| Sursa http://www.art-emis.ro/istorie/3744-cazul-struma-si-oferta-maresalului-antonescu.html |
 |
 |
 |
| Ioan Ispas |
| Miercuri, 14 Septembrie 2016 13:59 |
|
În
16 decembrie 1941 vasul Struma sub pavilion panamez părăsește Constanța
având la bord 769 evrei români emigranți cu destinația finală
Palestina. Ajung la Istanbul unde autoritățile turcești nu le permit
nici să debarce nici să-și continue drumul. Arabii făceau presiuni să nu
le permită debarcarea iar britanicii, care controlau Palestina, să nu-i
lase să ajungă acolo. Timp de zece săptămâni vasul rămâne ancorat în
rada portului, pasagerii fiind aprovizionați cu alimente și medicamente
de către comunitatea evreiască din oraș. Britanicii, la presiunea
organizațiilor evreiești, acceptă în final să acorde certificate
palestinene dar numai pentru 70 de copii. Deși autoritățile turcești au
promis că nu vor intreprinde nimic până în 26 februarie, în 23 februarie
poliția turcă intervine în forță cu 80 de polițiști. Înfrâng opoziția
pasagerilor și cu un remorcher tractează vasul Struma 30 de mile (aprox.
48 km) apoi îl abandonează seara în Marea Neagră, fără să fie
aprovizionat cu alimente, apă, carburanți și cu motorul aflat în
reparație. În dimineața zilei de 27 februarie 1942, vasul Struma se
scufundă. Din cei 769 pasageri reușește să supraviețiuască unul singur:
David Stolier. El descrie ce s-a întâmplat astfel: „Marea era foarte
liniștită. Vasul stătea pe loc. Brusc, cu puțin înainte de ora nouă
dimineața, o puternică explozie zguduie vasul care în câteva minute se
scufundă. Eu am fost aruncat peste bord de forța exploziei"[1].
Se agață, la fel ca alți naufragiați, de bucățile de lemn de la
suprafață, dar din cauza apei reci, rând pe rând se scufundă toți astfel
că până la amiază rămâne singur. Șansa lui a fost haina de piele pe
care o purta și care l-a protejat de frig. A doua zi dimineața a fost
salvat de un mic vas turcesc.
Dezastrul
vasului Struma a atras atenția lumii asupra situației evreilor din
țările Axei. Opinia publică britanică face presiuni asupra guvernului
pentru a permite emigrarea în Palestina, iar Marele Muftiu al
Ierusalimului face presiuni să nu fie acceptați emigranți evrei. Nemții
transmit instrucțiuni Misiunii Germane de la București să facă presiuni
asupra autoritților românești să fie mai restrictivi în acordarea
vizelor de emigrare. Mareșalul Antonescu informează organizațiile
evreiești că au fost depuse 75.000 de cereri de emigrare, dar pentru a
le onora statul român estimează cheltuieli de 100 milioane de dolari,
sau 1.330 $ de persoană, pe care așteaptă să-i fie decontați de
organizațiile evreiești. Referitor la această ofertă Killinger,
ambasadorul Germaniei la București, i-a spus lui Lecca, ministrul român
care se ocupa de evrei, că Antonescu: „vrea să lovească două păsări cu o
singură piatră să scape de un mare număr de evrei într-o manieră
confortabilă"[2].
Congresul Mondial Evreiesc acceptă oferta și solicită Departamentului de
Stat al S.U.A. să-i permită să deschidă un cont în Elveția în care să
adune donațiile și să facă decontările către România. Britanicii fac
presiuni asupra americanilor să nu permită deschiderea contului pe motiv
că România este țară beligerantă, de fapt ca să blocheze emigrarea
evreilor români în Palestina. După opt luni este în sfârșit aprobată
licența pentru deschiderea contului din Elveția. S.U.A. însă nu mărește
cota de imigranți pentru evreii din sfera de influență a Axei. Preferă
să-și folosească infrastructura navală pentru a transporta prizonierii
de război germani. Între 1942 și 1945 au fost transportați în S.U.A.
371.683 prizonieri germani și 50.273 prizonieri italieni[3].
Până la urmă britanicii acceptă să mărească cota totală anuală de
imigranți în Palestina de la 15.000 la 20.000. Foarte puțini evrei însă
au ajuns în Palestina ca urmare a acestui aranjament. Oferta lui
Antonescu a fost torpilată și de puterile Axei și de Aliați. Deși
rezultatul ofertei a fost mic „el a arătat lumii că România nu a barat
drumul evreilor care doreau să părăsească țara"[4]. (pag.585).
Revenind
la naufragiul vasului Struma s-au făcut diverse ipoteze privind cauza.
S-a presupus că s-a lovit de o mină, că ar fi fost torpilat de un
submarin german, că s-ar fi scufundat pentru că era șubred, lăsând să se
înțeleagă responsabilitatea autorităților românești care i-au permis să
iasă în larg. Adevărul a ajuns să fie cunoscut după 36 de ani când au
fost publicate documente din arhiva flotei sovietice. Vasul Struma a
fost torpilat de un submarin sovietic. Referitor la acest eveniment
apare în arhivă următoarea apreciere: „Sergentul major U.D. Cenov,
comandant de unitate, sergentul G.G. Nosov și soldatul operator torpile
din cadrul Flotei Sovietice de Război, I.M. Filatov, au demonstrat un
curaj exemplar în acțiune"[5].
Să recapitulăm: marea era liniștită, vizibilitate perfectă la ora nouă
dimineața, pavilion panamez, deci o țară neutră, vasul era de pasageri
nu de război (n-avea tunuri, mitraliere sau torpile), vasul era în
derivă (avea motorul oprit), probabil că pe punte se vedeau pasagerii și
atunci ce-o fi fost în mintea acestor „bravi" marinari sovietici atunci
când au decis să-i trimită o torpilă? Încă o dovadă a gradului de
dezumanizare a omului nou sovietic. Despre ce „curaj exemplar în
acțiune" poate fi vorba când ataci un vas civil, fără nicio posibiltate
de ripostă? Nici până astăzi oficialitățile rusești nu și-au exprimat
regretul pentru că au provocat moartea a 768 bărbați, femei, din care 70
de copii. Despre
oferta mareșalului Antonescu de a permite să emigreze toți evreii
români care doresc s-o facă s-a vorbit foarte puțin în lucrările de
specialitate. Dacă Aliații ar fi onorat-o multe suferințe ale evreilor
deportați în Transnistria ar fi fost evitate și multe vieți salvate.
------------------------------------------- [1] Nora Levin. The Holocaust. The destruction of European Jewry 1933-1945, editura Schocken Books, New York, 1973, p.582. [2] Ibidem, p.583. [3] Ibidem, p.584. [4] Ibidem, p.585. [5] Martin Gilbert. The Holocaust. A History of the Jews of Europe during The Second World War, editura Henry Holt and Company, New York, 1986, pag. 296. |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu