„Mai suntem, noi,
românii, toţi împreună sau unul câte unul, uneori, totdeauna sau
niciodată; la noi (acasă)? Un adevăr este sigur: nu există
acasă, nu poţi să ai o identitate proprie fără memorie”
Vasile Gogea,
Cluj-Napoca, oct. 2017
Primesc, în 13 oct.
2017, un e-mail întristător de la Florentina Toniţă, redactor
şef al publicaţiei on line ştiri botoşani.ro:
„Ieri am fost într-un
liceu, să vorbesc în faţa unor elevi. Erau vreo 60-80. M-a durut
sufletul să îi simt atît de rătăciţi în ei înşişi, atît
de departe de lumea în care trăiesc, despărţiţi de prezent şi
de trecut, privind spre un viitor care înseamnă fugă, fugă, fugă.
Fugă de ţara lor”.
Iată „rodul” cules
de miniştrii postsocialişti ai Învăţământului, Educaţiei,
Culturii… Cei mai agramaţi merg din greşeală în… eroare; cel
mai gramat se lăuda, într-o carte-dialog, că, student fiind, urina
la beţie pe hărţi. După Mihai Şora, potopul!
Pentru guvernanţii
noştri, aerul independenţei e prea tare, de vreme ce unul şi
acelaşi popor trăieşte în două state, cu aceeaşi istorie, cu
aceeaşi credinţă, cu aceeaşi limbă, cu aceeaşi cultură, cu
aceeaşi literatură.
În august '91, cînd era
încă posibilă refacerea hotarului de Est, tovărăşia sa Ion
Iliescu şi-a putut asuma isprava că România a fost primul stat
care a recunoscut Republica Moldova independentă. Numai independentă
n-a fost Basarabia sub Snegur şi nu este sub Dodon,care promite că
nu permite „românizarea”. S-a semnat cu mare repeziciune
„diplomatică”, anume ca să se blocheze, să nu se realizeze
întregirea ţării. Şi tot în '91, tot cu mare repeziciune, s-a
semnat Tratatul de prietenie şi colaborare cu URSS (dezmembrată în
decembrie ’91), implicit recunoaşterea graniţelor actuale,
totodată a amputărilor teritoriale.
În iulie '97, altă
tovărăşie, Emil Constantinescu, a promulgat tratatul cu Ucraina,
semnat cu Leonid Kucima. Jalnicul Emil s-a hotărât pentru
„sacrificiu istoric”, cedând „tânărului stat ucrainean”
(independent la 24 august 1991) teritorii româneşti, conform
Pactului Ribbentrop-Molotov. N-a contat pentru capitularzi (
preşedintele Emil Constantinescu, Petre Roman, preşedintele
Senatului şi Adrian Severin, ministrul de Externe) uriaşa
demonstraţie de la Chişinău, din 27 august 1989, când pe pancarte
sta scris „Muntele şi Marea!”. Au rămas pierdute şi nordul
Bucovinei, şi sudul Basarabiei, şi Herţa ; ba Severin, os de
basarabean cumva (Skvosnik), a cadorisit Ucrainei Insula Şerpilor.
Din interese strategice naţionale? Numai Carol II a pierdut aşa
România mare, cu uşurinţa cu care pierdea o partidă de poker.
Acum ne întrebăm,
împreună cu acad. Mihai Cimpoi, Îmbătrîneşte ideea Unirii?
Alt fapt simbolic: crucea de lemn, adusă-n spate de 30 de tineri, în
Marşul Unirii din 1993, a dispărut o vreme din Piaţa
Universităţii, ca să fie găsită sfărâmată. Speranţa
naţională din '89, a României reîntregite, e dusă şi ea?
Sfărâmată? Sau idealul naţional e termen revolut şi ne
vom mulţumi cu un fragment de naţiune?
Se discută intens, în
siaj Karl Popper, despre scoaterea icoanei din şcoală şi a
tricolorului din pridvorul bisericii, ca fiind şi ele gesturi
revolute de secol (apus demult!) al naţiunilor şi care
trebuie incriminate, chiar tabuizate. Dar de ce neamul ar fi „un
termen revolut”, cum susţine filosoful G. Liiceanu, în raport cu
mântuirea? E revolut neamul lui Israel, cel ales de Dumnezeu?
Şi de ce nu ne-am ruga pentru mântuirea ca neam, ca ins dintr-un
neam? Superbul orgoliu al evreilor, de neam ales, ar trebui să
ni-l însuşim şi noi, românii.
Moneda omagială cu
chipul patriarhului Miron Cristea o fi fost retrasă pentru că
vlădica, nu altcineva, a propus construirea Catedralei Mântuirea
Neamului? În 1920, patriarhul a declarat Înălţarea zi de cinstire
a Eroilor , s-a implicat în identificarea, dezgroparea şi
reînhumarea oaselor. Noi avem pentru ei cutii de carton.
În emisiunea apropoTV,
a unui umorist fără umor, Andi Moisescu, hop şi teleastul
Mândruţă, care are ce are cu moaştele Sfintei Parascheva şi cu
„pupătoarele” lor. Moaştele lui Brucan i-or părea mai dulci la
pupat, ca-n şlagăr: „Te sărut dulce, dulce, până la sânge!”.
Şi tot el, într-o vară din alt an, exclama chinuit de temperatură,
dar mândru(ţă): „Cui îi pasă de steag pe căldura asta?”
Răspuns: celor care le pasă de menţinerea ordinii constituţionale
şi se opun arborării în bernă a tricolorului pe primării
transilvane.
De 27 de ani încoace, se
tot duce insistent şi intens o politică de dez-unire a românilor,
de care se fac vinovaţi preşedinţii toţi, în special Băsescu,
Parlamentul tot, mai toate ONG-urile ieşite din mantaua (citiţi
cardul) lui Soros. Interesul? Să fim ţinuţi în stare de înrăire
(homo homini lupus), solidaritatea naţională fiind declarată
revolută. La TVR, aud o întrebare, tot în acest octombrie:
„Da' de ce au vrut românii din Transilvania Unirea?” Chiar, de
ce oare? Doar românii, cum susţine o academică SAR-istă, n-au
conştiinţă identitară. Nu-i mai dau nici prenume, nici cele două
nume, keep suspense!, totuşi mă întreb de ce, în afară de
cea de drept, fiinţează la noi „academii” peste „academii”.
La derută?
Cum se doreşte o Românie
desmemoriada, nu ezit să-mi fac datoria de a rememora, pe
care o consider una morală. Slăbirea conştiinţei etnice,
şubrezirea substanţei etnice se produce şi prin inducerea
complexului că am avea o istorie măruntă, plină ochi de
înfrângeri şi de trădări; în schimb, propaganda contra
martirilor, a eroilor tragici din martiricii ani '50 continuă.
Tot în acest octombrie
(când multe se întîmplă: după Ion M. Ioniţă, adevărul.ro.,
30 oct. 2017, în top ar fi „Gambitul catalan: Pune foc la ţară
şi fugi!”, cum a făcut Carles Puigdemont), avocatul Şerban
Nicolae a pledat în Senat contra propunerii PNL ca 26 octombrie să
fie declarată Ziua Mişcării de Rezistenţă Armată
Anti-comunistă. Lovitură de stînga şerbannicolaescă: „Partizanii
anticomunişti erau mai degrabă împotriva intereselor României”,
pentru că „au slăbit capacitatea de apărare” a R.P.R.
Am mai spus-o: deţinem,
în Parlament, politicieni, nu bărbaţi de stat. Gata, „graţie”
pesedistului Şerban Nicolae s-a anulat sacrificiul grupărilor de
rezistenţă din munţi, rezistenţă armată naţională contra
ordinii bolşevice instalate cu tancul. Şi au ştiut să moară
partizanii, luptând cu trupele Securităţii, organizate de
sovietici. După cifra Securităţii, au funcţionat 1300 de „bande”:
în Banat, grupul de rezistenţă Uţă-Vernichescu; în Rodna,
Organizaţia „Cruce şi Spadă”, condusă de Bodiu Leonida; în
Făgăraş, col. Gh. Arsenescu, fraţii Petru şi Toma Arnăuţoiu,
prinşi de Pleşiţă; în Maramureş, Ilie Zubaşcu şi Vasile
Dunca; în Vrancea, 189 de oameni conduşi de Victor Lupşa.
„Bandiţii”, în fapt oameni-legendă, nu numai că au fost
împuşcaţi pe loc, fără judecată sau condamnaţi la muncă
silnică pe viaţă, dar li s-au omorît şi părinţii, fraţii,
soţiile, copiii… Pentru ce s-au jertfit partizanii, dacă nu
pentru independenţa României faţă de sovietici? Sau vrem să se
vorbească de laşitatea la români, negându-se o rezistenţă
anticomunistă singulară în ţările Estului? Pentru
afirmaţiile sale nesăbuite, senatorul avocat ar trebui supus unei
lecturi obligatorii: Cicerone Ioniţoiu, Rezistenţa anticomunistă
din munţii României, 1946-1958.
Orice ar susţine
istoricii de şcoală Boia, orientată antinaţional (manualul unic
Roller scosese Unirea din Istorie), românii au avut parte de
adversităţi mari. După ce Parlamentul Ungariei a votat unirea cu
Ardealul, în 15 martie 1848, fără ca românii majoritari să poată
spune da ori nu, nefiind întrebaţi (Dieta ungară
recunoştea doar limba maghiară ca limbă de stat), la chemarea lui
Avram Iancu, în Duminica Tomii, 3/15 mai 1848, au venit pe „Câmpia
Libertăţii” din Blaj mii de români. Numărul lor a crescut la a
doua, la a treia strigare, după istoricul Silviu Dragomir, deşi
adunarea fusese interzisă de guvernator şi în sate se instalaseră
spânzurători pentru răzvrătiţi. Bătălia de la Abrud, din iunie
1849, s-a soldat cu 500 de maghiari morţi. Moţii lui Iancu nu mai
aveau răbdare.
Preşedintele Iohannis a
ezitat să-l declare Martir şi Erou al Naţiunii Române pe Avram
Iancu. Lui Kiwi (cum îi spune Liviu Antonesei pe blog) i-a sărit în
ajutor un membru PNL, Mihai Codruţ Nanu, susţinând pe Facebook că
Iancu e „un criminal”: „Proştii ăia de ţărani români
conduşi de «descreieratul» acesta numit «Crăişorul Munţilor»
au fost masă de manevră pentru a înnăbuşi revoluţia
intelectualităţii maghiare”. Şi a concis ritos: „numai românii
dobitoci” îl susţin pe Avram Iancu. O fi devenit şi Iohannis
dobitoc în ochii acestui Nanu, dacă a semnat, totuşi,
decretul? În doi paşi, pas cu pas, în pas de golf, dar l-a semnat,
dovedind că nu-i chiar „Robo-Klaus”. Liberalul Nanu însă a
continuat lupta sub steagul Transilvaniei independente, contra Unirii
de la 1918. Cu papion bleu ciel, deşi l-ar fi putut colora în
roşu-alb-verde. Ce-i pasă că pe Avram Iancu l-a înnebunit
apăsarea neamului său? La fel, pe Eminescu. Îl impresionează că
ţăranul ardelean l-a simţit şi l-a urmat pe Iancu? Nici pe
departe. Aşa cum scrie Crainic, „Avram Iancu e chipul spiritual al
mândrului şi îndureratului Ardeal” (v. Nichifor Crainic, Puncte
cardinale în haos, antologie de Petru Ursache şi Magda Ursache,
Editura Timpul, 1996). Întoarcă-se Gh. Brătianu în mormînt! Ce-i
pasă lui Nanu că Iancu a comandat armata românilor transilvăneni,
contra lui Kossuth? Lajos Kossuth e, în fapt, slovac, nu ungur şi,
după Crainic, „covârşea în zel şovin pe orice ungur de
baştină”. Blândul, smeritul Avram, tolerant faţă de naţiuni
şi confesiuni, dar cu şira spinării dreaptă („Crucea de aur
pentru merite, cu coroană”, medalia Împăratului Franz Ioseph, a
refuzat-o: „Io m-am luptat pentru libertate, nu pentru o cruce,
de-astea avem destule”), faţă de nobilimea maghiară rapace şi
cinică. A înţeles că argumentele avocatului care era n-o conving
şi a ales lancea lui Horea, martir pentru ideea de identitate
naţională. Pe câmpul de luptă au venit mii de moţi: „suntem
mulţi, tari, că Dumnezeu e cu noi”. Iar Crăişorul nu poate avea
statuie în Bucureşti. Prinţul Rainier III de Monaco şi Michael
Jackson da, au. Mă mir că mă mai mir. Au statuie, în capitală,
Ştefan, Alexandru, Mircea şi nu mai adaug cel mare, cel bun, cel
bătrân, ca să nu mai aud acuza de „buricism naţionalist”? Cât
despre Mihai Viteazul, are statuie, dar e blamat ciclic, în
dispreţul adevărului istoric, chit că marele început al Marii
Uniri el l-a făcut, în iulie 1600. Unirea a fost visată şi
pregătită de români de când se ştiu, chiar dacă rolerii II
neagă conştiinţa românismului, susţinând că n-a existat voinţă
naţională pentru Unire, că aspiraţia spre Unire a fost inventată
de istoricii patriotarzi, scornitori de poveşti de adormit copiii.
De asta, sub ministrul Adrian Curaj, s-a propus aberaţia ca Istoria
să fie înlocuită cu ora de „Cultură civică” sau aşa ceva?
Ca să le deschidă mintea elevilor spre corectitudine politică, nu
spre corectitudine istorică? Şi-l citez iarăşi pe N. Breban: se
vrea „sfârşitul conştiinţei de sine a acestui popor” (Istoria
dramatică a prezentului).
Mă adresez, acum,
Florentinei Toniţă: dacă se predă o singură oră de istorie pe
săptămână la clasele V-VIII, iar iubirea naturală de etnie este
ridiculizată de un cor antinaţional (nici nu-i nevoie ca Tokes
Laszlo să ne spună că 1 Decembrie e „dată jalnică”, o spun
„ai noştri”), efectul este inerţia etnică a elevilor. De unde
energia capabilă de a face ca naţiunea să prospere dacă „ţara
te vrea prost”?
Soluţia ar fi ca tot ce
s-a furat să se recupereze şi să se investească în Învăţămînt,
în Educaţie. Şi poate că n-ar rămâne o utopie dorinţa mea ca
Pentalogul lui Ţuţea, crezul naţionalist formulat pentru Nae
Ionescu, să fie predat la ora de Istorie. După Petre Ţuţea,
românul ideal trebuie:
- să fie bun creştin;
- să fie dispus să-şi dea viaţa pentru Ţară şi Neam, fără regret;
- să nu se înşele pe sine ori pe semeni;
- să nu necinstească nici o fecioară, pentru a nu ofensa obrazul Maicii Domnului;
- să-şi cunoască limitele şi să respecte ce poate face altul şi nu poate face el.
Urmând acest Pentalog,
ne-am recupera Nordul, ca popor şi am păstra în minte cuvântul
eroului aviaţiei, Ion Dobran: „Ce să facem cu România de azi?
S-o ţinem în inimă”.Sus să avem inimile!
Magda URSACHE
Iaşi, octombrie 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu