Ilie Bădescu
Primejdia conștiinței adormite
Unul dintre relele care lovesc gândirea vie este conștiința adormită. Aceasta este o stare de maximă amenințare în devenirea popoarelor. O tehnică pentru adormirea conștiinței, la îndemâna opresorilor, este ruperea legăturii cu Dumnezeu și focalizarea credinței pe rolul salvator al puterilor pământești.
Credința strămutată de la Dumnezeu spre puterea fără Dumnezeu, auto-proclamată, este puntea de trecere din imperiul libertății în temnița gândirii. Un asemenea mod de gândire, deopotrivă unilateral și aplatizat, fără dimensiune verticală, îmbracă forma miturilor politice. Mitul politic este o poveste construită în jurul unei reprezentări simplificate asupra fenomenului politic spre a-l ridica la funcția de polarizare a speranței colective reorientând conștiința omenească de la slava lui Dumnezeu spre faima lumească, de la adevărul curat spre substitute amăgitoare, precum sunt ideologiile de toate tipurile, consumismul, viața de huzur, nesimțirea față de semeni și de Dumnezeu. În toate acestea pulsează minciuna înveșmântată, fiindcă toate sunt folosite pentru a camufla o cale greșită, o viețuire falsă, modelele stricăcioase, viața dărăpănată, rebeliunea pseudo-mesianică. Acest gen de narațiuni, pe care G Sorel le asimilează miturilor sociale (G. Sorel, Réflexions sur la violence, Marcel Riviere, Paris, 1930 p. 176-178), au menirea de a induce atitudini colective de adeziune totală, similară credinței sectare în rolul eliberator și salvator al unor ideologii, al unor puteri lumești de tipul partidelor politice rupte de popoare, al grupărilor pseudo-mesianice, care promit enorm și nu oferă nimic etc. Pe de altă parte, miturile sociale sunt ambivalente căci pot sluji energizării maselor ca în cazul mitului grevei, al violenței, predicată de același sociolog francez ca cea mai sigură cale spre scoaterea societății din conformism, mediocritate, decadență etc. „Miturile sociale”, așadar, sunt unelte sociale folosite deopotrivă pentru mobilizarea maselor, dar și pentru adormirea conștiinței. Omul „treaz în conștiință” lasă locul omului robit de formule gata gândite, specifice tuturor miturilor politice. Acestea stăpânesc o vreme dinamica minții omenești.
Miturile geopolitice
O specie aparte de mituri sociale este aceea a miturilor geopolitice. Acestea proiectează ideea salvatoare și/sau eliberatoare într-o mare putere, un imperiu, un stat, o corporație multinațională, o rețea globalistă etc. Mitul geopolitic al Răsăritului eliberator (al „poporului sovietic eliberator”), de pildă, care a dominat spațiul mental în perioada regimului de ocupație bolșevică, sau mitul geopolitic al Occidentului salvator, care a robit mințile pe toată durata modernității târzii, au servit unui asemenea scop. Acestea au fost mituri-substitut la mitul revoluției proletare, care promite eliberarea popoarelor prin revoluția de clasă și deci prin instaurarea comunismului universal (prima ediție a globalismului). Din această viclenie substitutivă s-a nutrit ideologia războiului rece, la care au aderat totalitar deopotrivă cei de o parte și de alta a zidului despărțitor dintre cele două sisteme politice. Aceste două mituri, al Răsăritului eliberator și al Occidentului salvator, au fost narcoticul omenirii provocând adormirea conștiinței pe toată durata fragilei păci postbelice. Când admiți că adevărul și eliberarea vin de undeva din lume și nu de la Dumnezeu ai primit chemarea spre somnul gândirii.
Două momente de maximă trezvie în istoria recentă a poporului român
Istoria secolului XX, în a doua lui jumătate, consemnează două momente de maximă trezvie a românilor după instaurarea regimului de ocupație bolșevică, anticreștin și antiromânesc: sfinții închisorilor și miraculoasa generație Labiș.
Sfinții închisorilor bolșevice au păstrat conștiința vie a neamului românesc, ferindu-l de primejdia rupturii liniei de continuitate a credinței în Iisus Dumnezeu întrupat și a lucrării Duhului mântuitor la răspântia mileniilor în acest spațiu carpato-danubiano-pontic. Fenomenul Pitești este ilustrarea supremă a opintirii puterii demonizate de a transforma omul în fiară, iubirea de Dumnezeu în ură contra lui Dumnezeu și deopotrivă împotriva chipului dumnezeiesc al omului.
Afirmarea Generației Labiș în perioada timpurie a regimului bolșevic este a doua dovadă a celei mai neașteptate treziri în conștiință a poporului român, genială trezire din somnul dogmatic al comunismului de ocupație. Din acel moment conștiința a rămas într-o stare de veghe însă mitul politic al Occidentului salvator s-a menținut în conștiința unor mari segmente ale societăților estice, atât de adormite încât refuză cu agresivitate orice îndemn trezitor. În plus, ieșirea din comunismul sovieto-bolșevic n-a însemnat și ieșirea din ideologia războiului rece, adică din narcoza mitului politic al salvării prin intervenția unei puteri pământești, dinspre Apus, de data aceasta. Bucla mentală indusă de tensiunea Est-Vest, precum ar denumi-o Bluma Zeigarnick, a rămas deschisă și se constituie drept suport emoțional pentru jocul manipulării globale și globaliste și deci pentru controlul minții. Atâta vreme cât gândirea noastră este menținută în orizontala acestei tensiuni polarizate, blocarea accesului la soluționarea ei devine fatală. Grija cea mare a agenților acestui sistem dualist pseudo-mesianic (purtător de promisiuni salvatoare mincinoase) este să nu permită mentalului colectiv întoarcerea spre sine și spre Dumnezeu, respectiv spre dialog și spre căutarea căii către unitatea dialogică a gândirii. În toată această blestemată lucrare sunt utilizați, precum am precizat, cei chemați să susțină fractura sistemului în locul celor capabili să îndrume spre căutarea soluțiilor, prin dezbatere deschisă, adică prin audierea părții adverse (după procedeul dreptății prin justiție: audiatur et altera pars).
În locul dialogului, această pseudo-elită subalternizată alege să-i eticheteze cu ură pe cei care critică politicile și derapajele Vestului, acuzându-i de colaboraționism, de trădare etc., așa cum ieri, aceiași plebea scribax, dublată de procurorii represiunii, i-au aruncat în pușcării pe cei ce-au criticat Estul bolșevizat. Procedurile bolșevice sunt resuscitate tocmai de puritanii fanatici ai Vestului idolatrizat.
Trezismul versus fanatizații polilor. „Damnata armada” ideologilor antiromânismului
Trezismul, ca stare de spirit, ivită pe fondul epuizării miturilor politice și geopolitice, este specific unei mișcări sociale al cărei nucleu doctrinar este chemarea la „trezire în conștiință”, adică la refuzul amăgirilor de orice tip, ceea ce echivalează cu o strategie de completă și ireversibilă despărțire de fanatizații polarității antagonice. Fanatizații polilor urăsc geopolitica termenului mediu, a punților dintre poli. România, ca tot spațiul centurii interioare (al Rimland-ului cu termenul lui Spykman sau alzonei de crescent, cu termenul lui Mackinder), este punte între Est și Vest; cultura românească cuprinde în substanța ei și Estul și Vestul.
Șansa emergenței mișcărilor treziste este foarte mare în acest fel de spațiu, fiindcă mintea nu se lasă robită de unipolarism. Precum spunea Petre Țuțea: „între Marea Nordului și Vladivostok, Eminescu împarte binecuvântări”.
Acești „fanatizați ai polilor” au fost fabricați pe bandă rulantă în cadrul instituțiilor de formare și promovare a „elitelor”, instituții care au intrat astfel sub controlul totalitar al noilor împuterniciți prin grade universitare, indexări etc., recrutați din categoria veleitarilor mediocri care muncesc puțin și pretind enorm. Specializarea lor este discursul de etichetare, politica de excluziune sectară, agresivă. Rețelele virtuale sunt predilecția acestor năvălitori pe toate teritoriile gândirii libere cu aceiași demonică năzuință: ponegrirea, instaurarea domniei etichetelor mincinoase, acuzatoare, eliminatorii. Formele lor preferate de grupare sunt: a) cuibul neo-bolșevic (neo-marxiștii progresiști, globaliștii fanatici etc.), b) haita, c) secta ideologică, d) oculta și e) gruparea oligarhică, f) jandarmeria culturală (în forma agresiunii spontane sau a instituțiilor anume create pentru a reprima libertatea culturii). Îi putem recunoaște ușor după apartenența la oricare dintre grupările agresive, promotoare ale contraculturii. Când nu fac parte din partide politice oficializate, îi găsim organizați sub forma unor instituții anume create și deopotrivă a unei rețele de ONG-uri extrem de agresive, de regulă stipendiate din afara țării ori finanțate sub forma semi-oficială a unor programe guvernamentale. Tocmai aceștia sunt chemați să aplice și să supravegheze aplicarea programelor în care se dezmiardă distopia demascată de Huxley și Orwell.
Această damnata armada se năpustește asupra unor arii culturale și civilizaționale întregi (precum este aria civilizației creștine a Europei perene), asupra marilor figuri ale istoriei, asupra operelor monumentale ale popoarelor și ale omenirii, asupra satului la scară planetară etc. Teroarea neagră, dirijată contra acelui depositum custodi în care sunt tezaurizate marile opere, simboluri, figuri emblematice ale spiritualității universale și românești (cazurile agresiunilor simbolice, a campaniilor contra unor mari personalități ale culturii românești, precum Eminescu, Goga, Crainic, Mircea Vulcănescu, sfinții închisorilor bolșevice și contra unor opere, precum este poezia temniței), se propagă în lume prin mijlocirea unor ideologii și programe cunoscute deja prin sintagmele care le-au și demascat: corectitudinea politică, cancel culture, woke, build back better, ori sub formacelebrelor etichete de legionarism, fascism, obscurantism, putinism etc.
Promotorii contraculturii își declamă apartenențe sub care, de fapt, se ascunde vidul moral și stârpiciunea gândirii: progresiști, occidentaliști, globaliști etc., plus etichetele cu prepoziția anti: anti-putiniști, anti-obscurantiști (sub eticheta de obscurantiști sunt etichetați de-a valma creștinii ortodocși, misticii, pelerinii la sfintele moaște, tradiționaliștii, autohtoniștii, naționaliștii etc.). Legea Vexler a ieșit dintr-o asemenea gândire pustiită. Frica și ura reprezintă fondul lor energetic și furia cea mai cruntă a acestor apostoli ai răului țintește tocmai cultura dialogului. Mișcarea trezistă este susținătoarea dialogului, ca tehnică a trezviei. Împotriva dialogului se încrâncenează fanaticii polilor. Dacă susții dialogul cu Estul, cu opere, sisteme de gândire, gânditori etc., din Est, ești „putinist”, „dughinist-ortodoxist”, agent rus etc., și, după unii dintre cei mai fanatici, ar trebui să fii grabnic arestat și condamnat la ani de temniță.
Ticăloasa etichetare și jandarmeria culturii
Vajnicul apărător al purității marxismului de ieri te vrea azi coborât din drepturi, eliminat din instituții și grabnic arestat în numele purității progresismului occidentalist. Aceiași Mărie cu altă pălărie. Fruntașii acestei înverșunări și-au dirijat furia împotriva revoluției americane a normalității (fațeta americană a revoluției conservatoare în frunte cu Donald Trump), revoluție care a spulberat cuibarele contraculturii woke, a blocat curentul distrugător al celor ce promovează programele cancel culture, „corectitudinea politică”, anarho-sexualismul antifamilist, globalismul totalitar, antinațional etc. Nici inversa nu este bună, de data aceasta dinspre puritanul Răsăritului. Dacă promovezi dialogul cu sisteme de gândire occidentale, cu personalități ale zonei, cu susținători ai polului occidental, ești occidentolatru etc.
Această polarizare agresivă este, în genere, bucuria celor care fug de dialog fiindcă se tem de gândirea vie și urăsc pacea. În locul trezviei ei doresc adormirea conștiinței fiindcă această stare este cea mai bună stavilă în calea emancipării spirituale, a conștiinței treze. Opțiunea și știința lor preferată, pe care le-au dobândit în laboratoarele „seriei istorice a războaielor reci”, sunt eticheta și jandarmul cuvântului.
Frica și alarma lor cresc în timpul confruntărilor, al momentelor de maximă trezvie, și de aceea solicită introducerea grabnică a jandarmeriei culturii. Și unii și alții. Întrucât nu pot să răzbată la termenul mediu, adică la ceea ce face posibilă coincidența opușilor (coincidentia oppositorum), ei cer în parlamente, în presa dominantă, în guverne etc., să se introducă, în regim de urgență, jandarmeria spiritului, cenzura gândirii. Cât de repede a reînviat, iată bolșevismul! De ce? Pentru că emoționalitatea sociopată a acestei orientări a cucerit mentalul unora dintre cei ce compun elitele estului și ale vestului. Chestiunea este cu atât mai stranie cu cât noii „jandarmi ai cuvântului” cer controlul minții și cenzura în numele libertății de gândire, clamând ipocrit, la un pol, victoria Occidentului „liber” împotriva Rusiei „totalitare” și, la polul opus, triumful eurasianismului salvator împotriva Occidentului putred. Nu e interesant?! Chemarea Sf. Apostol Pavel ca aceștia să-și mănânce pâinea lor și să ne lase în pace este mai actuală ca oricând.
Modelul slujitor. „Cine va voi să fie mare între voi să fie slujitorul vostru…” (Marcu 10: 43)
În toate expresiile mutării credinței de la Dumnezeu spre mituri politice idolatre se ascunde inabilitatea sau refuzul slujirii asupra căreia ne previne însuși Iisus Domnul. Scriptura respinge modelul autoritar de conducere bazat pe dominare și autoritate autoproclamată, promovând în schimb modelul slujitor, responsabilitatea morală și spirituală în fața lui Dumnezeu. Iată principalele obligații ale conducătorilor, așa cum sunt ele descrise în paginile Bibliei:
1. Slujirea celorlalți (modelul Slujitorului). Iisus Domnul, împlinitorul legii și al profeților, inversează piramida puterii pământești. Conducătorul nu este cel care trebuie servit, ci cel care se pune în slujba comunității. Acesta este modelul lui Hristos. Isus le-a spus ucenicilor săi: „Oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru… Căci și Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească” (Marcu 10:43-45).
2. Aplicarea dreptății și respingerea corupției. Conducătorii au datoria de a asigura un climat de justiție imparțială („Să judece poporul cu dreptate. Să n-atingi niciun drept, să nu cauți la fața oamenilor și să nu iei daruri…”: Deuteronomul 16:18-19) și integritate financiară: în Exod ni se spune că, liderii trebuie selectați dintre cei care „urăsc câștigul mârșav” (Exodul 18:21).
3. Responsabilitatea maximă în fața lui Dumnezeu. Oricine deține o funcție de autoritate este considerat un administrator al lui Dumnezeu și va da socoteală pentru modul în care a gestionat puterea. Cei ce dețin funcții și puteri trebuie să fie slujitori ai binelui („Căci dregătorul este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău”, spune Apostolul în Romani 13:4). Cerințele față de aceștia sunt aspre: „Cui i s-a dat mult, i se va cere mult” (Luca 12:48).
4. Conducerea în accepțiune biblică se distinge prin caracter și exemplu personal. Un conducător biblic își validează autoritatea prin calitățile sale morale, nu prin forță sau poziție socială. În epistolele pastorale, liderul (supraveghetorul) trebuie să fie „fără prihană, cumpătat, înțelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeți, capabil să învețe pe alții, nu bătăuș, nu doritor de câștig mârșav, ci blând, nu gâlcevitor, nu iubitor de bani” (1 Timotei 3:2-3).
5. Biblia condamnă mândria conducătorilor care cred că le știu pe toate și, în opoziție la o asemenea distorsiune,Biblia încurajează colaborarea prin sfătuirea colectivă: „Poporul cade din lipsă de cârmuire, dar biruința vine când sunt mulți sfetnici” (Proverbele 11:14). Ruperea de Dumnezeu a adus după sine și ruptura de învățăturile Scripturii, adormirea conștiinței prin instaurarea credinței idolatre în mituri politice și geopolitice. Un asemenea mit geopolitic, precum s-a precizat, este acela al Estului eliberator sau al Vestului salvator. Cel ce este confiscat de un mit geopolitic va fi orb la tot ceea ce-l contrazice, la ceea ce vine de la celălalt pol.
Ierusalimul ceresc și Ierihonul pământesc
Ideea că din Est vine bunul samarinean și din Vest tâlharii de suflete este și aceasta neadevărată și riscantă. În realitate, bunul samarinean nu aparține vreunui pol geografic. El se află pe drumul dintreIerusalimul ceresc și cetatea din lume, Ierihonul pământesc. Pe aceiași cale trec și preotul și levitul, însă doar samarineanul cel bun dobândește răsplata cerului și calitatea de bun călător, de viator bonus.
Acesta urcă și coboară și el, ca și ceilalți, iar ceea ce-l distinge nu este apartenența la cetatea terestră ci fapta, iubirea milostivă, conștiința trează, care pe el îl ridică la cer, după cum, tot fapta și conștiința adormită îi coboară la iad pe cei nemilostivi și neiubitori. Să ne amintim că această pericopă despre bunul samarinean se află în capitolul 10 după Luca în care Mântuitorul avertizează asupra sorții cetăților nepocăite: „Vai ție, Horazime! Vai ție, Betsaido! Căci dacă în Tir și în Sidon s-ar fi făcut minunile care s-au făcut la voi, de mult s-ar fi pocăit, stând în sac și în cenușă. Dar Tirului și Sidonului mai ușor le va fi la judecată, decât vouă. Și tu, Capernaume, nu ai fost înălțat, oare, până la cer? Până la iad vei fi coborât!” (Luca 10, 13-15).
Să ne reamintim acum, pe fundalul acesta și pentru acuratețea și limpezimea interpretării, pilda samarineanului milostiv: „Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între niște tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat și l-au lăsat aproape mort. Din întâmplare, se cobora pe același drum un preot și, când a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături. Un levit trecea și el prin locul acela și, când l-a văzut, a trecut înainte pe alături. Dar un samaritean, care era în călătorie, a venit în locul unde era el și, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat de i-a legat rănile și a turnat peste ele untdelemn și vin, apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han și a îngrijit de el. A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului și i-a zis: ‘Ai grijă de el, și orice vei mai cheltui, îți voi da înapoi la întoarcere.’” (Luca 10, 30-35).
Versetul 35 este esențial fiindcă ne vorbește despre plata a doua, plata de la momentul întoarcerii. Aceea este plata pentru milostivire. Cel milostiv va plăti pentru milostivirea celor năpăstuiți pe drumul care leagă cerul de pământ, Ierusalimul ceresc de Ierihonul pământesc.
Drumul e același pentru toți, dar unii îl parcurg cu ocoluri, merg pe alături: nu văd, nu simt, nu cunosc nici iubirea de semeni nici milostivirea. Sunt numai cu ei și doar pentru ei. Egoiștii lumii, orbii omenirii. Aceștia au suflete împietrite. Și preotul și levitul sunt oameni ai drumului, ai aceleiași călătorii pe drumul care leagă cetatea cerească de cea pământească, dar ei se deosebesc prin carența sufletească. Cei doi și cei asemenea lor sunt chiar mai răi decât tâlharii de bunuri materiale, ei sunt tâlhari sufletești, trădători ai vocației universale, vocația omeniei. Cu aceștia n-ai vrea să te nimerești pe același drum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu