Aurel Rogojan Fața și reversul Gogu Rădulescu și „loja de la Comana”

 Aurel Rogojan

Fața și reversul

Gogu Rădulescu și „loja de la Comana”

Încă din anii ’50-’60, în România a acționat o foarte importantă „lojă cominternistă”.

Din această lojă au făcut parte reprezentanți de seamă ai vieții politice românești: Ana Pauker (Hannah Robinsohn), Iosif Chișinevschi, Vasile Luca (Luka László), Walter Roman, Lev Oigenstein (Leonte Răutu), Leonid Tisminetki (Leonte Tismăneanu), Mihail Florescu și fratele său, Theodor Blumenfeld, Gogu Rădulescu și alții.

Deși Nicolae Ceaușescu dorea să apară întotdeauna ca echidistant față de Israel și de lumea arabă, simpatiile sale arabe erau evidente. Israelul nu le putea accepta. În consecință, subminarea de sorginte israeliană a regimului autoritar al lui Ceaușescu, a cărui esență naționalistă a fost lesne reperată, s-a orientat, într-o primă etapă, înspre sabotarea angajamentelor României pe linia lucrărilor de investiții, în principal a lucrărilor de construcții-montaje ale unor importante utilități economice, de producție și de transport în aproape toate țările arabe, cu excepția zonei saudite, aflată sub o puternică influență occidentală.

O mare parte din responsabilii lucrărilor de investiții din lumea arabă au fost evrei cu foarte bune dosare de partid și de Securitate, ceea ce pentru Mossad a însemnat o adevărată mană cerească. Infiltrarea pe o asemenea filieră a rețelelor Mossad-ului în țările arabe a constituit un foarte mare afront pentru conducătorii acestor state. Afrontul s-a soldat, în cele din urmă, cu intrarea în blocaj de plăți pentru serviciile prestate și accentuarea deficitului balanței externe a României.

În plan intern, Gogu Rădulescu, Zigu Ornea, Paul Georgescu, Idel Segal, Nicolae Tertulian și alții au asigurat îndeplinirea obiectivelor cominterniste în ceea ce privește propaganda și erodarea spiritului național tradiționalist al culturii românești. Trebuie observată în acest sens opoziția tenace la editarea integralei publicistice social-politice a poetului Mihai Eminescu, în special a acelor volume de scrieri politice din perioada sa de editorialist la ziarul conservator Timpul, în care erau analizate influențele nefaste asupra României în urma acaparării puterii financiar-bancare, precum și cele exercitate în cultura națională de elementul alogen.

În plus, Gogu (Gheorghe) Rădulescu a patronat numeroase „reuniuni private secrete” la una dintre reședințele sale de vacanță (Comana, județul Giurgiu). Tudor Postelnicu, șeful Securității (1978-1987), a fost informat în detaliu asupra conținutului subversiv al unora dintre reuniunile respective. Gogu Rădulescu acționa și ca „agent recrutor” asupra unora dintre invitații săi. Cele mai consistente informații fuseseră obținute de un ofițer de elită din serviciul de contraspionaj pentru S.U.A. Urmarea: ofițerul de contraspionaj a fost aspru mustrat (aflase ceva ce nu trebuia să știe!), scos din serviciul operativ și trecut la munca de birou.

Gogu Rădulescu a exercitat o influență covârșitoare orientând acțiunile contestatare ale unor tineri poeți și scriitori. Unii dintre ei au devenit în anii ’90 figuri proeminente ale unor formațiuni politice sau civice din România. Merită să amintim aici că oficializarea prigoanei împotriva „protocronismului” s-a produs în 1988 prin articolul de denunț semnat de Gogu Rădulescu în publicația România literară. Articolul, scris în maniera clasică a demascărilor din Scânteia anilor ’50, a produs un puternic efect în epocă și a statornicit ideea că această teorie culturală ar fi periculoasă și trebuie înlăturată. Aceeași viziune exista și în cercurile „ocultei” care controla România la acea dată (și care a ieșit la suprafață după 1990), iar „manifestul antiprotocronist”, semnat de bătrânul agitator al Cominternului, nu numai că a dat un foarte important semnal, dar era și o sfidare a miturilor fondatoare ale naționalismului promovat de Nicolae Ceaușescu.

Gogu Rădulescu era o rara avis printre înalții nomenclaturiști. Afișa un spirit boem, independent, deși era un oportunist rafinat.

Și-a creat și cultivat imaginea unui om care niciodată n-a pregetat să-i ajute atât cât putea (și putea mult!) pe cei aflați în nevoie. De reținut este și faptul că, în rarele ocazii în care, în calitate de vicepreședinte al Consiliului de Stat, asigura interimatul unor chestiuni ce-i prilejuiau contacte cu șefi ai Securității, căuta să și-i apropie pe aceștia și să-i îndatoreze.

În anii ’50, în perioada în care a avut responsabilități pe linia comerțului exterior, după îndepărtarea troicii Ana Pauker–Teohari Georgescu–Vasile Luca, Gogu Rădulescu a fost implicat într-o anchetă pentru fapte circumscrise subminării economice, spionajului și, respectiv, trădării în favoarea Israelului. A scăpat. Mai mult, a fost și promovat.

Intervenția în favoarea fostului ofițer N.K.V.D. Gogu Rădulescu s-a făcut din afara partidului și din afara țării.

În 1981, membri ai lojei l-au manipulat pe Constantin Pîrvulescu, membru fondator al P.C.R., pentru ca acesta să se ridice împotriva lui Ceaușescu în plenul lucrărilor celui de-al XII-lea Congres al Partidului Comunist Român. După 1985, membrii lojei s-au dovedit a fi adepți și promotori ai reformelor gorbacioviste, susținând necesitatea înlăturării lui Nicolae Ceaușescu și readucerea la putere a unor persoane din „vechea gardă”, cărora să li se alăture tânăra generație reprezentată de membri ai familiilor celor pe care Ceaușescu îi îndepărtase din primele eșaloane ale puterii.

În interiorul Partidului Comunist Român se crease un altul, secret, ai cărui exponenți la vârf (în Comitetul Politic Executiv) erau Gogu Rădulescu și Constantin Dăscălescu. Primul a fost considerat „creierul” Elenei Ceaușescu.

În preajma evenimentelor din decembrie 1989, unii membri ai „lojii de la Comana” erau preocupați de întocmirea listei cu noua echipă conducătoare din România. Printre cei selectați figurau: Gheorghe (Gogu) Rădulescu, Ștefan Andrei (în funcțiile executive supreme); Constantin Mitea, Paul Niculescu-Mizil, Ion Dincă (secretari ai C.C. al P.C.R.); Corneliu Mănescu (ministru de Externe); Alexandru Bârlădeanu (ministrul Economiei); Mihail Florescu, Ioan Ursu, Vasile Pungan și alții, cu portofolii neindicate. Pe o altă listă au fost trecuți cei ce-ar fi putut fi propuși pentru a fi arestați, condamnați, inclusiv la moarte.

În perspectiva întâlnirii secrete de la Malta dintre George Bush și Mihail Gorbaciov, un grup de 40 de intelectuali de origine română stabiliți în străinătate, dintre care peste 30 de etnie evreiască, a adresat o scrisoare celor doi lideri mondiali, precum și președintelui Franței, François Mitterrand, sugerând o intervenție sovietică în România pentru înlăturarea lui Ceaușescu. Realitatea — s-a constatat ulterior — este că o asemenea înțelegere s-a realizat și a fost cunoscută de unele figuri importante ale evenimentelor din decembrie 1989.

Dar să revenim la Gogu Rădulescu. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, el a fost și în atenția serviciilor secrete britanice, fiind tatonat atât prin emisari de la Londra, cât și prin cei ai Rezidenței pentru Europa de Sud-Est de la Istanbul. Sensul acestui interes britanic nu a fost descifrat. După cum nu s-a lămurit nici relația soției sale, Dorina Rudich, cu aceleași servicii, care au menținut-o în legătură până în 1947.

Cu ajutorul prețios al lui Eugen Jebeleanu, Dorina Rudich a devenit membră a Uniunii Scriitorilor. Apoi, prin ea și prin Gogu Rădulescu, a fost asigurată o protecție specială pentru așa-zișii disidenți din rândul intelectualității evreiești, pe lângă care și-au găsit loc și alții. Așa s-a construit justificarea adoptării lui Gogu Rădulescu de către comunitatea evreiască.

Se spune că Gogu Rădulescu ar fi decedat în căminul-spital al comunității evreiești din Calea Griviței (București). Cunoscătorii acestei mari afaceri internaționale de spionaj susțin că sfârșitul fostului agent recrutor al N.K.V.D. în lagărele de prizonieri din U.R.S.S. în timpul războiului și unul dintre monitorii importanți ai Moscovei din apropierea lui Ceaușescu nu a fost cel declarat. Un voluntar al enciclopediei libere Wikipedia consemnează lapidar: „Se spune că a murit la începutul anilor 1990 ca pacient al Spitalului Comunității Evreiești (deși nu era evreu).” Nimănui nu i s-a permis să-l vadă în sicriu.

Numele de cod al lui Gogu Rădulescu era „Marcel”. „Marcel” a fost și numele misterios pe care Elena i l-a evocat lui Nicolae Ceaușescu în ultimele momente ale vieții lor. Parcă spunea (citez aproximativ): „Întotdeauna trădarea vine de lângă tine... și i-am avut aproape... lângă noi... Marcel [...].”

(Extras dintr-o carte de Aurel Rogojan, General de Brigadă și memorialist post 1990)