miercuri, 14 septembrie 2016

General Br. (r) Aurel I. Rogojan - Românii din Franţa sancţionează lipsa de reacţie a autorităţilor române

Românii din Franţa sancţionează lipsa de reacţie a autorităţilor române

PDF Imprimare Email
General Br. (r) Aurel I. Rogojan   
Miercuri, 14 Septembrie 2016 14:38
„Groupe Realites Roumaines" din Paris semnalează relansarea campaniei neorevizioniste ungare pentru revizuirea Tratatului de la Trianon şi constată totala indiferenţă a agenţilor diplomatici ai României, precum şi a autorităţilor de la Bucureşti.
„Groupe Realites Roumaines" lansează o scrisoare-apel de informare asupra temeiurilor de nezdruncinat ale Tratatului de la Trianon versus conjunctura euro-mondială actuală care prezintă un serios potenţial de ameninţare la adresa principiilor acestui act de drept internaţional prin care s-a recunoscut Marea Unire din 1918, urmare a voinţei naţiunii din toate teritoriile româneşti şi a jertfelor de sânge pe toate câmpurile de bătaie ale Primului Război Mondial. Cum se văd realităţile de azi de către „Groupe Realites Roumaines"? Realităţile de astăzi sunt în mod radical diferite:
1. Vechile principii ale dreptului internaţional sunt abandonate. Nimic nu e stabil.
2. Maghiarizarea Transilvaniei se face sub ochii noştri, fără stavilă, fără opoziţie, fără nici o rezistenţă culturală, spirituală, educativă, morală românească.
3. Imaginea României în străinătate e degradată până la oprobriu, în timp ce cea a Ungariei e foarte apreciată, datorită efortului de propagandă făcut de această ţară în mod neîntrerupt.
4. După 45 de ani de jug ideologic de tip sovietic şi 26 de ani de uşuratice iluzii euro-mondialiste, România e înconjurată de pericole funeste, despre care grupul se va referi.
Reproducem Scrisoarea Apel a „Groupe Realites Roumaines", care ne-a fost remisă prin bunăvoinţa distinsei dr. Cornelie Dragodan.
„Groupe Realites Roumaines" - SCRISOARE APEL
Un război din ce în ce mai aprig, în care România se crede de neatins.
Fundamentele Tratatului de la Trianon sunt de nezdruncinat, dar conjunctura internaţională din 2016 este cu totul alta decât cea din 1920. De aceea este indispensabil ca fiecare Român să cunoască, să transmită urmaşilor săi şi să difuzeze cât mai larg temeiurile tratatului de la Trianon şi, în acelaşi timp, contextul politic în care România se află în 2016.
I. Temeiurile Tratatului de la Trianon
A. Respectă principiile democratice şi liberale
a) Recunoaşte în drept o stare de fapt împlinită prin voinţa majorităţii locuitorilor din Transilvania, Crişana, Maramureş şi Banat (Transilvania largo sensu): Unirea lor cu Regatul României, în virtutea dreptului la autodeterminare (Alba Iulia, 1 decembrie 1918)
b) Procedura de exprimare a voinţei locuitorilor a fost recunoscută, legitimă şi legală.
c) Toate „minorităţile naţionale" din Transilvania largo sensu (saşi, şvabi, evrei) aderaseră la unirea cu România prin declaraţii publice şi oficiale, în 1919; în consecinţă, aproape 80% din totalitatea locuitorilor din Transilvania largo sensu şi-au exprimat voinţa lor de unire cu România înainte de Tratatul de la Trianon.
d) Însuşi guvernul „alb" ungar, provizoriu, recunoscuse actul Unirii de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, înainte de Trianon, în mod implicit, în scrisoarea din iulie 1919, prin care acesta roagă Guvernul Român să intervină cu forţă militară contra guvernului comunist de la Budapesta. (Ref.: COMNEN: „Două experienţe comuniste în Ungaria", Madrid 1953). Din guvernul alb ungar făceau parte: amiralul Miklos Horthy şi prinţul Windischgraets. Ungaria comunistă a fost cea care a declarat război României în luna iulie 1919, iar armata ungară a intrat în Transilvania. Armata Română a respins-o, a ocupat Budapesta la 3 august 1919 şi a scăpat Ungaria şi Europa de comunişti. În urma acestor fapte de arme româneşti, prinţul Windischgraets a publicat în presa europeană o scrisoare de mulţumire şi a promis României recunoştinţa Ungariei pe viitor. (Ref.: Comnen).
B. Demarcarea frontierei româno-ungare s-a făcut după criteriul etno-lingvistic
Această frontieră a separat şi separă două popoare de limbi diferite. În 1920 nu au existat şi în 2016 nu există „mase compacte de unguri în zonele de frontieră" cum susţine, fără jenă, propaganda ungară şi pro-ungară[1]. C. O comisie internaţională formată din savanţi germani, americani şi francezi a studiat documente şi hărţi austro-ungare, şi le-a confruntat cu situaţia de pe teren, înainte de a fixa linia de frontieră.
D. Tratatul de la Trianon e un act salvator al Naţionalităţii Române de la politica de exterminare programată de Guvernul de la Budapesta cu acordul Curţii de la Viena.
Într-adevăr, în perioada 1867-1918 afost tentată exterminarea Românilor din Transilvania prin:
- legile Apponyi-Tisza, de tristă celebritate, urmărind un genocid cultural[2]; - colonizarea Transilvaniei cu elemente străine, în ritm galopant, sub controlul Ministerului Agriculturii de la Budapesta, echivalând cu un genocid prin înlocuire de populaţie (Ref: Ion-Aurel Pop şi I. Bolovan:„Istoria Transilvaniei", ed. Academiei Române, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2015, pg:221-222.);
- execuţii în masă ale intelectualilor români, fără judecare prealabilă, îndeosebi între 1916 şi 1918, însemnând un genocid fizic[3].
Consecinţa acestei politici de exterminare a nationalităţii române - cea mai veche şi cea mai numeroasă din Transilvania - nu a reuşit să răstoarne raporturile demografice în 50 de ani, dar a reuşit să micşoreze ponderea populaţiei româneşti în favoarea celei ungureşti şi secuieşti, să maghiarizeze numeroase nume de familii şi de localităţi româneşti; să şteargă urme istorice ale anteriorităţii şi prezenţei româneşti în Transilvania. Dacă această politică ar fi continuat, Românii ar fi devenit o minoritate din ce în ce mai neînsemnată, înainte de a dispărea total, în cursul secolului al XX-lea. Poporul Român a reacţionat însă din toate puterile lui împotriva unui asemenea dezastru. El nu a renunţat la idealul pe care îl urmărea de secole: Unirea tuturor Românilor într-un singur Stat Unitar, căci aceasta era în trecut, şi este şi acum, prima condiţie de a vieţui ca Naţiune Română în timp. Sacrificiile consimţite de Naţiunea Română în întregimea sa - armata şi populaţia civilă - din Regatul României în cursul războiului de reîntregire a neamului, ajutorul militar şi moral al Franţei, imaginea de atunci a României, numită "Naţiunea sacrificată" de istoricul francez Michelet, şi conjunctura internaţională din acea epocă în care se ştia că Austro-Ungaria este "închisoarea popoarelor", era contextul în care s-a elaborat şi semnat Tratatul de la Trianon.
II. Conjunctura euro-mondială actuală. O privire rapidă
Ungaria a declarat război tratatului de la Trianon din chiar clipa semnării lui (4 iunie 1920). Diktatul Hitler-Mussolini de la Viena (30 aug. 1940) a violat tratatul de la Trianon în favoarea Ungariei, aliata axei Roma-Berlin. Marea Britanie nu l-a recunoscut; Franţa era ocupată de armata germană. Nord-vestul Transilvaniei a fost smuls României sub ameninţarea de a fi distrusă de o dublă invazie concomitentă din est şi din vest, dacă refuza cedarea acestui teritoriu Ungariei. Ocupantul ungur a reînceput programul de exterminare a majorităţii româneşti din acest teritoriu cu o febrilitate şi cruzime sporită, din 1940 şi până la venirea Armatei Române. Astfel şi-a ţinut Ungaria făgăduiala de recunoştinţă către România. Aceasta este pentru Români un avertisment al istoriei de neuitat. După Al Doilea Război Mondial, Tratatul de Pace de la Paris (febr.1947) a anulat Diktatul Hitler-Mussolini şi a consacrat pentru a doua oară Tratatul de la Trianon. Pacea între România şi Ungaria a fost aşezată pe două principii: respectarea frontierelor din 1920 şi fidelitatea cetăţenilor români de origine ungaro-secuiască faţă de Statul Român în care trăiesc. În actuala conjunctură euro-mondială, aceste două principii par să fie ameninţate.
a) U.E. este o structură în permanentă evoluţie, în care statul naţional dispare prin formarea de regiuni autonome cu vocaţia de a se federa pe deasupra frontierelor.
b) U.E. a adoptat principiul acordării de privilegii minorităţilor, considerate oprimate de majoritate. (Ref:Pierre Hillard: „Minorités et régionalismes dans L'Europe Fédérale des Régions", Collection „Combats pour la liberté de l'esprit" ed. François-Xaviers de Guibert, Paris 2001[4];
c) Minorităţile revendică autonomia şi uneori chiar independenţa. Această tendinţă duce la spargerea statelor naţionale în bucăţi. În consecinţă, vechile principii de drept internaţional nu mai sunt respectate; ele au fost chiar violate. Exemple: în 1995, N.A.T.O. bombardează Serbia timp de 78 de zile neîntrerupt, fără acord O.N.U., pentru a o determina să renunţe la Kosovo, provincia ei istorică. În ziua în care Guvernul Serb se pleacă în faţa brutalitţii N.A.T.O. şi acceptă condiţiile, Consiliul de Securitate O.N.U. permite intervenţia militară în Kosovo (9 iunie 1999). Precedentul juridic de datorie de a interveni în favoarea unei etnii care vrea să se desprindă de statul căruia îi aparţine e creat. („ingerinţa"). Drepturile istorice nu mai au deci nici o valoare. Dat fiind că raporturile demografice sunt în continuă schimbare (prin presiuni economice, politice, prin teroare) minorităţile îşi măresc revendicările, pe considerente demografice[5].
Conflictul din Ucraina repetă tragedia Iugoslaviei. Spre deosebire de cazul Kosovo, Putin ocupă Crimeea pe considerente istorice. În zilele acestea, conflictul sângeros din Ucraina se agravează. Morala, pentru Români, este: orice revendicare a Basarabiei e o invitare la conflict sângeros. Un conflict izbucnit în Basarabia, va dezlănţui un altul în Transilvania. Ungaria, care face parte din N.A.T.O., are în acelaşi timp raporturi strânse cu Rusia. Interesul vital al României este respectarea tuturor frontierelor actuale. Nici una nu trebuie pusă în discuţie, iar elementul românesc să fie încurajat să rămână şi să se înmulţeasca pe loc. În acest context internaţional, în străinătate se multiplică publicaţiile care pretind că Ungaria a fost pe nedrept mutilată la Trianon. Specialişti în geo-politică preconizează şi prevăd revizuirea frontierelor în Europa centrală şi orientală. De pildă, în anii 1990, istoricii Pierre Miquel, Pierre Chaunu, Georges Castellan, G.F. Dreyfuss şi alţi profesori universitari şi academicieni din Franţa au negat legitimitatea existenţei Statului Român. În 1999, J. Solana, secretar general al NATO, declara: „Drepturile minorităţilor sunt mai importante decât suveranitatea statelor („Adevărul", 8 iulie 1999), iar în 2014 Louis Valette, geopolitician, scria: „Ungaria a pierdut prin Tratatul de la Trianon din 1920 două treimi din teritoriul său. Putem admite că Ungaria doreşte să-şi regăsească frontierele istorice, cu atât mai mult cu cât metoda propusă, adică autodeterminarea Ungurilor care trăiesc în ţări străine este moderată. Totuşi se pare că este dificil ca aceste ţări, vecine cu Ungaria, să accepte un referendum de autodeterminare în teritoriile care au fost ungureşti"[6].
Concluzii
Interesul vital al Neamului Românesc şi datoria lui sacră este salvarea statului său naţional unitar şi respectarea frontierelor, oricare ar fi conjunctura mondială, şi prin mijloace paşnice.
- Punerea în discuţie a unei frontiere la est sau la vest, înseamna sfârşitul României.
- Împărţirea ţării in regiuni sau provincii autonome, la fel.
- Opinia publică românească e indusă în eroare prin umflate cuvinte de patriotism privind graniţa de est.
- În acest timp, statul vecin din vest revendică teritoriul transilvan şi se bucură de acordul guvernanţilor români aşa zişi patrioţi, pentru a desfăşura acţiuni de exaltare naţionalisto-multiculturalistă, de gust unguresc, în inima României.
- Acţiunile politicienilor români sunt o insultă la adresa Poporului Român.
- Înainte de 1990, regimul de tip sovietic era impus din afară. De atunci încoace, regimul politic se numeşte liberal şi responsabil. El este cu atât mai mult culpabil.
Ce este de făcut?
Poporul Român a reacţionat întotdeauna, din toate puterile lui, împotriva adversităţilor care, de-a-lungul secolelor, i-au ameninţat existenţa. Pildele trecutului sunt valabile şi astăzi, dacă vrem ca Naţiunea Română să dăinuiască în timp. De aceea credem că ar trebui ca multiple iniţiative personale, conjugate şi coordonate, în toată ţara, să creeze prin toate mijloacele democratice:
- un sistem de informare a publicului românesc şi străin asupra realităţilor istorice fundamentale ale Neamului Românesc şi asupra pericolelor care i-au ameninţat şi îi ameninţă existenţa, prezentate din punct de vedere românesc.
- un curent de amploare naţională pentru menţinerea neclintită a graniţelor actuale şi a unităţii teritoriale. Deci, împotriva oricărei tentative de autonomie locală, regională sau provincială, pe care anumite voci de aşa zişi Români le susţin, începând cu semnatarii Declaraţiei de la Budapesta (iunie 1989), pe care a semnat-o de asemenea şi FIDESZ-ul, partid actualmente la putere în Ungaria. Acest curent trebuie să fie independent de partidele şi autorităţilor conducatoare şi fără legături cu ele, pentru că acestea au interese de partid şi de persoane, în locul binelui obştesc şi naţional.
- educarea populară şi cu precădere a copiilor şi a tinerimii în spiritul fidelităţii faţă de drepturile câştigate de înaintasii lor. Punerea în primejdie a frontierelor şi a unităţii teritoriale a ţării este o trădare a „visului de al cărui dor ne-au murit părinţii şi strămoşii"; „a celor care au căzut pe multele câmpuri de luptă"[7].
Cunoaşterea acestor lucruri se transmite în familii, şcoli, universităţi, cercuri, asociaţii şi în public, prin expuneri şi conferinţe.
- crearea în toată ţara de asociaţii, organizaţii, comitete, grupuri, cenacle care să organizeze conferinţe, spectacole, pentru apărarea Tratatului de la Trianon. Este de dorit ca acţiunile acestor formaţii să fie coordonate între ele pe cale asociativă. Reprezentanţii lor, aşa cum făceau capii Românilor în trecut, trebuie să trimită, în mod repetat, autorităţilor naţionale şi internaţionale, universităţilor, academiilor etc. memorandumuri care apără temeiurile Tratatului de la Trianon, mereu de actualitate, în care să expună argumente contra propagandei care vizează anularea lui.
- difuzarea de dovezi ale teroarei exercitate de minoritatea ungaro-secuiască asupra Românilor şi alungarea lor din sate şi oraşe în anii 1940-1944, după 1945 şi după 1990 (linşarea Românului Cofariu la Târgu-Mureş, în 15 martie 1990)
- revendicări româneşti de revenire la vetrele de unde au fost alungaţi: cereri de ajutor politic, material şi moral pentru reintegrarea vetrelor;
- petiţii cerând impunerea de încetare a terorii exercitate asupra Românilor de minoritatea ungaro-secuiască, trimise autorităţilor naţionale şi internaţionale, până la O.N.U.
Reţelele de informare sociale prin internet stau la dispoziţia întregii Românităţi. Românii sunt buni informaticieni; sunt deci capabili să facă cunoscute realităţile ţării şi ale Neamului Românesc, din punct de vedere românesc. Destinul Neamului Românesc este în mâinile lui, căci voinţa unui popor întreg de a înfrunta unit adversităţile soartei este greu de înfrânt. Pilda este însăşi Istoria autentică a Neamului Românesc, dacă o cunoaştem în adâncime şi cu adevărat. Deci, la lucru, rugând pe Domnul nostru Iisus Christos să ne lumineze cugetul şi să ne fortifice voinţa. „Ajută-te singur şi Cerul te va ajuta!", spune înţelepciunea antică, iar inamicii Adevărului, Justitiei şi Omeniei nu o vor putea dezminţi.
În numele Groupe „Realites Roumaines", Paris,
Dr. Cornelie Dragodan
Primim răspunsuri la E-mail rodica.simona35@yahoo.co
________________________________________
Aşa cum anticipam în partea a III-a a serialului[8], pentru generaţia lipsită de disciplina de studiu „Istoria României", vom prezenta, în cele ce urmează, câteva consideraţii asupra genezei şi evoluţiei neorevizionismului ungar. Odată cu sfârşitul Primului Război Mondial soldat cu înfrângerea Puterilor Centrale, Austro-Ungaria - stat multinaţional - s-a dezmembrat, lupta de eliberare naţională a popoarelor asuprite a triumfat, iar România, la 1918, şi-a văzut împlinit idealul îndreptăţit al unităţii tuturor românilor în fruntariile aceluiaşi stat. Totodată, sfârşitul primei mari conflagraţii mondiale, prin sistemul tratatelor de pace încheiate la Paris, a obligat guvernul de la Bucureşti să facă o reevaluare a configuraţiei geostrategice în care se găsea ţara noastră. În privinţa frontierelor de sud, Take Ionescu, ministrul de Externe al României în acele vremuri, considera că pentru cel puţin două generaţii, începând din 1920, nu vor putea exista relaţii bune între români şi bulgari deoarece: „Ei nu pot uita pe 1913, ai noştri nu pot să uite pe 1916". Cât despre relaţiile cu ungurii, acelaşi om politic preciza: „Vom putea avea cu Ungaria relaţiuni corecte, dar alianţa care să-mi dea siguranţa noilor mele graniţe, liniştea aceea în mijlocul căreia poporul poate lucra la operele de pace, în alianţă cu Ungaria, e cineva nebun dacă ar crede că se poate găsi"[9]. Într-adevăr, previziunile marelui om politic s-au confirmat. Ungaria a dovedit că nu a tras învăţămintele cuvenite din lecţia istoriei şi, la mai puţin de un an de la data când a trebuit să se recunoască învinsă, a trasat programul unei vaste ofensive politico-diplomatice şi, în perspectivă, militare, în vederea reocupării teritoriilor desprinse de ea prin voinţa exprimată plebiscitar de popoarele supuse prin forţă, până la 1918, dominaţiei Budapestei.
Pentru înţelegerea corectă a revizionismului ungar trebuie făcut recurs la câteva date statistice privind teritoriul şi populaţia Ungariei înainte şi după Tratatul de la Trianon. Contele Apponyi Albert, şeful delegaţiei maghiare la Conferinţa de Pace de la Paris, a manipulat date şi cifre exagerate. Ca efect al Tratatului de la Trianon, „Ungaria a pierdut 190.265 kmp.(67,27%) din suprafaţa totală de 282.870 kmp (exclusiv Croaţia) şi 10.665.287 de locuitori, sau 58% din totalul de 18.264.533 de locuitori, câţi avea Ungaria imediat înainte de încheierea păcii. Din locuitorii teritoriilor unite cu statele formate în urma tratatului, 8.130.287 (76%) erau neunguri care reveneau la patria de baştină şi abia 24% sau 2.535.000[10] erau unguri care deveneau minoritari în ţările respective"[11]. În Ungaria interbelică obiectivul principal al politicii de stat era întreţinerea spiritului naţionalist-şovin şi revizionist. Evident, şocul economic cauzat de pierderea unor teritorii bogate în materii prime şi resurse agro-alimentare, precum şi dezechilibrul pieţei interne au determinat o criză socială puternică, agravată de sosirea unui număr mare de refugiaţi din teritoriile unite în state naţionale. Noii guvernanţi de la Budapesta, nereuşind să gestioneze criza şi să redreseze ţara, au dat vina pe „imensele pierderi teritoriale" şi au creat o veritabilă psihoză colectivă de frustrare care a facilitat cursul naţionalist-şovin şi revizionist. La început mai reţinut, manifestat îndeosebi în activităţile culturale, apoi tot mai deschis, revizionismul a devenit religia maselor nemulţumite de criza social-economică.
Transfugii - peste 200.000 numai din Transilvania[12] -, disperaţi datorită declasării lor sociale şi economice, au devenit promotorii acestei psihoze pe care guvernanţii au cultivat-o şi întreţinut-o mereu[13]. Nemulţumit de recunoaşterea pe plan internaţional, prin Tratatul de pace de la Trianon, a înfăptuirilor istorice realizate la sfârşitul anului 1918 de către popoarele asuprite din fosta monarhie bicefală, amiralul Horthy Miklós, care a preluat puterea în primăvara anului 1920 (la 1 martie), devenind regent al Ungariei (proclamată monarhie de către Parlament), va promova, timp de mai bine de două decenii, o politică revizionistă şi revanşardă, perma¬nent ostilă statelor succesoare, adică Iugoslaviei Cehoslo¬vaciei, şi României, iar într-o primă perioadă, chiar Austriei[14]. Dintre ţările vecine Ungariei, prima şi cel mai puternic vizată de politica revizionistă a Budapestei a fost România. Aşa cum recunoşteau autorii Istoriei Ungariei, încă „[...] din momentul semnării Tratatului de la Trianon, Ungaria a considerat drept una dinte acţiunile sale cele mai importante revizuirea acestui tratat. Folosind toate mijloacele de propagandă ale epocii, ca şi instrucţia publică şi formele educaţiei colective, Ungaria a decretat nedreptatea Trianonului şi necesitatea revizuirii tratatului de pace [...]"[15].Astfel, chiar în toamna anului 1920, la 13 noiembrie, când Parlamentul de la Budapesta a ratificat amintitul tratat, în finalul şedinţei deputaţii au depus următorul jurământ: „Cred în Dumnezeu. Cred în Patrie. Cred în reînvierea Ungariei milenare". Se dădea astfel semnalul campaniei revizioniste oficiale, campanie desfăşurată sub lozinca: „Nem! Nem! Soha!" („Nu! Nu! Niciodată!"), adică nu va fi acceptată nicicând desfiinţarea „Ungariei Sf. Ştefan".
În Memorandumul Revizionist al lui Horthy se spunea că „inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru că cele mai mari pretenţii teritoriale sunt împotriva ei şi pentru că ea este cea mai puternică dintre statele vecine. De aceea, principalul ţel al politicii noastre externe este rezolvarea problemelor cu România prin recurgerea la arme"[16]. Iată ce declara amiralul Horthy într-un discurs celebru rostit la 20 septembrie 1920: „[...] duşmanii noştri sunt în prezent austriecii şi românii. Ne vom măsura forţele cu ei şi cred că vom învinge"[17]. În vederea atingerii obiectivelor vizate, amiralul Horthy a stabilit priorităţile tactice ale politicii Ungariei. Acestea erau următoarele: Întărirea cât mai rapidă a armatei ungare, apreciată drept „factorul cel mai demn de încredere", în pofida interdicţiilor previzibile a fi incluse în tratatul de pace privind forţele armate, precum şi găsirea căilor de eludare a acestor interdicţii. Apelarea la mijloace diplomatice inteligente spre a profita de contradicţiile existente între statele Antantei. În acest sens, s-au făcut tatonări pe lângă Marea Britanie[18] şi S.U.A., în contrapartidă cu Franţa[19]. După eşecul discuţiilor cu Marea Britanie, au debutat tratativele cu Franţa, întrerupte din cauza protestelor britanice. Decizia de a face serioase concesii economice, pentru a obţine „bunăvoinţa" politică în schimbul pătrunderii nestingherite în Ungaria a capitalului puterii vizate. Spre exemplificare, Ungaria a oferit Franţei controlul Căilor Ferate Maghiare, precum şi fabricile statului profilate pe construcţia de maşini.
Exploatarea şi alimentarea contradicţiilor şi animozităţilor existente între unele state: Cehoslovacia, Polonia, U.R.S.S. Promiţând Poloniei sprijinul său, Budapesta sconta pe acordul (tacit) al Varşoviei la ocuparea de către Ungaria a Slovaciei şi a Ucrainei Subcarpatice[20]. Urmare a acţiunilor concertate ale Ungariei, aceleaşi puteri care au legitimat Tratatul de la Trianon au permis fărămiţarea României în anul 1940. Neorevizioniştii cred cu tărie că Trianonul va pieri. Putem fi indiferenţi?
--------------------------------------------------
[1] Ref. J-P Besse: „Nicolas Horthy, le régent meconnu". Ed. Via Romana, Paris, 2016.
[2] Ref:Jacques Ancel, ed. Gallimard, 1938, pg.176-177.
[3] A. Muzet: „La Roumanie Nouvelle", Collection „Les Pays Modernes", Pierre Roger & Cie, Paris 1920, pg.33; 50 -52.
[4]„La décomposition des nations européennes", 2-éme édition augmentée, ed. F-X de Guibert, Paris 2010.
[5] Ex. Kosovo: în 1900, serbi 90%; în 1999, serbi 15%.
[6] revista „Civitas", nr. 54, dec. 2014, pg. 32-37, articolul: Le Jobbick). L. Valette pare să ignore faptul că Transilvania nu a fost încorporată Ungariei decât 51 de ani (1867-1918)
[7] Foaia Diecezana Caransebeş, XXXIII, nr. 47 din 2 dec. 1918, Ref: I.A. Pop şi I. Bolovan, op.cit.,pg 331-332.
[8] http://www.art-emis.ro/analize/3739-autismul-politic-si-insecuritatea-nationala.html
[9] Take Ionescu, În chestiunea Banatului şi a politicii noastre externe, Bucureşti, f.e., 1920, p. 74.
[10] În protestul înaintat Conferinţei de Pace de la Paris de contele Apponyi Albert, şeful delegaţiei ungare, figurează 2.750.000 de unguri, exagerare oarecum firească, dictată de poziţia precară de pe care trata Ungaria. Ultima statistică ungară din 1988 întrece cu mult pe Apponyi în manipularea datelor şi dă cifra de 3.227.000, fără a menţiona că ea include pe evrei în numărul ungurilor. Oricum, propaganda revizionistă s-a lamentat timp de 80 de ani pentru pierderea acestor două milioane şi jumătate de conaţionali şi n-a avut vreodată un cuvânt de apreciere pentru reintegrarea la ţara de baştină, a peste opt milioane de foste minorităţi. Emilian P. Braşoveanu, op. cit., p. 11.
[11] Ibidem.
[12] De remarcat că refugiaţii din Transilvania, în mare parte reprezentanţi ai fostelor clase conducătoare, erau elementele cele mai virulente ale dreptei revizioniste. Din cei 239 de deputaţi ai parlamentului horthyst, 79, adică o treime, proveneau din fostele provincii unite acum cu statele naţionale, în timp ce studenţii refugiaţi reprezentau 40% din numărul total al studenţilor din organizaţiile revizioniste. Ibidem, p.14.
[13] Ibidem, p.14.
[14] În context, menţionăm diferendul ungaro-austriac privind Bürgenland-ul şi oraşulSopron (n.n.).
[15] ***Istoria Ungariei, Vol. 1918-1945, Budapesta, Editura Academiei Ungare de Ştiinţe, 1986, p. 423.
[16] Gyula Juhasz, Hungarian Foreign Pollicy (1919-1945),Budapest, 1979, p. 42.
[17] Arhiva Parlamentului României, Fond. M.C.G., Serviciul istoric, dosar 826/1919-1920.
[18] Nu este lipsită de interes nici argumentaţia partenerilor de discuţii. Astfel, însărcinatul cu afaceri al Marii Britanii atrăgea atenţia guvernului său asupra rolului militar pe care l-ar putea juca Ungaria, susţinând că „România multinaţională, frământată de probleme interne ar fi incapabilă să stopeze atacul Armatei Roşii". Dombrády Lóránd, Tóth Sándor, A Mágyar Királyi Honvédség (Armata regală ungară. 1919-1945), Budapest, Zrinyi Katonai Kiadó, 1987, p. 21. Ulterior, Anglia va înclina balanţa în favoarea Micii Înţelegeri, în pofida ameninţărilor mai mult sau mai puţin voalate şi chiar a şantajului Budapestei că, dacă nu va primi sprijinul scontat, se va orienta din nou spre Germania (n.n.).
[19] Trebuie menţionat faptul că Franţa a cochetat cu ideea atragerii Ungariei la o intervenţie antisovietică. Pentru aceasta, s-a promis Budapestei echiparea unei forţe militare de 100.000 de soldaţi şi sprijin în privinţa revendicărilor teritoriale la Conferinţa de Pace (n.n.).
[20] Protestele concertate ale României, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei au împiedicat realizarea obiectivelor preconizate. Ulterior, Ungaria a ocupat Ucraina Subcarpatică în două etape: la 2 noiembrie 1938, prin „primul arbitraj de la Viena", şi apoi la 15-17 martie 1939; în ambele împrejurări, ea a avut sprijinul total al Italiei şi Germaniei. De notat că România a refuzat, în martie 1939, teritorii în Ucraina Subcarpatică (n.n.).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu