 |
 |
 |
| Duminică, 28 Februarie 2016 19:40 |
 De ce îl atacă Alexandru Florian pe Mircea Vulcănescu şi rezistenţa armată din munţi, chipurile, fascistă
Fondatorul
„Memoriei", prozatorul Banu Rădulescu, fost deţinut politic, tipărea
revista în 10.000 de exemplare. Câte tipăreşte acum distinsa hispanistă
Micaela Ghiţescu? Eugeniei Vodă îi mărturisea, cu mâhnire, la
Profesioniştii: „«Memoria» nu se caută, nu se cumpără". Dar de vândut se
vinde dacă sunt (şi umbre) şterse cu sistemă sau ignorate, dacă este
uitat ori negat martirajul din închisorile politice. Când e vorba de
luptătorii din munţi, evităm cuvântul masacru, ba chiar ni se spune
despre combatanţi că erau „deloc democraţi şi deloc admirabili", de
parcă s-ar vorbi în numele Lazărilor de la Rusca[1].
Ideea de rezistenţă românească la tăvălugul bolşevic nu place multora.
De ce or fi atât de porniţi reprezentanţii Institutului Naţional pentru
Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel" pe rezistenţa armată
din munţi, chipurile fascistă? Ca să iasă imaginea românilor fără onoare
şi demnitate de sine, fără personalităţi-simbol? După Raportul Helsinki
(1992), 4 milioane de români au fost ucişi, între '45 şi '89, în
temniţe, în lagăre, la Canalul Morţii, dar se preferă să se vorbească de
inconştienţă şi de laşitate în acceptarea doctrinei
leninist-staliniste; prorocii de ultimă oră (pe urmele profeţilor de tip
Brucan) prevăd declinul ţării până la moartea statului. Pacostea de
ţară, unde reperele normalităţii au dispărut. Dar cine le-a spulberat
oare? Nu propagandiştii comunişti, transplantaţi din U.R.S.S. cu misie,
nu activiştii băştinaşi, gata să îndeplinească sarcinile cu abnegaţie,
fără a precupeţi (spus în limbajul iepocii) vreun efort? Mai şi ies, cei
care au mai rămas, în prim-planul revistelor şi simpozioanelor, să se
laude cu „realizărili" şi să se vaite că au făcut voluntariat, bieţii de
ei, neplătit. Şi-i clar că sunt gata să sară din nou în scările
(limbii) de lemn ale propagandei de partid(e). Ştiţi vreun apartcik
dispus să-şi regrete prestaţia? Silviu Curticeanu, cumva? Mizil, cumva?
Iar comentariile în ce-i priveşte sunt tolerante: stângismele primei
tinereţi sunt scuzate cu grăbire (minte crudă, bune intenţii
egalitariste, context nefast), nu şi dreptismele primei tinereţi.
Cioran,
Eliade, Noica, Bernea, Mircea Vulcănescu rămân „băieţii răi" ai
filosofiei, istoriei religiilor, sociologiei, dar Crohmălniceanu e
prezentat ca „victimă a persecuţiilor staliniste" de M.D. Gheorghiu. Nu
şi-a recunoscut vina (ca şi Popescu-Dumnezeu, de altfel), dar s-a
„exilat voluntar la Berlin", în '94. Ce i-o fi lipsit? Că de laudatio a
tot avut parte. Cât rău au făcut „crohmălnicenii de veghe ai realismului
socialist" (l-am citat pe Radu Mareş) nu (prea) vrem să ştim. Un
exemplu? În şedinţa din '58, prezidată de N. Ceauşescu însuşi, Croh l-a
acuzat pe „amicul" Ion Barbu de decadentism; ca, în „Amintiri
deghizate", reeditate de Humanitas cu succes de librărie, să-şi aducă
aminte ce speriat era „poetul-decadent" şi că el l-a calmat. Se
perpetuează un tip nou de cenzură, pe care l-am mai semnalat şi care se
trage din tezele ideo-criticii fără frontiere. N-au existat acuze mai
grele decât „promotor al fascismului" ori „ins cu trecut fascist",
sintagme folosite de însuşi Crohmălniceanu şi moştenite (grea moştenire)
neabătut din proletcultism. Puteai atunci şi poţi şi acum ruina o
carieră acuzând, fără dovezi, de fascism. Până şi cel mai român dintre
eseiştii evrei, N. Steinhardt, a fost acuzat de colaboraţionism cu
fasciştii. Pasajul incriminat se află în „Jurnalul fericirii": „La
Jilava, pe secţia întâi, în celula nr. 9, vreme îndelungată cu un
macedonean, Anatolie Hagi-Beca. El, macedonean şi legionar; eu, evreu
botezat şi naţionalist român: ne împrietenim numaidecât... Lucrul de
care ne dăm seama, şi el, şi eu, este că ne aflăm deopotrivă
îndrăgostiţi de ceea ce găsim cu cale să numim « fenomenul românesc »,
altfel spus, de poporul român, de peisajul, de cerul, de obiceiurile,
interioarele, câmpurile, munţii, ceapa, ţuica, ospitalitatea, echilibrul
din spaţiul nostru". Iată un model de toleranţă întru idee, de
prietenie prin „adio diferenţei!". „Îngăduinţele" pentru celălalt, cum
formulează bunul, înţeleptul monah Nicolae, sunt flori rare în câmpul
culturii noastre.
Nu
numai că nu vrem să-i cinstim pe cei care s-au jertfit în lupta
anticomunistă, dar - gravă necuviinţă - îi scuzăm pe călăi blamând
victimele, târâte în farse judiciare criminale. Când Valeriu Gafencu,
mort în penitenciarul Tg. Ocna, a fost declarat cetăţean de onoare în
10.02.2013, Institutul „Elie Wiesel" a cerut dezonorarea lui, stârnind
un vârtej de somaţii. Prima somaţie s-a respins în 30 mai 2013, ca după
trei săptămâni, în 21.06.2013, Consiliul Local să se răzgândească (la ce
fel de presiuni?) şi să retragă titlul. Pentru neştiutori: Valeriu
Gafencu, născut la Bălţi în 1921, era student la Drept şi membru al
Frăţiilor de Cruce când a fost condamnat de regimul Antonescu la 25 de
ani de muncă silnică. A trecut prin Aiud (41-49), Piteşti (49), Tg. Ocna
(49-52). Bolnav grav de T.B.C. din lipsa hranei, i-a spus colegului de
carceră, Ioan Ianolide: „Mâine voi muri". Cedase streptomicina
pastorului evreu Richard Wurmbrand, salvându-l de la moarte, episod
negat de unii. Fascist Valeriu Gafencu? Aş zice un „naţionalist
cuviincios", ca să folosesc sintagma lui Petre Ţuţea. Nici B.O.R. nu s-a
grăbit să-l recunoască sfânt al închisorilor şi nu de frica lui
Dumnezeu. Acuza asta că „X" (ca Gabriel Stănescu, de pildă) ia apărarea
legionarilor este destul de frecventă şi face parte tot din moştenirea
proletcultului. În Memoria din când în când, C. Ţoiu povesteşte cum a
fost respins romanul „Căderea în lume", în 1987, din cauza lui Paul
Georgescu (pe motiv că ar fi reabilitat dreapta legionară) şi lui Eugen
Barbu (că ar fi atacat naţionalismul românesc), afirmaţii
contradictorii, dar la fel de periculoase. Cartea n-a mai apărut la
Editura Eminescu a lui V. Râpeanu, ci la C.R., la Bălăiţă. Gogu
Rădulescu a ordonat „să fie bubuit Ţoiu", iar Mitea şi Mizil i-au luat
apărarea. Şi dacă asta s-a întâmplat în deceniul celui mai umflat
„naţional-comunism", vă imaginaţi cum a fost după '49, când ministrul
Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu „purifica de fascism", iar bibliotecile
şi librăriile erau supuse „procesului de dezinfectare de fascism". În
fapt, dacă stăm strâmb şi gândim drept (de dreapta), miliţia „Scânteii"
nu-i departe de poliţia ultra-globaliştilor şi ultra-mondialiştilor,
vânând „atitudini şi idei incorect politice". Şi ce de indignaţi au
apărut în ultima vreme; ca Florian-junior, căruia tare-i place rolul de
acuzator al dreptei. Vă amintiţi de Noua Dreaptă, înfiinţată în '91 de
juristul Aurelian Pavelescu? A dispărut la vreun an-doi, ca prin 2000 să
apară alta, tot Noua Dreaptă. Vorba lui Macedonski: „Un an, - dând
d'ani, leag'an, d'an - d'ani vani"... Cu toate astea, stângiştii văd
peste tot forţe fascistoide-legionaroide. Un adversar al acestor forţe
este şi fostul euro-parlamentar Adrian Severin, cel care a primit şpagă
12.000 de euro pentru un amendament comandat. Cât o fi primit pentru
salutul inventat „Heil, Iohannis!"? Severin vede în Iohannis un fel de
Hitler. Te pomeni că acest Hitlerică de Carpaţi ar pune de-un progrom şi
iarăşi „însângerează" Ioropa. Speriat de fascism ca de-o apă cu
hidrogen prea mult, descoperă şi în Monica Macovei o fascistoidă. Jos
comunismul! ar striga numai fasciştii sadea şi legionarii sadea; toţi
anti-pesediştii fiind, în lumină iliescă, fazcişti. Am sperat,
post-decembrist, într-o istorie dezideologizată cu toate documentele pe
masă. N-a fost aşa. Cât pe ce ca istoricul Zoe Petre să propună o lege
conform căreia să nu ne mai amintim ce s-a întâmplat. Ca şi cum n-am fi
obligaţi (alt cuvânt mai uşor nu este) să ne reamintim corect.
Eticheta
antisemit devine mai periculoasă decât cea de fascist şi de legionar.
Elie Wiesel, „pacificatorul", considerând că n-ar avea importanţă dacă
evreii au fost omorâţi în Ardeal sub administraţie ungurească ori
românească, a trecut crimele în contul jandarmilor români. Probabil,
după Dictat, românii arboraseră la pălărie pene de cocoş şi-i ucideau pe
români şi pe evrei. Lui Wiesel nu i s-a ripostat destul de ferm, de la
vârful statului. Vrem societate civilă sau docilă, dacă înghiţim
minciuna, ba chiar o decorăm? Evreul-victimă nu-i mai victimă decât
românul-victimă, chit că Norman Manea apasă, la Bard College, pe
interdicţia de a compara Holocaustul cu Gulagul roşu. Orice comparaţie
este „the trivilization of tragedy". Trivializarea tragediei prin
comparaţie? De ce ar fi mai greu vindecabilă rana Holocaust decât rana
Gulag (o sută de milioane de morţi)? Un carnagiu e mai cumplit decât
altul? Nu fac ambele parte din aceeaşi serie, a crimelor contra
umanităţii? Comparaţia Gulag-Holocaust aduce prejudicii mari. Pentru că a
vorbit despre binomul Piteşti-Auschwitz, Paul Goma a fost acuzat de
antisemitism. De ce? Pentru că în fruntea Securităţii erau evrei? Sau o
fi adevărul acesta „un slogan antisemit", cum îl denumeşte Leon
Volovici? Se vorbeşte de „unicitatea" Shoahului; 9 octombrie e Ziua
comemorării victimelor Holocaustului din perioada regimului Antonescu.
N-ar trebui ca pe 10 octombrie, de pildă, să comemorăm victimele
„experimentului" Piteşti, vârful terorii în stalinism, dar şi fenomen
unic în lagărul Estului? „Patimile după Piteşti" (titlul cutremurător al
lui Paul Goma) vrem să le tăcem, să le dăm uitării. Doar 56 de arestaţi
au rezistat programului de „reeducare" cu ciomagul. Teroarea Piteşti
nu-i mai mică, mai puţin însemnată decât cea din lagărele naziste:
tartorul hitlerist de la Treblinka, zugrăvit de Philip Roth, n-a fost
mai sângeros decât tartorul Ţurcanu de la Piteşti. Dacă mai adaug că din
Raportul final lipseşte torţionarul Al. Drăghici (şi sunt 64 de
biografii ale nomenklaturii), dar e prezent Ştefan Andrei (nu spun că
n-ar trebui să fie), ne putem întreba de ce marile „cozi de topor şi de
târnăcop", cum le numeşte Dumitru Ungureanu, rămân fără citaţie în
procesul intentat comunismului. Pentru că n-a evitat temele de evitat,
lui Goma nu i s-a decernat Premiul Naţional în Republica Moldova. A
primit nota zero la purtare pentru purtare incorect-politică. Risum
teneatis, amici? Vă puteţi ţine râsul-plânsul, prieteni? Bogdan Creţu
(şi nu numai el) s-a întrebat de ce un aparatcik de soiul lui Dumitru
Popescu, fie şi „Dumnezeu", are drept de opinie în „România literară",
dar Goma nu, rămâne exilat din paginile revistei U.S.R.
Îi răspund: pentru că delictul de opinie se pedepseşte iarăşi; pentru că terorismul intelectual[2] cunoaşte noi forme. N-o să le ocolesc[3]. - Va urma - ---------------------------------------------- [1] vezi Dialogul lui Norman Manea cu Edward Kanterian. [2] titlul lui J. Sévillia, Humanitas, 2012, în registru parodic, după Patrik Modiano, „Bulevardele de centură". [3] Magda Ursache, Noi vrem Cuvânt! sau alte feluri de cenzura, Editura EIKON, 2015. |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu