| Toleranța sinonimă cu prostia |
 |
 |
 |
| Silvia Jinga |
| Duminică, 20 Martie 2016 20:21 |
 Din
1990 pe teritoriul României se sărbătorește Ziua Națională a Ungariei
la 15 martie. Ciudată coincidență între această dată și Idele lui
Martie, funesta zi intrată în istorie datorită asasinării lui Iuliu
Cezar. Pentru unguri memoria colectivă a reținut această dată ca început
al revoluției de la 1848, care trebuia să le aducă eliberarea de
habsburgi. Printr-o regretabilă coincidență, deloc întâmplătoare,
parlamentul maghiar la 15 martie votă unirea Transilvaniei cu Ungaria,
în totală ignorare a voinței națiunii majoritare din Transilvania. Cap
al revoluției maghiare, Kossuth Laios, pe atunci și prim-ministru al
guvernului revoluționar, acționează ca un înveterat tiran împotriva
românilor, mai ales, dar și împotriva sașilor, a sârbilor și slovacilor.
Noblețea ideilor, care au înflăcărat Europa anului 1848, a fost
întinată în activitatea lui Kossuth de refuzul sălbatic al egalei
îndreptățiri a celorlalte neamuri. Proclamarea abuzivă a încorporării
Transilvaniei în Ungaria a declanșat demonstrația a patruzeci de mii de
români la 3/15 mai 1848 pe Câmpia Libertății la Blaj, sub conducerea lui
Avram Iancu, Simion Bărnuțiu și a altor fruntași ai luptei naționale.
Nichifor Crainic a evocat statura măreață a neînfricatului moț, care a
aruncat mănușa despotului de la Budapesta. A scris redactorul
„Gândirii": „Puterea de fascinație a lui Avram Iancu sporea înmiit la
gândul că el întruchipează marea răzbunare a unui neam ținut în
subteranele pline de caznă ale istoriei ..."[1].
În Proclamația sa din 10 octombrie 1848, Kossuth, numindu-i pe români
„gunoaie ingrate", „bandiți valahi", „hoardă mai josnică ca vita"[2],
le cerea nici mai mult nici mai puțin decât să renunțe la recunoașterea
lor ca națiune și să revină la ordine și supunere. Demagogul cu mască
de revoluționar a trecut prin foc și spadă populația românească în
cursul anului 1849, îndemnând la exterminarea celor care îi stăteau în
calea obsesiei lui paranoice de a reface regatul „Coroanei Sfântului
Ștefan". Să înțelegem că lipsea tocmai nestematul din coroană,
principatul Transilvaniei. Ura viscerală a acestui pseudorevoluționar,
venerat de unguri, se va concretiza în distrugerea a două sute treizeci
de sate românești și masacrarea a patruzeci și două de mii de români,
care au fost împușcați, spintecați, spânzurați. Imaginați-vă că tot
acest măcel l-au făcut gărzile naționale ale lui Kossuth în numele
Sfântului Ștefan. Nu era prima dată în istorie când sfinții erau luați
ca protectori ai nemerniciei.
Amintirea
schematică a acestor fapte odioase naște întrebarea firească asupra
legitimității celebrării Zilei Nationale a Ungariei pe teritoriul
României. Conotațiile ei sunt atât de îmbibate de sânge românesc
nevinovat încât eu consider că noi ca nație ne facem vinovați acum, că
necinstim memoria victimelor barbariei lui Kossuth, că desconsiderăm
martirajul unui erou național ca Avram Iancu. „Românii au mai mult o
cultură a compromisului decât a rezistenței ..." observă profesorul
Lucian Boia în eseul său „De ce este România altfel"[3].
Credem că cele câteva răscoale ale iobagilor români în Evul Mediu și
încleștarea tragică de la 1848, ca să ne rezumăm acum doar la acestea,
îl contrazic pe profesorul grăbit să catalogheze neamul românesc ca unul
aflat mereu la coada istoriei, un neam, zice domnia sa, care a bătut
pasul pe loc din secolul al XIV-lea până în prezent. Cu destul cinism,
comentând așa zisa ostilitate a românilor față de străini, notează că
„ungurii, „asupritori" ai românilor transilvăneni, au parte de o imagine
defavorabilă de durată"[4].
Domnul Boia adresează problema relației româno-maghiare ca și cum n-ar
ști despre Unio Trium Nationum, de uciderea a o mie o sută de români
inocenți în timpul ocupației hortyste din Nordul Transilvaniei, de
incidentele de la Târgu-Mureș din martie 1990, când țăranul Cofariu a
fost bătut măr și lăsat pe caldarâm în fața hotelului, pe atunci,
„Continental". Culmea minciunii a fost aceea că fotoreporterii maghiari
au disipat în toată lumea imaginea lui Cofariu inversând situația. În
reportajele lor cel agresat era un maghiar care suportase barbaria
românilor. Acest detaliu este semnificativ pentru reaua credință a
multor maghiari, care vor să-și atragă de partea lor opinia publică prin
orice mijloace, fie ele și necinstite. Dar ce contează la o casă mare
ca regatul Coroanei Sfântului Ștefan! Culmea este că profesorul Lucian
Boia crede că toate relele din cutia Pandorei s-au vărsat la români,
văzând paiul din ochiul lor, dar nu și bârna din ochiul ungurilor. Vom
analiza cu altă ocazie în detaliu istoria scrisă cu condescendență și,
pe alocuri, cu cinism de domnul Boia. Acum vrem doar să subliniem că nu
ne este rușine cu istoria noastră, care nu are în ea vreun act similar
cu cel al lui Kossuth, nici o politică de deznaționalizare forțată cum
este cea practicată în Ungaria, unde numărul celor care se mai declară
români scade pe zi ce trece, până la inexistență. De altfel, în Europa
se pare că nici un popor nu a practicat teroarea deznaționalizării în
maniera ungurească. Și încă ceva, suntem mândri că nu am râvnit în
istoria noastră la bunul oprit, la pământul altor popoare asupra cărora
să năvălim cu gânduri diavolești. .
Documentele
istorice arată cu fermitate că obsesia acaparării Transilvaniei
străbate ca un fir roșu de mai mult de un secol toate guvernările
ungurești și toate partidele și asociațiile (subl. ns). Fasciștii,
regaliștii conservatori și comuniștii maghiari și-au dat mâna în
sprijinul obstinatei lor cauze. Marea Unire le stătea în gât atât
ungurilor lui Bela Kun cât și sovieticilor lui Lenin. Bela Kun primise
deplina aprobare a lui Lenin pentru atragerea populației prin fluturarea
pretențiilor teritoriale privind Transilvania. Prin februarie 1919
cooperarea maghiaro-bulgaro-rusă era un fapt vizibil. Sub steagul
iredentismului naționalist Bela Kun a unit foști ofițeri ai armatei
regale, imperiale cu stânga radicală, formând Armata Roșie al cărei
scop, așa cum i-a fost prezentat lui Lenin, era păstrarea Transilvaniei
și atacarea României, considerată de Ungaria inamicul numărul unu. Ceea
ce știam demult că România este înconjurată de vecini ostili este
relevat pe deplin în cartea lui Larry Watts, „With Friends like These"
(2010), tradusă în românește în 2011. De la țarul Alexandru I până la
Stalin dominația asupra Basarabiei și Nordului Bucovinei sau, în cazul
Ungariei, stăpânirea Transilvaniei rămân o obsesie constantă, care a
însuflețit numeroase acțiuni antiromânești. Tuturor celor care susțin că
România s-a lăsat bătută de toate vânturile le opunem faptele istorice,
arătând fără tăgadă o luptă încordată a conducătorilor noștri pentru
păstrarea integrității teritoriale. Oficialitățile românești, și aici mă
refer și la cele comuniste, au trebuit să străbată o mare încercată de
furtuni, navigând mereu între Scylla și Caribda. În ce-i privește pe
adversarii noștri, să specificăm că indiferent de regim politic,
imperial, fascist sau comunist guvernele lor s-au raliat întotdeauna în
jurul hrăpăreței politici anexioniste și revizioniste. Și pentru că
suntem acuzați de obediență, pasivitate, apatie să amintim cât de
energică a fost reacția trupelor române față de atacul forțelor militare
ale lui Bela Kun. Cu toată coaliția lui cu răii nu i-a reușit chiar
dacă a mizat pe vulnerabilitatea statului român unitar, care tocmai
atunci se plămădea. În ciuda acestor vicisitudini ale momentului Armata
Română intră la 4 august 1919 în Budapesta, Bela Kun trebuie să
demisioneze și ungurii sunt salvați de instaurarea comunismului.
Să
le reamintim ungurilor că opinca românească a fluturat pe parlamentul
lor. Așa că, domnule profesor Boia, a se slăbi cu acuzaţia de supușenie a
românilor. Atunci când împrejurările au cerut-o românii nu și-au cruțat
viața, ci și-au dat-o, dar au acționat cu înțelepciune, nu cu isterică
înflăcărare. Ne îndoim că Ion Iliescu, ajungând la putere prin uzurparea
lui Ceaușescu printr-o lovitură de stat realizată cu ajutor străin, nu
avea cunoștință de conotațiile cu totul negative pentru români ale Zilei
Naționale maghiare. Știa totul, dar trădător al intereselor naționale
precum este, a aprobat celebrarea acestei zile nefaste pentru poporul
român în patria poporului român. Și nu este vorba numai de perimetrul
restrâns al acestei zile naționale, ci de întreaga istorie
confruntațională prelungită până azi, întreținută de o nație mică,
lovită de obsesia anexării Transilvaniei. Este vorba de activitatea
defăimătoare a lui Laszlo Tokes, propulsat tocmai în parlamentul Uniunii
Europene ca să ne feștească mai cu spor, este vorba de iredentismul
ascuns sau pe față al U.D.M.R.-ului, este vorba de aprobarea existenței
unui partid structurat pe criterii etnice, cum nu există în alte țări,
este vorba de atacurile concertate ale mercenarilor condeiului, precum
Lucian Boia, împotriva statului național unitar român, de organizarea
iredentei maghiare în ținutul secuiesc autonomizat, de complotul cu
bombă pregătit la Tg. Secuiesc de Ziua Națională a României. În ce fel
de țară trăim domnilor?! Într-o țară în care toleranța românească
frizează absurdul!
Domnul
Boia își permite să ironizeze sintagma stat național unitar român,
considerând-o revolută. Desigur, desigur sintagma deranjează pe toți cei
care plănuiesc în viitor o Românie federalizată, federalizată cu
Ungaria dacă se poate. Profesorul de la Universitatea București ignoră
însă timpul lung al suferinței românilor, populație majoritară,
trăitoare de secole pe pământul ei, dislocată din drepturile ei firești
de urmașii unor triburi imigrate din stepele mongole. Și acești români
au murit cu sutele de mii în tranșeele Primului Război Mondial în
speranța Unirii cu Țara. Domnule Boia, nu luați în răspăr lucrurile
sfinte. „Să le aducem aminte celor care calomniază România cu atâta
pasiune, observă profesorul Ion Coja, faptul rușinos, penibil, jenant,
de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe
otomani din Budapesta și Ungaria, nu a existat nici un combatant ungur!
Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în pașalâc, au fost
alungați de armatele unei puteri europene, creștine, în acea armată nu a
fost nici un ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, libertatea
sau demnitatea maghiară! Nici unul![5].
Prin ce concurs de împrejurări au ajuns cei care „vomează cu condeiul"
împotriva românilor să aibă poziții privilegiate în societatea
românească din România de astăzi ? De mirare nu este că se găsesc cu
duiumul detractori ai românilor, ci faptul că asemenea indivizi sunt
selectați de universități și edituri. Eseul „De ce este România altfel"
apărut la Humanitas în 2012 este o mostră de rea credință, nu de râvnă
pentru căutarea adevărului. Demersul șchiop al lui Lucian Boia pe
deasupra Istoriei Românilor de la etnogeneză până în contemporaneitate
se vrea o alternativă la istoria reală a românilor scrisă de cercetători
riguroși. Faptul istoric este pentru domnul Boia un mit creat de
imaginația românilor ca să se vindece de tot felul de complexe de care
ar suferi, printre care cel de inferioritate s-ar evidenția.
------------------------------------------------
[1] Puncte cardinale în haos, Ed. Timpul, Iași, 1996. [2] vezi Liviu Maior, 1848-1849. Românii și ungurii în revoluție, Ed. Enciclopedică, Buc., 1998, p. 378. [3] De ce este România altfel, Humanitas, 2012. [4] op. cit, p. 37. [5] Ion Coja, „Ungaria Mare nu a existat", 15 martie 2014 blog spot). |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu