, [2010].

Illyés 1976
Illyés Elemér: Erdély változása. München, 1976.
OGYK 539.449

Hámori 2006
Hámori Péter: Határváltás és emlékezet szatmári és máramarosi interjúk alapján, Észak Erdély 1940–1944-ben. In Az emlékezet konstrukciói. Példák a 19–20. századi magyar és közép-európai történelemből. Szerk.: Czoch Gábor – Fedinec Csilla. Teleki László Alapítvány, Budapest, 2006. 209–218. o.

Juhász et al. 1968
Juhász Gyula – Pamlény  Ervin – Ránki  György – Tilkovszky Loránt (szerk.): A Wilhelmstrasse és Magyarország. Német diplomáciai iratok Magyarországról 1933–1944. Budapest, 1968, Kossuth.

Katzburg 2002
Nathaniel Katzburg: Zsidópolitika Magyarországon 1919-1943. Budapest, 2002, Bábel.
­
Kosztin: Chronicle of Cruelties
Kosztin, Árpád: Chronicle of Cruelties: Romanian Mistreatment of the Hungarian Minority in Transylvania.

Kosztin 1998
Kosztin, Árpád: Magyarellenes román kegyetlenkedések Erdélyben. Budapest, Bíró Family, 1998.

Kovács 1947
Kovács György: Békülő Erdély. Bukarest, Valóság, 1947.

L. Balogh 1999
L. Balogh Béni: Az erdélyi magyar menekültkérdés 1939–1944 között. In Regio, 1999/3–4. 243–265.

L. Balogh 1996
L. Balogh Béni: A román–magyar viszony és a kisebbségi kérdés 1940 őszén. In Limes, 1996/3. 79–92.

L. Balogh 2006
L. Balogh Béni: Az idegháború kezdete. Magyar-román tárgyalások 1940 őszén. In Bárdi Nándor-Szarka László, szerk.: Integrációs stratégiák a magyar kisebbségek történetében. Somorja, Fórum Kisebbségkutató Intézet, 2006, 101-120. o.

L. Balogh-Olti 2006
L. Balogh Béni – Olti Ágoston: A román-magyar lakosságcsere kérdése 1940-1947 között. Kisebbségkutatás 2006/4. 597-620. o.

Lipcsey
Lipcsey Ildikó: Románia és Erdély a XX: században.

Muhi-Váradi 2006
Muhi Csilla-Váradi Lajos, szerk.: „A múltat be kell vallani…”: Szatmár egyházmegye papjainak visszaemlékezései a második világháború helyi eseményeire és más háborús dokumentumok. Szatmárnémeti, 2006.

Nagy 1974
Nagy István: Szemben az árral. Önéletrajzi regény, 1935–1944. Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1974.

Nagy-Vince 2006
Nagy Mihály Zoltán–Vincze Gábor: Autonomisták és centristák. Kolozsvár, Erdélyi Múzeum Egyesület-Pro Print, 2006.

Ravasz 2002
Ravasz István: Erdély ismét hadszíntér 1944. Budapest, Petit Real, 2002.

Réti György: Az erdélyi atrocitásokról a második bécsi döntés után. Mozgó Világ, 1991. 2. sz. 35-40. o.

Romsics 2012
Romsics Ignác: Magyar sorsfordulók 1920-1989. Budapest, Osiris, 2012.

Sárándi 2012
Sárándi Tamás: Kisebbségpolitika a közigazgatási gyakorlatban a katonai közigazgatás idején Észak-Erdélyben. Limes 2012/2. 75-95. o.

Sárándi 2006
Sárándi Tamás: Észak-Erdély 1940–1944 közötti története a román történetírásban. In Limes, 2006/2. 131-137.

Sebestyén-Szabó 2008
Sebestyén Elemér–Szabó Péter: Észak Erdély és Székelyföld magyar katonai közigazgatás alatt (1940 szeptember–november). In Századok, 2008/6. 1383–1420. o.

Simon 1995
Simon Zsuzsa: Erdély köz– és szakigazgatása a második bécsi döntés után. In Regio, 1995/4. sz. 60–82. o.

Szilágyi 2011
Szilágyi Aladár: Csodavárástól csodateremtésig. Nagyvárad, Riport, 2011.

Tibori Szabó 2004
Tibori Szabó Zoltán: Csík vármegye zsidósága a betelepüléstől a megsemmisítésig. In Randolph L. Braham (szerk.): Tanulmányok a holokausztról 3. Budapest, 2004, Balassi. 103- 142. o.

Tilkovszky 1967
Tilkovszky Lóránt: Revízió és nemzetiségpolitika Magyarországon, 1938-1941. Budapest, Akadémiai, 1967.

Udvardy kronológia
Udvardy Frigyes: A romániai magyar kisebbség történeti kronológiája 1990-2006. http://udvardy.adatbank.transindex.ro/

Ungváry 2005
Ungváry Krisztián: A magyar honvédség a második világháborúban. Budapest, Osiris, 2005.

Vargyai 2001
Vargyai Gyula: Magyarország a második világháborúban. Összeomlástól összeomlásig. Budapest, 2001, Korona.

Vekov 2004
Vekov Károly: A gróf emigrált, az író otthon maradt. Wass Albert igazsága.  Budapest, Szabad tér–Czegei Wass Foundation, 2004.
http://franka-egom.ofm.hu/wass_albert_evfordulo/tanulmanyok/vekov_karoly.htm

Vincze kronológia
Vincze Gábor: A romániai magyar kisebbség történeti kronológiája 1944-1989
http://vincze.adatbank.transindex.ro/


Levéltári és egyéb források
Kolozsvári Népbíróság iratai, 1946
USHMM Romanian Information Service (Arhiva Serviciului Román de Informare – ASRI), Dosar 40022, vol. 1.
MOL Küm Békeelőkészítő Osztály ir. XIX-J–1-a
MOL Külügyminisztérium TÜK-iratok, Románia, XIX-J-1-j
MOL, K. 64–1940–27/a
HBML XXV.1. Népbírósági ir.
Küm TÜK Románia
A budapesti békeelőkészítő osztály összeállítása az Észak-Erdélyben 1944 őszén-1945 elején elkövetett magyarellenes atrocitásokról. Budapest, 1946 tavasza. Külügyminisztérium TÜK-iratok, Románia, XIX-J-1-j, 18. doboz, 16/b csomó.  www.corvinuslibrary.com/hungary/28erdely.doc
http://adatbank.transindex.ro/belso.php?alk=66&k=5

Román szakirodalom:
Andreea Andreescu–Lucian Nastasă–Andrea Varga (szerk.): Minorităţi etno-culturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România. 1945–1955. Kolozsvár, 2002.

Nicolae Balint: Masacrele de la Sărmaşu şi Luduş. In Ziarul de Mure?, 2005. február 28.

Nicolae Balint: Crima colectiva cu autori cunoscuti, Gazeta de Maramureş, 11 Februarie , 2008. http://www.gazetademaramures.ro/crima-colectiva-cu-autori-cunoscuti-7076

Vasile T. Ciubăncan – Maria I. Ganea – Ion V. Ránca: Drumul holocaustului. Calvarul evreilor din Nord-Vestul Transilvaniei sub ocupaţia Ungariei. 5. IX. 1940 – 25. X. 1944. Cluj-Napoca, Ed. Ciubăncan, 1995.

Gheorghe Coman, Pe urmele eroilor de la Moisei, Editura Limes, Cluj, 2000.

Daniel Man: Masacrele din Transilvania de Nord - 69 de ani de la prima jertfă de sânge a bihorenilor. In Cri?ana, 2009. 09.14.

Mar?ian Niciu; Mihai Racovi?an; Ioan ?epelea; Vasile Lechin?ean; Vasile Ciubăncan; Liviu ?îrău. „Istoria României. Transilvania, Volumul II-Capitolul VII. Transilvania în cel de-al II-lea Război Mondial. Cluj-Napoca, Edit. 'George Bari?iu', 1997, pp.1395-1642.

Petre Ţurlea: Ip şi Trăznea. Atrocităţi maghiare şi acţiune diplomatică românească.
Studii şi documente. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996.

Gheorghe I. Bodea – Vasile T. Suciu – Ilie I Puşcaş: Administraţia militară horthystă în nord-vestul României. Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1988.

Mihai Fătu: Biserica românească din nord-vestul ţării sub ocupaţia horthystă. 1940–1944. Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1985.

Mihai Fătu – Mircea Muşat, eds.,Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României, septembrie 1940 – octombrie 1944. Bucuresti, Editura Politică, 1985.

Radu Theodoru, Urmaşii lui Atilla. Bucureşti, Editura Miracol, 1999.

Ioan Corneanu – Vasile Moiş: Intoleranţă şi crimă. Golgota sătmăreană (1940–1944). Satu Mare, Editura Solstiţiu, 2003.

Cornel Grad – Constantin I. Stan – Doru E. Gorun: Evacuarea teritoriilor cedate în vara anului 1940. In Acta Musei Porolisensis, 1995. ?

Alesandru Duţu: Calvarul românilor din Ardealul răpit. Dosarele Istoriei, 1999. 11. sz.

Gabriel Ţepelea: Lupta refugiaţilor din Transilvania de Nord împotriva Diktatului de la Viena. In Acta Musei Napocensis, 1995. 2. sz. ?

Grad, Cornel: Patru ani de eforturi pentru eliminarea şi anularea consecinţelor
Diktatului de la Viena (1940–1944). In Acta Musei Porolisensis, 1996. ?

Ioan Scurtu, Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu, Istoria Românilor între anii 1918–1940.

Antonie Plămădeală: Biserica şi dictatul de la Viena. In Acta Musei Napocensis, 1966.

Ioan Silviu Nistor: Transilvania de nord de la administrarea militară ungară, la administrarea militară rusă. In Maramureş, vatră de istorie milenară. 1996.

Egyéb források:
http://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/dictatul-de-la-viena
http://ro.wikipedia.org/wiki/Masacre_%C3%AEn_Transilvania_de_Nord,_1940-1944

Lábjegyzetek

[1] Zeidler 2001, 216-
[2] A döntés szövegét lásd: Degré Miklós–Várady-Brenner Alajos, szerk., Magyar Törvénytár. 1940. évi törvénycikkek. Budapest, Franklin, 1941, 200-201. o.
[3] Romsics 1999, 246-250. o. Az 1941-es magyar népszámlálás 2644732 lakost vett számba, közülük 51.8% volt magyar, 36.8% román anyanyelvű. Az eltérő statisztikai adatokat közli Csatári 1968, 31. o.
[4] Az incidensek száma 1938 végétől fokozatosan emelkedett. 1940. szeptember 5-ig 72 rendellenes határesemény történt, melyet a legtöbb esetben fegyverhasználat is követett. Többnyire a román fél volt a kezdeményező. Illésfalvi 2005, 94-96. o.
[5] Irányelvek a megszálló csapatok magatartására. 777/Főv. hdm. 40. VIII.31. Idézi Illésfalvi-Szabó-Számvéber 2010, 17.o.
[6] HL 2. hadsereg 1002/1. b.–1940. szept. 4. A III. hadtest kémvédelmi intézkedése, idézi Illésfalvi 2004, 62-63. o. A szöveg tartalmilag megfelelt az 1938. október 21-én kiadott hadparancsnak, lásd Felvidék 1938-1939*
[7] Tilkovszky 1967, 262. o.
[8] Hámori 2006, 213. o.
[9] HL VKF. 4.668/4600/eln. l.-1940. Jelentés román katonaság magyarok elleni erőszakos cselekedeteiről. Idézi Illésfalvi 2005, 97. o.
[10] Ablonczy 2011, 54, 59. old. HL VKF. 4.668/4603/eln. l.-1940. Román panaszok. Melléklet a román–magyar bizottság 4. ülésének jegyzőkönyvéhez. Idézi Illésfalvi 2005, 97. o.
[11] L. Balogh 1996. Küm jelentésekre hivatkozva a szatmárnémeti és diószegi incidensek áldozatainak számát egy-egy főre teszi.
[12] A bevonulást naponkénti topográfiai bontásban lásd: Lásd Illésfalvi-Szabó-Számvéber 2010, 197. o.
[13] L. Balogh 1996, 80-81. o.
[14] Lásd például Vásárhelyi János erdélyi református püspök pásztorlevelét, amelyet szeptember 8-án valamennyi református istentiszteleten felolvastak. L. Balogh 1996, 81. o.
[15] L. Balogh 1996, 82. o.
[16] Tilkovszky 1967, 287. o.
[17] Illésfalvi 2004, 73-74. o.
[18] Feljegyzés „Román telepesek kitoloncolása” tárgyában (1940. október 1.) MOL, K 53, 1. dob.,
I. tétel, 133/1940. sz. valamint Az 1888/főv. kat. közig. 1940.
X. 2. számú rendelet, Idézi Sebestyén-Szabó 2008, 1395. o.
[19] Ioan Silviu Nistor: Transilvania de nord de la administrarea militară ungară, la administrarea militară rusă. In Maramureş, vatră de istorie milenară. 1996,88. o., idézi Sárándi, 132.o.
[20] Ungváry Krisztián: Félrevarrt szálak. In: Beszélő, 2004. október (IX. évf. 10. sz.) 56-59. o.
[21] Illésfalvi 2004, 73. o.
[22] Tilkovszky 1967, 287-289. o.
[23] Román telepesek optálási ügye. 1941–6–7036. MOL K–149., Egy évi magyar uralom Észak-Erdélyben. Monitorul Official, Bucuresti,
1942. Magyar fordítás. Külügyminisztérium Békeelokészíto iratok, MOL XIX-J–1-a. 58.
dob. Idézi Hámori 2006, 212. o.
[24] L. Balogh Béni: Az erdélyi magyar menekültkérdés1939–1944 között. Regio 1999. 3–4. sz., 250-259. o.
[25] L. Balogh Béni: A magyar-román viszony és a kisebbségi kérdés 1940 őszén. Limes 1996.
79–92. o
[26] Szervezetének részletes leírását lásd: Sebestyén-Szabó 2008, 1384-1388. o.
[27] Vago 1966, 179, Tilkovszky 1997, 124., Tilkovszky 1967, 289-290. o.
[28] Vargyay 2001, Tilkovszky 1967.
[29] Sebestyén-Szabó 2008, 1393. o.
[30] Majsai 1990, 113-163, Tibori Szabó 2004, 105-107, 115-123.
[31] L. Balogh 1996, 83. és passim.
[32] Sebestyén-Szabó 2008, 1396. o.
[33] L. Balogh 1996, 82. o.
[34] Vargyai 2001, 149.o.
[35] USHMM RG 25004 M Reel 76., Ormos 2000, 768-769.
[36] 1940. évi XXVI. tc. (A román uralom alól felszabadult keleti és erdélyi országrésznek a Magyar Szent Koronához visszacsatolásáról és az országgal egyesítéséről) értelmében behívandó 63 képviselői helyből mindössze 12 jutott a románoknak.
[37] Sebestyén-Szabó 2008, 1403-1406. o., L. Balogh 1996, 286-291
[38] Randolph L. Braham, “The National Trials Relating to the Holocaust in Hungary,” in Studies on the
Holocaust: Selected Writings, ed. Randolph L. Braham (New York: Columbia University Press, 2000), vol. 1: p. 142. , Zoltán Tibori Szabó, Transylvanian Jewry during the Postwar Period, 1945-48 (Part 2) In East European Perspectives, October 13, 2004 (Volume 6, Number 19). http://www.rferl.org/content/article/1342467.html