De ce n-a avut loc re-Unirea acum 25 de ani și
de ce Republica Moldova n-a devenit independentă nici după 25 de ani?

În ziua când s-au împlinit 20 de ani de la adoptarea Declarației de Independență a R. Moldova, am publicat un interviu cu ambasadorul Aurel Preda, autorul principal al acestui document (http://www.timpul.md/articol/declaratia-de-independenta-a-r–moldova-fost-scrisa-de-un-roman-26557.html), în care s-a explicat cine și cum a scris proiectul Declarației de Independență a R. Moldova. Numai că și azi, V. Matei, se tot laudă din răsputeri că anume el este autorul. Mai mult, după doi ani de la acel interviu, la o conferință omagială în preajma Zilei Independenței, la Institutul de Istorie al AȘM, pe 22.08.2013, Matei a făcut-o și mai lată, afirmând că în acele zile de august 1991 ar fi scris șapte variante (sic!) de proiect de Declarație și chiar flutura în mâini niște foi de hârtie, zicând că „iată-le, am să i le transmit domnului director al Institutului de Istorie, Gh. Cojocaru”… A doua zi, la emisiunea sa personală, „Ora de cultură”, de la postul de radio „Vocea Basarabiei”, Matei deja prinsese și mai mult curaj la umflarea laudelor de sine. Iată un fragment transcris din monologul lui în acea emisiune radio:  „Ca să nu fiu învinuit că falsific istoria, am să recurg la documente… Că asta înseamnă să nu falsifici istoria… Ieri am avut o conferinţă la Institutul de Istorie al Academiei în care pentru prima dată am adus toate variantele Declaraţiei de Independenţă a R. Moldova. La mine s-au păstrat toate versiunile, toate fragmentele din ceea ce am scris eu… Iar ieri i-am prezentat  lui Gheorghe Cojocaru documentele cu notiţe de atunci care coincid sută în sută… şi vom face o ediţie faximilată cu toate aceste acte ca să eliminăm orice autori căzuţi cu pluta, cu hârzobul care se dau, gen Preda… Să se ogoiască pentru că istoria nu poate fi falsificată într-un mod atât de neruşinat, noi mai suntem vii, suntem martori încă, şi toate aceste încercări de a scrie memorii trucate sau de a face diversiuni de tot genul nu au niciun fel de sorţi de izbândă”.
Apropo, profesorul Alexandru Moșanu, martor la acea Conferință, i-a și zis din sală „autorului” că ar fi bine ca să le și prezinte acele șapte variante de Declarație, nu doar să promită. De unde era să le prezinte bietul „autor” dacă nici nu le-a ținut în mâini, pentru că ele nici n-au existat vreodată. În realitate a existat o singură variantă, cea pe care a semnat-o autorul principal, ambasadorul Aurel Preda, în seara zilei de 26 august 1991, ora 18.15. O xerocopie a acestui document epocal din istoria Basarabiei române mi-a înmânat-o și mie autorul la una din întâlnirile noastre. (Sărmanii „autori” de la Chișinău, printre ei niciun specialist în dreptul internațional, s-au chinuit șase zile și șase nopți să nască acel proiect, dar n-au reușit până n-a venit Aurel Preda de la București. Iată de ce ne-am făcut de râs fiind printre ultimii din URSS care și-au proclamat independența, la trei zile după Ucraina și la două zile după Belarus. După noi doar republicile turcofone și Armenia și-au proclamat independența). Iar Gheorghe Cojocaru și Alexandru Moșanu și azi așteaptă cele șapte variante de declarație, scrise de „autorul” basarabean, dar degeaba. Între timp cele „șapte variante” s-au transformat în … „opt variante”, pentru că „autorul” a mai descoperit o variantă în arhiva personală, în zilele când elibera apartamentul de pe strada S. Lazo pentru a se muta, temporar, în apartamentul de serviciu al ICR de pe strada Mihai Eminescu din Chișinău.
Pentru că au mai trecut cinci ani de la acel interviu, iar spiritele „independentiste” nici azi nu s-au stins, am hotărât, cu voia autorului, să public un fragment din cartea de memorii a domnului Ambasador Aurel Preda, fragment care se referă la perioada proclamării independenței noastre.
*  *  *
Fragment din cartea de amintiri, semnată de autorul textului Declarației de Independență a Republicii Moldova, domnul ambasador, dr. Aurel Preda:Memoriile unui diplomat oarecare. Editura Victor, București, 2009, p.276-296.

Teţcoi, Duminică, 25 august 1991, ora 10.04.
Telefonul sună … De la Chişinău telefonează domnul Vasile Nedelciuc, şeful Comisiei Relaţii Externe din Parlamentul Republicii Moldova, pe care îl cunoscusem şi ne împrietenisem în timpul lucrărilor Conferinţei internaţionale pe tema Pactului Ribbentrop-Molotov din iunie acelaşi an…
 „Bădie – zice el – ai un tren peste exact o oră. În gara Basarab te aşteaptă o maşină de la MAE. Treci, te rog, pe acasă pe la dumneata, ia-ţi câteva schimburi, mai ia pe cineva, om de încredere, şi îndreaptă-te spre Chişinău. Te aştept împreună cu Snegur în jurul orei 10 seara.
Nu te codi, vino! Aici se întâmplă lucruri mari!”. Nu mi-a fost greu să intuiesc că cei de la Chişinău, folosind ocazia favorabilă a putchului de la Moscova (august 1991), hotărâseră să facă ceva. Ce era acest ceva trebuia să-mi închipui că ar fi putut fi chiar o desprindere de URSS. În orice caz, eveni­mentul care era în curs de pregătire la Chişinău fusese discutat, probabil, şi cu conducerea MAE (cel puţin), din moment ce o maşină a instituţiei mă aştepta gata de a se deplasa la Chişinău.
M-am precipitat spre gară şi, sosit la Bucureşti, i-am telefonat lui Valentin Stan, un tânăr diplomat capabil, care, la rândul lui, nu a ezitat să mi se alăture.
Trebuie să remarc lejeritatea cu care ambii ne-am angajat în această acţiune, dacă avem în vedere disciplina care domnea încă în acel timp la MAE şi care, în mod obligatoriu, ar fi impus o discuţie cu conducerea instituţiei, pe baza unui mandat aprobat la cel mai înalt nivel, directive, deci, de la care, ca orice diplomat în misiune, ar fi trebuit să nu mă abat.
Or, nimic din toate acestea nu exista. Şi, deodată, am înţeles! La Chişinău se avea în vedere ceva atât de important încât conducerea MAE propusese guvernului şi, poate, şi mai sus – aşa cum urma să mă conving ulterior – şi aceste înalte foruri de la Bucureşti, pentru a nu fi amestecate în deplasarea de la Chişinău şi implicarea României în ce urma să se întâmple acolo, le dăduse binecuvântarea pentru o misiune neoficială.
Altfel spus, noi, cei doi diplomaţi, ne-am angajat într-o misiune pentru care nu a existat nici o aprobare din partea autorităţilor române competente şi pentru care, deci, acestea nu îşi asumau nici o răspundere.
Dacă din „n” motive iniţiativa Parlamentului de la Chişinău şi a Preşedintelui Snegur eşua, unui eventual protest sau altor măsuri pe care Moscova le-ar fi putut lua împotriva României ca rezultat al participării celor doi diplomaţi, acţiune ce ar fi putut fi uşor calificată drept amestec în treburile interne ale U.R.S.S., Bucureştiul ar fi putut să răspundă, prin dezavuarea noastră, şi, pe cale de consecinţă, să considere amestecul nostru în această „afacere” ca o iniţiativă personală a unor exaltaţi – care au plecat, deci, din proprie iniţiativă la Chişinău, încălcând grav normele elementare ale disciplinei diplomatice, fapt pentru care autorităţile române s-ar fi putut angaja, eventual, să-i condamne şi, desigur, să-i pedepsească.
Cam acestea erau gândurile mele în timp ce maşina gonea spre punctul de frontieră de la Albița, iar colegul meu, domnul Stan, aflat în vervă – ca de obicei – debita tot felul de „glumițe” pe seama colegilor săi mai tineri care începuseră deja „asaltul” asupra diplomaţiei, visând să ajungă ambasadori în doi timpi şi trei mişcări.
Sfânta tinereţe – îmi ziceam – e imună la primejdiile care ne păşteau la tot pasul după trecerea frontierei din partea autorităţilor sovietice, eventual informate asupra acţiunii la care urma să participăm. Ştiam din proprie experienţă că lupii din K.G.B. nu dorm niciodată şi nici nu sunt duşi la biserică …
O parte a drumului trecea prin pădure şi … un accident de maşină sau chiar o rafală de pistol-mitralieră ar fi putut pune capăt acestei acţiuni înainte de a începe.
Hotărât lucru, Bucureştiul decisese să ne sacrifice, lăsân-du-şi „portiţe” deschise pentru eventuale dezvinovăţiri credibile.
Am avut noroc şi, aşa cum Nedelciuc apreciase, la ora 22 şi 10 minute maşina noastră a sosit la sediul Parlamentului şi Preşedinţiei, unde îşi avea biroul, în acel timp, Preşedintele Mircea Snegur.
Am fost primiţi prieteneşte şi puşi la curent cu motivul convocării noastre la Chişinău:hotărârea de desprindere a Basarabiei de Moscova, de U.R.S.S.
Am simţit că elegantul cabinet al Preşedintelui de la Chişinău se învârte cu mine şi deodată am întrebat: „Și după aceea ce aveţi de gând?” – „Să ne declarăm independenţa. Apoi, vom vedea!”. Instantaneu mi-a venit în minte răspunsul olteanului, care este întotdeauna imprecis. Olteanul îţi răspunde la întrebarea pe care i-o adresezi invariabil cu„să vedem”, după care adaugă relativ repede „să mai vedem”.
Tot aşa şi basarabeanul Snegur! De unde se vede – fir-ar să fie! — că avem aceleaşi gene. Omul nu se angaja şi, de altfel, nici nu se putea angaja în acel moment. Domnul Stan căzuse într-o muţenie care nu-i era specifică. Cred că lui Snegur şi lui Nedelciuc nici nu le trecea prin cap că noi doi, Valentin şi cu mine, nu aveam nici o aprobare în acel moment. Mi-au cerut să le elaborez proiectul Declaraţiei de Independenţă.
Oricum, nu mai era nici o şansă de a da înapoi şi m-am trezit că am început să-mi chestionez interlocutorii. I-am întrebat, îmi amintesc, când au de gând să declanşeze acţiunea. Răspunsul a fost „cât mai repede, dar nu mai târziu de 27 august”.
Le-am promis că documentul va fi gata în cel mult 48 de ore şi le-am propus ca proiectul Declaraţiei de Independenţă să fie citit şi adoptat de o Mare Adunare Populară, evenimentul urmând să se desfăşoare în uriaşa Piaţă din faţa Palatului Consiliului de Miniştri din centrul Chişinăului, o piaţă străjuită de statuia lui Ştefan cel Mare.
Când am făcut această propunere, am avut în vedere precedentul din 27 martie 1918, când Parlamentul de la Chişinău adoptase hotărârea Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă, eveniment care s-ar fi desfăşurat – potrivit istoricilor Moscovei – sub presiunea baionetelor Armatei Române, prezentă în zonă pentru combaterea bolşevismului.
Interlocutorii, demnitari de la Chişinău, au promis că vor asigura prezenţa la manifestaţie a cel puţin 100.000 de oameni în dimineaţa zilei de 27 august 1991, în Piaţa Marii Adunări Naţionale.
Ei, bine! A venit cel puţin o jumătate de milion de oameni […]
De altfel, în acele nopţi de pomină, când am „croit” împreună cu fruntaşii basarabeni desprinderea Basarabiei de U.R.S.S., ca un prim pas spre încorporarea la Patria – Mamă, i-am întrebat pe interlocutorii mei dacă au informaţii despre intenţiile K.G.B. în acel context major pentru situaţia din partea de vest a Imperiului Roşu. K.G.B.-ul nu ştia nimic sau … părea a şti ceva, judecând după imobilismul lor!
…Am trecut imediat la treabă. Mai întâi în trei: eu, Valentin Stan şi Vasile Nedelciuc. Locaţia era o încăpere de peste drum de clădirea în care avuseseră loc discuţiile sus-menţionate, în palatul Consiliului de Miniştri.
Apoi încăperea s-a mai „mobilat” cu 5-6 persoane care ofereau din când în când idei.
Lăsând la o parte orice urmă de modestie, trebuie să spun că textul proiectului de Declaraţie este opera comună a lui Valentin şi a mea, în sensul că după ce ascultam „agora”, îi dictam textul lui Valentin.
Întreg conţinutul proiectului a fost – ca să zic aşa – măsurat de mine cu şublerul şi transmis mesajul urbi et orbi că proclamarea independenţei Republicii Moldova nu este decât un pas până la reîncoporarea Basarabiei la România (inițial-V.Ș).
În acest context, în document nu apare, aproape deloc, termenul de „popor”, ci cel de populaţie, care significă faptul bine cunoscut că basarabenii nu sunt decât o parte a poporului român.
Există o singură excepţie, la finalul documentului (), când se afirmă că „în virtutea dreptului la autodeterminare, în numele întregii populaţii (deci nu a poporului, ci a populaţiei, care înglobează şi pe ne-români – n.a.), proclamă că Republica Moldova este un stat suveran, independent şi democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul, fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului (apare, deci, pentru prima oară termenul popor, dar care este acest popor? Acel popor este cel existent în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale, adică al României).
Aceasta este esenţa întregului Document pe care în ziua de 27 august 1991 o mulţime de peste o jumătate de milion l-a adoptat cu entuziasm dând, totodată, mandat Parlamentului să îl aprobe odată cu noile decrete referitoare la imnul naţional (Deşteaptă-te, Române), drapelul naţional şi stema statului.
Aşadar, textul Declaraţiei şi decretele sus-menţionate, care începeau invariabil cu sintagma „Cu data prezentului decret, imnul naţional/stema/drapelul este au trecut prin filtrul meu şi au fost adoptate de Parlamentul Basarabiei, fără modificări.
Ceremonia aprobării proiectului Declaraţiei de Independenţă a început în jurul orei 9-9:30, iar în tribuna amenajată în proximitatea statuii lui Ştefan cel Mare au luat loc oficialităţile ţării, reprezentanţii oficiali ai unor republici învecinate.
A fost de notorietate absenţa reprezentanţilor oficiali ai U.R.S.S. şi …ai României. Ţara din partea de vest a Prutului şi a „Podului de flori” a fost reprezentată de mine, în calitate de român şi autor al documentelor prezentate mai sus, altfel spus de un obscur consilier diplomatic.
Prudent, Valentin Stan a declinat onoarea de a sta în tribună şi a preferat să supravegheze desfăşurarea evenimentelor din … parc … pentru orice eventualitate, n’aşa?
Am stat lângă Preşedintele Snegur, care chiar mi-a tradus când un ilustru poet (era deputatul găgăuz Vladimir Kapangi-V.Ș.) din sudul Basarabiei, a rostit într-o rusă aproximativă următoarele:
„Fraţilor! Am fost săraci, pentru că am fost proşti şi am fost proşti pentru că am fost săraci. Ei bine! E timpul să nu mai fim nici săraci şi nici proşti. Calea este Unirea cu România!”
Mii de oameni, electrizaţi de aceste cuvinte, au scandat minute în şir „Unire, Unire!”,îmbrăţişându-se şi plângând de fericire şi emoţie. Părea că un uragan uman s-a declanşat şi nimeni şi nimic nu îl va putea stăvili. N-a fost să fie aşa! Pentru mine au fost cele mai înălţătoare clipe pe care le-am trăit, un adevărat noroc profesional şi personal.
„Analiştii politici” de la Bucureşti au întors pe toate feţele acest eveniment şi – în loc de a cataliza poporul pentru a forţa conducătorii ţării, ezitanţi sau, mai rău, contaminaţi de nostalgia imensităţii Estului – s-au apucat să emită idei năstruşnice asupra oportunităţii recunoaşterii de către România a celor întâmplate la Chişinău.
La propunerea mea, România din Vestul Prutului a fost prima ţară care a recunoscut România din Estul Prutului, iar Declaraţia celor două guverne care a urmat acestui act saluta apariţia noului Stat şi exprima dorinţa unei strânse colaborări, inclusiv pe plan diplomatic.
Acest document a fost semnat la Bucureşti, în numele guvernului român şi al celui basarabean de miniştrii de externe Năstase şi Ţâu.
S-a cântat – îmi amintesc – de două ori „Deşteaptă-te, Române” şi s-a folosit pentru prima oară sintagma „cele două state frăţeşti” pe care, de asemenea, am sugerat-o spre folosire în raportul verbal şi scris prezentat, pe 28 august 1991, la Bucureşti, în faţa ministrului de externe Adrian Năstase.
În fine, guvernul român şi MAE puteau respira cu uşurare, acţiunea reuşise, iar Moscova nu reacţionase, aşa cum s-a crezut iniţial – la lansarea acelui veritabil „task-force” format din … doi diplomaţi, o lansare care a părut, pesemne, iniţial, fără speranţă, în direcţia Chişinău, via Teţcoi, în memorabila zi de 25 august 1991.
În drum spre Bucureşti am simţit că este necesar să trec pe la Mausoleul de la Mărăşeşti, unde m-am înclinat, sub privirile stupefiate ale lui Valentin Stan şi ale şoferului, în faţa osemintelor înaintaşilor noştri, între care şi mulţi unchi din partea tatei, dar mai ales din partea mamei, doisprezece la număr.
Mi-au sunat ca un clopot în inimă versurile cunoscute ale doinei:
…Sub dangătul aspru sinistru,
E Mama tăiată-n jumate,
Ne cheamă, ne cheamă la Nistru,
Pe toţi la un loc – Direptate.
Evoluţia părea a fi firească … Independenţa faţă de colosul sovietic, evadarea din ghearele ursului rus … apoi încorporarea la Patria-Mamă … dar n-a fost să fie aşa! Poporul – care în concepţia filosofică marxistă şi chiar occidentală ar fi trebuit să decidă – nu a avut nici un cuvânt.
Cuvântul hotărâtor l-au avut Ion Iliescu & comp., adică nostalgicii şi bolnavii de sindromul obedienţei faţă de imensitatea Estului.
Pentru mine însă anul 1991 a fost cel mai important an din viaţa mea profesională, în sensul că am avut norocul – repet – profesional să particip la evenimente marcante, istoriceşte vorbind, la care am fost deopotrivă actor şi martor.
…Odată întors la Bucureşti de la Chişinău, am prezentat, în numele echipei, ministrului de externe Adrian Năstase et comp. ceea ce mi s-a părut esenţial din cele petrecute în capitala Basarabiei şi am colaborat cu viitorul ambasador Traian Chebeleu, originar din zona Bugeacului, pe atunci consilier al ministrului, la redactarea proiectului de Declaraţie privind recunoaşterea de către România a noului stat ce tocmai se desprinsese din îmbrăţişarea ursului rus/sovietic.
România a fost, aşa cum era normal, primul stat care a recunoscut noul subiect de drept internaţional.
La 29 august 1991, la 24 de ore după recunoaşterea noului stat, a venit la Bucureşti ministrul de externe Nicolae Ţâu, care, împreună cu omologul său Adrian Năstase, au semnat în numele celor două state primul document bilateral privind stabilirea de relaţii diplomatice, document în care se folosesc două expresii/sintagme luate din Declaraţia de Independenţă la care lucrasem cu câteva zile în urmă la Chişinău, şi anume: „Cele două state româneşti” şi „Relaţii de frăţietate” (între acestea, fireşte).
În marea sală a Palatului guvernului au răsunat, în timpul reuniunii, imnul de stat comun al celor două state româneşti, „Deşteaptă-te, Române!”, pe care şi Parlamentul de la Chişinău 1-a adoptat printr-un decret întocmit chiar de subsemnatul la 27 august, ziua declarării independenţei faţă de Moscova. Tot eu am redactat şi decretul privind drapelul naţional: roşu, galben şi albastru, cu stema moldavă pe galben.
Imensa Sală a Oglinzilor din Palatul Guvernului era prevăzută cu steagurile înfrăţite ale celor două Românii – de Est şi de Vest (folosind terminologia germană).
Am fost numit însărcinat cu afaceri a.i. la Chişinău.
Totul părea să fie pregătit pentru încorporarea Basarabiei la România. Ei bine, n-a fost să fie – vorba lui Mircea Eliade! De ce?
*  *  *
Surpriză şi nu prea, entuziasmul popular şi mediatic a intrat într-un proces de stingere treptat, dar sigur, până azi, când acest entuziasm a fost înlocuit de duşmănia „de stat şi de partid”, ca să folosesc o veche expresie, mereu nouă.
Cum a început?
Începutul trebuie căutat, din păcate, la Bucureşti, unde conducerea (era să zic de partid şi de stat!) a mimat doar apropierea dintre cele două capitale, mai degrabă forţată de entuziasmul popular de o parte şi de alta a Prutului.
La Bucureşti s-a mizat, iniţial, pe eşecul încercărilor de emancipare a Chişinăului. Era de înţeles. Iliescu şi echipa (sau marea majoritate a acesteia) erau contaminaţi ireversibil de deceniile de comunism, de sindromul obedienţei, de slugărnicia faţă de imensitatea Estului.
Scurta perioadă de 25 de ani a încercărilor de emancipare din vremea lui Ceauşescu faţă de URSS nu i-a contaminat pe sus-numiţii, deşi poate au cochetat cu conceptele de „perestroika” şi „glasnosti” ale lui Gorbaciov.
Un singur lucru e clar: nu numai că nu îndrăzneau, ci, mai grav, nu concepeau o despărţire de fosta ideologie comunistă.
Aduceţi-vă aminte că Ion Iliescu s-a adresat mulţumii din piaţa „revoluţiei” cu „tovarăşi”.
Reacţia spontană şi corul de huiduieli care a urmat nu 1-a determinat pe veteranul comunist să se retragă, aşa cum au făcut, ca urmare a unei reacţii similare a mulţimii, Dăscălescu şi Verdeţ.
Din contră, el a fost arhitectul eminent al FDSN, organizaţie tranzitorie în care, de ochii lumii, le-a cooptat pe Ana Blandiana şi Doina Cornea, evident cu gândul ca, ulterior, să se descotorosească de ele, cum a şi făcut de altfel!
Oricum, în noul organ figura cu o „modestie” care friza cinismul şi el, Ion Iliescu, „ultimul, cu voia Dumneavoastră” (adică a poporului – n.a.).
Cele de mai sus explică, între altele, şi trimiterea a două delegaţii la Chişinău, în vara lui 1991, din care am făcut parte, fără un mandat aprobat …O şmecherie ieftină care – aşa cum am mai spus – avea menirea să dea posibilitatea noii administraţii de la Bucureşti, din ce în ce mai contestată de opoziţie, să ofere o explicaţie credibilă – în cazul protestului Moscovei – potrivit căreia reprezentanţii români s-au deplasat în Basarabia de capul lor, fără aprobare şi, deci, s-au reprezentat pe ei înşişi şi chiar, mai mult, sunt buni de dat afară din serviciul diplomatic dacă nici până la vârsta de 40-50 de ani, cât aveau ei atunci, nu şi-au însuşit elementele de bază ale diplomaţiei, cum ar fi, în primul rând, un mandat aprobat (nimeni nu vorbeşte în nume propriu!), în absenţa căruia nu reprezinţi nimic şi eşti pasibil să fii licenţiat din diplomaţie, dacă împrejurările o cer.
Inutil să spun că, în ceea ce mă priveşte, am înţeles de la început care era gândirea când am fost trimis în „excursie” la Chişinău şi am recunoscut „mâna” lui Iliescu et comp., pe care mă străduisem să o înţeleg în cei patru ani cât i-am fost subordonat la Ministerul „Apelor de ploaie”, ca să folosesc o expresie dulce-amăruie a acestuia.
…Că este adevărat tabloul prezentat mai sus e şi faptul că am aflat şi chiar am studiatproiectul Tratatului de prietenie şi colaborare dintre România şi URSS, care se negocia la Moscova chiar în acel răstimp (1991). Textul viitorului tratat fiind aproape negociat, situaţia mi s-a înfăţişat în toată realitatea ei crudă: redactarea era în aceeaşi limbă de lemn în care fusese redactat şi Tratatul precedent, semnat de Ceauşescu şi, mai grav, Părţile Contractante se angajau să-şi respecte frontierele de stat. Deci nici vorbă de condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov şi a consecinţelor acestuia asupra Basarabiei şi Bucovinei, pe care Patria – mumă le lăsa, graţie noilor săi conducători „revolu­ţionari “, tot la „Matuşka Rassia “.
Aşadar, din partea echipei de la Bucureşti, nimic, dar absolut nimic nou în favoarea Chişinăului, în afară de palavre care erau rostite de guvernanţi în sotto voce …
Acest tratat păgubos, un act de trădare naţională, a şi fost semnat la Moscova de Iliescu şi Gorbaciov, fiind primul de acest fel încheiat de noua şi, în fapt, de către vechea Românie. Demantelarea U.R.S.S., în decembrie 1991, a împiedicat echipa conducătoare de la Bucureşti de a ratifica Tratatul, documentul intrând în galeria documentelor rezervate, din păcate, trădării naţionale în orice ţară. Am crezut, cu naivitate, că va fi ultimul!
Informaţi despre aceste negocieri paralele cu ruşii, fruntaşilor de la Chişinău nu le venea să creadă. De aceea, în contextul diminuării suspecte a tonului Bucureştilor în direcţia unei uniri într-un viitor previzibil, conducerea de la Chişinău îşi trimitea mesagerii la… mine!
Astfel, la finele lunii octombrie 1991, când negocierile româno-sovietice se terminaseră „cu succes”, la Bucureşti a sosit Preşedintele Comisiei de politică externă a Parlamentului, profesorul universitar doctor Vasile Nedelciuc, însoţit de un bărbat înalt, bine făcut, căruia nu i-am înţeles iniţial numele. Aveam să aflu ulterior că numele său era Anatol Plugaru şi era Şeful Serviciului de Informaţii Externe al Republicii Moldova (din surse demne de încredere: acel „bărbat înalt și bine făcut” nu era Anatol Plugaru, și nici măcar nu vorbea românește – V.Ș.).
Nedelciuc nu a dorit să mă întâlnească în clădirea MAE şi, de fapt, în nici un fel de clădire, ci în parc, la Bordei. Locaţia el a ales-o, stârnindu-mi curiozitatea. Vasile, care se pare că fusese cândva ofiţer KGB, era deci un profesionist. El dorea ca mesajul să nu fie înregistrat în nici un fel, putând la rigoare să nu-1 recunoască.
Mi-a comunicat, în esenţă, următoarele:
Preşedintele Snegur crede că ar fi posibil, în acel moment când în FDSN se discuta proiectul noii Constituţii a României, să se ia în discuţie posibilitatea creării, pe lângă postul de Preşedinte al României, şi a postului de Vice-Preşedinte, care să îi fie acordat lui Mircea Snegur. România ar fi urmat să devină, după modelul SUA, o republică prezidenţială.
Poate că ideea nu era rea, dar atunci folosul real ar fi fost ca preşedintele Snegur să fi venit la România cu Basarabia cu tot!
Discuţia s-a purtat în doi, celălalt basarabean urmărindu-ne de la cca 100 de metri, într-o încercare de a se asigura, probabil, că nu suntem supravegheaţi şi înregistraţi. Începuseră, pesemne, să-şi piardă încrederea şi în mine.
Vasile Nedelciuc nu a acceptat invitaţia mea de a lua masa împreună, în trei şi a plecat precipitat spre maşina care îi aştepta.
Am avut un gust amar în gură … Ce gândisem şi sperasem şi ce se alesese din entuziasmul poporului care, iată, era înşelat – pentru a câta oară? – pe pământ mioritic!
Am comunicat în regim de urgenţă cele de mai sus conducerii MAE care, prin curier militar, a transmis în scris întreg dialogul avut cu Preşedintele Comisiei de politică externă de la Chişinău, personal lui Ion Iliescu la Palatul Cotroceni.
Şi Cotrocenii au tăcut, au tăcut, au tăcut … şi „cumetria” nu s-a mai făcut…
Prin urmare, vox populi, vox Dei este un MOFT!
*  *  *
…La o lună şi ceva de la acea întâlnire, la început de decembrie 1991, primesc din nou un telefon de la domnul Nedelciuc, care îmi solicita o nouă întâlnire în acelaşi loc, la Bordei.
Este însoţit de acelaşi companion. Este decembrie şi e început de vifor … O pală a vântului face ca paltonul însoţitorului lui Nedelciuc să se deschidă … O clipă … e suficient să-mi dau seama că Şeful S.I.E. de la Chişinău e înarmat. Are două arme: un UZI de producţie evreiească şi un … Nagan, pistolul meu preferat.
(Anatol Plugaru cu UZI-ul evreiesc? Imposibil! În URSS doar Andropov și alți câțiva fruntași ai KGB-ului sovietic purta o astfel de armă performantă și scumpă, iar acesta nu putea fi Andropov care murise încă la 9 februarie 1984, în ziua când se născuse fiul meu Tudor Șoimaru. Și atunci ne întrebăm dacă acel tip cu UZI-ul evreiesc la șold nu era nici Andropov și nici Plugaru, cine o fi fost el și dacă nu cumva el n-a participat la discuții în trei pentru ca să nu se dea de gol în București că nu posedă limba română? – V.Ș.)
Şi de această dată domnul Nedelciuc preferă o discuţie între patru ochi. El spune: „Ne-am gândit mai bine! Poate data trecută pretenţiile noastre au fost cam mari. Ne-am mai gândit, – a repetat el – am mai chibzuit. Iată care este noua noastră propunere: Constituţia României din anul 1923, care a fost şi a noastră, conţinea prevederi cu privire la instituţia senatorului de drept, un post rezervat la fiecare nouă legislatură foştilor prim-miniştri, episcopilor, diplomaţilor şi generalilor care s-au făcut remarcaţi în serviciul patriei…
Garantaţi-i lui Snegur poziţia de senator de drept în Parlamentul României întregite”.
M-am despărţit de domnul Nedelciuc în aceleaşi condiţii, el mi-a întins mâna şi a plecat fără să aştepte vreun comentariu. Nu l-am mai întâlnit de atunci, dar pe tovarăşul său aveam să-1 întâlnesc în mai multe rânduri, în anul 1992-1993, când am devenit Directorul aristocratei Direcţii (la acea vreme) juridice şi a tratatelor din MAE.
Am transmis, ca şi rândul trecut, prin curier special, şi acest al doilea mesaj al Preşedintelui Snegur al Moldovei lui Ion Iliescu la Cotroceni.
Şi… nimic, nimic, nimic.
Prezumtivul „cumătru” se lăsa greu, nu era de acord cu acest melanj, în condiţiile în careJupânul” de la Moscova, deşi ameţit, dădea semne de viaţă şi culmea! nici după ce acesta a dat ortul popii, în decembrie 1991, Iliescu tot nu şi-a revenit din neclintitul său devotament faţă de patria tinereţii sale.
Asta mai zic şi eu fidelitate, cam neobişnuită la români … recunosc, dacă români pot fi numiţi cei care nu-şi iubesc glia.
În calitate de însărcinat cu afaceri a.i. la Chişinău a trebuit, înainte de a-mi prezenta scrisorile de cabinet (de fapt o formalitate în condiţiile în care eram bine cunoscut în cercurile prezidenţiale şi parlamentare, cât şi în mass-media), să mă îngrijesc de un sediu al viitoarei Ambasade.
Aşa că am mai făcut două drumuri la Chişinău după proclamarea independenţei de stat şi înainte de întâlnirile „a la James Bond” din parcul Bordei.
De fiecare dată am fost primit de Preşedintele Mircea Snegur. De altfel, îndrăznesc să spun că puteam intra la Snegur fără să fiu anunţat şi programat din timp de Protocolul prezidenţial de la Chişinău!
I-am cerut concursul pentru a găsi un sediu corespunzător pentru Ambasadă.
Snegur 1-a chemat pe primarul Chişinăului din acea vreme, domnul Costin, şi i-a „ordonat” să mă însoţească în oraş, să-mi arate cele mai frumoase clădiri, alegerea urmând să-mi aparţină.
Preşedintele Snegur mi-a spus că ar dori (şi aceasta eu am luat-o ca atare şi am comunicat-o prin conducerea MAE la Cotroceni) ca inaugurarea Ambasadei să aibă loc, cât mai curând posibil, cu tot fastul, în prezenţa Preşedinţilor României şi Moldovei, cu companie de onoare, salve de armă cu ocazia arborării stindardului tricolor pe catargul din incinta Ambasadei etc.
Snegur mi-a făgăduit că el va veni la deschiderea oficială a Ambasadei, indiferent dacă Iliescu va veni sau nu. Şi s-a ţinut de cuvânt…
Cu ocazia alegerii clădirii viitoarei Ambasade, m-am împrietenit cu primarul Costin, pe care îl cunoşteam din timpul dezbaterilor din Parlament pe tema adoptării independenţei. Am cunoscut-o şi pe frumoasa lui soţie, pe care am reîntâlnit-o la Bucureşti mult timp după aceea, în condiţiile în care soţul ei trecuse, din păcate, în lumea umbrelor.
…În cursul unei vizite „de lucru” la Chişinău, din însărcinarea conducerii M.A.E., a ministrului de externe chiar, domnul Năstase, am comunicat imediat după sosire, prin telefon, din biroul Preşedintelui Parlamentului, Alexandru Moşanu, lui Snegur, care aştepta în aeroportul Chişinăului, răspunsul lui Ion Iliescu (citeşte „binecuvântarea tătucului de la Bucureşti”) privind oportunitatea participării la Almatî, la reuniunea reprezentanţilor, la nivel de preşedinţi de republică, care urma să hotărască asupra constituirii C.S.I. (Comunitatea Statelor Independente), un fel de U.R.S.S. ediţia a II-a adăugită şi revizuită).
Snegur a zis doar atât: „Aşa, deci …” Atunci, n-am înţeles, dar ulterior m-am dumirit că Preşedintele Moldovei, care era la curent cu începerea şi cursul negocierilor româno-sovietice, s-ar fi aşteptat la alt răspuns.
Încuviinţarea lui Iliescu şi participarea lui Snegur la întâlnirea de la Almatî au constituit piatra tombală a iluziilor despre unire şi au făcut ca Snegur să revină la Chişinău cu o altfel de optică. Şi-a dat seama, probabil, că lumina vine tot de la Răsărit şi că dinspre Apus nu e nimic de sperat! Inutil de spus că Snegur a sperat într-un sprijin serios de la Bucureşti până în ultima clipă, insistând, de fapt invitându-1 neoficial pe Ion Iliescu la Chişinău cu ocazia inaugurării Ambasadei, un bun prilej pentru a discuta viitorul celor „două state româneşti” şi al „relaţiilor de frăţietate”, sintagme pe care avusesem „gândul rău” să le folosesc în Declaraţia de recunoaştere a independenţei de către România a statului de peste Prut, căruia noi toţi, inclusiv Snegur, îi preziceam – neinspirat – o existenţă scurtă la acea dată.
Ne-am înşelat şi, vorba lui Iliescu, am fost nişte „prostănaci”, pe care el i-a lăsat „cu fundul în baltă”. A naibii şcoala asta de la Moscova!
Deja la a treia vizită, tot în scopuri logistice, la Chişinău, am auzit la radio, după ce am trecut graniţa la Albița, vocea cavernoasă a lui Snegur, care se adresa unui interlocutor, în realitate populaţiei, pe care părea că o ceartă: „Să ne mai lase (cei din mass-media – n.a.). Ce-i asta, Deşteaptă-te, române, la radio, şi în sculare şi în culcare“??!! Era vorba de imnul naţional!
Cu toate acestea, Snegur, ca şi Iliescu, absolvent ai aceleiaşi şcoli de activişti de la Moscova, nu a cedat şi, fiind grijuliu cu propriul viitor, a trimis în două rânduri, cei doi emisari la Bucureşti – despre care am vorbit mai sus – în speranţa unui reviriment. Al cui? Ghici!
Aşadar, eventualul cititor al acestor rânduri să tragă el însuşi o concluzie: cine pe cine a înşelat şi cine a fost câştigătorul. Eu zic că Moscova, ca de obicei!
Este edificatoare în acest sens o convorbire telefonică dintre Eduard Şevardnadze şi Mircea Snegur, cu câteva zile înainte de semnarea Tratatului de prietenie sovieto-romănde către Gorbaciov şi Iliescu.
În cursul discuției cu ministrul de externe sovietic, la care a asistat şi V. Tudor (Tudor Panțâru?-V.Ș.),viitor ambasador al Chişinăului la ONU, şi pe care acesta din urmă mi-a relatat-o cu amărăciune în anul 1995, la New York, Şevardnadze 1-a apostrofat pe Snegur cu următoarele:  „Au dreptate cei care spun bancuri cu voi, moldovenii, în care vă numesc bâci („Bâc” înseamnă, în limba rusă, bou impotent, mai precis bou castrat-n.a.). Ce aţi crezut? Că românii au să se unească cu voi? Iţi spun eu, unirea cu România va avea loc la Paștele Cailor!”
*  *  *
In ce mă priveşte, deşi scrisorile de cabinet au fost semnate, desemnându-mă în calitate de însărcinat cu afaceri a.i., deci nu ambasador, n-am mai ajuns să-mi iau în primire postul de la Chişinău.
Şi aceasta tot din cauza mea! Sper să fiu înţeles bine! Participant al luptelor decisive din vara anului 1991 de la Chişinău, am crezut sincer – până la un moment dat – în intenţiile Bucureştilor privind reîncorporarea Basarabiei la patria-mumă.
De aceea, am socotit că în intervalul mai lung sau mai scurt în care urma să fiu şef al Oficiului diplomatic de la Chişinău, să acţionez, în continuare, pentru cauza Reunirii şi, de aceea, să nu consider instituţia decât un avanpost, constituit special în acest scop. In consecinţă, am invocat precedentul est şi vest-german, – cele două state germane care îşi deschiseseră la Bonn şi, respectiv, la Berlin oficii diplomatice sui generis şi am cerut, dar conducerea MAE m-a refuzat categoric, ca pe clădirea unde urma să funcţionăm să se scrie „Reprezentanţa Bucureştilor la Chişinău” şi nu „Ambasada României”,întrebându-mă şi întrebându-i pe interlocutorii din MAE, factori decidenţi, desigur. „Pe când o Ambasadă a României la Craiova”?
Exemplul dat i-a făcut să râdă ca de o glumă … proastă, dar mare ne-a fost mirarea, câţiva ani mai târziu, când partidul neonazist austriac a publicat o hartă a fostului imperiu chezaro-crăiesc ce includea, pe lângă Transilvania, şi Banatul şi … Oltenia care, se ştie că a fost încorporată la imperiul austriac 30 de ani, la începutul secolului al XVIII-lea.
La rândul meu, în faţa acestei situaţii, am refuzat să plec la Chişinău, iar factorul de decizie care a fost, din întâmplare sau nu, un fost coleg de facultate, a respirat uşurat şi a cerut colegilor săi din conducerea MAE să numească un alt diplomat, care nu are astfel de aprehensiuni. E un exotic!”, s-a zis.
A plecat domnul Bistreanu, bun cunoscător (profesor) de limba rusă, un diplomat abil, cu multă experienţă.
Capitolul Basarabia s-a închis definitiv pentru mine, dar a rămas o amintire vie, cu iz de înfrângere… Poate că dacă aş fi fost mai flexibil, prin prezenţa mea la Chişinău, în fruntea Oficiului diplomatic, aş fi putut influenţa şi pietrui cât de cât drumul anevoios către această provincie nenorocoasă, drum care s-a înfundat în zilele noastre definitiv.
După părerea mea, cauza este nu numai lipsa dorinţei reale a regimului Iliescu et comp.dar şi maniera de lucru a aşa-zisei noastre „Ambasade” de la Chişinău, care i-a tratat pe basarabeni ca pe orice alt popor şi ţară în care ei, diplomaţii de profesie, mai fuseseră acreditaţi, deci aşa cum învăţaseră ei în atâtea şi atâtea ţări în care au fost la post anterior.
Cu alte cuvinte, nu s-a procedat după regula „noi şi noi”, ci după clasica regulă valabilă de exemplu şi în Australia şi la Pretoria, „noi şi ei”. Ce am semănat, asta am cules!
Dumnezeu îţi dă – cum se spune în popor – dar nu-ţi bagă şi-n traistă. Dacă mai adăugăm că de obicei traista e ruptă, avem tabloul complet al situaţiei când românul „şi-o face” cu propria mână!…”.

(Fragment pregătit pentru tipar de Vasile Șoimaru din cartea de amintiri a domnului ambasador Aurel Preda menționată mai sus).
*   *   *
Cel mai rușinos moment în toată această poveste pare a fi uitucenia liderilor de la Chișinău, frontiști, unioniști, liberali, democrați etc., care au încercat să șteargă din memoria colectivă efortul și riscul domnului ambasador Aurel Preda, fără de care nu se năștea proiectul Declarației de Independență cu mesaj unionist, aceștia uitând să-i zică un bodaproste creștinesc sau să-l invite măcar odată la Chișinău la serbările Independenței.
Este adevărat că V. Matei acum câțiva ani la o adunare anuală a diplomaților români i-a „mulțumit” lui Aurel Preda, de-i venea bietului ambasador să între în pământ de rușine de ocara „ca la ușa cortului” care i-a făcut-o intelectualul basarabean. Parțial, cât am putut eu face, l-am reabilitat pe autor urându-i anual de Ziua Independenței UN CAR DE ANI și o cât mai grabnică revenire acasă, la Patria-Mamă, a Republicii Moldova, cărei i-a scris cu penița sufletului proiectul certificatului de naștere în august 1991. Nici în acest an aniversar, la 25 de ani, autorul proiectului Declarației de Independență nu a fost poftit la Chișinău; am încercat eu să fac acest lucru în mod particular dar l-am găsit prin telefon acasă bolnav, incapabil să se deplaseze nici măcar până la casa părintească din Mătăsari. Deaceea n-am mers nici eu la parada militară să văd mașinile americane revopsite din dotarea Armatei Naționale
Cât privește călătoriile lui Nedelciuc la București împreună cu zisul „Plugaru” având UZI-ul evreiesc la șold și întâlnirile cu Aurel Preda în „Bordei”-ul bucureștean, încercând să-i convingă, prin acesta, pe „revoluționarii” din fruntea statului roman, să meargă la modificări de constituție în favoarea viitoarei zise „re-Uniri”, ideie care nu se știe nici azi din care cetate de scaun venea, din Kremlin sau din Ierusalim, sau din ambele plus încă două-trei capitale economice ale lumii, așa ca și ideea zisei „revoluții” din Decembrie 1989…
Păcat că înafară de Aurel Preda niciunul din cei implicați în această „operațiune unionistă” eșuată nu și-a recunoscut implicarea sa, directă sau indirectă. Poate aflam și noi de unde a fost parașutat „mutul” cu UZI-ul evreiesc la șold. Azi doar oamenii cu acces la arhivele postdecembriste ale MAE al României ne mai pot informa, ce a avut loc cu adevărat în acele zile de august-decembrie 1991 dar și, mai târziu, la sfârșitul lui ianuarie-începutul lui februarie 1993, când cei patru fruntași ai Mișcării de Eliberare Națională, conducători ai Parlamentului Independenței, și-au dat subit demisia ca să-i facă loc echipei ex-komsomolistului-șef, Petru Lucinschi, celor care au schimbat radical vectorul și viteza Mișcări de Eliberare Naționale din Basarabia, celor care în toamna anului 1993 au reînviat partidul komuniștilor iar în februarie 1994 a deschis toate porțile pentru revenirea la putere a puhoiului agrariano-interfrontisto-comunist cu Moțpan, Solonari, Stepaniuc și câți alții în frunte.

 Dr. Vasile Șoimaru, deputat în Parlamentul R. Moldova, 1990-1994 și 1998-2001