NOUL
TERORISM INTELECTUAL
Ion
Varlam, București, “Căminul Românesc“, publicație a românilor din Elveția*
VARA
trecută, o serie de organizații din țară (LICAR, UMRL, AFDPR,
AVMR, AC, etc.) s-au adresat Justiției române pentru a deschide
procesul comunismului și un grup de parlamentari europeni au lansat
un apel cerând statelor ex-comuniste să nu mai întârzie judecarea
crimelor totalitarismului marxist. Acestor inițiative, puterea de la
București le-a răspuns prompt, ca deobiceiu printr-o nouă
diversiune, creând „Comisia privind Holocaustul și consecințele
lui în România”. După 1989, de fiecare dată că în România
este vorba de a face procesul comunismului, românii sunt supuși
șantajului cu antisemitismul. Deși este insinuat și nu declarat,
scopul acestor campanii de propagandă – culpabilizarea colectivă
a românilor – nu este mai puțin evident. Cum evident este și
caracterul indiscutabil rasist al acestui demers.
Acuzația
difuză și confuză de antisemitism este folosită de putere,
întotdeauna solidară cu acuzatorii împotriva românilor, pentru
a-i reduce la tăcere prin intimidare pe cei cărora nu le mai poate
interzice prin teroare, deopotrivă, să ridice o privire critică
asupra totalitarismului marxist, comparându-i crimele cu ale celui
hitlerist, și să revendice închiderea complectă și eliminarea
definitivă a parantezei totalitare, fără de care România nu va fi
nici independentă, nici democrată. Dar stabilirea adevărului și
restabilirea continuității statale întrerupte de ocupația
sovietică implică lichidarea pozițiilor hegemonice deținute de
către oligarhia creată de Stalin prin atribuirea mandatului de
administrator colonial unui grup alogen – „minoritatea
imperială”, cum o numesc unii sovietologi, – care nu acceptă
nici să renunțe la privilegiile constituite prin crimă, jaf și
fraudă, nici să-i fie date în vileag nelegiuirile.
În
mod scandalos, cei care au instaurat la noi acest regim de natură
criminală și de obârșie străină, trăgând un folos personal
din crimă, pe care au erijat-o în mod de a guverna, pretind acum
că, în România, ei, organizatorii terorii și beneficiarii
persecuțiilor politice, ar fi fost prigoniți, ba, culmea, că și
totalitarismul instaurat de ei ar fi avut conotații
antisemite!
Recursul sistematic la șantajul cu antisemitismul, ca
mijloc de a preveni și împiedica tragerea ei la răspundere, îi
aduce oligarhiei coloniale sovietice solidarizarea evreimii
internaționale și sprijinul formidabilului aparat propagandistic al
mass-media controlate de evrei. De aceea îl și folosește. Dincolo
de scandalul pe care, din totdeauna, îl produc neadevărul și
nedreptatea, este ciudat că cercurile evreiești care se
solidarizează împotriva românilor cu minoritatea colonială la
putere nu înțeleg că, procedând astfel, îi cauționează pe cei
responsabili de crimele totalitarismului marxist și recunosc
implicit că acest regim politic a fost agreat de ei – ceea ce este
de natură să acrediteze teza că a fost dorit de evrei sau chiar
întemeiat de ei. Or, susținerea călăilor nu poate decât să
aducă ostilitatea victimelor, iar simpatia pentru totalitarismul
marxist nu poate decât să îmbogățească argumentarul
antisemiților.
Nucleul
intelectual al oligarhiei coloniale sovietice, care-i asigură
acesteia păstrarea hegemoniei ideologice acaparând structurarea
discursului politic ti asumându-și rolul de politie a gândirii –
prin decretarea a ceea ce este politically correct și fulminarea de
excluderi sociale la adresa celor care se abat de la normele
post-marxismului oficial -, este în continuare format din membrii
grupului mandatat în 1945 de Kremlin pentru a concepe și elabora
strategia de distrugere a României și a exercită acest magister nu
sunt alții decât apropiații (rudele și acoliții) celor care au
planificat la noi genocidul marxist, adică dezumanizarea persoanei
(îndobitocirea omului prin distrugerea conștiinței și a
demnității) și eradicarea identității naționale (destructurarea
și obliterarea factorilor determinanți ai specificului românesc).
Principalii
responsabili ai cortegiului de orori generate de realizarea acestui
proiect – exterminarea în massă, sistematizarea torturii,
reeducările, lagărele de muncă silnică, etc. –, nu sunt
executanții acestor crime – securiștii – ci autorii lor, cei
care le-au imaginat, le-au programat și le-au justificat. Locul
tainic în care mandatarii Moscovei, inițial numiți de Stalin,
pregăteau lichidarea României și anihilarea românilor, secția
ideologică a CC. al PCR, era domeniul rezervat al străinilor,
Internaționala marxistă ne putând încredința unor români
distrugerea propriei lor țări și a propriului popor. Un veteran al
acestei oculte, care și astăzi semnează cu numele conspirativ de
agent sovietic (Pavel Câmpeanu), scrie în oficiosul
establishmentului intelectual marxist – gazeta „22” (nr.
9/2001) – că, până la mijlocul anilor ’80, în acest
departament al partidului unic nu pătrunsese încă „niciun etnic
român” (acest lucru fiind adevărat și pentru conducerea
Securității, cât a durat marea teroare, din 1948 până în 1955).
Iată deci, din sursă autorizată, confirmarea explicită a naturii
implicit rasiste (anti-românești) a dictaturii impuse și menținute
de o armată de ocupație, camuflată în haine civile sub
Gheorghiu-Dej și în straie țărănești de distrugătorul satului
românesc – Ceaușescu.
Mizând
pe faptul că, de frica șantajului cu antisemitismul, presa
românească nu va îndrăzni să publice nicio dezmințire sau
punere la punct, precum și pe lipsa de memorie și de informare a
opiniei publice, cei care au preluat de la marii preoți ai
marxismului misiunea distrugerii specificului românesc – nu prin
teroare, ci prin prin culpabilizare, denigrare și ridiculizare, și
nu în numele marxismului, ci al ideilor astăzi politically
correct – încearcă să-și construiască o legitimitate
socială și să-și refacă o virginitate morală plângându-se
c-ar fi fost persecutați de către regimul instaurat de propria lor
familie, sub care s-au bucurat numai de privilegii, unii din ei
mergând până la a poza în victime ale unui pretins antisemitism.
Spre
pildă, mai recent, dl. Andrei Oisteanu (tot un nume conspirativ) –
fiul și nepotul unor notorii agenti sovietici, frații Oigenstein,
amândoi membri ai ocultei menționate mai sus, și unul din
post-marxiștii care vrea să-i învețe pe români ce este
democrația, după ce familia lui i-a pus capăt și i-a „lichidat
moral și fizic” pe democrați. De altfel, în melodramatica
prosopopee pe care i-o publică „22”-ul, dl Oișteanu recunoaște
fără să vrea privilegiile de care se bucura în momentul
„prigoanei” pe care o descrie. Într-adevăr, cine în România,
în afara odraslelor de nomenclaturiști și a agenților în misiune
putea, până în 1989, pleca să studieze în Occident (mai cu seamă
în SUA și când era vorba de materii supuse strictului control al
politiei gândirii, exercitat până atunci de propriul său unchi,
Leonte Răutu)?
În
fruntea Institutului pentru Studierea Holocaustului în România,
creat ca mijloc de a contracara procesul comunismului, Președintele
Iliescu i-a numit pe niște străini, ceea ce denotă lipsa oricărui
simț al demnității naționale, care sunt și niște verificați
dușmani ai românilor. Este vorba de dnii Radu Ioanid (tot un nume
conspirativ), director la Muzeul Holocaustului de la Washington –
deja însărcinat de dl. Iliescu cu culpabilizarea Armatei române,
căreia îi ține prelegeri despre pretinsa ei implicare în
Holocaust -, Elie Wiesel, laureat al premiului Nobel, și Jean Ancel
de la Institutul Yad Vashem. Cel dintâi este fiul unui agent
sovietic, recrutat și format la Moscova în aceeași perioadă cu
Ion Iliescu, și a unei nomenclaturiste de rang înalt (din
învățământul politic al PCR), deci un privilegiat și un
beneficiar maxim al totalitarismului marxist. El însuși a fost un
important complice al puterii comuniste, fiind principalul
colaborator al altui mare dușman al românilor – Rabinul Mozes
Rosen, plenipotențiarul lui Ceaușescu în relațiile cu SUA, care a
declarat în 1990 că „pentru evrei, o Românie comunistă este mai
bună decât una democrată”. Dl. Ioanid este legat de Președintele
Iliescu prin nevoia de a-si proteja părintii și a se proteja pe
sine de tragerea la răspundere care ar decurge din darea în vileag
a rolului pe care l-au jucat până în 1990 (și chiar după) și
cunoașterea adevărului despre activitatea lor antidemocratică și
antiromânească.
Dl.
Elie Wiesel s-a afirmat ca dușman al românilor prin insistența cu
care perseverează să atribuie autorităților române arestarea sa
și a familiei sale, la Sighet, după ce în multiple rânduri i s-a
atras atenția că, în acel moment, Maramureșul depindea de
guvernul de la Budapesta, Transilvania de Nord fiind anexată la
Ungaria în septembrie 1940. Nici credibilitatea dlui Ancel nu este
mai puțin îndoielnică, respectul dsale pentru adevăr ne fiind mai
prejos decât cel de care dă dovadă laureatul Premiului Nobel.
Cifrele pe care le înaintează (după 1984) – atribuind regimului
Antonescu răspunderea pieirii a 410.000 evrei români – țin de
imposibilitatea practică, vădita lor „umflare” denotând
intenții clar inamicale față de România.
Din
coroborarea datelor furnizate de sursele cele mai autorizate –
conducerea laică și religioasă a comunităților evreiești și
Institutul național de Statistică din România – reiese că
totalul populației evreiești a teritoriilor rămase sub autoritatea
statului român după 30 august 1940, cca. 330.000 de persoane (la
care s-au adăogat cei aproximativ 100.000 de evrei care s-au
refugiat în timpul războiului din țările vecine – numai din
Ungaria, peste 80.000 în vara lui 1944) era inferior sumei
prezentate de dl Ancel. Cum populația evreiască a României era, în
ciuda pierderilor din Transnistria, sensibil mai importantă la
sfârșitul războiului decât la venirea la putere a lui Antonescu,
este clar că niciun om de bună credință nu poate lua în serios
afirmațiile dlui Ancel. Iar dacă dsa include în calculele sale
populația evreiască a provinciilor anexate de vecinii României în
urma Pactului sovieto-nazist de la 23 august 1939, nici statul
antonescian, nici românii în genere, nu pot fi ținuți
responsabili de soarta ei.
Atitudinile
acestor domni ne îndrituiesc să deducem că înverșunarea cu care
domniile lor sfidează adevărul susținând niște imposibilități
practice – în ciuda dezmințirilor pe care li le aduce
materialitatea faptelor – este motivată de ostilitatea fată de
poporul român și de voința de a-i dăuna prin calomnie.
Supraviețuitorii
universului concentraționar marxist își aduc bine aminte că, în
perioada de mare teroare (1948-1955), conotația antisovietică
sau/și antisemită a oricărui capăt de acuzație – de la
omisiune de denunț și agitație publică până la uneltire contra
ordinii sociale și înaltă trădare –, era determinantă pentru
calificarea ca „fascist” a inculpatului, aceasta constituind o
circumstanță agravantă pe care anchetatorii urmăreau sistematic
s’o „dovedească” prin mărturisiri și mărturii smulse de
securiști grație metodelor pe care le știm. Ca urmare a acestui
lucru, sute de mii de români, din care mulți au pierit în cursul
detenției, au fost pe nedrept condamnați.
Respectul
față de adevăr și fată de dreptate ar trebui să-i determine pe
purtătorii de cuvânt ai unui popor care de la intrarea sa în
istorie s-a afirmat prin acuta luciditate a conducătorilor săi și
prin setea sa de justiție, să se desolidarizeze de aceia care,
colaborând cu ocupantul sovietic și făcându-se instrumentele
totalitarismului marxist (nu mai vorbesc de cei direct vinovați de
crimele acestuia), s-au discreditat prin caracterul funciar
antiromânesc și antidemocratic al activității lor din perioada
1945-1989, indiferent dacă sunt sau nu evrei. De asemenea, este
deosebit de important, atât pentru cauza evreiască în genere, cât
și spre îmbunătățirea relațiilor dintre evrei și români, ca
persoanele însărcinate cu clarificarea unor chestiuni atât de
delicate cum sunt proporțiile efective (și exacte) ale suferințelor
prin care evreii din România au trecut în timpul ultimului război
mondial și a rolului însemnat pe care o serie de evrei l-au jucat
în instaurarea și menținerea regimului totalitar marxist, să nu
fie recrutate din rândurile celor interesați să ascundă adevărul
și să camufleze realitatea.
În
fine, orice colaborare cu persoane atât de evident și de grav
compromise de rolul pe care l-au jucat până în 1990 (si, cu
„mineriadele”, după aceea), cum este d-l Ion Iliescu, are un
efect contraproductiv, atât pentru restaurarea democrației în
România, cât și pentru interesele evreilor din țară și din
străinătate, deoarece oprobriul cu care s-au acoperit membrii
nomenclaturii marxiste se răsfrânge inevitabil asupra tuturor celor
care se asociază cu ei.
Din
păcate însă, membrii cercurilor evreiești care fac presiuni
asupra României preferă să adopte poziții duplicitare și să
reacționeze în mod discriminatoriu, practicând indignarea
selectivă. Astfel, la orice comemorare a lui Antonescu au reacții
deplasate (mareșalul este cel care a refuzat să-i predea pe evrei
nemților precum și să se alinieze la politica rasială a celui de
al III-lea Reich) și ne bombardează cu proteste vehemente, în care
românii (ale căror sacrificii din Rusia i-au salvat pe evreii din
România de soarta celor din Ungaria) sunt acuzați de antisemitism
atunci când unei străzi i se dă numele lui Antonescu, sau i se
inaugurează acestuia un bust în curtea bisericii ctitorite de el.
O
înțelegere care urmărește să-i impună unui terț un punct de
vedere sau o decizie care-l privește direct, fără ca el să fie
consultat sau fără ca poziția lui să fie luată în considerație,
se numește conspirație. Prin urmare, românii sunt pe deplin
îndreptățiți să considere conivența dintre responsabilii
totalitarismului marxist și cei care vorbesc în numele evreimii
internaționale, pe care o constată de fiecare dată când este
vorba de a face procesul comunismului, ca fiind o conspirație
îndreptată împotriva aspirației lor legitime la restaurarea
democrației – imposibilă fără prealabila stabilire a adevărului
cu privire la nelegiuirile din perioada comunistă și fără a face
dreptate românilor, spre contopirea ei în imperiul marxist
universal și a lor în massa informă a populației acestui stat
global.
Ion
Varlam
Text
re-publicat. 26
septembrie 2010
Comentarii
Trimiteți un comentariu