Scrisoarea lui Ion Antonescu către Constantin I.C. Brătianu (29 octombrie 1942)
Notă:
Constantin I.C. Brătianu (1866 – 1950) – cunoscut și ca Dinu Brătianu – a
fost un om politic liberal, fiul lui Ion C. Brătianu și fratele mai mic
al lui Ionel Brătianu.
“Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înțelepciune, fiindcă urmăream unirea, și nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducând justiției pe toți vinovații de catastrofa morală și politică a țării, printre care sunteți, în primul rând, și dumneavoastră. Nația o dorește și o așteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuși, fiindcă nu am voit să ațâț și mai mult spiritele și, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noștri.
Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu. Abuzați, însă, de răbdarea,
de tăcerea și de înțelepciunea mea și, rând pe rând, la scurte intervale
de timp, îmi trimiteți, când dumneavoastră, când dl. Maniu,
avertismente, sfaturi și acuzaţiuni. În virtutea cărui drept? Ce
reprezentați în această țară, dumneavoastră, toți foștii oameni
politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste și un trecut
politic total compromis și dureros?! Uitați, domnule Brătianu, că eu
sunt omul muncii mele și martirul greșelilor acelora care au primit în
1918 România Mare și au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia
de unde am luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteți din
profitorii și dărâmătorii unei moșteniri mari. În mai puțin de
un sfert de secol, fiecare în parte și toți la un loc, ați prăbușit
lupta, sacrificiile și suferințele duse și îndurate, 20 de secole, de
poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare
încercați și orice diversiune faceți dumneavoastră, conducătorii
politici de ieri, purtați pe umeri această răspundere (sublinierea îmi aparține).
Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alții, fiindcă și din
opoziție și de la guvern, prin acțiunea dumneavoastră de dirijare și de
îndrumare a vieții noastre politice, economice, morale și spirituale,
exercitată direct și indirect, de pe băncile ministeriale, din birourile
băncilor și din culisele politice, ați dus țara la catastrofa din 1940.
Stați față în față cu conștiința dumneavoastră, depănați cu
corectitudine, pas cu pas, atât actele dumneavoastră, cât și pe ale
acelora cu care, rând pe rând, v-ați întovărășit și v-ați acuzat, în
fața nației dezolate, scandalizate și înmărmurite (sublinierea îmi aparține);
răsfoiți toată colecția ziarelor din ultimii 40 de ani, începând cu
Universul și terminând cu Viitorul și cu ziarele jidovești pe care se
sprijinea naționalistul domn Maniu și vă reamintiți: cine sunteți
dumneavoastră și dumnealui; câte păcate ați făcut; cum v-ați calificat
singuri și cum v-a calificat nația; câte răspunsuri aveți.
Pentru a vă ușura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună
cu dl. Maniu, v-ați acuzat public și zilnic, în presă, în întruniri, în
parlament, de: „incapacitate”; „tâlhărie”; „falsificări” și „furturi de
urne”, în București, pentru obținerea puterii; „demisii în alb”; „bătăi
și omoruri”; „călcarea legilor și Constituției”; “luări de comisioane”
la toate furniturile statului; „traficările de influență” practicate de
partizanii, deputații, miniștrii și președinții corpurilor dumneavoastră
legiuitoare; „scandalurile cu contingentările” cu „grâul britanic”;
modul cum ați făcut reforma agrară și cum „ați profitat de ea”; risipa
avutului public; „concesionările oneroase ale bunurilor statului”;
„demagogie”; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci când
erați în opoziție dirijați ocult statul, în profitul intereselor
dumneavoastră și ale jidanilor din ale căror consilii de administrație –
mari și mici – făceați parte, iar de pe fotoliile ministeriale
încurajați și favorizați, acopereați și mușamalizați afacerile lor și
ale d-stră, în detrimentul statului.
Adaugați, la acest bogat și concludent stat de serviciu al partizanilor
și al adversarilor dumneavoastră de ieri, cu care – ca totdeauna când vă
găsiți în opoziție – sunteți azi prieteni: cazurile, pe care nația le
ține numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă,
Aristide Blank și afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobânzile
oneroase care au prăbușit economiile, avutul și munca tuturor, de la
țăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român;
ravagiile făcute de conversiune și de concesionarea bunurilor statului,
pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase
și umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Națională și
Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc. și veți avea, domnule
Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump
și pe care nația întreagă o are permanent în fața ochilor săi.
Totuși, domnule Brătianu, cu toții credeți că toate acestea au fost
uitate și, cu perfidia politicianistă de altă dată – de totdeauna – atât
de bine cunoscută, vă așezați cu cinism pe acest trecut și – de la cel
dintâi dintre dumneavoastră, până la cel din urmă – încercați să acuzați
și să sabotați, pe sub mână, opera de îndreptare și consolidare la care
s-a antrenat toată nația și să tăiați elanul unui om care nu a avut, nu
are și nu va avea nici moșii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici
bani depuși, nici industrii, nici consilii de administrație, nici
safeuri, în țară și străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de
pierdut la club și care nu și-a pricopsit nici cumnații, nici nepoții,
nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.
Chiar dacă am greșit, greșesc sau voi greși, nu pot fi acuzat, domnule
Brătianu, de nici unul dintre dumneavoastră. Fiți încredințați, sunteți
înfierați și puși chiar de generația actuală pe banca acuzaților. Dacă
va fi să fiu și eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om
putea să facă, nu numai pentru a salva un neam de la dezunire și de la
prăbușire, dar și pentru a-l întregi și a-i asigura o viață nouă, în
onoare și în muncă, atunci în nici un caz nu veți fi dumneavoastră
acuzatorii și în nici un caz nu voi fi pus alături de dumneavoastră și
acuzat de aceleași greșeli ca dumneavoastră.
Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva față de țară,
dar pentru că știu ce au suferit, din antichitate și până azi, de la
Socrate și Demostene, până la Clemenceanu, atâția nenumărați – mici și
mari – oameni care și-au servit poporul cu credință, cu devotament și cu
folos și, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iași, în tragica
primăvară din 1918, și chiar la București, după Unire, s-a cerut
trimiterea în judecată și condamnarea fratelui dumneavoastră, atât
pentru că făcuse războiul, cât și pentru dezmățul creat de nepriceperea
dumneavoastră a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în
luptă; care îl acuzaseră în 1914–1915 de lunga și dezmățata perioadă de
neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război și care,
ca culme a cinismului lor, erau ei înșiși vinovați de modul cum fusese
administrată și ruinată țara. Eu și mulți alții încă nu am uitat
ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat.
Oricum ar fi însă eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastră și nici pus
pe aceiași bancă cu dumneavoastră, pentru că nu sunt nici profitorul
meritelor predecesorilor mei și nici șeful unei bande de corbi odioși,
care au ajuns la conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de urne”
sau prin „sprijin ocult masonic și iudaic”, ci sunt
omul adus de un trecut onest și de voința unanimă a unei nații care,
pentru a se slava, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la
dl. Maniu, și nici la domnii care stau în jurul dumneavoastră și cu care
ați făcut și faceți sistem. Niciodată, pentru a fi salvată, națiunea,
armata și corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastră sau
al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârșit
la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-ați strecurat și v-ați alăturat
acestei mulțimi, cu discreția impusă de instinctul răspunderii pe care o
aveți și a dorinței legitime de a vă salva și nu ați făcut nici un gest
pentru a vă valorifica drepturile la conducere, când această mulțime
spulberă un regim care era de fapt al dumneavoastră și când aclama un om
nou, care eram eu.”
Notă privind contextul istoric:
Ion Antonescu a preluat puterea la 6 septembrie 1940, când România
cedase deja Basarabia și Bucovina de Nord, nordul Ardealului și
Cadrilaterul, iar partidele politice nu mai se doreau la guvernare, așa
cum făcuseră de fiecare dată când în țară era liniște. Generalul a
îndreptat țara spre Germania, singura pe care a considerat-o că ar putea
garanta integritatea României. URSS ne luase deja Basarabia și Bucovina
de Nord, ba chiar bolșevicii încercaseră în 1918 să ia întreaga Românie
(puteți citi AICI
un articol relevant), Franța, care ne garantase frontierele, era
cotropită, Marea Britanie se apăra izolată, iar SUA stătea deoparte,
într-o politică izolaționistă, care lăsa europenii să se măcelărească între ei.
“Când am intrat în război, cu prudență caracteristică a
politicienilor valoroși nu v-ați manifestat nici pentru, nici contra.
După ce am reluat Basarabia și Bucovina, v-ați grăbit să-mi cereți, și
dumneavoastră, și domnul Maniu, să mă opresc la Nistru. V-am arătat
considerațiunile militare, politice, economice și morale pentru care nu
puteam să o fac și v-am invitat, pentru a treia oară, să luați
conducerea, răspunderea și riscurile unei asemenea acțiuni. Bineînțeles,
ați refuzat (sublinierea îmi aparține). După
omorurile de la Jilava și imediat după rebeliune, mi-ați trimis memorii
prin care îmi arătați situația și-mi dădeați noi sfaturi. V-am oferit
să luați conducerea și să faceți cum credeți că este mai bine. Şi unul,
și altul v-ați scuturat. Luându-vă după câțiva ofițeri, fără prestigiu
militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase strategice,
morale și politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-ați
cerut să retrag armata din Rusia și m-ați îndemnat să mă „aranjez” cu
Anglia și cu America.
Ar fi o greșeală și o felonie (vezi DEX), iar greșelile și feloniile se plătesc scump. Suntem
la peste 1.500 km de țară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la ușă,
depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviația
are forța de distrugere pe care ar trebui s-o cunoașteți. Retragerea
forțelor din situația lor actuală ar însemna părăsirea frontului. Exact
ceea ce au făcut rușii în Moldova în 1917-1918.
Vă întrebați ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi astăzi în
caz de părăsirea frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu rușii? Vă
dați seama ce s-ar alege de armata noastră de disciplina noastră, de
soldații și caii noștri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în
condițiile arătate mai sus, să părăsim frontul (sublinierea îmi aparține) fără asentimentul Comandantului german?
Situația aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se
descurajează, ar denota ușurință totală nepricepere militară și prostie.
Soluția ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar
prăbuși numai armata, s-ar prăbuși însăși țara, deoarece germanii ar
ocupa-o imediat și am ajunge în situația Serbiei și Greciei. Poftiți,
domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului și a guvernului.
Retrageți dumneavoastră armata și „aranjați-vă” cu Anglia. Numai că
trebuie să întreb și armata și poporul. Sunt gata să le pun această
întrebare, deschis și categoric, dacă și dumneavoastră sunteți gata să
vă luați răspunderea. A mă fi „oprit la Nistru” și a „retrage astăzi
forțele din Rusia” înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a
anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului,
acțiune în contra căreia nu v-ați pronunțat public; însemnează a ne
dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea țării, în cazul
victoriei germane, condiții dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul
victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici granițele care
vor voi să ni le lase rușii, nici libertățile noastre și nici măcar
viața familiilor și a copiilor noștri; în sfârșit, însemnează, din cauza
nestabilității și a feloniei pe care mă sfătuiți să o practic – și
aceasta este cea mai mare crimă – a asigura țării în viitoarea
comunitate europeană o poziție morală care îi va ridica drepturile
idealurilor sale și ar putea să-i fie chiar fatală. (sublinierea îmi aparține)
Gestul pe care-l cereți să-l fac, domnule Brătianu, va face din
neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu
dezorganizarea, prăbușirea și distrugerea armatei, ar începe instaurarea
anarhiei în țară. Comuniștii, legionarii, jandarmii, ungurii, sașii ar
începe agitațiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei, pentru a
profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care
cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa
imediat restul Ardealului (sublinierea îmi aparține).
Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naștere gestul pe care mi-l cereți
să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare și al
unui om de stat, nu numai inconștient, dar nebun. Conducătorul nefericit
al Franței – și mai nefericite de azi – a declarat, într-o recentă
chemare la realitate a unui popor, care a căzut și el victimă josnică a
unei guvernări venale, iudeo-democratice și masonice, că are convingerea
că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în
Europa și s-ar termina astfel cu independența și patriotismul
națiunilor”. Am avut și am această convingere. Rămân la
această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alții, mai total ca
alții, vom fi zdrobiți: pentru că suntem punte între slavi și zăgazul
care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul și
sud-vestul Europei; pentru că avem bogățiile pe care le avem și pentru
că vom fi trambulina salturilor lor viitoare. Trăgând învățăminte din
trecut, cunoscând tendințele slave, plecând de la considerațiunile
făcute mai sus și îndrumat de instinctul de conservare și de logica
bunului-simț, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil,
să mă „opresc la Nistru” și nici nu pot „să retrag armata din Rusia”.
Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputință să o facă cineva și ar
fi o greșeală ireparabilă pe care nu eu și dumneavoastră, ci neamul ar
plăti-o scump. Mareșalul Petain, într-una din valoroasele sale
cuvântări, a dat speculatorilor situațiunile grele lecția care li se
cuvenea și care a fost aplaudată de toți oamenii cu conștiință clară și
nepătată. Răspunzând unor critici ale acțiunii sale, el a spus: „Când
Franța este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni și himere”.
Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru „minciuni și
himere” și, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face și
prostii. V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la
scrisoarea dumneavoastră de la 24 septembrie, dar și la cele anterioare.
Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns și care este
conștient de greutățile și pericolele ceasului de față, precum și de
îndatoririle și de răspunderile lui.
V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu ați înțeles nici ținuta și
nici înțelegerea cu care am voit să trec atât peste greșelile
trecutului, cât și peste marii vinovați de ele. Ca oamenii cei mai
lipsiți de păcat, marile și numeroasele greșeli politice care s-au comis
sub dumneavoastră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o
turmă de sclavi, pe care – împreună cu celelalte organizații politice,
cu firmă naționalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care
numai pe față erați în luptă – ați exploatat-o, ați mințit-o, ați
demoralizat-o, ați exasperat-o și, în cele din urmă, din neputință, ați
dus-o, mână în mână cu trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca, la
catastrofa din 1940 și la rebeliunea din 1941, îndrăzniți astăzi, când
s-a pus regulă în țară și viața nimănui nu mai este în pericol, să
ridicați capul, de după saltarele consiliilor de administrație, ale
industriilor și ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza. Ei bine,
domnule Brătianu, când cineva a fost șeful unui partid care, de
la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniștrilor,
are răspunderea destrăbălării administrative, dezmățul moral, a
iudeo-masonizării țării, a venalității, a compromiterii viitorului
neamului și a catastrofei granițelor, nu mai are calitatea să vorbească
și în numele comunității românești, să dea sfaturi de conducere altora
și mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie.” (sublinierea îmi aparține)
P.S. Mareşalul Ion Antonescu a fost executat la 1
iunie 1946, cu o zi înainte de a împlini 64 de ani, Constantin I.C.
Brătianu a murit la închisoarea Sighet în 1950, iar Iuliu Maniu a murit,
tot acolo, în 1953.
Ion Antonescu cred că ar trebuie judecat prin prisma opțiunilor
disponibile atunci și nu doar prin faptul că el a fost considerat
“soluția salvatoare” de către regele Carol al II-lea, după un deceniu de
nepăsare și apatie. Majoritatea l-a blamat, puțini l-au aclamat, dar
mult mai puțini nu s-au obosit să privească și punctul lui de vedere.http://dan-caragea.ro/blog/2015/08/28/scrisoare-care-trebuie-citita-de-toti/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu