sâmbătă, 1 octombrie 2016

Petru URSACHE – „Galaxia Grama” - extras din revista Convorbiri literare, Iași


S-a observat de multă vreme că istoricul Gheorghe Buzatu este un luptător tenace si fără odihnă pentru carte românească adevărată, aratînd firea reală, bună-rea, cu care suntem înzestrati si de care suntem răspunzători să dăm seamă, înainte de toate, fată de noi însine si înaintea lui Dumnezeu. Mărturie stă numărul impresionant de publicatii cărora le-a dat fiintă ori repuse în circulatie, majoritatea concepute în acord cu modelele spirituale care l-au însufletit permanent pe autor, Eminescu, Iorga, Antonescu, personalităti emblematice pentru noi. În această actiune temerară si benefică, a pornit pe cont propriu, initial, dovadă unele studii de tinerete ca Războiul secret (1973), Dosare ale războiului mondial (1978) sau România si trusturile petroliere internationale pînă la 1929, teză de doctorat la origine. Cum istoria se defineste prin functia ei pedagogică, de cunoastere si autocunoastere, si cum educatia cade, de regulă, în sarcina unor grupuri de personalităti competente, ca orice problemă de maximă răspundere, supraindividuală, Gheorghe Buzatu s-a asociat cu specialisti pe măsură. Asa a fost abordată disciplina în ansamblu (Stat, societate, natiune), pe secole (Istoria românilor în secolul XX), dar si pe teme speciale, adesea inedite, intentia fiind aceea de a se continua traditia înaintasilor, în măsura în care ea s-a învrednicit să reziste timpului, de a corecta, „în marginile adevărului”, afirmatiile pasagere. Termenul ruptură se dovedeste a fi operant numai în vederea separării adevărului de minciună, nu pentru a fi semnalate realităti de acelasi grad, fie si la nivele diferite sub raport ontologic. Formula „adevărul meu”, pe care o întîlnim adesea (cu varianta „părerea mea”), ca simplu enunt, nu poate fi concludentă în logica istoricului.
Un moment afirmativ, de accent remarcabil pentru destinul stiintific al istoricului Gheorghe Buzatu si de deschidere orizontică în istoriografia românească, l-a constituit înfiintarea Centrului de Istorie si Civilizatie europeană, sub tutela Academiei Române – Filiala Iasi. Initiativa apartine istoricului si, deopotrivă, membrilor fondatori: Stela Cheptea (director actual), Valeriu Florin Dobrinescu, Emil I. Emandi, Ioan Saizu. Li s-au alăturat, pe parcurs, personalităti recunoscute, precum Stefan Sorin Gorovei, Vasile Neamtu, etc. si mai tinerii Cristian Sandache, Maria Magdalena Székely. Centrul de Istorie si Civilizatie Europeană a luat fiintă în peisajul cultural al Iasului si al tării în 1992 si a înscris în planul de lucru cîteva teme oportune si de acut interes pentru cercetarea contemporană si pentru cunoasterea corectă a profilului spiritual al românismului. Una dintre ele poartă titlulRomânii în istoria universală, o preocupare mai veche, initiată de N. Iorga, pe care o întîlnim si la unii istorici ieseni mai noi. Seria a ajuns, după cîte stiu, la numărul impresionant 327 de volume. Ele au fost distribuite în tară si în străinătate si reprezintă rodul unei armate de specialisti de aleasă reputatie. Sunt publicate pentru prima dată documente secrete obtinute cu greu din arhive străine celebre, cărti de sertar, studii si monografii referitoare la cele mai palpitante momente din trecutul nostru istoric. Este un siaj al cărtii fără precedent în cultura noastră: ca amploare, ca închegare nucleică si competentă profesională. Să se retină că lucrările la care fac referintă nu se mărginesc la simpla semnalare a prezentei românilor în spatiul european, în manieră retorică si festivistă, în orizontalitatea lejeră; ele relevă cu pătrundere elementele de fond care au asigurat esenta si fiinta natiunii ca unitate organică si dinamică, implicarea voluntară si de la sine în actiuni comune, de interes european, răspunderea si justificarea faptelor proprii. Cîteva titluri vorbesc de la sine: Al. Zub, La Révolution française et les Roumains. Impact, images, interprétations. Études ŕ l’ occasion du Bicentenaire (Iasi, Universitatea „Al. I. Cuza”, 1989, 454 p.); Stefan S. Gorovei, Izvoare străine pentru istoria românilor. Românii în istoria universală (Universitatea „Al. I. Cuza”, 1988, XV + 456 p.); Gheorghe Buzatu, Stela Cheptea, Valeriu Florin Dobrinescu, I. Saizu, Maresalul Antonescu în fata istoriei (vol. l, Iasi, Editura B. A., 1990, XLVI – 504 p.; vol. II, Idem, p. 528 p.); Ioan Muntean, La pas prin „reeducările” de la Pitesti, Gherla si Aiud sau Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane (Bucuresti, Editura „Majadahonda”, 1997, 304 p.); Cătălin Ropală, Periprava. Memorial din gulagul românesc (Bucuresti, Editura „Majadahonda”, 1997, 166 p.); Dulciu Morărescu, Personalităti din alte tări despre România. Dictionar. (Bucuresti, Editura „Paideia”, 1997, 245 p.); Gheorghe Buzatu, Mircea Chiritoiu, Agresiunea comunismului în România. Documente din arhive secrete: 1944-1989 (Bucuresti, Editura „Paideia”, 1998, vol. I – 250 p. ; vol. II – 193 p.); Marian Cojoc, Istoria Dobrogei în secolul XX, I. Canalul Dunăre- Marea Neagră, 1949-1953. Bucuresti, Editura „Mica Valahie”, 2001, 200 p.); Nelu Zugravu, Istoria romanitătii nord- dunărene (secolele II-VIII). Contributii la etnogeneza românilor(Iasi, Centrul de Istorie si Civilizatie europeană, Iasi, 1994, 253 p.), etc.
Institutul asigură cititorului un fond bogat de carte, variat ca tematică si întemeiat pe izvoare credibile. Inspiratorul si sustinătorul acestei orientări, sănătoase si de perspectivă, istoricul Gheorghe Buzatu, ajutat de colaboratorii săi, printre care se distinge doamna Stela Cheptea, nu agreează moda recentă a re-scrierii istoriei, după „canoane” si la comandă, cu intentii ideologizante, care nu apartin domeniului stiintei. Istoricul este un pedagog al sufletului omenesc, în general, si al neamului său în special. El îsi justifică existenta numai dacă se consacră adevărului vietii, spre binele semenilor, ca si poetul autentic ori artistul hărăzit si devotat meseriei sale. În această privintă, clasicii aveau dreptate pînă la Dumnezeu. Însă, din păcate, vremurile nu mai sunt aceleasi, să poti spune, fără retinere ori constrîngere: „iată” adevărul! „Asa” s-a întîmplat! Mai nestînjenit si mai sigur de sine se exprima anonimul din mediul etnografic: „Adevărul este cum mă vezi si cum te văd”; asadar, nu rămîne decît să-l rostesti în cuvinte credibile pentru toată lumea.
Acestea sunt doar avertismente. Ele arată cît de anevoioasă a devenit munca istoricului în epoca modernă, tehnicistă si mercantilă. Chipurile omenirii iau înfătisări dintre cele mai stranii, relatiile dintre fiinte, grupuri si state se învălmăsesc peste poate; suveranii zilei îsi asumă răspunderi catastrofice pentru toată suflarea si existenta pămîntească. În mod necesar, „atelierul istoriei” îsi multiplică mecanismele de cuprindere ale camerelor de luat vederi, ale formelor de cunoastere, ale instantelor de judecare, factori care decid traiectul istoriei, cu grave urmări asupra unor generatii în serie si în massă. Adevărul istoric intră în grea suferintă, documentele oficiale nu-l mai îngăduie în pagină si „la vedere”, tratatele dintre state îl detronează, înfătisîndu-l în forme distorsionate. Nu este vorba doar de tratate bilaterale, cu valoare accidentală. La Yalta s-au „întîlnit” trei (poate doi?!) sefi de state. Acestia au decis (în secret?) soarta Planetei pentru o jumătate de secol; la Malta s-a repetat jocul, pentru a fi vizată încă o jumătate de secol. De data aceasta si-au spus părerea numai doi sefi de state. Poate unul ( ?!). Cine cunoaste adevărul gol-golut? În ce dosar secret stă sechestrat si cum poate istoricul devotat si de bună credintă să-l cuprindă în cărtile sale, spre beneficiul moral si intelectual al cititorului? Se poate limita la stirile fabricate ale asa-zisilor corespondenti de presă? Ce fel de „istorie” o mai fi si asta?
România a fost adesea, în epoca modernă, supusă unor constrîngeri dramatice, chiar si atunci cînd s-a aflat în toiul evenimentelor si în slujba umanitătii. La pacea de la San Stefano, spre exemplu, tara noastră n-a fost îngăduită la masa tratativelor, desi dăduse jertfe considerabile pe cîmpul de luptă. Cîstigase simpatia generală a opiniei publice europene, nu si întelegerea supraputerilor aflate în conflict, Rusia si Turcia, ca si cum numai ele s-ar fi înfruntat la Plevna, Grivita, Smîrdan. Scria de pe front un ziarist de la „Der Östen” – Viena, la 9 octombrie 1877: „România liberă si independentă va ocupa cu mîndrie un loc în concertul european si măreata ei faptă împreună cu numele ei vor fi imprimate în inimile generatiilor viitoare”. De asemenea, corespondentul de la „Gazeta de Chicago” (7 august, 1877), martor si el la fata locului: „Niciodată n-as fi crezut atîta bravură la o trupă care pînă atunci n-a cunoscut focul…”. La San Stefano n-a fost o simplă întîmplare. Eliminatoriu s-a procedat si la Pacea finală de la Berlin (1 iulie, 1878), prezidată de Bismarck. Au luat parte „reprezentantii marilor puteri”. În schimb, Ion C. Brătianu si Mihail Kogălniceanu, reprezentantii „de drept” ai României, una dintre cele două tări învingătoare, „au fost primiti la o singură sedintă, cînd au putut citi si depune un memoriu”. Nici n-au fost luati în seamă; mai mult, românii s-au ales cu numeroase acuze din partea unora care nu aveau nici o legătură cu subiectul zilei, cu războiul si cu pacea. Procedura eliminatorie era veche încă de pe atunci. La Pacea de la Adrianopole, de asemenea se hotăra soarta românilor (pe termen lung-scurt?), fără să se tină seama de ei, întrucît se urmărea, ca si în secolul fanariot, stabilirea sferelor de influentă între Est si Vest. Cu acel prilej, „se hotărăste libertatea absolută a navigatiei si a comertului pe Dunăre si pe Marea Neagră”, iar Principatele „vor rămîne sub ocupatie rusească”. Drept urmare, ni se aplică Regulamentul organic, un fel de „integrare” în Imperiu. După războiul Crimeii (1853), tot o pace între „ei”, de la Paris (30 martie 1856) se pronunta în legătură cu Gurile Dunării: cine să le stăpînească. Rusia a primit „o grea lovitură”. A fost nevoită să retrocedeze Moldovei cele trei judete din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad si Ismail, ceea ce a însemnat îndepărtarea de la Gurile Dunării. Asta a durat doar pînă la războiul din 1877, cînd Kremlinul si-a însusit din nou cele trei judete, răpindu-le în văzul lumii si fără jenă, de la aliatii lor, românii. Păguboasă, în multe privinte, a fost si pacea care a urmat primului război mondial, ca să nu mai pomenesc de diktatul de la Potsdam, care ne-a adus comunismul si toată sfîsierea; pentru păturile superpuse, „eliberare”; pentru români, înrobire.
Nimic nu este mai greu, nici măcar punerea în functie a unei navete spatiale nu întîmpină dificultăti tot atît de draconice, pe măsura celor care stau în fata istoricului modern de bună credintă. Institutul de Istorie si Civilizatie Europeană este, cum se spune, un „atelier” de lucru. Dar nu în acceptia ludică si carteziană a lui François Furet: se tese pînza fir cu fir, se asază bob cu bob elementele „adevărului” după gustul si stilul rafinat al maestrului, spre satisfactia privitorului care admiră strălucirea produsului de la distantă. Scrie autorul francez, pe întelesul tuturor: „În spatiul relativ vast în care oscilează astăzi disciplina, preferintele mele, după cum indică textele ce urmează, merg spre o istorie intelectualistă, care să-i construiască explicit datele pornind de la probleme elaborate conceptual. Progresele disciplinei îmi par a veni dintr-o atentie mult mai mare acordată formulării si reformulării problemelor, si dintr-o separatie mai clară între partea documentară si partea interpretativă”. Se vede că „documentul” deranjează. El poate fi urnit din loc, trecut pe plan secund, prin ideologizare si prin „ruptură”. Iată cum ajungem la Yalta – Malta si la revolutiile „de catifea”.
Institutul de Istorie si Civilizatie europeană este, într-adevăr, un „atelier”, dar el si-a impus ca scop si ratiune de a fi să restaureze evenimentul de referintă în litera si în datele lui originare, asa cum arheologul reface piesa ceramică în laborator, dîndu-i înfătisarea (pe cît posibil) autentică, de la începuturi. În nici o instantă nu se poate discuta cu folos decît cu „cărtile pe masă”. Dar, înainte de toate, ele trebuie să existe întregi, nedeformate, nevirusate. Pacea de la San Stefano este pomenită în manualele de istorie, însă într-o manieră care-l nelinisteste pe cititor. Dacă ar fi un caz singular, situatia ar trece oarecum neobservată. Cum s-a văzut de la Yalta pîn’ la Malta, lucrurile nu se opresc aici, fapt ce-l nelinisteste si mai tare pe cititor. În asemenea conditii, cartea adevărată este mai necesară si mai hrănitoare decît „pîinea noastră cea de toate zilele”.
Iată rostul Institutului de Istorie si Civilizatie Europeană, ca si oportunitatea seriei Românii în istoria universală. Cititorul obisnuit are încă de pe acum la dispozitie o listă completă de lucrări de specialitate, asigurîndu-i-se calea bună în dorinta de a cunoaste trecutul mai apropiat ori mai îndepărtat al neamului său si a-si explica propria-i existentă, starea de anormalitate în care se găseste România de astăzi. El învată s-o iubească, si la bine, si la rău; s-o ajute în ceasuri grele, cu dăruire de sine, nu să se depărteze cu rusinare si dispret, cum îndeamnă, tacit, „manualele alternative”. La rîndul lor, tinerii studiosi au la îndemînă modele de cercetare destinate pregătirii temeinice, învătînd să discearnă bine si să pretuiască judecata de valoare, aceea care asigură succesul si recunoasterea pe termen lung în cariera profesională. Însăsi cariera profesorului Gheorghe Buzatu reprezintă un model pentru tînăra generatie. Istoricul a înteles la vreme că în epoca modernă discursul stiintific nu stă la îndemîna oricui. El se supune unui statut aproape neverosimil, elementele lui trebuie extrase din surse prea adesea înselătoare, iar continutul, elaborat după lungi strădanii si sacrificii, poate trezi rezistentă, dacă nu chiar dusmănie din partea celor atrasi de aventură si de parvenitism. Gheorghe Buzatu, asemenea unui adevărat om de stiintă, a făcut îndelungată ucenicie în spatiile greu accesibile ale „atelierului”. A stiut în ce cotloane să caute ca să dobîndească materia primă a stiintei istorice iar aceasta a rodit în cărti care îi poartă puternic amprenta. Volume precum Românii în arhivele Americii. Vol. I, Comunismul trece Nistrul . 1944 – 1947. Studii, documente, comentarii (Iasi, 1992, XVIII + 182 p.), Românii în arhivele Kremlinului (Bucuresti, 1996, 393 p.), Asa a început holocaustul împotriva poporului român (Bucuresti, 1995, 60 p.), Din istoria secretă a celui de-al Doilea Război Mondial, I-II (Bucuresti, 1988-1995, 390 + 475 p.) etc., arată directia prioritară a cercetărilor. Dacă generatiile anterioare puneau accent pe ideea prezentei românilor în constiinta europeană (N. Iorga), uneori pînă la limita protocronismului (Edgar Papu), istoricul Gheorghe Buzatu se situează pe celălalt versant, ca o completare firească, scotînd la iveală interesul străinilor manifestat fată de români, fie cu intentii pasnice, de colaborare, fie de acaparare a teritoriului, oamenilor si avutului. Sunt teme mai putin obisnuite în istoriografie si suplimentează capacitatea de functionare a „atelierului” într-o manieră incomparabil mai credibilă si eficientă.
Noutatea si curajul definesc sigur si clar comportamentul intelectual al istoricului în această bătălie a cărtii, necurmată, deceniu după deceniu. În anii formatiei stiintifice o temă ca România si trusturile petroliere internationale pînă la 1929 ilustra tendinta generală de a situa istoriografia în spatiul modern al interdisciplinaritătii, altele reuseau, în aceeasi măsură, să atragă grupuri tot mai largi de cititori: Ultimatum-ul Molotov si destinul Basarabiei, Corpul generalilor români în zodia holocaustului rosu, Războiul marilor spioni, etc. Dacă volumele de documente, studii, comentarii, editii readuc în actualitate probleme devenite permanente ale istoriei românilor: Istorie interzisă, Titulescu si strategia păcii, Problema ucrainiană în lumina istoriei (editie Ion I. Nistor), Nicolae Iorga. Omul si opera (trei volume), Eminescu. Sens, timp si devenire istorică; cu sigurantă, aparitii editoriale mai noi precum Jurnalul Maresalului Ion Antonescu (în colaborare cu Stela Cheptea si Marusea Cristea), Antonescu. Hitler. Stalin (trei volume), depun mărturie în legătură cu dubla calitate a cărtii de istorie: documentară si juridică.
Centrul de Istorie si Civilizatie europeană este pregătit să răspundă apelului lansat de Paul Goma, în Săptămîna rosie, pentru declansarea mondială a unui prea mult asteptat Nürnberg II.

Petru URSACHE – „Galaxia Grama” (II)

Fiecare cultură are într-un ceas al ei un om deplin, un
arhetip : Homer – Dante – Shakespeare – poate Cervantes
– Goethe . La noiEminescu.
(Constantin Noica, Jurnal de idei. Humanitas, Bucuresti, 1990, p. 234)
În citata Istorie a literaturii române apărută în imediată succesiune (1913), ca rescriere a manualului anterior, si cunoscînd numeroase editii în deceniile ce au urmat, Gh. Adamescu retinea, într-o notită concluzivă, cîteva dintre elementele înnoitoare aduse de poezia eminesciană: „Ce a făcut succesul lui? El a fost simtit ca un lucru nou. Noutatea aceasta a constat în posibilitatea de a exprima ideile filozofice cu claritate si cu poezie. Bolintineanu, care încercase altă dată acest lucru, rămăsese prozaic sau absolut confuz. Alexandrescu izbutise în directia aceasta. A mai constat în elemente luate din literatura germană, din care se hrănise mult, si aceasta era necunoscută la noi în acea vreme, cum observa Ang. Demetrescu. A constat, în fine, în stilul bogat în cuvinte scoase din cărti vechi si înnoite, bogat în imagini îndrăznete si energice, si legănat de o armonie particulară. Versificatia lui a avut de asemenea elemente noi: forme de versuri si de strofe, rime neasteptate” (Gh. Adamescu, Idem, p. 213).
Am spune, astăzi, elemente de „continut” si de „formă”, simple, modeste. Pe acestea le avea în vedere si criticul de la Junimea, cu adaosul că dezvăluia orizontul imaginar si sensibil al poetului, dovedind înzestrare personală înainte de toate. Mai citim: „Apogeul productiei sale poetice îl atinge Eminescu între 1881-1883. Este epoca Satirelor, a Luceafărului si multimii de poezii mici în care se arată în deplinătatea lor toate calitătile lui” (Idem, p. 209). Iată că generatia lui Gh. Adamescu, de după 1900, aprecia si Scrisorile („politice”), privite cu rezervă de Titu Maiorescu, cu dispret de Gh. Panu. Ulterior, G. Ibrăileanu avea să arate preferintă pentru Luceafărul, Ion Barbu pentru Odă (în metru antic), Tudor Vianu pentru armonie si muzicalitate, Nichita Stănescu pentru „multimea de poezii mici”, adică lirice si „sentimentale”. Se dovedeste că spatiul liric eminescian căpăta dimensiune pe măsura trecerii timpului, acomodîndu-se cu însăsi fiinta limbii si a spiritualitătii românesti în curs de maturizare. Pentru moment, conta părerea mintilor luminate de idei generoase, libere, a constiintelor responsabile.
S-a mentinut pe parcurs si cîte un urmas de-al lui Grama, poate ca să nu se piardă sămînta ori să se arate calea neproductivă. Dar, după instalarea bolseo-comunismului la conducerea tării si a culturii române, figura lui Grama s-a multiplicat într-un chip îngrijorător. S-a vorbit chiar de o „constelatie Grama”, imagine urîcioasă pe care o invocă si Adrian Dinu Rachieru în cartea pe care o avem aici în vedere: Despărtirea de Eminescu? (Editura „Tibiscus”, Uzdin-Serbia, 2012). Urmasii lui Grama s-au înmultit în mod considerabil, antrenîndu-se în jocuri ciudate: care trîntind o piatră tombală, care aruncînd fiinta poetului nedorit în debara si în nefiintă, care mînjindu-l cu epitete noroioase, care trăgîndu-l de plete, care vătîndu-i o plsnită pe rever. Altii, îl judecă de la tribună, scotocindu-l pe poet si pe „gazetăras” printre file să-i găsească „pete mici si mari scandaluri”. Făptasii se află cocotati în functii înalte, ca factori de decizie si modelatori de opinie, sau pot fi dibuiti ca lucrători de serviciu pe la catedre universitare, prin pagini de reviste, prin redactii de edituri, mai mult sau mai putin tăinuite.
Dar poate nu micimea sufletească i-a atras pe toti în curentul defăimărilor. E adevărat că „moda” (nu modelul) si-a spus cuvîntul, prilej nimerit pentru cei predispusi să-si mascheze pornirile carierist-oportuniste; dar si iluzia, pentru altii, că adevărul poate fi mutat din loc dacă se modifică, după o stiintă secretă, datele destinate să-l re-configureze. Concepte operative precum textcontextintertextdiscursreferential, etc. provoacă multe victimizări dacă nu se procedează cu atentie. Uneori, adevărul se afirmă (fie în jocuri stilistice, fie în logica paradoxului), prin „contrariul” său greu identificabil; iesind în evidentă numai aspectul dilematic, dar si dramatismul aventurii cunoasterii. Pretinzi că judeci un fenomen în contextul lui firesc, luînd măsurile necesare unei asemenea obiectivări, dar nu sesizezi clipa, coplesit de datele problemei cînd, fără să vrei, tădezi contextul. Mai e si graba generalizării. Sunt cazuri accidentale, posibile oricînd si oriunde pe terenul literelor, însă rezolvabile în măsura în care depind de ele însele.
Din păcate, s-au produs si cîteva derapaje sub comandă ideologică si pe termen lung, cu intentii vădit antiestetice, unele aduse pe aripile vîntului de Răsărit, altele odată cu semnele amatorilor de „schimbare” din balcon revolutionar. Două mi se par mai deocheate. Este vorba de cunoscutul curent proletcult, imediat postbelic, reprezentat de momentul Ion Vitner – Sorin Toma, cei care au dat publicitătii manifestele demolatoare Critica criticii si Poezia putrefactieisau putrefactia poeziei. Erau ani de atacuri violente împotriva scriitorilor vii ori morti, trecuti pe listă neagră la comandă politică. Se dorea răsturnarea valorilor si nu exista posibilitate de replică. I. Vitner nu făcea vreo deosebire între Eminescu si poetul cizmar Neculută, cum se constată din scrierea citată, ca si din micromonografia sa despre Eminescu, destinată să fie avertisment si linie de urmat. Brosura Critica criticii a fost scrisă pentru a fi îndepărtat Titu Maiorescu din manuale si înlocuit cu Dobrogeanu-Gherea, ca reprezentant al traditiei clasice. Dorea si eliminarea lui Călinescu, judecîndu-l de pe pozitie bolseo-comunistă si stalinistă: „Dacă G. Călinescu ar fi citit Despre materialismul dialectic si istoric de I. V. Stalin, ar fi cuprins cu claritate întelesul larg al desfăsurării vietii sociale si al ideilor omului, si întelesul mai adînc al sensului istoriei. Ar fi aflat că la baza desfăsurării istoriei societătii se află modul de productie al societătii si că acest mod de productie înglobează într-un tot unitar fortele de productie ale societătii…” (Ion Vitner, Critica criticii. Bucuresti, „Colectia Contemporanul”, s. a., p. 110). Fusese făcută praf Istoria literaturii române, de la aparitia căreia nu trecuseră nici zece ani. În anii studentiei mele (1952-1956), Critica criticii si Eminescu (Editura de Stat pentru Literatură si Artă, Bucuresti, 1955, 148 p. Tiraj: 10.100 exemplare) erau cărti considerate de căpătîi. Prima ne indica directia de orientare critică, pentru „a cuprinde „cu claritate întelesul larg al desfăsurării vietii sociale”, a doua reprezenta un „model” de receptare a unei opere ori a unui scriitor în totalitate. Sablonul se aplica invariabil, de la Dosoftei la Beniuc, schimbînd datele problemei, tăind-adăugînd după indicatii. Asa se face că, în monografia citată, Împărat si proletar figura drept poezie de luptă socială, împotriva intentiilor autorului si a manualelor-istoriilor interbelice, iar poema Luceafărul fusese aruncată, nu în debara, ci pitită printre poeziile minore, de „inspiratie folclorică”. Dintr-o notită tipografică de pe foaia de titlu cititorul află: „Studiul de fată este un capitol din Istoria literaturii române pentru clasa IX, întocmit potrivit necesitătilor didactice si planului de învătămînt al Ministerului Învătămîntului Public. Cu Iosif Chisinevschi în frunte. Totodată, cărtile „divinului critic” despre Eminescu fuseseră trecute la index. Incredibil este faptul că, după cîteva decenii echivalînd ca scurgere de timp cu „captivitatea babiloniană”, un urmas (Pavel Gh. Robu), doritor „sincer” de schimbare, găsea cu cale să-i reproseze lui Eminescu faptul că a scris Împărat si proletar. Mai putem vorbi de împrejurări, de context, de logica argumentării?
Al doilea derapaj peste asteptări s-a produs în plină democratie („libertate”) postdecembristă si cu zîmbitoare fată umană, la un semn dat de revista „Dilema”… „a lui Plesu”. Este vorba de numărul din 27 februarie-5 martie 1998, care a făcut mare vîlvă, după asteptările comanditarilor. Problema a fost pregătită de un număr anterior (din 4 februarie, acelasi an), pe tema manualelor scolare. Se pleda pentru alt fel de manuale (nu era rău); pentru asa-zisele „manuale alternative” (si iată că era rău, cum s-a prea dovedit). Tonul l-a dat eternul Paul Cornea, semnalînd „un deficit capital al învătămîntului nostru preuniversitar (…) bazat pe autoritate (magister dixit!) si dogmatism”. Vai, vai, vai! Ajunsese unul dintre proletcultistii cei mai duri să expună programe de refacere, după ce ani în sir se întrecuse în a demola fără crutare; asemenea lui Vladimir Tismăneanu, comunist pînă în măduva oaselor si din tată în fiu, pornit fără jenă si în fata lumii să facă „procesul comunismului”. Adrian Dinu Rachieru notează cu discretă ironie: „reconvertitul Paul Cornea”. O fi încercat si reconvertirea. Dar cine citeste masiva Interpretare si rationalitate, apărută în 2006 la Polirom, îsi poate da seama de imposibilitatea revenirii la realitate a harnicului proletcultist: o făcătură de carte, amestecată, sucită si răsucită, cu pretentie de eruditie si de modernitate. Titlul lui Paul Cornea din „Dilema” (1998, februarie, p. 4) este Cheia schimbării. Ce mai vreti? Mai semnează cu acel prilej, aliniat: Mircea Anghelescu, Liviu Papadima, Ion Bogdan Lefter, Ioana Bot s. a.
În numărul următor al „Dilemei”, destinat judecării lui Eminescu, tonul l-a dat Nicolae Manolescu: „În fond, problema actualitătii lui Eminescu mi se pare compromisă moral de faptul că noi am crezut că-l putem considera mereu, la fel, ca si cum anii n-au trecut, nici peste el, nici peste noi, mai exact, de faptul că nu ne-am despărtit niciodată de el. Aici e falsul: despărtirea de Eminescu era obligatorie pentru a avea speranta că facem din el contemporanul nostru. Dar cine a îndrăznit să propună acest gest? Toti nationalistii l-ar fi pus la zid pe lipsitul de respect. Asumîndu-mi acest risc, afirm răspicat: trebuie să avem, mai întîi, curajul de a ne despărti de Eminescu, dacă dorim să-l regăsim, să-l apropiem, să-l facem contemporan” („Dilema”, 27 febr.-5 mart, 1998, p. 6). Asadar, N. Manolescu detine cheia, din momentul în care a descoperit „falsul”; te desparti de Eminescu pentru a ti-l face contemporan. Joacă de cuvinte. Ce dacă anii trec peste noi? Ne ducem, cum e firesc. Altul este regimul operei de valoare. S-au asociat, în serie si cu dăruire, Ion Bogdan Lefter, Serban Foartă, Răzvan Rădulescu, Mircea Cărtărescu, Bobe s. a., în registre variabile si regretabile în mare parte. „Nu am nici o afinitate cu poezia lui Eminescu”, declară unul dintre ei. Nu se întelege de ce tine, totusi, să participe la discutie! „Se cuvine să ne lepădăm de numele noastre mari, ne îndeamnă „reconvertitul” Paul Cornea, pentru că «există mituri pe care e bine să le deconstruim si să le dezavuăm»”. (Paul Cornea, lucr. cit., p. 28). De aici s-or fi inspirat inventivii semnatari din „Dilema”. Si nu este vorba doar de „despărtire” pe termen scurt (fapt ce duce la ruptură în planul culturii, cum stie oricine), nici de „negociere” (mai dă tu, mai las eu), ci de lepădare de „numele noaste mari” ca să rămînem mici, fără identitate, existînd pe „orizontală”, nu pe „verticală” si cu demnitate.
Să retinem o părere autorizată cu privire la fenomene mai noi, legate de momentul „Dilema”: „Ceea ce nu a reusit stalinismul este aproape pe cale s-o facă comunismul de tip american care a năvălit brutal în lumea creatiei culturale. Uniunea Scriitorilor este ca o schelă fragilă, ridicată în fata unei ruine; trăind dintr-o chirie a unui cazino, ea mai flutură în fata ochilor nedumeriti zeci si zeci de poeti, prozatori, dramaturgi, critici si istorici literari, traducători si îngrijitori de editii, o altă falsă idee, o altă falsă sperantă, că statul român, guvernele acestei tări care s-au perindat din Decembrie ’89 nu vor arunca peste bord, odată cu creatia si exegeza literară sau istorică si constiinta natională” (Nicolae Breban, Scriitorul român de azi. În „Contemporanul”, nr. 2, Februarie, 2013, p. 3). Uite că s-a ajuns exact la acest dezastru pregătit, peste asteptările scriitorilor si ale tuturor intelectualilor de bună credintă. Un ministru al Culturii putea să hotărască înstrăinarea editurilor importante ca Minerva, Univers si Meridiane, dîndu-le pe mîna unor „cîini mărunt afaceristi”; altul, să desfiinteze reteaua de librării; un sef de revistă, să minimalizeze temele majore ale scrisului, astfel că urmasii lui Grama găseau teren favorabil să se arate la vedere. Formula „galaxia Grama” a fost lansată încă din primul deceniu postdecembrist de Theodor Codreanu, în volumul Dubla sacrificare a lui Eminescu. În 1999 cartea ajunsese la a treia editie (Editura Civitas, Chisinău). Autorul a avut si are în vedere acelasi traseu pe care l-am schitat mai sus. Ardeleanul Grama, initiatorul atacurilor antieminesciene, ar fi dorit ca regătenii să fi scris poezii în ton cu Desteaptă-te române, cum se practica peste munti, sub stăpînire exterminatorie austro-ungară, nu texte „plictisitoare” ca Luceafărul,Melancolie ori Somnoroase păsărele. Dar „sacrificarea” propriu-zisă a prins contur în primul deceniu proletcultist prin Ion Vitner- Sorin Toma si a cunoscut accente deosebit de acute (continuă Theodor Codreanu) prin protestele năbădăioase ale lui Moses Rosen si prin funerarul număr 265 al „Dilemei”. Pînă atunci se aruncase cu piatra. De data asta detractorii si-au unit fortele cu îndîrjire, reusind să prăvale „piatra tombală”, dat fiind că printre ei se aflau si gălăgiosi ca Mircea Cărtăreacu si Bobe.
De neasteptat: singurul care adoptă o pozitie „realistă” si „credibilă” este Z. Ornea, cu un discurs coerent, logic, neînregimentat. Textul putea fi semnat si de G. Călinescu (din vremurile lui bune), si de Tudor Vianu, si de Perpessicius, si de orice cărturar român de bună credintă. Z. Ornea l-a intitulat Poetul national: „Fără îndoială că Eminescu este cel mai mare poet al românilor, desi, prin anii optzeci, prof. Liviu Rusu mă îndemna (probabil că nu numai pe mine) să pornim o actiune concentrată a-l instala, pe acest soclu, pe Lucian Blaga. N-am fost de acord – si i-am spus-o – fie si pentru faptul că, desi admirator al liricii blagiene, socoteam si socot că poetul cel mai important al românilor din acest veac este Tudor Arghezi. Dar, cu sigurantă, deasupra tuturor stă lirica eminesciană. Sigur, se pot evidentia deosebiri (de valoare) între lirica de dragoste, filozofică sau cea retorică din Scrisori sau Doina. Dar e incontestabil faptul că nostalgia sufletului românesc se regăseste exprimată probabil cel mai bine în această lirică a lui Eminescu. De aici încolo încep exageratiunile” (Z. Ornea, Poetul national. „Dilema”, 27 febr.-5 mart, 1998, p. 10).
Ce să credem? Fără a tine cont de precedentele culpabile i s-ar putea da dreptate fostului colaborator la „Lupta de clasă” si la „Era socialistă”. Numai că, îndelungă vreme, înainte ca si după 1989, aflat totdeauna în posturi de comandă, s-a arătat dusman vajnic al publicisticii eminesciene. Theodor Codreanu îl asează în parteneriat cu Moses Rosen si cu V. Nemoianu, care s-au luar la întrecere, cum arată documentele, cu celebra tripletă proletcultistă Vitner-Selmaru-Moraru. „Z. Ornea a devenit cel mai constant resurectionar al «galaxiei Grama», parcă spre a-si spăla păcatele fată de comilitoni. După 1989, ori de cîte ori a găsit prilejul, l-a tinut pe Eminescu, gazetarul, la stîlpul infamiei. A protestat, ca să reamintesc un exemplu, în 1994, la reeditarea cărtii lui D. Murărasu despre Nationalismul lui Eminescu. În articolul despre Poetul national din „Dilema”, Z. Ornea săvîrseste un veritabil slalom urias printre critici si istorici literari, cu fandări si răsuciri sofisticate, spre a demonstra teza proletcultistă că Eminescu a fost irecuperabil «xenofob», «paseist», «retrograd», tinta finală fiind spulberarea pozitiei de «poet national» (Theodor Codreanu, lucr cit., p. 201). Iată adevărul. Z. Ornea îi acuză, în fond, pe nationalistii autentici, de la Eminescu la Iorga, de la C. Rădulescu-Motru la Mircea Eliade, în toate chipurile, cînd în manieră mascată, cînd deschisă, fără crutare.

P. S. Recunosc: am dat multe exemple culese din manuale, istorii literare, din scrieri aflate în arsenalul „constelatiei Grama”; poate deranjante pentru unii amatori de rescrieri si de discursuri pur acuzatoare. Dar cititorul are nevoie de date concrete, de adevărul gol-golut. Stie la ce-i foloseste.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu