vineri, 25 martie 2016

Viorel Ilișoi. Facilități basarabene sau Adevărata putere a lui Paul Goma

Facilități (Adevărata putere a lui Paul Goma)

Sursa http://www.viorelilisoi.ro/facilitati_basarabene/

Dacă ai o bombă atomică – și cine nu are azi o bombă atomică? – e foarte ușor s-o treci din România în Republica Moldova. Te înțelegi cu vameșul, îi dai ceva. Mai greu e să introduci niște cărți. Când le văd, vameșii moldoveni încep să tremure, ochii li se umflă, le curg sudorile. Cărți? De ce tocmai cărți? Îți găsesc un motiv să nu te lase cu ele. Lui Gelu Tofan, când a vrut să ducă la Chișinău o mașină cu cărți de Paul Goma, i-au cerut aviz epidemiologic. Dacă autorul a pus în carte, pe lângă mesajele lui incomode, și niscai viruși? A adus omul avizul. Vameșii au cerut unul și de la Ministerul Culturii. Pe urmă și de la editură. Și de la pompieri. Și de la abator. Și acordul soției. Stătea bietul Goma în portbagaj, tiraj masiv, răsfoit numai de gărgărițe. Până s-a enervat Tofan, a aranjat cu niște traficanți de țigări și ăia i-au trecut repede cărțile peste Prut cum știau ei. Cultură de contrabandă, pe șest, dacă altfel nu se poate!
putere goma2
Câteva personaje, de la stânga la dreapta: Paul Gonczi, Viorel Ilișoi, Flori Bălănescu, Gelu Tofan
De câte ori am dus cărți Basarabia, vameșii m-au blestemat. Dacă apucau să ia întâi șpaga, începeau să plângă: ce ai cu noi, ce rău ți-am făcut de vrei să bagi cărți în republică prin vama noastră?
Ultima oară am fost, nu de mult, cu Flori Bălănescu și Dumitru Ungureanu. Mergeam la Mana, în satul lui Paul Goma, cu portbagajul plin de cărți, numai Flori știe de pe unde adunate. Vameșii noștri, din Albița n-au zis nimic – obișnuiți probabil de acasă cu bibliotecile. Însă dincolo, la Leușeni, funcționarul s-a îngălbenit când a deschis portbagajul.
– Căăărți! Au cărți!
A dat alarma.
Comandantul grănicerilor, un tip solid, cu stele de polcovnic, a ieșit valv-vârtej din ghereta lui, trăgîndu-și uniforma din fugă.
– De ce vrei să bagați cărți la noi? Altceva n-ați găsit?
– Vrem să le donăm unor școli din Basarabia, a îndrăznit Flori.
– Păi așa multe?
– Nu-s multe, doar o mie și ceva. Nu înseamnă nimic la ce criză de cărți românești e pe aici…
paul goma
Paul Goma ajunge acasă, la cititorii din Basarabia, prin contrabandă
Colonelul a mormăit ceva și a început să scotocească prin portbagaj. Mă așteptam să dea jos cărțile, să ne mai lase câteva, cum mi s-a mai întâmplat, ori să nu ne permită să trecem.
– Sunt cărți de Paul Goma, m-am băgat și eu în vorbă. Un mare scriitor român născut aici, în Basarabia.
– Da’ poa’ să fie el născut și la Moscova, problema e ce căutați voi cu cărțile astea aici.
– Păi v-am zis…
– Ca să ne faceți nouă probleme, da?
– Domnule comandant, cărțile astea aici trebuie să ajungă. Vedeți, i-am zis arătându-i „Din Calidor”, aici Goma povestește despre copilăria lui din Basarabia…despre război…încă mai trăiesc oameni despre care a scris, poate ei ar vrea să citească. Vedeți, se subintitulează „O copilărie basarabeană”. Deci e un scriitor basarabean, e de-al locului. Iată, cartea astalaltă chiar așa se cheamă: „Basarabia”.
putere goma4          Intervenția mea l-a enervat și mai tare. Mi-a smuls cartea din mână și a început s-o răsfoiască. Nu știu dacă citea pe sărite sau căuta bacterii printre file. Deodată colonelul a rămas cu ochii pironiți pe o pagină. Citea atent și de la rând la rând fața cruntă i se schimba, inundată câte puțin de o lumină nouă, prietenoasă.
– Dar iacătă câtă dreptate aveți, chiar scrie despre noi! – aproape a strigat el surprins, cu buzele tremurând emoție. Scrie despre „afgani”.  Știți voi ce sunt „afganii“?
Știam. Am sărit repede cu răspunsul, înaintea prietenilor mei:
– Sunt basarabenii luați cu sila în armata sovietică și duși să lupte la mama dracului, în Afganistan. Sunt bieții veterani pe care acum nu-i mai bagă nimeni în seamă…
Răspunsul meu l-a înmuiat dintr-o dată.
– Și eu sunt „afgan”, domnilor și frumoasă doamnă. Am luptat acolo. De flăcău m-au luat… Eu m-am întors, dar mulți băieți au murit acolo… alții s-au întors schilozi… Carevasăzică Goma aista scrie despre noi, despre „afgani”…
– Și încă ce frumos!
– Îmi dați mie cartea aiasta? Vă rog!
– Cum să nu? Luați două!
A pus cărțile sub braț și a închis portbagajul fără să termine controlul. De emoție nici nu mai avea glas. Ne-a mulțumit din privire și ne-a făcut semn cu mâna că putem pleca fără restul de formalități.
– Nu putem pleca, n-am plătit taxa de drum. De unde cumpărăm vinieta aia?
– Nu vă trebuie, lăsați, vă dau eu voie așa.
– Dumneavoastră ne dați voie, dar dacă ne oprește poliția pe drum și n-avem vinieta în parbriz…
– Dacă vă oprește cineva, îi ziceți că aveți facilități de la mine și nu vă face nimic.
– Ce avem?
– Facilități.
– Adică ce?
– Adică eu – și arăta cu mâinile amândouă spre el – v-am dat vouă facilități. Vouă! Facilități!
Ne uitam unii la alții nedumeriți. Ce naiba or fi fiind facilitățile astea? Și ce-o fi vrând ăsta de la noi?
Colonelul ne tot zorea să plecăm.
– Și de la cine să spunem că avem facilitățile astea?
– De la mine.
– Adică de la domnul…
– Fără domnul. Lasă că știu ei de la cine. Doar ziceți că v-am dat.
– Și avem o hârtie la mână, o dovadă ceva? – a insistat Paul, șoferul.
– Îîîra, că nimica nu pricepéți! Nu v-am explicat o dată? Nu trebuie nimic. Dacă eu v-am dat facilități… Haida, chișcați-o de-aici!
Ne-a împins în mașină și a trântit portierele după noi.  Ne-a urmărit din priviri până la intrarea în Leușeni.
putere goma3
Biblioteca școlii din Mana
Eram pe jumătate bucuroși că am scăpat de procedurile vamale, de șpăgi și de tracasări, pe jumătate speriați de ce putea să ni se întâmple în lipsa acelei viniete obligatorii.
– Opresc la prima benzinărie și cumpăr timbrul ăla, a zis șoferul.
– Dacă o fi vreo benzinărie până la Chișinău și dacă o s-o vedem pe ploaia asta.
Se pornise, de cum am părăsit vama, o ploaie cu găleata. Ștergătoarele se îndoiau sub șuvoaie. Cerul era negru, prin zidul viu de apă nu vedeam nici la zece pași în față. Lumina farurilor parcă se dizolva în oceanul vertical. Și peste toate, cerul se rupea în două la fiecare tunet. Flori tresărea, eu îmi făceam cruce cu limba în gură, șoferul stătea cu nasul lipit de parbriz încercând să distingă drumul, Dumitru bombănea:
– Ăla a făcut mișto de noi cu facilitățile lui. O să ne ia dracul pe aici.
– E un aranjament între ei, l-am susținut eu. Nu te lasă să-ți cumperi vinietă ca să aibă milițienii motiv să se ia de tine. Și nici nu-s milițieni, sunt rackeți deghizați. Mitică, ție o să-ți aia aparatul foto, mie camera video, lui Paul îi iau mașina, de Flori nici nu mai spun ce i se poate întâmpla…
N-am spus-o în glumă. Auzisem multe povești cu tâlhării la drumul mare prin Basarabia. În bezna din mașină a zbârnâit, clar, fiorul fricii.
– Băi, nu cobi, că…
Nici n-a terminat Flori de zis, că în lumina bleagă a farurilor s-a ivit un polițist cu pelerina în cap, plin de peticuțe reflectorizante. Ne-a tras pe dreapta. Flori, pe bancheta din spate, a amuțit. Degetele i s-au încleștat cu o forță nefirească în umărul meu.
– Ahaaa, sunteți din România! – a exclamat cu satisfacție polițistul băgându-și capul pe geam ca un pește din apa de-afară. Ia să vă juchesc eu pe dumneavoastră amu ia. Să vă dau eu frumușăl o amendă. Gata! N-ați plătit taxa de drum!
– Păi… a murmurat șoferul.
– Niciun păi! Cine vă credeți? Aici nu-i ograda voastră. Veniți ca niște stăpâni și vă bătéți joc de legile noastre, umblați fără timbru în geam…
– Dar noi am vrut să…
– Gura, că vă iau și permisul! Ia, jos amu ia! Toți.
Strigătul amenințător al polițistului a făcut în mașină o liniște grea, parcă se lăsau pe noi toți norii ăia atârnând ca niște ugere din cer. Ne uitam unii la alții înspăimântați, ne foiam neîndrăznind să coborâm. M-am făcut mic în în dreapta șoferului și am împins ușor camera video sub scaun. Mort de frică, am îndrăznit totuși să spun cu jumătate de glas:
– Știți, noi avem facilități…
Polițistul s-a dat instantaneu un pas în spate.
– A, păi de ce nu spuneți așa? Mă scuzați!
Și a plecat.
Din beznă, ne-a făcut semn cu bastonul să pornim.
– Drum bun! – l-am mai auzit strigând în ploaie, înainte de a închide geamul.

putere goma1
Odată ajunși la Chișinău, avem parte de alte facilități (Din centru spre stânga: Cornel Arcip, Paul Gonczi, Flori Bălănescu, Elena Luminița Pîrvu, Gelu Tofan, Alexandru Jolondcovschi, Alecu Reniță
Dacă România ar fi fost Cehia sau Polonia, dacă românii şi-ar respecta valorile-valori, oamenii-oameni, scriitorii-scriitori, Paul Goma ar fi avut un destin public identic cu destinul lui Havel sau Walesa. Cum însă motorul istoriei noastre este amnezia, el a fost obligat să rămână, chiar şi după 1989, Paul Goma, adică un disident neacceptat de regimul-în-continuare-comunist de la Bucureşti. Într-o ţară demnă şi cinstită cu ea însăşi Paul Goma ar fi fost de multă vreme academician, reper moral şi scriitoricesc, autor de manual. Inventator al unui stil-unicat, între Céline, Creangă şi Faulkner, stil marcat de experienţele trăite-rememorate-recuperate în stricta lor originaritate, Goma este acum cel mai important scriitor român în viaţă, iar când vremurile „îşi vor reintra în chingi”, el va fi recunoscut, în mod obiectiv, ca unul dintre cei mai originali scriitori-povestitori români ai secolului XX. Cristian Bădiliţă

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu