 Un
ciclu de instabilitate a popoarelor Orientului. Popoarele Orientului au
intrat într-un ciclu de instabilitate a cărei durată nu putem s-o
diagnosticăm pe deplin. Procesul acesta al ieșirii popoarelor din matca
lor, cu ciclicitățile sale insuficient cercetate, este mai amplu decât
pare la prima vedere, adică se desfășoară pe întinderea unei geografii
etno-spirituale care trece de raza peninsulară numită Europa. Fenomenul
răscolirii lăuntrice a popoarelor, urmat de roiri colective pe mari
întinderi, n-a fost cercetat la noi mai deloc, dar la vecinii noștri nu
lipsesc studiile aduse la zi. Putem anticipa intrarea într-un ciclu de
tulburări, o „eră a turbulențelor", cum a caracterizat-o P. Drucker, cu
mase demografice vânturate pe mari întinderi și o geografie mișcătoare,
cu revărsări de populații dinspre Orient spre Occident pe care nu le
poate nimeni stăvili. Pe acest fundal se prefigurează științe noi, de
tipul a ceea ce doi strategiști americani, Ph. Kotler și Caslione, au
denumit „știința haosului", Chaotics. Pe același fundal devine urgent să
ne reamintim deopotrivă de tradiția cercetărilor dedicate acelor nuclee
de stabilitate demo-teritoriale numite popoare, cercetări de la care am
moștenit paradigme de maximă însemnătate, precum este și celebra
„știință și pedagogie a națiunii" datorată cunoscutului fondator de
școală sociologică, D. Gusti. Vremurile de azi ne-au găsit dezarmați
gnoseologic în ambele privințe. Ne lipsește o cercetare serioasă la zi a
nucleului de stabilitate etno-demografică de la Carpați și de la
Dunărea de Jos, numit popor român. Ne lipsesc, însă, și studiile
serioase asupra ciclului de instabilitate în care au intrat popoarele
Orientului Apropiat și deopotrivă ale Sud-Estului european, unde
segmentul de populație smuls din trunchiul stabil de valul migrațiilor
atinge proporții de 20%.
Ce
se întâmplă cu popoarele într-un atare context? Ce efecte se vor
rostogoli asupra unităților socio-spirituale numite națiuni pe un atare
fond al mișcării atâtor popoare ieșite din matcă? Înițiem aici, la
adăpostul revistei Clipa și a autorității seniorului literaturii
etnofondului românesc, scriitorul nepereche, Dinu Săraru, un serial de
analize prin care nădăjduim să deschidem ambele dosare ale unor așa de
alarmante fenomene și să readucem în minte marile cicluri învățătorești
ale lumii, în frunte cu învățăturile despre popoare din profețiile lui
Ieremia, Daniel etc. Este semnificativ să descoperim că aceste
învățături se referă la popoarele din nou răvășite, amănunțit vânturate
astăzi, în arealul geografiei biblice. A ignora învățăturile despre
popoare într-o dezbatere la zi asupra geografiei mișcătoare a Orientului
de lângă noi ar fi cel puțin păgubos. Studiul populațiilor mișcătoare,
rememorarea învățăturilor despre popoare și reactualizarea științei
unităților etnosociale stabile (a națiunilor) au o mare însemnătate
pentru a preîntâmpina riscul dezarmării cognitive a popoarelor, adică
deposedarea lor de instrumentele autocunoașterii (în frunte cu religia,
arta și literatura popoarelor) și blocarea cercetării vremurilor și a
geografiei politice a zilei. În albia unor fenomene de năvălire a
popoarelor asupra altor popoare sunt resuscitate și formele vechi,
alături de unele noi, de agresiune spirituală, fiind reactualizate
strategiile menite a descuraja înarmarea spirituală a popoarelor și de a
subaprecia valoarea aparatului defensor al culturii proprii.
Teorii
celebre sunt boicotate, autorii acestora sunt ostracizați, zeflemeaua
mașinăriei agresoare aruncă asupra acestor teorii și asupra medalionului
spiritual al popoarelor ironii triviale, imondicii, etichete infectate
etc. Fenomenul refugiaților (cu termenul pe care marea presă îl
folosește pentru a denumi populațiile rostogolite peste geografia
relativ stabilă a Europei) reprezintă un avertisment asupra primejdiei
persistenței într-o asemenea predispoziție maladivă spre autoflagelare
spirituală și totodată readuce în actualitate chestiunea cercetării
serioase a popoarelor deodată cu studiul diverselor tipuri de năvăliri.
Vom intercala, iată, în serialul nostru și analize aplicate de
geopolitică și geoistorie asupra diverselor tipuri de mișcări colective
care acoperă deopotrivă marile migrații, năvălirile de popoare asupra
altor popoare, marile bejenii, valurile de refugiați etc. Să reținem că
atunci când în valurile migratoare sunt antrenate mari populații putem
suspecta și spectrul unor roiri în cascadă, după cum poate fi vorba
despre mari bejenii de populații provocate de tiranii, de alte invazii,
ori poate fi vorba, pur și simplu, de efectele secundare ale unor forme
noi de robie a popoarelor, toate acestea ascunzând și destule amenințări
ale vieții în spațiile până ieri stabile etc.
Știința
mișcărilor colective, a marilor dizlocări de populații, sub forme
felurite, de la cea a rostogolirilor la aceea a frontului migrator care
înaintează progresiv și fără efecte anarhizante este somația clipei și
urgența strategică a guvernelor. Pe de altă parte, tocmai recrudescența
acestor fenomene readuce în actualitate problematica unei științe a
națiunii, cum a denumit-o D. Gusti. Chestiunea este urgentă fiindcă pe
fundalul haosului stârnit de epocile turbulente o asemenea știință a
nucleelor stabile numite popoare și națiuni este ea însăși amenințată,
iar managementul strategic al națiunilor nu se poate lipsi de asemenea
cercetări dirijate tocmai de ceea ce Gusti numise „știința și pedagogia
națiunii". Vom începe, așadar, serialul nostru prin a rememora paradigma
cercetării națiunilor, lansată cu incontestabilă notorietate, în
perioada interbelică, de către D. Gusti sub denominația de „știința și
pedagogia națiunii". Ca să ne dăm seama de forța cognitivă a acestei
paradigme novatoare trebuie s-o delimităm, pe urmele lui Gusti, de alte
sisteme explicative utilizate, în epocă, pentru studiul unităților
sociale numite popoare și/sau „națiuni". Începem excursul nostru sub
forma unui serial cu evocarea unei dezbateri strălucite asupra acestei
teorii care este deopotrivă armă defensivă și instrument de cunoaștere a
acelor nuclee etnospirituale și etnopolitice stabile numite națiuni. D.
Gusti a fixat reperele epistemologice ale „științei și pedagogiei
națiunii" într-un context polemic cu mai vechea și inadecvata paradigmă a
psihologiei popoarelor. Să începem și noi de unde a început D. Gusti el
însuși, adică de la polemica sa cu paradigma psihologiei popoarelor.
Pentru a evita revenirea la o formulă anacronică de cercetare a
națiunilor este necesară revenirea la o asemenea dezbatere exemplară din
perioada interbelică. Actualitatea ei este incontestabilă chiar și
de-ar fi vorba doar de un simplu efect prevenitor.
De
la „psihologia popoarelor" la „știința națiunii". „Pentru a face o
deosebire precisă între felul în care concepem noi știința națiunii, ne
previne D. Gusti, și felul în care e concepută în străinătate, e
suficient să înfățișăm un scurt istoric al metodelor întrebuințate până
acum" (cf. Sociologia militans, Fundația Regelui Mihai I, București,
1945, p. 187). Prima metodă, aprecia Gusti, aceea de care sociologul
român ne propune să ne despărțim, constă în a studia popoarele prin
„trăsături generale". Cei ce utilizează această metodă cred că pot
înfățișă caracterul sau sufletul unui popor prin câteva asemenea
trăsături generale, cam în același mod în care poți caracteriza o
persoană. Acești autori se simt îndreptățiți „să atribuie de la ei o
psihologie specifică fiecărei națiuni, exprimată în câteva afirmații
vagi și cu neputință de controlat" (ibidem). Gusti consideră că felul
acesta de a proceda s-ar putea numi „impresionism și diletantism
științific". În această categorie se încadrează toate acele scrieri de
„psihologia popoarelor", în genul acelora ale unor Lazarus și Steinthal
în Germania ori în genul celor ieșite de sub pana unui număr
considerabil de autori în Franța, Anglia, iar de la începutul secolului
al XIX-lea, și în România (chiar de ar fi să menționăm doar obscura
lucrare a lui D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român, care apare
la 1906, și asupra căreia vom reveni mai încolo). Celebre în epocă, sub
acest unghi de abordare a „psihologiei popoare¬lor", erau lucrările
unui Fouillée, (Schiță a unei psihologii a popoarelor europene), sau ale
unui Boutmy (Essai d'une psychologie politique du peuple anglais en
XlX-e siècle sau Eléments d'une psychologie politique du peuple
américaine), ale lui André Siegfried, La psychologie du peuple
française, Albert Rivand, La psychologie du peuple allemand, Paul
Hazard, La psychologie du peuple italien, Jaque Ancel, La psychologie
des peuples balkanique etc. Curios este că D. Gusti nu menționează
lucrarea lui D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român, deși atunci
când își publica el studiul, în 1937, cartea lui Drăghicescu apăruse
deja de două decenii. Este posibil să o fi ocolit dintr-un gest de
delicatețe față de un coleg român, care nu merita să fie invocat cu acea
parte a operei sale pe care apoi ar fi trebuit s-o așeze în seria mare
de opere definitorii pentru curentul diletantismului științific
european. De altminteri scrierea lui Drăghicescu a fost ignorată în
România, printr-un consens tacit, aproape unanim, al specialiștilor
serioși, încât o „relansare" a teoriei sale la aproape o sută de ani de
la apariție este în sine însuși un gest de regres epistemologic cu totul
și cu totul simptomatic la cei care au ajuns să se considere chemați a
dirija destinul științelor românești și chiar al culturii române acum Ia
finele mileniului.
|
Prof. univ. dr. Ilie Bădescu
|
|
Miercuri, 09 Martie 2016 21:06 |
|
Să
reținem așadar sentința pe care o punea Gusti acestor abordări, încă în
deceniul patru, deci acum 50 de ani (pentru a ne da seama de
anacronismul gestului actual): „Defectul acestor lucrări, preciza
sociologul român, este că generalizează fără temeiu trăsături care nu se
potrivesc poporului întreg, dar mai ales că fac o seamă de
caracterizări lipsite de orice dovezi..." (D. Drăghicescu, „Din
psihologia poporului român"). Pentru a înțelege despre ce este vorba și a
sesiza importanța decisivă a reorientării provocată de paradigma
gustiană a „științei națiunii", să zăbovim ilustrativ asupra lucrării,
de acum peste 90 de ani, a lui Drăghicescu. O facem și pentru că
sociologul durkheimist a avut intuiția unui demers ce merită totuși
examinat cu atenție. Ideea metodologică pare destul de interesantă,
modul utilizării metodei este profund discutabil. De aceea ni se pare
importantă o revenire asupra metodei pentru a evidenția partea ei
provocatoare, dar și marea eroare a demersului, și deci pentru a pune în
dreaptă lumină valoarea incontestabilă a demersului gustian vis-a-vis
de aceeași chestiune: a edifica o știință a națiunii. Care este
configurația metodei mai sus pomenite în scrierea lui Drăghicescu? Ea se
cuprinde într-un demers în doi pași meniți a mijloci caracterizarea
unui popor, pe toată lungimea istoriei sale și în toată raza lui
spațială, printr-o sumă de trăsături generice. Primul pas (moment) în
aplicarea metodei constă în demersul de fixare analitic-istorică a
acelor trăsături generale pe care Drăghicescu le consideră definitorii
pentru fondul etnic al românilor (elementele de fond ale „sufletului
etnic"). Al doilea pas în aplicarea metodei constă în determinarea
influențelor istorice care sunt socotite hotărâtoare în direcția
conservării și dezvoltării fondului (primar), ori, pur și simplu, în
direcția inducerii unor efecte corozive, de degradare a fondului etnic
(deci a fundamentelor sufletești ale unui popor). Recunoaștem revenirea
mult vulgarizată a metodei lui Drăghicescu în utilizările zilei la unii
eseiști și jurnaliști ai momentului actual, ceea ce face și mai actuală
și urgentă rediscutarea metodei.
Procedând
astfel, Drăghicescu localizează, mai întâi, fondul etnic al românilor
într-un set de trăsături generale definitorii pentru cele două mari
grupări etnice din care s-a „născut" poporul român: dacii și romanii.
Asupra acestui fond sufletesc au acționat, apreciază Drăghicescu,
influențele slave, ale populațiilor migra¬toare în genere, apoi cele
otomane, grecești și, în modernitate, influențele franceze. Rezultanta
compusă din trăsăturile de fond și din cele aduse de influențele
istoriei poate fi, în viziunea lui Drăghicescu, o valoare pozi¬tivă,
indicând o „creștere" și o „împlinire" psihologică a „fondului prim",
sau negativă, indicând o „scădere", o „degradare" a fondului primar.
Concluzia pe care o pune Drăghicescu la analiza lui este că românii, ca
popor rezultat din combinarea fondului daco-roman cu influențe istorice
(slave, otomane, grecești, franceze etc.) reprezintă o „manifestare
degradantă", degenerată, a „fondului etnic primar" (daco-roman). În
viziunea lui, istoria poporului român, și deci fenomenologia psihologiei
etnice românești, reprezintă o progresivă degenerare etnospirituală a
„mentalității" și a „caracteru¬lui" daco-roman. Ceea ce apare ca
„sinteză" înnoitoare în ordinea mani¬festărilor spirituale (folclorice
etc.) s-ar datora, în viziunea lui Drăghicescu, mai degrabă unor
influențe istorice (ca cele slave) decât încordărilor etnice proprii (de
substiat). Prin urmare, norma (criteriul și unitatea) de măsurare a
psihologiei unui popor, este, în viziunea sa, înapoi, nu în față (în
viitor). O atare normă este întrunită de setul de trăsături generale
care alcătuiesc mentalitatea și caracterul acelor grupuri etnice din
care se compune fondul (substratul) unui popor (în cazul românilor:
dacii și romanii). Dacii și romanii fondului etnic primar compun, într-o
atare oglindă, un fel de profil spectral, o entitate abstractă, o sumă
de trăsături generale plutind peste timp, un fel de imanență corodată de
influențe străine de ea.
Față
de „măsura" lor primordială, față de această imanență paradoxal
abstractă, românii, ne spune Drăghicescu, nu se afirmă în istorie ca o
nouă sinteză sufletească, datorată adică încordărilor proprii, cât, mai
degrabă, ca o manifestare daco-romană depotentată, ce-i pare a se
degrada tot mai mult pe măsură ce ne îndepărtăm de fondul etnospiritual
situat într-un timp care devine, astfel, un illud tempus al românilor
istorici. Drăghicescu nu spune nimic despre cele două expresii ale unei
sinteze spirituale de maximă originalitate și unicitate la scara acestui
popor și anume una dintre cele mai vii, mai suple limbi neoromanice,
limba română, și una dintre sintezele de incredibilă putere înlăuntrul
experienței creștine și anume ceea ce Mircea Eliade va numi „creștinism
cosmic sud-est european". Despre celelalte momente, în care se
ilustrează recurența unei unități perene care dă măsura prezenței
fondului etnospiritual românesc în istorie, Drăghicescu pare a nu fi
aflat nimic vădind o penibilă subcultură sau, cu termenul lui Motru, o
întreprindere pseudocultă. Ne dăm seama, iată, de ce cartea lui
Drăghicescu a exercitat o așa de mare atracție pentru acei
„intelectuali" români de astăzi, care nutresc un dispreț așa de
stăruitor față de poporul român (din motive care țin de psihologia
„elitelor" în istoria modernă a românilor, motive asupra cărora nu este
nici momentul și nici locul potrivit să zăbovim aici). Ne aflăm, iată,
în fața unui paradox. D. Drăghicescu admite, în premisa abordării sale,
că popoarele pot fi caracterizate prin acele mănunchiuri de trăsături în
care se exprimă „mentalitatea" și „caracterul" lor. Pe de altă parte,
în ciuda propriei sale premise, el conchide că, în cazul românilor,
influențele istorice au fost mai puternice decât fondul propriu, astfel
că, într-o atare lumină falsificatoare, putem vorbi cu mare greutate
despre o nouă sinteză sufletească. S-ar putea vorbi, în schimb,
consideră Drăghicescu, despre o degenerare a unei unități sufletești de
substrat în care s-a fixat sinteza elementelor daco-romane. Prin urmare,
ori admitem că poporul român este ceva nou, un întreg care este mai
mult decât suma părților constitutive (deci o împlinire, o de-săvârșire)
și atunci devine posibilă o știință a acestei noi unități, a acestui
lucru nou și deci diferit relativ de elementele din care a ieșit, ori,
dimpotrivă, conchidem că românii sunt expresia unei manifestări
degradate a fondului de elemente dacice și romane și atunci trebuie să
conchidem pe cale de consecință că știința acestui popor este o
imposibilitate căci e lipsită de obiect. Cel mult s-ar putea vorbi
despre o istorie a dacilor și a romanilor orientali la două mii de anii
de la ocuparea Daciei de către Traian.
Pentru
D. Drăghicescu sinteza numită limba română (care n-ar fi putut să apară
dacă românii ar fi o simplă degenerare a dacilor și a romanilor) rămâne
o chestiune obscură și, tot astfel, „creștinismul românesc" cu termenul
lui Simion Mehedinți, ori „cosmic" cu sintagma lui M. Eliade. Ca să nu
vezi sinteza limbii române, „creștinismul cosmic", „mioritismul" (în
sensul revelat de M. Eliade și de L. Blaga), ori „Bizanțul după Bizanț"
și statele creștine voievodale etc. (săvârșite de români ca factor de
mare putere spirituală al istoriei răsăritene) ni se pare a fi îndeajuns
de probator asupra infirmității și a diletantismului regretabil al
cărții lui D. Drăghicescu și deopotrivă ale me¬todei „psihologiei
popoarelor". După cum știm, tentația metodei lui Drăghicescu este
persistentă. Ea a condus uneori la înfundături dintre cele mai jalnice,
spre patologie (etalând o ciudată ideopatie, o maladie a fondului
ideatic al unui ins ori grup de indivizi) ca în acele scăpărări de
trivialități, imondicii și scabros, pe care le citim în texte recente
despre profilul spiritual al poporului român. Aceste înfundături arată
îndestulător câtă deșertăciune, cât diletantism și câtă mediocritate se
pot adăposti în utilizarea unui demers ca al lui Drăghicescu. Asemenea
eșecuri derivă din imanentismul demersului, adică din axioma că
popoarele sunt simple entități istorice, nu au nimic tainic în ființa
lor, și ca atare unitatea lor de măsură poate fi localizată în alte
entități tot istorice și ele, iar devenirea poporului se reduce la un
proces imanent, strict istoric. Prin urmare, într-o atare viziune, toată
zestrea spirituală a unui popor s-ar afla depozitată în entități
entoistorice, precum dacii și romanii, în cazul românilor. Ca și cum
înseși marile virtuți ale dacilor și romanilor s-ar fi ivit prin
generație spontanee pentru a fi sufocate apoi de influențe istorice
potrivnice în decursul secolelor și al mileniilor.
Elementul
transistoric, tainic, transcendent din ființa spirituală a oricărui
popor este cu totul obliterat. Dumnezeu nu există într-o atare viziune,
iar fondul spiritual al popoarelor n-ar avea nimic peren, ar fi lipsit
de latențe spirituale, asupra cărora potrivniciile vremurilor nu au nici
o putere, căci asemenea latențe sunt expresia unor „energii necreate", a
unor daruri și chemări tainice, reale în virtualitatea lor, oricât de
redusă ar fi actualizarea lor într-o vreme sau alta. Așa înțelegem
observația Pr. Arsenie Boca atunci când ne spune că destinul omului, și
deci al popoarelor, este „ascuns în Dumnezeu". Pe de altă parte,
demersul acesta care distinge între substratul spiritual, sufletesc al
popoarelor și adstratul influențelor istorice a primit utilizări
strălucitoare în alte demersuri, precum cele ale lui L. Blaga, V.
Pârvan, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Iorga, Mircea Vulcănescu, C. Noica, D.
Stăniloae, antropologi precum E. Bernea, Ion Ionică, Traian Herseni,
sociologi precum E. Sperantia, Tr. Brăileanu etc., lingviști precum Alf
Lombard, T. Capidan, G. Ivănescu, M.N. Russu etc. Dacă vei admite faptul
evident al caracterului transistoric, peren, cvasitainic al puterii
spiritului în raport cu potrivnicia istoriei nu vei aluneca în
nefericita ideopatie a minții triviale a intelectualului dezabuzat
care-și scuipă scârba de sine exact pe obrazul răbdător și încă
„înțelegător" al popoarelor. Vom părăsi aici referirile la prima
direcție de încadrare a scrierilor consacrate „studiului" popoarelor,
evocând cea de-a doua metodă care și-a făcut inaugurarea în raport cu
obiectivul realizării unei științe a națiunii. Aceasta, precizează D.
Gusti, „se apropie mai mult de știință și are mai multe putințe să ne
ducă la adevăr. Este metoda inductivă, care pleacă de la fapte, nu de la
impresii și duce la cercetări migăloase și prudente, în care se renunță
de bunăvoie la generalizările neîntemeiate" (ibidem). Dar, despre
aceasta, cu alt prilej.
|
|
Un
ciclu de instabilitate a popoarelor Orientului. Popoarele Orientului au
intrat într-un ciclu de instabilitate a cărei durată nu putem s-o
diagnosticăm pe deplin. Procesul acesta al ieșirii popoarelor din matca
lor, cu ciclicitățile sale insuficient cercetate, este mai amplu decât
pare la prima vedere, adică se desfășoară pe întinderea unei geografii
etno-spirituale care trece de raza peninsulară numită Europa. Fenomenul
răscolirii lăuntrice a popoarelor, urmat de roiri colective pe mari
întinderi, n-a fost cercetat la noi mai deloc, dar la vecinii noștri nu
lipsesc studiile aduse la zi. Putem anticipa intrarea într-un ciclu de
tulburări, o „eră a turbulențelor", cum a caracterizat-o P. Drucker, cu
mase demografice vânturate pe mari întinderi și o geografie mișcătoare,
cu revărsări de populații dinspre Orient spre Occident pe care nu le
poate nimeni stăvili. Pe acest fundal se prefigurează științe noi, de
tipul a ceea ce doi strategiști americani, Ph. Kotler și Caslione, au
denumit „știința haosului", Chaotics. Pe același fundal devine urgent să
ne reamintim deopotrivă de tradiția cercetărilor dedicate acelor nuclee
de stabilitate demo-teritoriale numite popoare, cercetări de la care am
moștenit paradigme de maximă însemnătate, precum este și celebra
„știință și pedagogie a națiunii" datorată cunoscutului fondator de
școală sociologică, D. Gusti. Vremurile de azi ne-au găsit dezarmați
gnoseologic în ambele privințe. Ne lipsește o cercetare serioasă la zi a
nucleului de stabilitate etno-demografică de la Carpați și de la
Dunărea de Jos, numit popor român. Ne lipsesc, însă, și studiile
serioase asupra ciclului de instabilitate în care au intrat popoarele
Orientului Apropiat și deopotrivă ale Sud-Estului european, unde
segmentul de populație smuls din trunchiul stabil de valul migrațiilor
atinge proporții de 20%.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu