duminică, 28 februarie 2016

Dialog cu acad. Mircea Malița la 80 de ani

Au început să se mişte popoarele PDF Imprimare Email
Redactia ART-EMIS   http://www.art-emis.ro/personalitati/3382-au-inceput-sa-se-miste-popoarele.html
Duminică, 21 Februarie 2016 21:16
Acad. Mircea Maliţa, art-emisLa 20 februarie 1927 se năştea la Oradea una dintre marile personalităţi ale poporului român, un diplomat care i-a înfruntat pe sovietici, un Senior care impune respect, un „Maestru al ştiinţei previziunilor, care citeşte prezentul şi ne descrie viitorul ca nimeni altul". Astfel de personalităţi se cuvin a fi aşezate în funcţiile decizionale ale statului român, experienţa dovedită de-a lungul deceniilor îndreptăţind consultarea Domniilor Lor în problemele interesului naţional. Îi urăm Domnului Academician Mircea Maliţa un respectuos „La mulţi ani !" cu sănătate ! (Redacţia ART-EMIS).
A fost ministru al Învăţământului, a reprezentat România la Națiunile Unite, a fost ambasador în Statele Unite, este academician şi are 89 de ani. Stă într-o casă cu chirie şi nu are mașină. Aceasta este realitatea unei prestigioase personalităţi a România[1]. Diplomat prin formare şi caracter, european încă de pe vremea când Europa era pentru ceilalţi doar un continent şi nu o instituţie, academicianul Mircea Maliţa e o voce care trebuie ascultată. Maestru al ştiinţei previziunilor, citeşte prezentul şi ne descrie viitorul ca nimeni altul. Trebuie doar ascultat! În toată perioada sa de tranziţie, România nu a folosit niciuna dintre şansele mari pe care le-a avut. Am ajuns să predăm aproape toate atribuţiile unui stat independent şi suveran. Am exportat trunchiuri întregi din suveranitatea noastră şi din capacitatea noastră de a avea un interes. Interesul naţional nu a fost niciodată programat sau anunţat ca obiectiv al acestei tranziţii[2].
În acest moment este o discuție extrem de amplă cu priivire la problema refugiaților. Și știm foarte bine că şi România este parte a acestei discuţii, inclusiv prin primirea de refugiaţi. S-a vorbit despre o cotă pentru fiecare ţară, România ar trebui să primească undeva peste 6000 de refugiaţi. Înţelegem însă că nu suntem pregătiți pentru asta. Cum priviţi Dvs această dispută continentală?
Mircea Malița: Mulţumesc foarte mult pentru interesul Dvs în aceste probleme. Sunt bucuros că am prilejul să spun câteva cuvinte în acestă problemă care este foarte vastă. Și am să încep prin a spune că este foarte justificată preocuparea care se manifestă din partea presei, a autorităţilor pentru tema acesta a primirii sau refuzării imigranţilor. Într-adevăr aşa cum se spune în legende au început să se mişte popoarele. Este o mişcare de populaţie cu care nu suntem obişnuiţi. Ei vin, pleacă, se stabilesc, se fac discuţii, lumea acceptă, lumea refuză, lumea e ospitalieră, lumea este ostilă, etc. Vreau să vă spun cine mi se par mie să sunt eroii acestei ciocniri, iar ei sunt numai doi și sunt doua continente: este Asia și este Europa. Aceste două continente s-au bătut în toată istoria. Ori Asia a invadat Europa, invazii care au schimbat soarta Europei, ori Europa a intrat peste asiatici creându-și mari teritoriii pentru coloniile lor. Faptul că India a devenit o colonie albă este un semn mare de prezență a Europei.
Care este sursa aici?
Ăștia se luptă. Prin ce s-au luptat, am văzut. Năvală, război tot felul de conflicte, dar mai este un fel de metodă modernă de a te bate fără război: este învățată de la teroriști. Aceștia au o metodă care se numește a penetrației, iar ideea lor este că dacă vrei să domini într-un domeniu intri acolo pe nesimțite, câștigi locuri bune de control și la un moment dat ai o influență mai mare decât se poate crede. Lumea a văzut că penetrația asta este foarte comodă, nu mai ai război nu mai ai cheltuieli de război, nu miști armate nu apare nicăieri că faci ceva inacceptabil, nu poți să fii făcut vinovat pentru nimic, dar ai penetrat.
Este un val la care trebuie să faci faţă
E tot un fel de război, nu?
Da, dar unul care nu se vede. E o formă a controlului unei țări de către alta pe nesimțite. Există o inovație formidabilă în ultimii ani aceea de a suspenda și elimina violența. Nu! Fără violență! Dar atunci cu ce? Cu încercarea de a convinge, de a dialoga. S-a rafinat aceasta metodă a abordării dulci, care nu este violentă, în afacerile internaționale, până la punctul zic eu, al unei penetrații afective, când un grup asiatic intră pe un teritoriu european până acolo încât să fie primit cu flori, cu aplauze, faptul să fie considerat umanitar, am ajutat pe cineva care era în dificultate, să-l acomodăm, să-l obișnuim, să-l primim cu toată deschiderea. Cam asta este! Deocamdată, prima reacție a Europei la venirea asiaticilor a fost asta. Dragii noștri, da se poate, dar aveți necazuri, dar noi așa suntem construiți, generoși, unde, să căutam, uitați vă veți muta acolo și acolo vă vom da ajutoarele... Totul a fost amical și amiabil până la punctul în care s-a văzut că nu mai este vorba de o delegație izolată, ci de o năvală. Este un val la care trebuie să faci față, nu mai ai unde să-l pui. Și abia atunci s-a schimbat și dialogul și atitudinea. Și am să citez cazul doamnei Merkel care este ilustrativ pentru toată problema. Doamna Merkel este cancelar și are o poziție importantă și a făcut o declarație formidabilă de simpatie față de cei năpăstuiți din alte țări, de datoria Europei de a ajuta, de datoria Germaniei de a fi prezentă cu mijloacele sale și chiar la începutul discursului său a început cu admiterea imigrației în Germania. Ei bine, chestiunea a fost bine primită și aproape toată masa asiatică care vine înspre noi strigă: Germania, Germania! Este locul cel mai dorit. Când a văzut și doamna Merkel faptul că numărul celor care vin depășește orice posibilitate a Germaniei de a face față, a devenit mult mai prudentă, pe măsură ce pierdea și sprijinul populației indignate de invazia care s-a produs, dar și de altceva, ce s-a numit un fel de criză, o anumită pierdere a ordinii, nu se mai știa ce trebuie aprobat, ce nu trebuie aprobat, ce se poate, ce se poate oferi, din ce bani. Ăsta a fost haosul german produs ca urmare a declarațiilor generoase ale doamnei Merkel. Germania prin gestul ei și-a creat o situație de criză pe care trebuie să o depășească.
Ce ar trebui să facă România, dată fiind această situație?
Vedeți dumneavoastră, România nu a fost solicitată de invazii mari. Nu a avut până acum problema asta. Valurile au ajuns în Grecia, au intrat în Ungaria, apoi în Austria care spre deosebire de Ungaria a fost primitoare, care a fost înspăimântată de numărul de oameni care nu voiau să rămână neapărat, dar care treceau pe la ei și cu care au avut probleme la frontieră. De astfel de situații noi am fost feriți.
Nu suntem feriți însă de ceea ce înseamnă cota obligatorie
Mircea Malița: Să vedem ce o să se întâmple și cu aceasta cotă. Primul lucru care s-a întâmplat, prima dramă, este trecerea de la umanitate, iubirea aproapelui, ajutorul dat celor în necaz, la una de prudență, spaimă, îngrijorare, care s-a făcut ca urmare a imigrației produse. Acum a apărut noțiunea de cotă! Uniunea Europeană, ca instituție, și-a găsit acum un subiect de discuție și de afirmare. Nu i-a cerut nimeni deocamdată să-și asume ceva. Statele își rezolvau problemele fiecare după puterile ei. Deodată Uniunea Europeană s-a implicat ca să rezolve în comun. Să rezolve în comun ce? Primirea? Adică să-i acceptăm sau să nu-i acceptăm? Vai de mine, Europa trebuie să-i accepte pentru că e generoasă și e Uniunea Europeană! Dar trebuie să vedem fiecare cât poate și atunci s-a introdus noțiunea asta a cotei pe care România a respins-o. Chiar dacă chestiunea a trecut indiferent de acest vot, votul României a fost foarte corect și înțelept. "Lasă-mă în pace". De unde știi tu cât pot să duc? Ca să-și afirme prezența pe care eu o consider ca act politic a Uniunii Europene acum se dă fiecărei țări un fel de despăgubire pentru fiecare cetățean care este acceptat...
Trebuie să facem ce crede populaţia
6.000 de euro pentru fiecare persoană. Asta ar însemna că pentru România ar fi alocați 38 de milioane de euro. Și totuși reacțiile oficialilor români sunt că și cu acești bani noi nu am putea face față unui asemenea număr de persoane pe care ar trebui să le primim. Nu putem sau nu vrem?
Fiecare țară când spune că primește se gândește în prima fază câte locuințe are disponibile pentru acești oameni. De exemplu, când făceam noi o reuniune mare la București, prima și cea mai mare problemă era unde punem musafirii. Aveam 3.000 și ceva de musafiri la un congres internațional. Unde-i pui? Am fost implicat în această chestiunea când s-a ținut Congresul Mondial al Populației.
Unde-i pui și cum îi integrezi...
Unde-i pui! De bine de rău integrarea se consideră că dacă oamenii pot să muncească pot să se integreze. Când nemții au vrut să justifice interesul teribil al doamnei Merkel s-a invocat că emigranții sunt mână de lucru, iar țările care au nevoie de mână de lucru trebuie să se felicite că economicește vor câștiga ceva. Chiar circula această chestiune, că țară bătrână, muncitori tineri. Bun, am putea și noi spune că facem rost de o mână de lucru mai ieftină, dar să nu uităm că și România are mari probleme în ceea ce privește șomajul. Sunt țări cu șomaj mai mare decât România și pentru ei e și mai greu pentru că acești oameni sunt în plus față de ce au deja. Unii spun că se câștigă, alți că se pierde, încă lucrurile sunt de discutat.
Ce ar trebui să facem noi acum?
Părerea mea este că întâi de toate trebuie să facem ce crede populația.
N-a întrebat-o nimeni.
A întrebat-o! A fost un sondaj mai mic care a fost publicat, majoritatea a fost împotriva primirii de imigranți. Adică lăsați-ne în pace că nu avem locuri avem probleme. Mai mult de jumătate din populație spune „dar domnule, ne încurcă. Dacă vin și ăștia pe capul nostru avem o problemă pe care nu știm cum să o rezolvăm". Și totuși va trebui să-i primim chiar dacă ai noștri conducători spun că nu și-ar dori un asemenea număr chiar dacă populația spune că nu-și dorește. România ca țară a Uniunii Europene poate să spună nu, dar asta înseamnă că încalcă o normă a membrilor care se supun majorității. Dacă așa se decide, așa mergem și noi.
Atunci înseamnă că suntem între ciocan și nicovală.
Nu este prima dată! Dar Ungaria de exemplu, spune Nu!, nu-i primim domnule nici să nu-i vedem pe aici. Și totuși nimeni nu le spune că încalcă normele europene. Ei spun tuturor: votați ce vreți, noi nu-i primim. Ungaria este țara cu cea mai netă poziție împotriva primirii emigranților. Nu poți să spui că asta este din cauza unui simț de umanitate mai redus. Da de unde! Au interese judecate în condițiile economiei contemporane.
O ţară mică poate juca un rol de conciliere
Președintele României spunea că trebuie să se identifice sursa acestor valuri de emigranți și este clar că sursa cea mai importantă este Siria și conflictul din această țară. Ce rol joacă România în ceea ce se întâmplă în Siria în acest moment?
Ce a semnalat președintele pe drept cuvânt este prezența noastră în diplomația zonei. Avem reprezentanți acolo, suntem la curent cu ce se întâmplă. Siria nu este decât primul și cel mai citat exemplu. Nu toți imigranții vin din Siria pentru că dacă veneau de acolo s-ar fi golit țara. Sunt nenumărate țări! Toată Asia! Un val care spune „Acum plecăm pentru că vom fi primiți și trăim mai bine!". De aceea, vedeți dumneavoastră, părerea mea este că vedem doi monștri de dimensiuni extraordinare, două continente lovindu-se într-o metodă nouă, neviolentă, ci una a convingerii și a discuțiilor, dar are și aceste chestiuni direct vinovate ale penetrației. Ca săgeata pătrunde încet. Câte un grup aici, câte un grup acolo. Ca niște săgeți vin, vin, vin. Vine Asia!
Care e pericolul?
O Europă ocupată de o Asie a fost unul din dezastrele omenirii de la tătari și de la alte nații invadatoare ca mongolii și așa mai departe. Întotdeauna dacă vin ei, vin și ocupă. Năvălirile barbare... Europa și-a schimbat fața după năvălirile asiatice. Toată s-a schimbat. și popoare noi au contribuit. Și n-au venit aici să se plimbe, nici să se lupte, nici să câștige o bătălie. Ci să se introducă, să se stabilească. Și nu mai pleacă. Așa au făcut.
Revenind puțin la ce se întâmplă în Siria, președintele României spunea că suntem acolo, suntem în continuare prezenți prin diplomații noștri și putem fi facilitatori în discuții care pot duce spre pace în zonă. Are România de fapt un rol de negociere, poate avea un rol de negociere a păcii acolo?
Vai de mine, poate să aibă. O țară mică poate juca un rol de conciliere. Asta este, facilitator. Adică aducerea a două părți care nu își vorbesc în situația de a-și vorbi - ele se urăsc și în situația de a se tolera reciproc și de a începe convorbiri în care să găsească soluții comune. Asta se face foarte mult. Țara noastră în legătură cu această chestiune are o tradiție mare. Chiar în momentele în care fiind în sfera Uniunii Sovietice posibilitatea sa internațională era limitată de a acționa. Ei bine Maurer, Ion Gheorghe Maurer, a fost unul din doctrinarii concilierii. Și atunci, în anii 60 puteai să vezi așa, premierul României este la Beijing, apoi merge la Moscova, de la Moscova iar la Beijing, de la Beijing în Vietnam, din Vietnam în Statele Unite. Considera că o țară mică are obligația atunci când știe ceva să facă cunoscut și să faciliteze, ăsta este într-adevăr termenul, contactul dintre ele. E ca triunghiul care are numai două laturi. Și a treia nu funcționează. Mediatorul clădește linia numărul trei și face triunghiul complet. Asta a fost la noi în practica Ministerului de Externe și a diplomației române aproape mai mult de un deceniu. Noi eram cunoscuți pentru această chestiune.
Mai suntem acum în stare să facem asta?
În stare sigur că suntem. Dacă am fost în stare sub ochii Moscovei să facem asta, cum să nu fim în stare să o facem, dacă vrem noi. Dar trebuie să o concepi și să o întreprinzi, că e foarte pretențioasă. Trebuie să lucrezi tot timpul într-o condiție pe care o accepți – discreție totală. Nu spui. Nici nu spui că ești mediator. Mediezi fără să spui că ești mediator. Mă înțelegeți care e socoteala? Așa merge concilierea concepută de el. El nu spunea. Am fost martor când lui Maurer i s-au pus aceste chestiuni – de ce nu spuneți clar că faceți mediere? Și atunci răspunsul lui a fost interesant pentru perioada respectivă, dar ca să înțelegeți cum funcționa un minister de externe românesc. A spus: o țară mică nu mediază niciodată. Medierea este o formă de rezolvare a litigiilor pe care o practică țările mari. Ele își aranjează acolo, ele vor să aranjeze medierea, să fie mediatori, să profite în fel și chip, să iasă după aceea cu coroniță, să primească premiul Nobel etc. O țară mică nu face așa ceva. Concilierea presupune discreție totală. Nu, nu spui nici că ai făcut-o, sau că ai fost implicat. Numai că se vede că cineva a făcut-o.
Nici după ce o faci nu spui?
Nu, nu ai de ce. Ce să spui? Ți-ai făcut datoria de țară mică. Și lumea o să te întrebe, te mai cheamă. De-aia te cheamă, fiindcă știe că într-un loc ai izbutit și după aia te cheamă. Uitați-vă numai la planul personal al premierului României în acea perioadă. Păi aproape toate marile țări sunt bătute. Și erau crize care erau atunci de rezolvat cum a fost chestiunea sfârșitului războiului din Vietnam care era arzătoare și în care de pildă lucra intens. Spunea? Nu spunea, ce să spună? Sunt lucruri care cu cât sunt mai discrete, cu atât sunt mai reușite.
Mă întreb unde se formează Diplomaţia astăzi?
Eram la un nivel foarte înalt al diplomației în perioada despre care îmi vorbiți dvs, cum este acum diplomația românească?
Dați-mi voie... Eu nu fac judecată, nu mai sunt la curent, nu știu, eu văd numai semne care nu sunt foarte încurajatoare. De exemplu în vechiul sistem pe care îl cunosc eu din anii 1960 și care a funcționat, a fost crearea unei facultăți de diplomație la Ministerul Învățământului, ceea ce am numi astăzi un masterat. Noi am făcut un masterat de diplomație fără să știm ce e aia masterat. Și s-au făcut cursuri de pregătire – un om ca să fie diplomat stătea doi ani de zile la o școală care era și a statului ca școală, că îi dădea diplomă scrisă, și a Ministerului de Externe care își punea cursurile de bază acolo. Mă uit acum și spun diplomație și mă întreb unde se formează. Au o școală, nu spun cum merge, un fel de curs.
Unde se văd rezultatele?
Nu se văd, zic eu. Vă spun ceva, nu vreau să judec până nu știu cum se formează. Cum merge ministerul...păi merge după cum merg oamenii săi. Și cum merg oamenii săi? Păi după cum sunt formați. De cine sunt formați? De o școală. Ai oameni care să predea această chestiune? Părerea mea că ai, că sunt toți pensionari, asta lasă-i în pace.
Extinzând puțin discuția la școala românească, având în vedere faptul că ați fost și ministru al educației într-o perioadă importantă și, aș spune eu, ați pus inclusiv bazele școlii românești moderne...îmi aduc aminte de introducerea limbilor străine în școli, altele decât rusa, la inițiativa dvs... Este extrem de criticat învățământul românesc de acum pentru rezultatele proaste, pentru calitatea poate mult mai slabă a profesorilor, cum priviți dvs școala românească de acum?
Învățământul este aproape întotdeauna și peste tot în criză. Nu merge suficient de bine învățământul. Nu ține pasul, are lucruri conservatoare, rămâne în urmă, nu are oameni suficienți etc. Acuma, dacă noi nu stăm bine în materie de diplomați, să spunem, înseamnă că nu stăm bine în formarea diplomaților, că asta înseamnă. Cine îi formează. Nu pot să fac reproșuri unei instituții că nu funcționează bine dacă oamenii pe care-i primește sau pe care îi pregătește nu sunt suficient de buni. Sigur că după aia nici totalul general, bilanțul instituției nu e bun.
Deteriorare sistemului de învăţământ din România este de neimaginat. America, unde e zero în momentul de față în ceea ce privește învățământul.
Nu aș vrea să vorbim doar despre diplomație aici, ci despre tot învățământul românesc, așa cum îl priviți dvs. Școala, clasele primare, cum se învață în școala generală, am văzut toate problemele de la bacalaureat...
Cred că e greu să spunem că dacă există dificultăți sunt numai în țara noastră. E foarte răspândită la ora asta criza școlii. Toți s-au încurcat. Cele mai bune sisteme, vai de mine... Te duci la americani și îți vine să alergi, să pleci de acolo. Deteriorarea sistemului de învățământ este nemaipomenită. Acolo ca să faci școala trebuie să plătești cu banii pe o viață. Te împrumuți cu sume cu care trebuie să plătești taxele. Păi statul reprezintă locul în care se rezolvă interesele comune. Interesul comun este ca să aibă oameni pregătiți. America e zero în momentul de față în ceea ce privește învățământul. Nu poate să zică nimeni că are modelul american. Intri într-o problemă de finanțare.
Dar modelul francez, de exemplu, sau cel belgian?
Nu sunt rele. Este interesant cum totuși francezii au avut o tradiție mare în acest învățământ.
Problema e că și noi am avut-o și am pierdut-o undeva pe parcurs. De câte ori nu am auzit, domnule profesor, despre reforma sistemului de învățământ? Cred că de sute de ori.
Păi e permanentă reforma. De fapt se caută să se reformeze. Este foarte greu. Să vă dau doar un exemplu. Noi avem nume pentru diferite meserii. Pentru învățământ a fost Spiru Haret. Dacă te uiți bine la ce a făcut, a făcut un miracol și el a fost o personalitate greu de egalat. El era de meserie matematician și fizician, astronom. A fost extraordinar. Dar dvs știți că un om politic pe vremea lui Spiru Haret nu avea dreptul să intre într-o școală? Un om politic, deputat să fie, ministru să fie, îi spunea la școală aveți intrare aici? Nu aveți. Nu intra în școală pentru că ori faci politică și politizezi tot, ori elimini factorul politic total și atunci faci educație. Spiru Haret, ca să poată să facă reforma școlii a trebuit să îi dea afară pe toți care veneau cu o idee sau cu ceva. Nu-l interesa.
Cine mai are curajul la noi să facă asta acum când totul e politizat?
Într-un fel miniștrii și guvernele au autoritatea pe care și-o revendică și pe care și-o explică, e în mâna lor. Nu vor, vor să fie ocupați cu lupte politice? Să lupte cu lupte politice, dar nu mai reformează școala.
Nu pot să spun dacă intrăm sau nu în Schengen !
Aș vrea să mergem și într-o altă zonă. De ani de zile ne tot chinuim, cred că e corect ales cuvântul, ne tot chinuim să intrăm în spațiul Schengen. Teoretic, ni se spune că sunt îndeplinite criteriile tehnice. Atunci unde e problema?
Au fost foarte multe state care s-au opus. Și s-au opus pe baza unor experiențe personale. Au avut migrația românească, dar din categoria care a făcut ca de pildă cerșetoria în țara lor să se tripleze sau să se înzecească după ce au venit ăia din România. Deci au această amintire a unor experiențe proaste cu persoane care erau din paraziții sau bolnavii societății românești. Și atunci nu mai vor să audă.
Și atunci nu diplomația era cea care trebuia să lămurească toate aceste probleme?
Ce să facă diplomatul, să convingă că țiganii de pildă din România nu trebuie să fie o problemă în relațiile noastre? Și ce să spună?
Și atunci ce facem? Punem mâinile în sân și așteptăm să le treacă celor care sunt supărați pe românii care au greșit pe la ei prin țară?
Păi nu, dar diplomația poate să rezolve o chestiune, ca un acord între state, ca de pildă să se dea în anumite condițiuni permisiunea, să se ceară întâi o permisiune de ieșire sau intrare și care să fie supusă unei comisii. Există lucruri pe care le poți face, dar sunt foarte limitative și într-o țară democratică e foarte greu să pui în joc controlul de felul ăsta.
Așadar, de fapt tot la mâna celorlalți suntem și nu putem face nimic în problema Schengen?
Păi nu putem să facem. Dacă o țară e complet opusă își pune „veto"-ul și nu mai e Schengen-ul.
Teoretic, da. Dar în practică nu putem să avem discuții cu țările respective?
Păi încercăm să avem și ele spun că, vedeți la noi Parlamentul are o părere și nu acceptă discuția diplomatică atâta timp cât există o hotărâre acolo într-o legiferare recentă. Și acolo se face politică.
Păi și atunci noi mai intrăm vreodată în Schengen?
Nu știu. Nu pot să spun dacă intrăm sau nu intrăm. Noi credem că este o problemă între diplomați sau între guverne. Nu este. Este o chestiune foarte importantă de cine vine. Pentru că oponenții au experiențe care i-au costat.
Sunt foarte multe momente în care diplomația a jucat un rol foarte important. Când a fost criza rachetelor în Cuba erați la O.N.U. După ce România a surprins atunci prin votul dvs ați transmis un mesaj administrației de la Washington privind dezvoltarea relației româno-americane. E începutul atunci al Parteneriatului pentru Pace de peste aproape 40 de ani?
Înțelegerile cu America au început pe timpul lui Gheorghiu Dej. În 1962 a fost o discuție pe care am fost trimis să o am cu reprezentantul României la Washington. Noi atunci am cerut un singur lucru: scoateți-ne din coș. Ei spuneau așa: în privința României, se încadrează în legea cutare privind țările răsăritene. Deci noi eram tot timpul tratați precum grămada. Noi am spus atunci că nu mai vrem să fim judecați la grămadă, că nu mai gândim cu grămada, gândim cu capul nostru, treaba noastră. Scoateți-ne de acolo, nu am cerut mare lucru decât să ia considerentele țară după țară, nu alianță după alianță. Asta a fost chestiunea care a fost primită cu un mare interes, păcat că după aceea a fost asasinat Kennedy și nu a putut să se aplice. După aia a venit o hotărâre în care America a semnat un acord economic cu România, separat de toate celelalte. Deci a acceptat ideea noastră de atunci pentru care am stat zile întregi în discuție cu americanii. Orice țară își croiește poziția care îi convine, dar dacă vrea.
Cuvântul cheie și idealul istoric și politic este independența, După aia poți să faci ce vrei. Când nu ești independent, nu mai ai libertatea de decizie, o fac aliații
Aruncăm o privire asupra globului. Vedem conflicte ce mocnesc, vedem conflicte deschise, avem a ne teme de un Al Treilea Război Mondial?
Nu, nu cred că ideea războiului este foarte actuală. Din contră, cred că există chiar un recul, o schimbare de atitudine. Știți de ce? Pentru că războaiele sunt foarte costisitoare. Și atunci statele sunt mai sărace ca în trecut și e greu să facă război, te costă foarte multe. Și atunci chestiunea a fost, cu ce se poate înlocui? Să fie pașnic. Dar cum să fie pașnic? E o întrebare foarte interesantă la care se răspunde la ora asta încă într-un mod perfid. Și anume, ideea este că trebuie să o convingi pe cealaltă țară. Dar această convingere merge și prin alte acțiuni subterane, mai puțin vizibile și chiar care sunt reprezentate în literatură prin săgeți. O săgeată este: caută și asigură-te la oamenii politici, la minoritatea politică. A doua săgeată: convinge lumea prin presă și prin astea ca să fie o atitudine publică. Două săgeți. Cu două săgeți bine trase faci o țară să facă cam ce vrei tu. Asta este. De fapt, asta e o chestie veche socială - când doi oameni se întâlnesc, cine face ce vrea celălalt. Asta e o chestiune de măsură a relației umane pe care sociologii au o dispută și una este violența și alta este această convingere prin demonstrație. Deci, vedeți dvs, când sunt două state, fiecare se uită dacă face ce vrea celălalt. Cuvântul cheie și idealul istoric și politic este independența - să fie independent. După aia poți să faci ce vrei. Când nu ești independent, nu mai ai libertatea de decizie, o fac aliații, ori o organizație internațională care pășește pe capul statelor așa cum ar face pe stradă.
România, peste zece ani... dacă ar scăpa de unele mituri contemporane, deja ar fi un pas mare.
Unde vedeți România peste zece ani?
România peste zece ani... e foarte greu de spus. Dacă ar scăpa de unele mituri contemporane, deja ar fi un pas mare.
Ce mituri?
Mitul ăsta este: ești aliatul meu, gândește pentru mine. Ești Uniunea mea care mă controlează și din care fac parte și care gândește pentru mine. Toate miturile sunt alea în care ai tăiat din independență și ai devenit independent și după aia nu mai ai treabă.
Scrisul e cam singura activitate care mi-a mai rămas. Scrisul este absolut răsplătitor pentru mine și îl fac zilnic.
În final o să vă rog să îmi spuneți ceva despre dvs. Cum sunteți acum? Ce faceți? La ce mai gândiți? Dacă mai scrieți...
Scrisul este cam singura activitate care mi-a mai rămas. Ies foarte puțin, foarte rar din cuibul meu, chilia mea, cum o numesc, unde scriu lucruri care apar. Acum am o carte mare care a fost foarte bine primită „Secolul meu scurt" secolul e scurt, dar cartea are 800 de pagini. Am trecut acum la formula mai franțuzească, a cărților mici de 150-200 pagini. Din astea am deja vreo 4 sau 5 publicate. Sunt foarte ușor de făcut și îmi plac. Sunt elegante și e un fel de colecție de eseuri, ori pe o temă dată ori pe o temă mai vastă. Am o plăcere să le scriu. Am făcut un articol în care am atacat-o pe doamna Merkel din răsputeri, spunând ce erori a făcut și în ce încurcături a băgat Germania. Sunt liber să o fac. Nu o să fie problemă internațională din faptul că eu spun că ea a pășit strâmb.
Prieteni mai aveți?
Da, cred că da. Cred că au rămas... Din păcate mulți s-au dus. Îi caut și mi se spune că nu mai sunt între timp.
Vă simțiți singur?
În lumea asta? Nu pot, pentru că este și tineretul. Am două fete care au fiecare câte un copil sau doi. Familia e destul de mare și, deși sunt în străinătate cele două fete, vin aproape tot timpul aici, până și în week-end-uri sosesc. Nici nu concep ca locul lor de bază să nu fie aici, dar acolo au o obligație profesională într-o chestiune care le-a plăcut. Amândouă sunt în materie de cercetări științifice, legate de matematici.
Îmi spuneți un secret? O dorință pe care o aveți dumneavoastră, poate neîmpărtășită?
Vai de mine, ce listă poate să iasă de aici ! (râde cu poftă) Eu cred că până și iluziile sunt bune dacă sunt limitate sau controlate. Scrisul este absolut răsplătitor pentru mine și îl fac zilnic.
Un mesaj pentru cititori?
Aveam un prieten care s-a dus, un fizician mare, care avea o vorbă: Te iubesc! Așa că... Am sentimentele cele mai bune pentru oamenii care muncesc, care gândesc, care se preocupă de o problemă oarecare și cred că majoritatea românilor fac asta. În mod cinstit și corect au o vocație pe care o respectă.
la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

Ion Coja. Limba română virtuală

  Ion Coja Limba română virtuală 29 iulie 2017 | Doctrină naţionalistă ,  Lingvistică Limba română virtuală Deseori am avut acest sentiment...