sâmbătă, 12 martie 2016

2 martie 1989 – sacrificiul lui Liviu Corneliu Babeş

2 martie 1989 – sacrificiul lui Liviu Corneliu Babeş
liviu corneliu babesImages intégrées 3(1942-1989)
Născut la 10 septembrie 1942 la Braşov

Absolvent al Şcolii Tehnice de Maiştri de Electrică, era în 1989 electrician la Întreprinderea de Prefabricate din Braşov
Căsătorit cu Etelka Babeş, tatăl unei fetiţe.
Pictor şi sculptor, înscris la Asociaţia Artiştilor Amatori. Pe spatele ultimului său tablou, „Grota cu măşti”, pictat în februarie 1989 este scris „Ende” (Sfârşit)
După reprimarea mişcării din 15 noiembrie 1987 de la Braşov, Liviu Corneliu Babeş şi-a radicalizat protestul, alegând până la urmă sacrificiul suprem.
În ziua de 2 martie 1989, şi-a dat foc în timp ce cobora cu schiurile pe pârtia „Bradul” din Poiana Braşov, arzând ca o torţă. A lăsat la locul jertfei un bilet în limbile română şi germană, prins de scoarţa unui copac: „Opriţi moartea! Braşov = Auschwitz!”
„…şi stăteam cu zambilele acelea – parcă mă văd şi acum – în bucătărie şi tot aşteptam să vină, să vină şi nu venea. S-a făcut ora 6 şi fetei îi mârâiam: Uite că nu vine şi barem să ne fi dat un telefon că stăm aici îmbrăcate ca să mergem cât mai repede…
Şi vine brusc miliţia. Ce se întâmplă aici? Ascultaţi la Europa liberă? Nici nu ştiu ce întrebări mi-au pus că eu m-am speriat. Şi nu mi-au spus nimic decât că să mă duc la Spitalul Judeţean, la secţia de Urgenţe …. Am plecat cu fetiţa. În staţia de autobuz l-am văzut şi pe inginerul-şef de la fabrică, de la el… Şi m-am dus la dânsul şi am întrebat: Ştiţi dacă s-a întâmplat ceva cu soţul meu, că, zic, au venit doi miliţieni şi mi-au zis…? Şi dumneavoastră sunteţi aşa agitat, că era foarte agitat. Nu veneau troleibuzele că era, v-am zis, un timp groaznic. Parcă venea sfârşitul lumii. Şi zice: Nu, nu, eu n-am timp, eu sunt chemat la comitetul de partid, eu nu ştiu nimic. N-a vrut să stea de vorbă. A venit un troleibuz, ne-am urcat… Şi când m-am dus acolo la spital, mi-au spus de fapt ce s-a întâmplat, că şi-a dat foc. Mi-au dat un calmant, pe fetiţă nu au lăsat-o să stea acolo, i-au zis să stea pe hol. Mie mi-au dat un calmant, mi-au dat înapoi verigheta tăiată, portofelul în care mai avea 100 de lei.
Mai trăia?

Când am ajuns eu, au zis că nu mai trăieşte. Şi am vrut să mă duc să-l văd… Un doctor mi-a zis că deja este cu fratele lui acolo… şi că a murit şi, dacă noi am avut o familie frumoasă şi am ţinut la el, el îmi recomandă – deci a fost o recomandare prietenească – să rămân cu ultima imagine… Fratele s-a ocupat şi ştiu că şi el a fost şocat, ani de zile a fost şocat.
…Eu trebuia să merg mai departe, aveam datoria de a creşte pe fată şi mi-era frică să nu înnebunesc.
Spuneţi-mi care a fost atitudinea cunoscuţilor faţă de dumneavoastră după acest gest?

Lumea a fost atât de consternată, nici n-a mai vrut să stea de vorbă cu mine. Toţi m-au ocolit, toţi… chiar toţi m-au ocolit. Doar colegii mei de serviciu, de birou, ei s-au purtat frumos, dar s-a făcut şi în birou aşa o atmosferă de… mai mult de tăcere. Parcă nimeni nu îndrăznea să vorbească. Şi aşa am stat mult timp. Iar ce a fost şocant, prieteni cu care ascultam noi mus
ică n-au mai vrut să stea de vorbă cu noi. Mi-au spus: Nu mai venim la tine pentru că ne e frică! Şi nici tu nu mai veni la noi! Şi, dintr-odată, mi s-au cam închis toate uşile. Şi a fost atunci o perioadă foarte grea pentru mine, să rămân aşa părăsită. Chiar părăsită am rămas…
(Etelka Babeş, fragment din interviul  2503 din AIOCIMS realizat de Andreea Cârstea, Brașov, 30 decembrie 2007)
În fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu