„Trebuie odată ca
poporul românesc să-nţeleagă cum că, totdeauna, omul are ceva,
omul care are ce pierde, fie nume istoric, fie avere, fie razimul
moral al unei mari inteligenţe sau a unei mari culturi, numai acela
cumpăneşte când face legi, judecă cu precauţiune şi nu are
interes de a sta neapărat la putere, numai şi numai pentru a se
hrăni din buget”
M. Eminescu, Nu
suntem dispuşi a reveni, Timpul, 30 septembrie 1878
Cum repetitio mater
memoriae est, repet: intenţia de a de-construi, ca să
nu spun de a demola etnicul, ca şi cultura noastră, e de sorginte
proletcultistă. Dovezi, cu duiumul: torţionari cunoscuţi (sau încă
nu) sunt condamnaţi (sau încă nu) ca zeloşi executanţi ai
crimelor dirijate de la Kremlin, nu şi cei care le-au ordonat. Şi
pentru că ororile dictaturii proletare nu sunt prescrise, i-am
aşteptat răbduriu pe torţionari să se hrănească din pensii
nesimţite, în timp ce foştii deţinuţi politici au făcut foame,
cum au mai făcut; să sfârşească nederanjaţi în paturi
confortabile. Îl parafrazez pe etnosof, făcând apel la tiparul de
gândire ţărănesc, etichetat vetust, perimat, inactual: „Nici
salcia pom, nici torţionarul om”. Vişinescu deţine doi avocaţi,
n-are nevoie să fie prezent în săli de judecată; cei torţionaţi,
de el, bătrâni şi bolnavi, stau cu ceasurile prin tribunale:
„Dreptate, ochii plânşi vor să te vadă!”. Martorul principal
al acuzării a şi murit.
Am îngropat comunismul?
Simbolic, poate; în fapt, doar „la jumate”. Veteranul Brucan,
ins cu vocaţia răului, care ceruse, în „Scânteia” anului
1947, moartea lui Maniu şi Coposu („osânda”, vorba lui
preferată, s-a abătut peste „capii PNŢ învechiţi în rele”,
aşa cum a dorit slujitorul Anei Pauker) s-a vrut (şi a fost)
înlocuitorul lui Ceauşescu, deşi, pentru faptele sale de arme
staliniste, un proces real, nu tismănizat, al comunismului l-ar fi
condamnat pe viaţă la temniţă. Cu contribuţie brucană, elita
ţării a fost masacrată. A intrat în cele peste 300 de închisori
şi-n lagăre de exterminare, neîndestulătoare pentru nealiniaţii
dogmei, care trebuiau puşcărizaţi. Un vertical nevăitareţ, l-am
numit pe Vladimir Streinu, vorbea, eufemistic, despre „accidente de
libertate”. Or, noi îi datorăm profetologului directivarea
postceauşistă. Gaura din steag a fost gaura în avuţia ţării: în
economie, dar şi în avuţia primară: istoria românilor.
Paralel cu atacurile la
imaginea etnică, în scopul de a ne simţi ruşinaţi de ţară şi
de neam, aflăm că leninismul a fost romantic, iar proletcultismul
nici mai mult nici mai puţin decât… avangardist! Comuniştii
ruşi, organizaţi în Partidul Comunist din Rusia, fac treabă la
centrul lor din Penza privind reabilitarea lui Stalin: „Am deschis
centrul pentru a slăvi numele lui Stalin, după decenii de
calomnie”, zice liderul lor. 2016 a fost declarat „Anul Stalin”.
Ţarului roşu i-ar datora ruşii „biruinţa în al 2-lea Război
Mondial”, „măreţia URSS”, protecţia socială desăvârşită,
ştiinţa cea mai mare, cultura cea mai adevărată. Noroc că în
anii ’50, marii scriitori ruşi, Tolstoi şi Dostoievski şi Cehov,
erau indexaţi în biblioteci ca sovietici, de i-am putut citi; o
reminiscenţă a acestui fapt, de tot hazul: Dimitrie Cantemir, după
Dicţionarul literaturii române al Institutului „A.
Philippide”, a murit în… URSS. Închid paranteza.
Revenind la tătucul
popoarelor, ce contează execuţia a zeci de milioane, acolo? Cât
despre români, ar fi fost nimica toată să-i încarce pe toţi în
bou-vagoane, să-i ducă-n Siberia şi să colonizeze ţara. În
Basarabia, colonizarea a şi reuşit. Aşa că Stalin trebuie scos
personaj pozitiv în Rusia lui Putin, iar Horty, în Ungaria. Noi,
dimpotrivă: dărâmăm bustul lui Antonescu din curtea unei
biserici, darămite din gara pietreană, unde a ordonat trecerea
Prutului, în războiul antisovietic. Ceea ce poate fi prilej de haz
ieftin în „Academia Caţavencu”: „Vă ordon sugeţi Prutul!”.
Şi Ion e tot mort fără mormânt, cu toate că Shimon Peres a
mulţumit României pentru salvarea a 400.000 de evrei; nu i-a salvat
statul Mareşalului, refuzând să-i trimită în lagăre naziste?
Secuii pot intona imnul
Ţinutului Secuiesc; românii nu. CNA-ul nu vrea imn în televiziuni.
În alte cuvinte, secesionism da, unire, nu! Iar etnicismul e cu plus
pentru cel unguresc şi cu minus pentru cel românesc, ba chiar e
slăvit comportamentul antinaţional.
În dreptul roman,
salvarea patriei (Salus patriae, suprema lex est) era
legea supremă. Nouă nu ne pasă de Eroul Necunoscut, susţinem
chiar că tinerii au dreptul să nu-şi cunoască istoria. Aşa
că, din ignoranţă, suspină după regim comunist. Şi mai observ
că tinerimii de stânga, în creştere, îi place să scrie comunist
cu k şi doi m, fără a şti de „Kommunist”, revista din URSS,
ani cincizeci.
Am fi mai fericiţi fără
memorie, ne bazăm pe memoria celor care îngroapă? Şi cum să nu
vrea uitare preşedintele Iliescu? Doar îi epura din facultăţi pe
fiii celor socotiţi duşmani ai poporului şi ai democraţiei
populare. Asta făcea şi Ileana Vrancea, alias Heda Katz, devotată
cauzei de a epura studenţi „reacţionari”. Reacţionar
vine de la reacţie, acţiunea cerând reacţiune. Şi-i din
aceeaşi familie de cuvinte cu reactiv.
Vârful terorii şi
ororii comuniste, al sadismului, cumplitul Experiment Piteşti,
lipseşte din cartea lui Vladimir Tismăneanu, ajunsă la ediţia nr.
3 şi intitulată Arheologia terorii. Iar raportor prim în
procesul comunismului a fost Tismăneanu, nu Goma, cel mai dign
anticomunist. Dacă nu vă place cuvântul anticomunist, folosesc
altul: necomunist.
Nu, nu putem fi iertători
şi neresentimentari cu călăii, cum cere Sandra Pralong, acum
consilieră prezidenţială pentru problemele diasporei. Doamna a
găsit alt vehicul: nu tancul bunicului, revenit din URSS cu divizia
trădătoare, ci al monedei Soros. De reţinut: manualele alternative
de istorie au fost, spune presa, iniţiativă Soros. La Facultatea de
Istorie se predă oare disciplina Martiriologie? Se vorbeşte
tinerilor despre alţi tineri care s-au jertfit în lupta cu
dictatura anticreştină şi antidemocratică? Un grup de elevi din
Turnu Severin a fost supus Experimentului Piteşti pentru că
strânseseră ceva bani ca s-o ajute pe soţia profesorului lor,
arestat.
Unde sunt monumentele
martirilor, monumentele memoriei? Un genocid s-a produs contra
moţilor din Apuseni, care luptau în munţi contra colectivizării.
Şi-au apărat cu viaţa cureaua de pământ. Iar foştii agitpropi
de serviciu (şi în servicii) se arată gata să vorbească despre
tehnica neputinţei la români, despre laşitate la români.
Luptătorii din munţi? Moşu Ogoranu? A, ei au fost fazcişti”, în
pronunţia prim-secretarului de Iaşi.
Ce facem? Îi socotim în
continuare pe Mircea Vulcănescu, pe Vintilă Horia, pe N. Bălan
(1882-1955) mitropolitul Ardealului „criminali de război”.
Ultimul a fost în anii grei ’41-’44, mitropolit al Odessei. L-a
scăpat de glonţ rabinul şef Alexandru Şafran cu argumentul că
salvase mii de evrei de la deportare. Pe profesorul Gheorghe
Alexianu, guvernatorul Transnistriei, nu l-a salvat nimeni. Fiul său,
Şerban Alexianu, a auzit împuşcătura. Citez după discursul
rostit la redeschiderea Universităţii din Odessa, 7 dec. 1941:
„Fiţi corecţi şi buni, fiţi credincioşi, iubiţi oamenii,
credeţi în dreptate şi adevăr (…) Lucraţi cu îndârjire, cu
înţelegerea greutăţilor de acum, nu uitaţi că astăzi aici s-au
deschis uşile acestei universităţi pentru voi. Cu dorinţă,
credinţă, disciplină şi înţelegere, veţi putea creşte şi
progresa moral şi intelectual”. Par cuvintele unui „criminal de
război”? Fiul său nu are drept la tăcere: „cu cât trec anii,
cu atât mi se pare nedreptatea mai teribilă şi mai de neiertat”
(File din viaţa tatălui meu, ed. Chişinău, 2007). Când a
căzut, în 1946, cu grupul Mareşalului, Mihai Antonescu a mai
apucat să-şi arunce, cu un gest larg, pălăria în faţa morţii.
Urma dictatura şepcii proletare, a „lumpen-intelectualilor”,
spre a le spune ca Horia Stamatu.
În momentul de faţă
mergem pe sârma legii 217, liberticida lege promulgată în regim de
urgenţă. Va fi închis oare Centrul Sighet (Elie Wiesel n-a vrut
să-l viziteze), vor fi indexate colecţiile „Analele Sighet”,
„Biblioteca Sighet”, „Ora de istorie”, „Comemorări”? Se
vor pune lacăte fără chei la documente? Nu se va mai scrie despre
Lăteşti-Bărăgan, pentru că acolo a fost deportată Maria
Antonescu? N-am mai avea voie, după criteriile lui Alexandru
Florian, să numim străzi Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Vintilă
Horia, Petre Ţuţea… Bine că Petre Roman a fost scos la vopsea de
liberali.
Scenariul cu Valeriu
Gherghel, „sfântul închisorilor” după Steinhardt, propus
cetăţean de onoare al oraşului Tg. Ocna, s-a repetat cu Vintilă
Horia: i s-a retras titlul de cetăţean de onoare al oraşului
Segarcea. Deh, „criminal de război”. Întreb: oare ce crime de
război a comis Vintilă Horia? Sau a devenit Institutul „Elie
Wiesel” un Tribunal al poporului? Acela care l-a condamnat, în 21
februarie ’46, pentru că a afirmat că au fost evrei basarabeni
care au asasinat ofiţeri români în „săptămâna roşie”, cum
o numeşte Goma. N-a fost aşa?
Cu chiu cu vai, în
Timişoara, s-a păstrat strada Petre Ţuţea. A făcut închisoare
politică 13 ani, între 1948-1954 şi 1956-1964; a considerat până
la sfârşit comunismul „crimă continuă”. Îl citez: „La
comunişti, dacă nu eşti cu ei, atunci eşti legionar”. S-ar
putea ca, aplicându-se nesăbuit Legea anti-legionară, să fie rasă
plăcuţa cu numele unei valori naţionale: „un Socrate român”.
Ion Lazu mi-a scris că placa memorială pusă de el pe blocul unde a
locuit Nichifor Crainic a dispărut deja. Şi nici măcar n-a fost
legionar Crainic, dimpotrivă.
Îi scoatem din cartea
culturii noastre pe Eliade, pe Cioran, pe Noica? Ce modele? Mircea
Mihăieş a dat verdict în „România literară” că Eliade,
Cioran, Noica „nu pot, fireşte constitui modele de onorabilitate
ideologică”. Superb acest fireşte.
Noica e acuzat că a fost
căpitanul, guru al Gărzii, ca apoi să devină „ideolog al
naţional-socialismului”. În opinia mea, adevăratul patriotism
nu-i socialist, cum nici naţiunea n-a fost socialistă. Cât despre
patrioticii poeţi ceauşişti de pagină întâi, ei au făcut un
deserviciu enorm conştiinţei etnice, virusând-o, intoxicând-o
propagandistic.
Urmărind atent cursul
istoriei, se vede limpede cum internaţionalismul proletar şi-a pus
masca globalizării în ritm forţat. Ni se tot spune că nu mai
există soluţii naţionale, ci transnaţionale. Probă că ideea
Europei post-naţionale este susţinută în Parlamentul european de
comunistul italian Spinelli, iar Europa fără graniţe sau cu
graniţe moi aduce a internaţională capitalistă; altă
îndoctrinare, după ce URSS era steaua roşie călăuzitoare în
întunericul imperialist. Nu clasele sociale, conform luptei de
clasă, sunt acum departajate, ci popoarele barbare care vor
independenţă statală. Vrei stat puternic? Eşti anti-european!
Satul global ar fi formula justă (just şi injust
sunt termeni luaţi din dicţionarul dictaturii proletare), nu
poporul-naţiune, considerat invenţie rea. Cât despre patriotism, e
acceptat local (HarCov), nu la nivel de ţară. „Mantra”
protocronistă a profesorului Edgar Papu, cum i s-a spus în
zeflemea, e mai blamată decât zvastica; la fel, estimea
noastră, ca să apelez la formula lui Noica.
Amorţiţi etic şi
etnic, amnezici privind propria noastră istorie, politicienilor
decăzuţi din calitatea de om cu răspundere în folosul cetăţii
nu le pasă de aşezarea steagului în bernă, de ziua naţională;
de 24 ian. a.c., la Sfântu Gheorghe flutura steag negru pe primărie,
lângă tricolor. Iar astfel de fapte se petrec perseverent şi „la
vedere”. Nu se sancţionează, cum ar trebui, terfelirea steagului
României, ba chiar se tolerează. Ce-i mai de preţ decât steagul?
Nu degeaba se spune: a închinat steagul, atunci când moare
cineva. Nu ne pasă de simbolurile identităţii, de vreme ce
drapelul de luptă al unei legiuni a lui Avram Iancu e scos la
licitaţie recent, pentru 5.000 de euro, nici cât o şpagă modestă.
Ca-n timpuri
proletcultiste, se operează cele mai nedrepte eliminări din marea
carte a culturii. O constelaţie de nume a fost contestată de
INSHR-EW. În lista de „personalităţi controversate” (e formula
lui Alexandru Florian) sunt, după presă: Eliade, Cioran, Nae
Ionescu, Mircea Vulcănescu, Noica, Steinhardt, Ion Barbu. Arghezi,
Ţuţea, Crainic, Gyr, Justin Pârvu, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc…
Şi Blaga. Luat din nou la refec, aşa cum o făcea Paul Cornea (în
articolul Titu Maiorescu şi paşoptismul, „Viaţa
românească”, nr. 8 şi 9, ’63), când Liviu Rusu încerca
reconsiderarea:
„Există, scria
medaliatul recent, o familie socialistă, în care Titu Maiorescu nu
poate fi membru, iar articolul lui Liviu Rusu este o regretabilă
recrudescenţă a spiritului maiorescian”. Acum, se spun vrute şi
nevrute în legătură cu presupusa cauză a morţii lui Eminescu:
acelaşi Maiorescu.
Radu Voncu are dreptate
când afirmă că nu s-a ales la întâmplare Uniunea Scriitorilor de
dincolo de Prut pentru un atentat cu bombă (fals sau real?), dat
fiind că USM „a jucat rolul central în mişcarea de renaştere
naţională” din anii optzeci. Dincoace de Prut, unde tema
identităţii naţionale a ajuns una incorect politică, Eliade,
Blaga, Stăniloae, Anton Golopenţia, Ernest Bernea, Tiberiu
Brăileanu, Ion Petrovici sunt minimalizaţi cu sistemă. De ce?
Pentru că sunt „stâlpi ai nădejdilor noastre”, ca să-l citez
pe C.D. Zeletin?
Din Timişoara, a
dispărut un nume de bulevard: Vasile Pârvan. Şi câţi răzgândaci,
suferind de Alzheimer politic, nu vor să rescrie istoria, să
instituie alte interdicţii, alte tabu-uri. Mihai Roller, ajuns
academician în Republica Populară Română, „binecuvânta”
numirile şi excluderile: filologul Gavrilă Marcusohn în loc de
Gh.I. Brătianu, avocatul Marcu Onescu în loc de P.P. Panaitescu,
profesoara de franceză Charlotte Krakuner şi arhitectul Aronovici,
în loc de Giureşti. Toţi, „specialişti” şi coautori ai
manualului de istorie. Iar rolerii s-au multiplicat, sediul fiind
activul Institut „Wiesel”.
Ce să facem? Putem opta:
stăm liniştiţi pe locurile noastre, cum îndemna Ceauşescu de la
tribună sau urmăm soluţia Dan Puric, în planul educaţiei: Un
Mărăşeşti familial. Pe aici nu se trece! În alte cuvinte, ca
şcoala să fie şcoală, să-i facem pe elevi conştienţi de
identitatea lor, să nu mai considere că-i pedeapsă a fi român. Să
nu le prezentăm istoria ca ficţiune ieftină, ci aşa cum a fost.
Altfel, Unirea va fi „muzeu pângărit”, rezistenţa
anticomunistă (şi cea din munţi, şi cea prin cultură) va fi
continuu negată. Iar aplicarea nesocotită, ca să nu spun tiranică,
a Legii 217 va deschide uşa altor şi altor „accidente de
libertate”.
În locul statuii lui
Lenin, sculptorul Mihai Buculei, fiu de deţinut politic, a proiectat
şi înălţat monumentul Aripi, al rezistenţei
anticomuniste. Va protesta INSHR-EW, propunând tăierea aripii
drepte?
24 ian. 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu