Istoricul Ioan-Aurel Pop despre apelul celor 84 de academicieni

• Știri

by N. Popescu - 15 Feb 2017

0 354

Warning: Creating default object from empty value in /home/foaienat/public_html/wp-content/plugins/linklaunder-seo-plugin/nusoap.php on line 75

Apelul celor 84 de academicieni a stârnit multe polemici. Din acest motiv, platforma Scena9, i-a contact pe unii dintre semntari pentru a le pune unele întrebări. Rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj și academicianul Ioan-Aurel Pop, unul dintre inițiatorii acestui apel, a oferit următoarele răspunsuri.

De ce ați considerat necesară inițierea unui astfel de apel în acest moment?

Ion-Aurel Pop: Vă rog să plecați de la premisa că sunt și eu un om, un cetățean al acestei țări, îngrijorat de soarta ei. Trăiesc sincer acest sentiment, deși el nu trebuia, poate, făcut public.

De ce acum? E bună întrebarea, fiindcă proiectul este mai vechi. Dar este ușor retorică! Nu vi se pare deloc că acum avem nevoie de pace, de armonie și de unitate? În același timp, vă reamintesc că Academia Română (AR), din timp în timp, a luat astfel de poziții în societatea noastră. Dar cine să mai țină minte, din moment ce instituția supremă de consacrare a valorilor intelectuale din țară, creată acum peste 150 de ani, este bagatelizată, blamată, etichetată și disprețuită? Acum ne gândim insistent – unii dintre noi – la anul 2018, la „ora astrală” de atunci, la marile acte de-atunci și nu suntem pregătiți s-o facem. Ba, cei care vorbim despre asta suntem catalogați drept „naționaliști” incurabili și „comuniști” mascați. Ne-am cucerit cu greu dreptul de a avea opinii politice diferite, dar nu știm întotdeauna să operăm cu acest drept. Avem instituții democratice care întră în coliziune, când ar trebui să practice coabitarea. Nu respectăm separația puterilor și legiferăm când ar trebui să aplicăm legislația în vigoare și să lăsăm parlamentul să legifereze etc. Ne dizolvăm, rușinați, identitatea, specificul național și nu mai știm/ nu mai vrem să ne prezentăm în lume ca români. Ne punem cenușă în cap, ne autoflagelăm, ne ironizăm permanent, ca într-o zeflemea infinită, pe care nu o mai gustăm nici noi. Ne bănuim unii pe alții de comploturi, de mașinațiuni, de preocupări oculte. Ne luăm lumea în cap, lăsând acasă, de izbeliște, părinți, copii, chiar și pământuri nelucrate, dar mai ales multă sărăcie … După cum bine știți, aproape toată mass media a vorbit în aceste zile de „sfâșierea țării”, de „falia din societate”, de „două Românii” etc. Nu credeți că ar fi momentul să ne autoexaminăm și să construim ceva bun împreună? Firește, ne vom certa din nou, deoarece acesta este mersul firii, dar sunt momente în care e nevoie de înțelegere. Dacă vrem să facem o caricatură din ideea de România – pusă în pagina istoriei de generația anului 1918 – atunci e bine să continuăm așa, fiindcă suntem pe drumul cel bun! Dacă însă mai credem că „locul românilor este în România” – cum se spunea pe vremea comunismului la Radio Europa Liberă – atunci se cuvine să avem cu toții grijă de acest loc! Este greu, natural, dar este vital să facem ceva spre coeziune și armonie.

Credeți că există amenințări la adresa identității naționale, a suveranității și a unității României? Care ar fi acelea?

I.-A. P.: Ele există și au existat mereu! Acum, chestiunea pare să fie mai acută. Azi nici marile puteri nu mai sunt în deplină siguranță din acest punct de vedere. Dar țările mici și mijlocii au fost mereu pândite de vecini și de alții. Egalitatea între state pe arena internațională este o idee, o lozincă, un principiu trecut în documente, dar nu o realitate. Aici, în sud-estul Europei am fost mereu agresați de imperii și regate mari, dar și de noi înșine. István Bibó – un analist ungur, protagonist al Revoluției din 1956 – are un studiu emblematic, numit „Mizeria micilor state est-europene”, în care disecă prin metode „chirurgicale” realitatea și mentalitatea publică despre această realitate din regiunea noastră. Agresați mereu din toate părțile, am vrut cu toții să fim mari: Ungaria Mare, Bulgaria Mare, Serbia Mare, România Mare, Polonia Mare, Grecia Mare etc. Dar de unde atâta „mărime”, din moment ce suprafața pământului este limitată! Am făcut state naționale – după exemplul statelor civilizate din Occident (Franța, Anglia, Spania, Italia, Germania, care, deși federală, cuprinde/ cuprindea doar germani) – și ne-am trezit că oamenii, comunitățile nu se pliază după granițe, că rămân grupuri de unguri în România, de români în Serbia, de greci în Turcia, de bulgari în fosta Iugoslavie etc. Să ne înțelegem bine: obsesia identității ne vine ca model din Occident, acolo s-au făcut primele omogenizări pe criterii etnice, acolo s-au exprimat primele uri naționale, acolo s-au făcut primele discriminări etnice și religioase (vedeți războaiele naționale și pe cele confesionale din istorie), acolo s-au construit primele națiuni ca forme de coeziune de grup! Am sperat să scăpăm cumva de această obsesie a identităților intrând în lumea euro-atlantică, în UE mai ales. Și ce am constatat? Că UE tinde să se destrame pe criterii naționale, de egoism național, că olandezii și francezii nu doresc o constituție a Europei, că englezii îi vor afară pe străini, începând cu „instalatorul polonez”, că cehii și ungurii se închid în sine, că, după Brexit, străinii sunt vânați pe străzile din Londra sau Manchester etc. Firește, eu exagerez aici, în vârtejul argumentației, dar esența rămâne. Ca să avem siguranță îi aducem pe americani la noi și ne amenință rușii! Acum rușii și americanii par să-și dea mâna! Ce ne așteaptă? Autonomiile pe criterii etnice ajung la ordinea zilei în România, când Constituția interzice astfel de creații etc. Ne tăiem pădurile, ne risipim resursele subsolului, ne poluăm atmosfera, apele, pământul, într-o veselie! Tot mai mulți președinți de state amenință zona noastră direct ori voalat și tot mai mulți mizează pe mesaje populiste și naționaliste. Circulă pe internet fel de fel de scenarii care – cu siguranță, unele – intoxică populația cu variate știri apocaliptice despre soarta României, vândută la mezat, pe cale de a fi destrămată, cucerită indirect, dirijată de forțe oculte etc. Ce să creadă omul de rând din toate astea, decât să-și ia lumea în cap! Oare nu ar trebui, de aceea, să mai stăm și strâmb și să cugetăm drept? Oare un pic de luciditate ne-ar fi de prisos? Dacă nu învățăm să pornim și de la principiul bunei credințe, dacă ne bănuim numai de rele, dacă ne declarăm sus și tare democrați, dar respingem de plano părerea celuilalt, dacă ne etichetăm fără să ne cunoaștem, unde vom ajunge? În niciun caz la înțelegere și la dialog!

Dat fiind că UBB a fost printre extrem de puținele universități din România care s-a pronunțat public în ceea ce privește mișcările cetățenești recente și protestele anti-corupție, poate părea oarecum paradoxal că sunteți, de asemenea, și inițiator al acestui apel. Spun acest lucru deoarece, în urma protestelor, numeroase voci din rândul politicienilor împotriva cărora se protestează acuză protestatarii de „dezbinare” și atac la adresa unității naționale. Cum se leagă aceste două luări de poziție?

I.-A. P.: Paradoxul este doar aparent! Eu și mulți dintre colegii mei și dintre studenți am văzut și vedem protestele recente ca pe un necesar, chiar indispensabil semnal de alarmă pentru intrarea în normalitate, pentru guvernare transparentă, pentru legiferare în acord cu Constituția, cu democrația, pentru dialog social, pentru funcționarea normală a instituțiilor statului și, mai ales, pentru eradicarea, pedepsirea sau, măcar, în această fază, limitarea drastică a corupției. Înțelegem că acest lucru nu s-a putut face altfel, la noi, decât prin demonstrațiile a sute de mii de oameni în marile orașe, demonstrații pe care tinerii le-au făcut într-o manieră admirabilă. Dacă însă societatea românească era sănătoasă și solidă din punct de vedere democratic, dacă națiunea era stabilă sub aspect identitar, dacă exista o conștiință civică a responsabilității față de comunitate, de țară, de România, nu ar fi fost neapărat nevoie de consumarea acestor imense energii. Pe de altă parte, faptul că demonstrațiile românilor i-au trezit pe guvernanți, măcar într-o oarecare măsură, la realitate arată că poporul român nu mai este o masă de manevră! Am văzut comentarii admirative ale unor agenții de presă internaționale și televiziuni, postări pe bloguri, în care se spunea: „Bravo, români!” sau „Am avea și noi nevoie să ne trezim, ca românii!” sau „Cu așa opinie publică activă, România poate da lecții!” etc. Strada, de regulă, rezolvă problemele capitale ale unei națiuni în momente de cumpănă. Fiindcă tot ne gândim la Unire, vreau să vă reamintesc că alegerea și la București a lui Alexandru Ioan Cuza, la 24 ianuarie 1859 (după ce devenise domn la Iași, în 5 ianuarie 1859), s-a făcut sub presiunea a circa 40 000 de oameni care înconjuraseră Dealul Mitropoliei și care aveau în suflete idealurile revoluționare de la 1848. Membrii Adunării Elective a Țării Românești s-au temut de înverșunarea poporului, care a decis atunci soarta țării! Franța modernă s-a construit pe baricadele ridicate de popor la Paris. Și totuși, ca să reușească marile întreprinderi ale unui popor e nevoie și de elite conștiente, instruite și dăruite. Poporul, fără elite bune, poate lesne rătăci și el, precum se compromit și elitele dacă nu respectă voia poporului. Este aici o simbioză greu de realizat, dar trebuie să tindem spre ea.

La 27 martie 2018, vom sărbători, cu bucurie și cu durere în același timp, 100 de ani la unirea Basarabiei cu Regatul României. Mulți vor contesta dreptul nostru de a face asta: ba că nu dă bine, ba că este naționalism, ba că atentăm la independența sfântă a Republicii Moldova, ba că ne ridicăm contra marii puteri de la Răsărit etc.! Iar unii dintre cei care cârtesc deja sunt chiar compatrioți de-ai noștri, cetățeni și etnici români. Evident, Țara Românească nu mai este, în multe privințe, cum era în decembrie 1918. S-a schimbat mult! Dar românii, așa, chinuiți de istorie și de ei înșiși cum au fost (mai ales în cele mai bine de patru decenii de regim comunist), sunt încă cel mai numeros popor din sud-estul Europei și au a șasea țară ca mărime și număr al populației din UE. Din această UE dezorientată, trunchiată și amenințată! Nu știu cum se întâmplă că ajungem în „cluburi selecte” la spartul târgului, când acestea și-au trăit traiul! Totuși, oare nu ar fi bine să construim în continuare, să muncim fiecare acolo unde știm mai bine, după pregătire și dexterități, să filosofăm în vreme ce muncim și nu în vreme ce nu producem nimic… Ne risipim zilnic în jalnice dispute. Dacă facem un apel, suntem întrebați de ce îl facem, dacă nu îl facem suntem acuzați de pasivitate … Văd cu tristețe AR luată în răspăr, fiindcă ar fi formată din „bătrâni ramoliți”, care ar fi „vechi comuniști” etc. Unii chiar ne întreabă cum și de ce am îndrăznit să trăim sub comunism, ca și cum ne-am fi ales noi epoca în care să ne naștem! Un student de-al meu a vrut să știe cum de predau paleografie latină și latină medievală, cum de vorbesc, predau și scriu în franceză, engleză, italiană etc. dacă am studiat sub comuniști, că doar aceștia erau troglodiți! Erau, firește, mulți dintre ei, dar nu eram cu toții, nu eram noi! Noi am avut profesori la Cluj dintre cei mai mari și mai buni sub comunism, cu studii interbelice în Franța, Germania și Italia, cu doctorate la Paris, la Berlin, la Roma, care ne-au învățat valorile culturii universale și ne-au deschis orizonturile spre Occident. De la vârsta de 11 ani, la școală, sub comunism, am învățat franceză, apoi engleză și literaturile adiacente acestor limbi. În studenție, am deprins cum să descifrez izvoarele grecești și latinești. Ca să ajungă în Academie, savanții de azi s-au străduit să studieze zeci de ani și au obținut rezultate extraordinare. Cum să scrii – sub masca anonimatului – injurii la adresa lor, invective josnice, în limbaj agramat și să-i învinovățești că sunt „bătrâni” și „comuniști”? Mai mult, există „anonimi” care nu au publicat un rând în viața lor, care nu au făcut vreo cercetare serioasă și nu au la activ nicio descoperire și care îi declară pe academicieni „proști”, „fără valoare” etc. Oare după ce criterii apreciază asta? Așa cum este nevoie de tineri în societate, este nevoie și de bătrâni. AR, de peste un secol și jumătate, se află în serviciul națiunii și s-a creat ca să cultive, să normeze și să ocrotească limba română și istoria națională, ca mărci identitare. Academia a cuprins, încă din 1866-1867, savanți din toate provinciile românești, cultivând unitatea națională înainte de a exista România ca realitate politică! Este clar că nici în AR (și nici măcar în cea franceză!) nu au intrat numai genii! Așa este datul firii! Este drept că Academia a fost politizată sub comunism, dar așa a fost în toate „țările frățești”, după exemplul „marelui vecin de la Răsărit”, care ne-a adus comunismul pe tancuri. Academia a și suferit, și-a văzut membrii excluși, închiși, uciși la Canal și la Sighet. Din 1974, Academia nu a mai avut voie să primească membri, fiindcă regimul voia s-o suprime fizic. Și totuși, Academia a rămas! Prin lege, Academia este forul suprem de consacrare și de cercetare a valorilor intelectuale din România și se ocupă, în continuare, de știința, cultura, arta acestei națiuni. Este, prin natura sa, o instituție conservatoare, adică un garant al valorilor consacrate și verificate, un păstrător al tradiției. Așa sunt academiile din toată lumea și, din păcate, nu le-am inventat noi, românii, astfel.

Firește, Academia noastră poate să fie și distrusă, chiar acum, în democrație, dar națiunea nu ar avea de câștigat decât niște sicrie în plus, pline de oameni bătrâni! Până la proba contrarie, AR și-a câștigat prin împlinirile sale, dreptul istoric de a veghea la binele acestei națiuni și de a face, din când în când, apeluri la unitate, identitate, demnitate, dialog și înțelepciune. Aceste apeluri au cuvânt să fie și „patetice”, și „prăfuite” (doar vin din tradiție!), și chiar „tocite” de prea multă folosire. Se poate ca aceste apeluri să nu schimbe lumea în bine, dar, în niciun caz nu fac rău. Ele ne pot aminti, totuși, măcar un vechi proverb uitat: „Cine nu are bătrâni să-și cumpere!”. Ei, acești „bătrâni”, pot însă să și tacă și să-și doarmă înainte de vreme somnul de veci, numai că „somnul rațiunii naște monștri”.

Academia este pe aceleași coordonate cu Universitatea, prima vine cu experiența, a doua cu forța tinereții, îndreptate ambele spre binele comunității. (Sursa: Scena 9)

(Visited 106 times, 1 visits today)