Ion Varlam. NOUL TERORISM INTELECTUAL

NOUL TERORISM INTELECTUAL


Ion Varlam, București, “Căminul Românesc“, publicație a românilor din Elveția*

VARA trecută, o serie de organizații din țară (LICAR, UMRL, AFDPR, AVMR, AC, etc.) s-au adresat Justiției române pentru a deschide procesul comunismului și un grup de parlamentari europeni au lansat un apel cerând statelor ex-comuniste să nu mai întârzie judecarea crimelor totalitarismului marxist. Acestor inițiative, puterea de la București le-a răspuns prompt, ca deobiceiu printr-o nouă diversiune, creând „Comisia privind Holocaustul și consecințele lui în România”. După 1989, de fiecare dată că în România este vorba de a face procesul comunismului, românii sunt supuși șantajului cu antisemitismul. Deși este insinuat și nu declarat, scopul acestor campanii de propagandă – culpabilizarea colectivă a românilor – nu este mai puțin evident. Cum evident este și caracterul indiscutabil rasist al acestui demers.

Acuzația difuză și confuză de antisemitism este folosită de putere, întotdeauna solidară cu acuzatorii împotriva românilor, pentru a-i reduce la tăcere prin intimidare pe cei cărora nu le mai poate interzice prin teroare, deopotrivă, să ridice o privire critică asupra totalitarismului marxist, comparându-i crimele cu ale celui hitlerist, și să revendice închiderea complectă și eliminarea definitivă a parantezei totalitare, fără de care România nu va fi nici independentă, nici democrată. Dar stabilirea adevărului și restabilirea continuității statale întrerupte de ocupația sovietică implică lichidarea pozițiilor hegemonice deținute de către oligarhia creată de Stalin prin atribuirea mandatului de administrator colonial unui grup alogen – „minoritatea imperială”, cum o numesc unii sovietologi, – care nu acceptă nici să renunțe la privilegiile constituite prin crimă, jaf și fraudă, nici să-i fie date în vileag nelegiuirile.

În mod scandalos, cei care au instaurat la noi acest regim de natură criminală și de obârșie străină, trăgând un folos personal din crimă, pe care au erijat-o în mod de a guverna, pretind acum că, în România, ei, organizatorii terorii și beneficiarii persecuțiilor politice, ar fi fost prigoniți, ba, culmea, că și totalitarismul instaurat de ei ar fi avut conotații antisemite!
 Recursul sistematic la șantajul cu antisemitismul, ca mijloc de a preveni și împiedica tragerea ei la răspundere, îi aduce oligarhiei coloniale sovietice solidarizarea evreimii internaționale și sprijinul formidabilului aparat propagandistic al mass-media controlate de evrei. De aceea îl și folosește. Dincolo de scandalul pe care, din totdeauna, îl produc neadevărul și nedreptatea, este ciudat că cercurile evreiești care se solidarizează împotriva românilor cu minoritatea colonială la putere nu înțeleg că, procedând astfel, îi cauționează pe cei responsabili de crimele totalitarismului marxist și recunosc implicit că acest regim politic a fost agreat de ei – ceea ce este de natură să acrediteze teza că a fost dorit de evrei sau chiar întemeiat de ei. Or, susținerea călăilor nu poate decât să aducă ostilitatea victimelor, iar simpatia pentru totalitarismul marxist nu poate decât să îmbogățească argumentarul antisemiților.

Nucleul intelectual al oligarhiei coloniale sovietice, care-i asigură acesteia păstrarea hegemoniei ideologice acaparând structurarea discursului politic ti asumându-și rolul de politie a gândirii – prin decretarea a ceea ce este politically correct și fulminarea de excluderi sociale la adresa celor care se abat de la normele post-marxismului oficial -, este în continuare format din membrii grupului mandatat în 1945 de Kremlin pentru a concepe și elabora strategia de distrugere a României și a exercită acest magister nu sunt alții decât apropiații (rudele și acoliții) celor care au planificat la noi genocidul marxist, adică dezumanizarea persoanei (îndobitocirea omului prin distrugerea conștiinței și a demnității) și eradicarea identității naționale (destructurarea și obliterarea factorilor determinanți ai specificului românesc).

Principalii responsabili ai cortegiului de orori generate de realizarea acestui proiect – exterminarea în massă, sistematizarea torturii, reeducările, lagărele de muncă silnică, etc. –, nu sunt executanții acestor crime – securiștii – ci autorii lor, cei care le-au imaginat, le-au programat și le-au justificat. Locul tainic în care mandatarii Moscovei, inițial numiți de Stalin, pregăteau lichidarea României și anihilarea românilor, secția ideologică a CC. al PCR, era domeniul rezervat al străinilor, Internaționala marxistă ne putând încredința unor români distrugerea propriei lor țări și a propriului popor. Un veteran al acestei oculte, care și astăzi semnează cu numele conspirativ de agent sovietic (Pavel Câmpeanu), scrie în oficiosul establishmentului intelectual marxist – gazeta „22” (nr. 9/2001) – că, până la mijlocul anilor ’80, în acest departament al partidului unic nu pătrunsese încă „niciun etnic român” (acest lucru fiind adevărat și pentru conducerea Securității, cât a durat marea teroare, din 1948 până în 1955). Iată deci, din sursă autorizată, confirmarea explicită a naturii implicit rasiste (anti-românești) a dictaturii impuse și menținute de o armată de ocupație, camuflată în haine civile sub Gheorghiu-Dej și în straie țărănești de distrugătorul satului românesc – Ceaușescu.

Mizând pe faptul că, de frica șantajului cu antisemitismul, presa românească nu va îndrăzni să publice nicio dezmințire sau punere la punct, precum și pe lipsa de memorie și de informare a opiniei publice, cei care au preluat de la marii preoți ai marxismului misiunea distrugerii specificului românesc – nu prin teroare, ci prin prin culpabilizare, denigrare și ridiculizare, și nu în numele marxismului, ci al ideilor astăzi politically correct – încearcă să-și construiască o legitimitate socială și să-și refacă o virginitate morală plângându-se c-ar fi fost persecutați de către regimul instaurat de propria lor familie, sub care s-au bucurat numai de privilegii, unii din ei mergând până la a poza în victime ale unui pretins antisemitism.

Spre pildă, mai recent, dl. Andrei Oisteanu (tot un nume conspirativ) – fiul și nepotul unor notorii agenti sovietici, frații Oigenstein, amândoi membri ai ocultei menționate mai sus, și unul din post-marxiștii care vrea să-i învețe pe români ce este democrația, după ce familia lui i-a pus capăt și i-a „lichidat moral și fizic” pe democrați. De altfel, în melodramatica prosopopee pe care i-o publică „22”-ul, dl Oișteanu recunoaște fără să vrea privilegiile de care se bucura în momentul „prigoanei” pe care o descrie. Într-adevăr, cine în România, în afara odraslelor de nomenclaturiști și a agenților în misiune putea, până în 1989, pleca să studieze în Occident (mai cu seamă în SUA și când era vorba de materii supuse strictului control al politiei gândirii, exercitat până atunci de propriul său unchi, Leonte Răutu)?

În fruntea Institutului pentru Studierea Holocaustului în România, creat ca mijloc de a contracara procesul comunismului, Președintele Iliescu i-a numit pe niște străini, ceea ce denotă lipsa oricărui simț al demnității naționale, care sunt și niște verificați dușmani ai românilor. Este vorba de dnii Radu Ioanid (tot un nume conspirativ), director la Muzeul Holocaustului de la Washington – deja însărcinat de dl. Iliescu cu culpabilizarea Armatei române, căreia îi ține prelegeri despre pretinsa ei implicare în Holocaust -, Elie Wiesel, laureat al premiului Nobel, și Jean Ancel de la Institutul Yad Vashem. Cel dintâi este fiul unui agent sovietic, recrutat și format la Moscova în aceeași perioadă cu Ion Iliescu, și a unei nomenclaturiste de rang înalt (din învățământul politic al PCR), deci un privilegiat și un beneficiar maxim al totalitarismului marxist. El însuși a fost un important complice al puterii comuniste, fiind principalul colaborator al altui mare dușman al românilor – Rabinul Mozes Rosen, plenipotențiarul lui Ceaușescu în relațiile cu SUA, care a declarat în 1990 că „pentru evrei, o Românie comunistă este mai bună decât una democrată”. Dl. Ioanid este legat de Președintele Iliescu prin nevoia de a-si proteja părintii și a se proteja pe sine de tragerea la răspundere care ar decurge din darea în vileag a rolului pe care l-au jucat până în 1990 (și chiar după) și cunoașterea adevărului despre activitatea lor antidemocratică și antiromânească.

Dl. Elie Wiesel s-a afirmat ca dușman al românilor prin insistența cu care perseverează să atribuie autorităților române arestarea sa și a familiei sale, la Sighet, după ce în multiple rânduri i s-a atras atenția că, în acel moment, Maramureșul depindea de guvernul de la Budapesta, Transilvania de Nord fiind anexată la Ungaria în septembrie 1940. Nici credibilitatea dlui Ancel nu este mai puțin îndoielnică, respectul dsale pentru adevăr ne fiind mai prejos decât cel de care dă dovadă laureatul Premiului Nobel. Cifrele pe care le înaintează (după 1984) – atribuind regimului Antonescu răspunderea pieirii a 410.000 evrei români – țin de imposibilitatea practică, vădita lor „umflare” denotând intenții clar inamicale față de România. 

Din coroborarea datelor furnizate de sursele cele mai autorizate – conducerea laică și religioasă a comunităților evreiești și Institutul național de Statistică din România – reiese că totalul populației evreiești a teritoriilor rămase sub autoritatea statului român după 30 august 1940, cca. 330.000 de persoane (la care s-au adăogat cei aproximativ 100.000 de evrei care s-au refugiat în timpul războiului din țările vecine – numai din Ungaria, peste 80.000 în vara lui 1944) era inferior sumei prezentate de dl Ancel. Cum populația evreiască a României era, în ciuda pierderilor din Transnistria, sensibil mai importantă la sfârșitul războiului decât la venirea la putere a lui Antonescu, este clar că niciun om de bună credință nu poate lua în serios afirmațiile dlui Ancel. Iar dacă dsa include în calculele sale populația evreiască a provinciilor anexate de vecinii României în urma Pactului sovieto-nazist de la 23 august 1939, nici statul antonescian, nici românii în genere, nu pot fi ținuți responsabili de soarta ei.

Atitudinile acestor domni ne îndrituiesc să deducem că înverșunarea cu care domniile lor sfidează adevărul susținând niște imposibilități practice – în ciuda dezmințirilor pe care li le aduce materialitatea faptelor – este motivată de ostilitatea fată de poporul român și de voința de a-i dăuna prin calomnie.

Supraviețuitorii universului concentraționar marxist își aduc bine aminte că, în perioada de mare teroare (1948-1955), conotația antisovietică sau/și antisemită a oricărui capăt de acuzație – de la omisiune de denunț și agitație publică până la uneltire contra ordinii sociale și înaltă trădare –, era determinantă pentru calificarea ca „fascist” a inculpatului, aceasta constituind o circumstanță agravantă pe care anchetatorii urmăreau sistematic s’o „dovedească” prin mărturisiri și mărturii smulse de securiști grație metodelor pe care le știm. Ca urmare a acestui lucru, sute de mii de români, din care mulți au pierit în cursul detenției, au fost pe nedrept condamnați.

Respectul față de adevăr și fată de dreptate ar trebui să-i determine pe purtătorii de cuvânt ai unui popor care de la intrarea sa în istorie s-a afirmat prin acuta luciditate a conducătorilor săi și prin setea sa de justiție, să se desolidarizeze de aceia care, colaborând cu ocupantul sovietic și făcându-se instrumentele totalitarismului marxist (nu mai vorbesc de cei direct vinovați de crimele acestuia), s-au discreditat prin caracterul funciar antiromânesc și antidemocratic al activității lor din perioada 1945-1989, indiferent dacă sunt sau nu evrei. De asemenea, este deosebit de important, atât pentru cauza evreiască în genere, cât și spre îmbunătățirea relațiilor dintre evrei și români, ca persoanele însărcinate cu clarificarea unor chestiuni atât de delicate cum sunt proporțiile efective (și exacte) ale suferințelor prin care evreii din România au trecut în timpul ultimului război mondial și a rolului însemnat pe care o serie de evrei l-au jucat în instaurarea și menținerea regimului totalitar marxist, să nu fie recrutate din rândurile celor interesați să ascundă adevărul și să camufleze realitatea.

În fine, orice colaborare cu persoane atât de evident și de grav compromise de rolul pe care l-au jucat până în 1990 (si, cu „mineriadele”, după aceea), cum este d-l Ion Iliescu, are un efect contraproductiv, atât pentru restaurarea democrației în România, cât și pentru interesele evreilor din țară și din străinătate, deoarece oprobriul cu care s-au acoperit membrii nomenclaturii marxiste se răsfrânge inevitabil asupra tuturor celor care se asociază cu ei.

Din păcate însă, membrii cercurilor evreiești care fac presiuni asupra României preferă să adopte poziții duplicitare și să reacționeze în mod discriminatoriu, practicând indignarea selectivă. Astfel, la orice comemorare a lui Antonescu au reacții deplasate (mareșalul este cel care a refuzat să-i predea pe evrei nemților precum și să se alinieze la politica rasială a celui de al III-lea Reich) și ne bombardează cu proteste vehemente, în care românii (ale căror sacrificii din Rusia i-au salvat pe evreii din România de soarta celor din Ungaria) sunt acuzați de antisemitism atunci când unei străzi i se dă numele lui Antonescu, sau i se inaugurează acestuia un bust în curtea bisericii ctitorite de el.

O înțelegere care urmărește să-i impună unui terț un punct de vedere sau o decizie care-l privește direct, fără ca el să fie consultat sau fără ca poziția lui să fie luată în considerație, se numește conspirație. Prin urmare, românii sunt pe deplin îndreptățiți să considere conivența dintre responsabilii totalitarismului marxist și cei care vorbesc în numele evreimii internaționale, pe care o constată de fiecare dată când este vorba de a face procesul comunismului, ca fiind o conspirație îndreptată împotriva aspirației lor legitime la restaurarea democrației – imposibilă fără prealabila stabilire a adevărului cu privire la nelegiuirile din perioada comunistă și fără a face dreptate românilor, spre contopirea ei în imperiul marxist universal și a lor în massa informă a populației acestui stat global.

Ion Varlam

Text re-publicat. 26 septembrie 2010

Revoluția manipulării sau manipuiarea Revoluției?

Textele de mai jos nu spun mai nimic nou. Le rețin pentru caracterul lor de mărturie istorică directă. Am fost eu însumi la București o lună mai târziu și umblând prin Piața palatului mă minunam că nu există gemuri sparte la CC al PCR, nici impacturi serioase de gloanțe pe pereții clădirii deși, teoretic, se trăgea spre aceasta iar emanații din balcon ar fi fost cică în primejdie. Am scris însemnări de călătorie pe această temă și ele fost publicate în 1990. 
Este uimitor că Dinescu se face că nu știe ce-a fost, ca și cum ar fi aflat despre simulatoare acum, în 2017, când despre aceste aparate se scrie deja în presa din ianuarie 1990. Ne ia de proști, fiindcă vrea să dea impresia că el nu ar fi un emanat. A făcut parte dintre cei aleși pentru a juca roluri diverse în scenariul scris de alții. Aici e durerea lui Dinescu. Nu el a scris scenariul. Dar poate face un film după cel scris. Că Revoluție nu a fost. O răscoală populară întărâtată de propaganda serviciilor. Eu o numesc Zaveră. 
Cine-și mai amintește de miile de sate românești și maghiare care ar fi fost rase din ordinul lui Ceaușescu în Ardeal?  Genocid imaginar. Nimic. Zvon difuzat prin radio Europa Liberă și prin presa de tânga, gen Liberation, mai ales, care lăuda solidaritate occidentală prin operația Village Roumains. Tot acest ziar a publicat un interviu cu Dinescu, contribuind la legenda lui. De ce tocmai Liberation și nu vreun ziar burghez gen Figaro? Fiindcă făceau parte din plan. Nu securiștii noștri au scris scenariul. Storrytelling. Bluff. Unii mai cred și azi. Eu am verificat pe teren în Ardeal în ianuarie 1990. Nimic.
Dan Culcer

Octav Fulger
A nu, am fost si eu intre voi. Chiar exact intre voi doi. Acum că ne bucurăm sau vă doare, Revolutia a fost până in 21 Dec. miezul nopții când au spart Baricada. Mai apoi pe 22 seara cand „se trage din toate pozițiile” Revoluția era deja confiscata 100%. Pe domnul Dinescu ne-am dus sa-l luam de acasa, de pe Intrarea Bitoliei. Când am ajuns la TVR au permis accesul doar la 5 oameni, domnul Dinescu sper că-și amintește. Restul erau deja in Studioul 4… Cine stie cum au ajuns.
 Mai țineți minte că noi, cei ce nu am făcut parte din plan, la aprox. 40-50 min. am fost dați afara din Studioul 4 pe motiv că aparatele s-au încins?
Pt. conformitate mă gasiti pe fb Octav Fulger

Puiu
Eu am fost în Piața Palatului pe 22 decembrie când se trăgea. Ar fi trebuit să fie grămezi de cadavre! Nici măcar un rănit! Pe străzile laterale, care dau în Piața Palatului, s-a tras în doi soldați, de la fereastra unei vile. Soldații au fost duși la spital iar în apartamentul din care s-a tras, era o pereche în vârstă, uimită și mută!

Extras din comentariile http://www.catavencii.ro/editorial/poveste-de-craciun/

Home / Editorial / Poveste de Crăciun

Poveste de Crăciun

19 decembrie 2017 Mircea Dinescu

Singurele simulatoare ale Revoluției române de care s-a vorbit pînă mai ieri au fost Ion Caramitru și subsemnatul.
Noi am simulat la televizor că dictatorul a fugit. Noi ne-am prefăcut cînd am îndemnat populația să iasă în stradă.
Iacătă însă că, după îndelungi cercetări, Procuratura ne anunță că n-am fi fost unicii simulanți și că pe acoperișurile unor clădiri din București niște aparate cu foc la gura țevii se prefăceau și ele că trag în mulțime spre a induce „psihoza terorismului”.
Carevasăzică teroriștii n-au existat.
A existat numai o frumoasă psihoză produsă de sculele buclucașe din dotarea armatei:
– imitatoare de foc militar;
– imitatoare ale desantului de parașutiști;
– radio-electronice pentru prostirea radarului.
Bașca trei tentative de asasinare a lui nea Nicu cu ajutorul Dicționarului Limbii Române.
Mai mult decît atît, cică s-ar fi descoperit și sursa sunetului declanșator de panică din Piața Palatului, adică a Big Bang-ului prin care socialismul multilateral dezvoltat s-a făcut praf.
Din toată această poveste de Crăciun lipsesc băieții cu ochi albaștri, care, privind în acele zile de foc prin lunetele puștilor, au întrezărit mai devreme decît alții zorii capitalismului lui nea Ion.

Cum s-a votat bugetul pentru românii de pretutindeni?

Cum s-a votat bugetul pentru românii de pretutindeni? Extrase din dicuţiile care au avut loc în comisiile reunite de buget finanţe în care s-a dezbătut bugetul alocat românilor de pretutindeni pe anul 2018

Luni, 18 Decembrie 2017 București, România/Romanian Global News

Pentru că românii de pretutindeni trebuie să știe cum s-a adoptat bugetul alocat lor, Romanian Global News prezintă o stenogramă a discuțiilor care au precedat adoptarea sumei alocate Ministerului Românilor de Pretutindeni și instituțiilor subordonate. Reamintim că peste o sută și ceva de organizații ale românilor de pretutindeni au propus mai multe amendamente prin care susțineau majorarea bugetului pentru românii de pretutindeni, amendamente preluate de către Președintele Comisiei pentru comunitățile românești din afara granițelor țării, deputatul Constantin Codreanu și de senatorul Eugen-Orlando Teodorovici, președintele comisiei pentru buget, finanțe, activitate bancară și piață de capital din Senatul României.

Şedinţa de joi, 14 decembrie 2017

"Ovidiu Iane (secretar de stat MRP): În ceea ce priveşte amendamentele depuse (care privesc majorarea bugetului n.r.) (...) noi nu le susţinem, (...)."

"Eugen-Orlando Teodorovici, senator PSD, președintele comisiei pentru buget, finanțe, activitate bancară și piață de capital din Senatul României: Propunerea mea, dacă dumneavoastră nu spuneţi şi nu cereţi, e de a vă suplimenta totuşi bugetul."

"Constantin Codreanu, deputat PMP, preşedintele Comisiei pentru comunităţile de români din afara graniţelor ţării: Este inacceptabil ca un minister care gestionează tot ceea ce înseamnă sprijinul pentru românii din afara graniţelor, şi ne referim aici la românii din Republica Moldova, românii din diaspora emergentă, românii din comunităţile istorice, aşa cum bine aţi spus, ajungem la un prag de 12 milioane, să beneficieze doar, şi vorbim aici de proiecte, de 12 milioane de RON, ceea ce ar însemna 2,5 milioane de euro, în condiţiile în care organizaţiile minorităţilor naţionale care reprezintă două milioane de cetăţeni români pe teritoriul României, beneficiază de o sumă mult mai mare, variază, colegii spun 205, eu ştiam tot de 235 (milioane lei n.r.). Şi asta nu înseamnă că noi pledăm pentru diminuarea sumelor alocate lor, ci dimpotrivă, pentru mărirea sumelor alocate românilor din afara graniţelor ţării. Şi vreau să vă spun că informaţia la care a făcut referire domnul preşedinte se regăseşte într-un apel pe care l-au făcut mai multe organizaţii non-guvernamentale din România, din Republica Moldova, din diaspora emergentă şi din comunităţile istorice, vorbim de nu mai puţin de circa 200 de organizaţii. Şi vreau să vă mai spun că acest minister a apărut în urma solicitărilor pe care noi le-am avut de-a lungul timpului şi, culmea, deşi sunt un membru al opoziţiei, în această seară, noapte, vreau să fiu cel mai fervent avocat al acestui minister pentru că într-adevăr suma care le este alocată este una derizorie."

"Ovidiu Iane: Vreau să fac o intervenţie. Sigur că ne-am dori un buget mai mare, evident, dar trebuie să fie şi în concordanţă cu capacitatea noastră instituţională de a-l menegiui pentru că la schema de 64 de oameni, câţi suntem acuma, nu cred că vom putea cheltui foarte mult. Deci, dacă ne măriţi bugetul şi ne daţi bani suplimentari, de acord, dar să ne aprobaţi ulterior şi mărirea schemei de personal şi mărirea ministerului ca atare că altfel nu putem să cheltuim.

Eugen-Orlando Teodorovici: Staţi, staţi, staţi! Cum adică?! Deci cu alte cuvinte, dacă ne daţi bani pentru ăia de afară să ne daţi şi pentru schemă?!

Ovidiu Iane: E vorba de capacitatea instituţională a noastră. Suntem 64 de oameni.

Eugen-Orlando Teodorovici: Vă dau eu un sfat. Punem pariu că dintre românii ăştia 12 milioane de afară, dacă faceţi o structură, lucrează pro bono. Dacă noi ca stat suplimentăm bugetul ministerului românilor de pretutindeni găsiţi oameni sigur care să fie pro bono implicaţi.

Ovidiu Iane: Aveţi dreptate, domnule preşedinte!"

Constantin Codreanu: Cerem aceste fonduri nu pentru a mări personalul ministerului, cerem aceste fonduri pentru a putea finanţa activitatea organizaţiilor non guvernamentale din afara României. Mai ales că avem şi o schimbare a cadrului legal."

"Daniela Pescaru, secretar de stat în ministerul finanţelor publice: Fondul de rezervă s-a terminat. Trebui să ne uităm că pentru proiectele pentru românii de pretutindeni este o creştere de 74%. Deci totuşi e o creştere considerabilă. (...) Domnul secretar de stat a spus că nu are capacitatea instituţională să-i utilizeze. Este o creştere pe total de 45% a bugetului acestei instituţii.

Eugen-Orlando Teodorovici: Păi dacă o comparăm la nimic orice creştere, oricât de mare ar fi, tot nimic înseamnă."

Totuşi suntem Parlamentul României. Stăm să ne rugăm de ministrul de finanţe să găsească bani?! Noi impunem şi dacă nu îi convine, valea Constanţa. Deci, suntem Parlamentul României, vorbim de 12 milioane de români aflaţi în afara ţării. Ne câcâim pe noi să punem nişte bani. Câţi? 20 de milioane de lei care înseamnă nimic - sau 30 de milioane de lei - pentru această ţară."

În continuare, domnul senator Eugen-Orlando Teodorovici a subliniat faptul că România trebuie să ceară condiții de reciprocitate pentru finanțarea acordată românilor din afara granițelor, statelor în care aceștia trăiesc ca minoritari.

"Eugen-Orlando Teodorovici: Chiar suntem caraghioși. Sincer! Și la oamenii cu dizabilități, și la românii din afara țării. Toate zonele astea cu probleme, stăm și efectiv ne batem joc de noi și mai ales de ceilalți. Sincer! Deci haideți să decidem așa, spunem foarte clar cât este și să găsească frumos ministerul de finanțe banii."

La acest moment al ședinței, domnul deputat Viorel Ștefan a propus suspendarea ședinței.

"Eugen-Orlando Teodorovici: Ceea ce ați propus dumneavoastră acuma nu este decât o încercare de a nu trece această propunere. Este un stil pe care îl recunosc, din păcate. (...) Mâine, dacă nu discutăm acuma, părerea mea e că nu o să treacă."

Teodorovici a încercat să supună la vot mai întâi propunerea de majorare a bugetului și apoi pe cea de suspendare a ședinței, insă Viorel Ştefan s-a opus vehement și a cerut mai întâi un vot pentru suspendare, fiind susținut și de către reprezentanții USR. Într-un final s-a votat suspendarea ședinței, dezbaterea pe tema bugetului alocat românilor de pretutindeni desfășurându-se pe parcursul a aproximativ 25 de minute.

Sedinţa de vineri, 15 decembrie 2017

Ovidiu Iane, răspunzând la întrebarea preşedintelui comisiei pentru buget, finanţe şi bănci din Camera Deputaţilor, Viorel Ştefan, privitoare la capacitatea administrativă a minsterului de a utiliza un buget suplimentat cu 30 de milioane de lei pentru programe şi proiecte destinate românilor de pretutindeni:

"Ovidiu Iane: Sigur că putem folosi banii, de altfel este mare nevoie de proiecte, în special pe cursuri de limba română, clase de limba română, atât în diaspora istorică, cât şi în diaspora de mobilitate, sunt foarte multe cereri ale şcolilor alternative, parohiilor, de a înfiinţa aceste clase de limba română. De asemenea, mai avem cereri care n-am putut să le onorăm din diaspora istorică referitoare la presă în limba română şi, în principiu, dacă ne organizăm un pic şi ne luăm şi un soft de gestiune a proiectelor, sigur, putem să gestionăm sumele.

Am avut dificultăţi (în anul 2017 n.r.) şi în ceea ce priveşte execuţia bugetară cu privire la cadrul legisativ pentru că ne-a fost destul de greu să cheltuim bugetul pe proiecte în condiţiile în care noi puteam să acordăm un avans doar de 30%, iar ulterior totul se făcea pe bază de decont, deci trebuia să urmărim beneficiarii respectivi să facă plăţile efective care ulterior trebuia să le acoperim noi prin virarea sumelor. Acuma, cu modificarea legii privind finanţările - 321, cadrul s-a flexibilizat şi suntem convinşi că putem să cheltuim mult mai bine şi mult mai eficient şi să facem execuţie bugetară la timp, aşa cum trebuie."

Viorel Ştefan: Da, domnul ministru Mişa, deci, e clar, ordonatorul doreşte, colegii doresc, mai trebuie ministerul de finanţe să ne spună şi posibilităţile, sursa şi aşa mai departe."

Președintele comisiei pentru buget, finanțe, activitate bancară și piață de capital din Senatul României, senatorul Eugen-Orlando Teodorovici adresându-se ministrului finanţelor care susţine în continuare că nu are surse pentru suplimentarea bugetului şi că ministerul are oricum o suplimentare de fonduri fată de anul anterior:

"Eugen-Orlando Teodorovici: Domnu' ministru, bun, discuţia continuă oarecum, în acelaşi ton ca şi aseară, cu speranţa totuşi că vom găsi o soluţie astăzi. Dar întrebarea se pune în felul următor: de ce aţi mai înfiinţat acest minister? Cred că, şi sper că a fost un argument forte la baza deciziei de a înfiinţa un astfel de minister. Propunerea de aseară, într-adevăr, a fost în zona de finanţe să se facă această reducere având speranţa, la fel, că dumneavoastă fiind cei vizaţi în mod direct, veţi fi şi cei preocupaţi să găsiţi mai departe, până la rectificare, şi banii pentru a vă continua până la final de an existenţa. Dar între cele două ministere, sincer, aş alege ministerul petru românii de pretutindeni, dacă ar fi să aleg între cele două."

"Ovidiu Iane: ... cadrul legislativ era foarte restrictiv în felul în care se puteau cheltui banii. Adică, noi puteam să acordăm doar un avans, iar ulterior, restul sumelor trebuiau să vină doar prin decontare, adică beneficiarul trebuia să plătească banii din buzunar şi noi să îi plătim facturile deja plătite, ceea ce ducea la o decalare foarte mare practic, pe execuţia bugetară pe proiect, având în vedere că doar de la acordarea avansului şi până la închiderea finală a proiectului care trebuia să fie cu plata efectuată de beneficiar şi abia ulterior noi să putem să-i restituim banii, era un decalaj aferent duratei de derulare a proiectului ..."

"Constantin Codreanu: Se impun nişte precizări foarte împortante ca să înţelegem de ce cerem această majorare. În primul rând, vorbim despre un minister care a devenit minister cu portofoliu plin abia în 2016, deci e oarecum inoportună comparaţia cu ceea ce a existat până atunci. ... Spune foarte corect domnul ministru (al finanţelor n.r.) când vorbeşte de aceste majorări care par importante atunci când le exprimăm în procent, dar dacă măreşti de la 2 lei la 8 lei, îmi pare rău, nu este chiar atât de impresionant. Am în mână această hotărâre de guvern prin care minorităţilor naţionale le sunt acordate cele 110 milioane, repet ce am spus şi aseară, nu vreau să le fie micşorate, sub nicio formă, lor fondurile alocate, dar nu este corect faţă de românii din afara graniţelor ţării ca cei din ţară, minorităţile, care reprezintă în jur de două milioane să primească un buget de 235 de milioane ( ...) şi să avem pentru cei 12 milioane de români, un buget pe programe de doar 12 milioane, despre asta vorbim. Şi în acelaşi timp, nu cerem sume exorbitante, cerem o sumă mai mult decât rezonabilă. Şi un ultim argument, (...), mi-a plăcut foarte mult ce a spus aseară domnul preşedinte Teodorovici atunci când a vorbit despre reciprocitate. Noi suntem restanţieri la acest capitol pentru că România, şi din punct de vedere legal, şi din punct de vedere financiar este statul exemplu atunci când vine vorba despre respectarea minorităţilor naţionale. V-am dat cifrele despre tot ceea ce înseamnă acest sprijin financiar, ştim că avem şi această legislaţie, articolul 62 din Constituţie care le asigură distinşilor colegi prezenţa în Parlamentul României. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu românii din afara graniţelor ţării. Vă dau un alt exemplu. Ştiţi câte fonduri sunt alocate, de Ungaria, de exemplu, pentru tot ceea ce înseamnă, ungurii, maghiarii din afara graniţelor ţării? Vorbim de ordinul a sute de milioane de euro care iarăşi, se acordă nu doar prin Oficiul respectiv, dar şi prin diverse ministere. Deci, despre asta este vorba. Despre comparaţie ţinând cont de termeni. Pentru că vorbim de 73 (%) mărire, dar în acelaşi timp să ştim cu ce comparăm. Şi nu în ultimul rând, este modificat cadrul legislativ, deci nu se pune problema absorbţiei pentru că am modificat legea 321, mai vin centrele comunitare, avem în acest moment şi legea-cadru 299 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, deci nu se pune sub nicio formă problema la absorbţie."

Deputatul USR Claudiu Năsui a propus diminuarea sumelor din bugetul de stat care sunt acordate pentru minorităţi naţionale şi partide politice, cu trimitere şi către UDMR, pentru a majora cu acestea, bugetul alocat românilor de pretutindeni.

"Viorel Ştefan: Eu aş vrea să fim corecţi până la capăt. Nu putem compara bugetul ministerului românilor de pretutindeni cu suma alocată pentru minorităţile naţionale. Nu-i relevant. Sprijinul pentru românii de pretutindeni se susţine financiar prin bugetele mai multor ordonatori de credite (...). Noi riscăm să punem căruţa în faţa boilor, cum se spune în limbaj popular. Neavând capacitate administrativă, (...) întâi trebuie pus la punct mecanismul de folosire a banilor şi după aia alocarea bugetară. Pentru că dacă noi alocăm o sumă care nu poate fi cheltuită în condiţii de legalitate, respectându-se procedurile şi toate astea, nu facem decât să blocăm un plafon de finaţare care în loc să producă ceva pe alte destinaţii, va fi blocat acolo până la prima rectificare şi la prima rectificare ministerul de finanţe va constata că nu se folosesc banii şi o să-i retragă şi nu facem bine nimănui. Eu nu spun că trebuie să facem într-un fel sau altul, am vrut doar să spun că evaluarea trebuie să aibă în vedere toate aceste aspecte şi nu una simplistă, domne' am dat douăsprezece milioane la ministerul ăsta şi o sută şi ceva la minorităţi şi uite ce discrepanţă mare este. Nu mi se pare corect să abordăm aşa. Domnule ministru Mişa, v-aş ruga (...) totuşi faceţi o propunere din partea ministerului de finanţe în legătură cu cât ne putem asuma şi avem certitudinea că va fi folosită suma cu această destinaţie în 2018. Vă rog!

Ionuţ Mişa, ministrul finaţelor publice: (...) am căzut de comun acord să suplimentăm la proiecte, o să luăm din bugetul ministerului de finanţe şi o să acordăm 3 milioane pentru bugetul de proiecte, urmând ca la rectificare să vedem care este gradul de execuţie şi care mai este necesarul şi atuncea, dacă mai e nevoie, să putem suplimenta.

Eugen-Orlando Teodorovici: Eu v-aş propune altceva dacă tot sunteţi atât de mărinimos şi suflet mare pentru românii din afara ţării. Bun, 3 milioane, cât aţi spus dumneavoastră. Dar daţi-le şi altceva. Spuneţi-le aşa: puteţi să începeţi să demaraţi proiecte, faceţi în aşa fel încât o formulă legală ca să urmeze să vină la plată şi în funcţie de cum vin ele la plată finanţele să vă plătească. Ca să nu mai poate să fie această falsă problemă că, vezi Doamne, nu veţi putea să cheltuiţi. Dacă nu sunteţi capabili să cheltuiţi la ministerul respectiv trebuie să fiţi schimbaţi! Vorbesc ca principiu! Nu pun în joc sau în discuţie proiecte pentru românii din afară că nu poate cineva să dea sau să cheltuie! (...) Oricât ar fi de mare această contribuţie aşa prin diverse zone, oricum este ruşinoasă, că v-a dat colegul meu puţin mai devreme un exemplu de cât Ungaria alocă pentru etnicii maghiari din alte state, de sute de milioane de euro. Suntem oricum într-o poziţie ruşinoasă, ruşinoasă! Şi bun, un compromis. Domnul ministru spune că 3 milioane. E foarte bine, un pas înainte. Găsiţi această formulă de a lansa proiecte, de a le face din timp cunoscute, de a le pregăti absolut până la final de an să fie şi decontate, iar la rectificare, din timp spuneţi-le celor de la finanţe, uitaţi vine acest val de, ca dănşii să vă prindă şi să vă şi deconteze.

Ionuţ Mişa: Idee foarte bună. Mai mult decât atât, se pot angaja credite de angajament şi atuncea pornesc toate proiectele pe care le au de făcut şi fac dovada că chiar pot cheltui aceşti bani. Deci, e foarte bună ideea şi o susţinem.

Viorel Ştefan: Deci, domnu' secretar de stat, nu aveţi limită în angajare de cheltuieli pe aceste programe pentru diaspora. Cât angajaţi, pe bază de credit de angajament, la prima rectificare primiţi credite bugetare, aşa a spus domnu' ministru de finanţe şi n-avem motive să nu credem că aşa se va întâmpla.

Eugen-Orlando Teodorovici: Adică învăţaţi şi de le americani cum e: România First! Da?!"

Replica senatorului Teodorovici la discuţia susţinută de deputatul USR Claudiu Năsui şi senatorul PNL, Florn Câţu, referitoare la faptul că pentru a se suplimenta bugetul pentru romanii de pretutindeni trebuie tăiat de la "alţi români":

Eugen-Orlando Teodorovici: Aceeaşi situaţie: ura între români. Cu alte cuvinte, vreţi voi (cei) din afară, sunt unii care nu mai primesc. Domnilor, încă odată, e incorect şi imoral să punem problema în felul ăsta.

Claudiu Năsui revine şi insistă cu propunerea de a se tăia de la minorităţi şi de la partide, inclusiv UDMR.

"Tanczos Barna (senator UDMR): Eu revin cu insistenţa de-a vă ruga să lăsaţi în pace bugetul minorităţilor naţionale. Vă rog, cu tot respectul, nu vă pot cere să vă puneţi în pielea unui italian, unui neamţ sau unei alte minorităţi. Noi, ungurii suntem o minoritate puternică, şi am rămas minoritate puternică fiindcă nu am renunţat la limba, la cultura, la şcoala şi la biserica noastră. ........ Deci, nu puteţi declara dumneavoastră, sau stabili dacă politica pentru minorităţi a României este bună sau nu. Ce obrăzinicie!"

"Ovidiu Iane: Aş vrea să fac o precizare. Dacă ne daţi un supliment la bugetul de proiecte, am dori ca partea alocată pentru Institutul Hurmuzachi să fie de 10% din acest buget suplimentar şi nu mai mult."

Într-un final s-a adoptat, cu largă majoritate de voturi, existând doar două abţineri (Claudiu Năsui şi Cosette Chichirău – USR) şi un vot împotrivă Miron Ignat (comunitatea ruşilor lipoveni), un amendament prin care bugetul de programe destinate românilor de pretutindeni se majorează cu 3 milioane lei credite bugetare, prin diminuarea fondului de rezervă (care ulterior a fost reconstituit!) cu posibilitatea de a angaja sume suplimentare fără o limită determinată prin mecanismul creditelor de angajament, ceea ce obligă foarte mult de acum încolo, aparatul administrativ care gestionează aceste resurse.

"Viorel Ştefan: ... bugetul a fost aprobat, vă dorim succes şi cu toate motoarele pornite că aveţi liber, aveţi credite de angajament. Angajaţi! (...) E visul de aur al unui ordonator să i se spună că poate să angajeze cât vrea."

Dezbaterea în jurul temei bugetului destinat romănilor de pretutindeni a durat, în cea de-a doua zi, în jur de 40 de minute.

Vasile LECHINŢAN.Mari personalităţi politice româneşti a căror condamnare şi distrugere fizică şi morală s-a petrecut în numele şi în timpul regelui Mihai I

Regele Mihai I a intrat în grevă regală doar în perioada dintre 21 august 1945 şi 7 ianuarie 1946,  iar la 30 decembrie 1947 a abdicat, în condiţiile cunoscute. Grav  este faptul că a patronat (prin implicarea numelui şi a titlului) condamnarea următoarelor mari personalităţi politice şi patriotice ale României:

 Iuliu Maniu, făuritor al Marii Uniri, cel mai iubit om politic al Transilvaniei în toate mediile româneşti, fie ţărani, fie orăşeni, arestat la 14 iulie 1947, judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947; prin sentința dată la 11 noiembrie 1947 este condamnat la 9 pedepse, însumând 104 ani de închisoare, plus de două ori muncă silnică pe viaţă. Capetele de acuzare au fost: trădare naţională, tentativă de surpare a ordinii constituţionale, răzvrătire, insurecţie armată, instigare la trădare prin necredinţă, instigare la trecerea frauduloasă a frontierei. Sentinţa de condamnare începea astfel: „Mihai I, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, la toţi cei de faţă şi viitori, sănătate”. Urmează enumerarea pedepselor. (Regele Mihai I nu era în grevă regală).  Regele Mihai I nu l-a graţiat pe Iuliu Maniu cât timp a mai fost rege, până la 30 decembrie 1947. Unul dintre cele mai mari simboluri ale democraţiei româneşti interbelice, Iuliu Maniu, s-a stins din viaţă la 5 februarie 1953 la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului Sighet. Într-un manifest al „Conducerii interimare” a PNŢ, din 29 octombrie 1947, răspândit în Capitală de tineri studenţi ţărănişti (pentru aceasta au intrat în puşcărie peste 100 de tineri), se spune: „Guvernul bepedist [al Blocului Popular Democrat, Petru Groza fiind forţat de ruşi să comunizeze ţara] a trimis în boxă bărbaţi luminaţi, mari patrioţi şi democraţi, lipsiţi cu desăvârşire de dreptul sfânt de apărare, într-o ţară în care cel puţin 90% din populaţie îi stimează şi urmează”. În alt manifest se spune: „În clădirea de pe un vârf de deal, în clădirea cu trei frontoane a Şcolii Superioare de Război, care întruchipează pe dealul Golgotei cele trei cruci ale răstignirii, iudeii şi fariseii vieţii noastre încep zilele acestea partea finală a celei mai odioase crime, răstignirea unui nou Christos, judecarea martirului neamului, luliu MANIU... Continuăm să trăim, să ne vedem de afaceri, de distracţii şi, în acest timp, în mijlocul nostru şi a celei mai mârşave laşităţi generale, un Om a cărui întreagă viaţă a fost o nesfârşită luptă pentru binele ţării şi al fiecăruia dintre noi e dus spre moarte de un grup de ticăloşi şi vânduţi străinilor. Cum este posibil aceasta?”. Uluitoare este expresia că totul se petrecea în mijlocul „celei mai mârşave laşităţi generale” (se referea, desigur, de la „opincă” până la „vlădică”) şi în timp ce se continua să se vadă de afaceri şi de distracţii. De menţionat că în perioada arestării fruntaşilor ţărănişti, din ordinul Ministerului de Război se încetase lucrul pentru amenajarea pistei de zbor de la aerodromul Vărădia de Mureş (aerodrom improvizat unde urmase lecţii de pilotaj regele Mihai I), precum şi alimentarea cu combustibil a avioanelor din Serviciul Casei Regale. Aceasta în ciuda "înaltei dorinţe a Maiestăţii Sale de a se lua măsuri pentru ca antrepriza să primească de urgenţă dispoziţiuni imediate de execuţie a lucrărilor prevăzute iniţial, precum şi a lucrărilor noi indicate şi cerute ulterior de Majestatea Sa". Deci, regele Mihai I era, de altfel, foarte activ şi luptător. Deosebit de semnificativ este faptul că în ultimul său cuvânt la proces, în 10 noiembrie, Iuliu Maniu a declarat că a trimis „memorii: M.S. Regelui, Comisiei Interaliate şi celor trei miniştri ai celor trei Mari Puteri”, memorii „documentate, pentru că aveam – spune Maniu - răspunderea morală, în care am arătat că guvernul Groza nu respectă tratatele internaţionale şi cele patru libertăţi fundamentale şi, prin urmare, acest guvern nu poate sta în fruntea statului”. Tragic este faptul că memoriile sale nu au avut ecou la niciuna dintre aceste adrese. Iuliu Maniu a ţinut astfel sus demnitatea naţională prin faptul că nu a acceptat mioritic vânzarea României la Yalta şi a căutat să scoată ţara din această stare inacceptabilă pentru ideea de democraţie şi de libertate, de drepturi ale omului.


Ion Mihalache, fondator şi preşedinte al Partidului Ţărănesc, vicepreşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc. La 12 noiembrie 1947, a fost condamnat la temniță grea pe viață, 10 ani degradare civică, confiscarea averii şi 50.000 de lei cheltuieli de judecată. Sentinţa începe cu: „Mihai I, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, la toţi cei de faţă şi viitori, sănătate”. Regele Mihai I nu l-a graţiat, cât timp a mai fost rege, până la 30 decembrie 1947. Ion Mihalache, mare simbol, şi el, al democraţiei româneşti interbelice, a decedat la 5 februarie 1963, în închisoarea de la Râmnicu Sărat.

Ilie Lazăr, fruntaş al Marii Uniri, membru în delegaţia permanentă a P.N.Ţ. Arestat în 1946 şi deţinut 7 luni, apoi  la 12 noiembrie 1947, în urma procesului grupului Maniu, a fost condamnat la 12 ani de temniță grea, 5 ani degradare civică, confiscarea averii şi 50.000 de lei cheltuieli de judecată. Sentinţa începe cu:  „Mihai I, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, la toţi cei de faţă şi viitori, sănătate”. Regele Mihai I nu l-a graţiat, cât timp a mai fost rege, până la 30 decembrie 1947. Ilie Lazăr a fost eliberat abia la 9 mai 1964, după 17 ani de închisoare.

Nicolae Haralambie Carandino, ziarist, director al ziarului „Dreptatea” (al PNŢ), cronicar plastic şi dramatic, traducător şi memorialist din România, arestat în 1947, anchetat, judecat în cadrul procesului fruntaşilor Partidului Naţional-Ţărănesc. Condamnat la 6 ani temniţă grea, 2 ani de degradare civică, confiscarea averii şi 1.000 de lei cheltuieli de judecată. Sentinţa începe cu: „Mihai I, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, la toţi cei de faţă şi viitori, sănătate”. Regele Mihai I nu l-a graţiat, cât timp a mai fost rege, până la 30 decembrie 1947. Nicolae Haralambie Carandino a fost deţinut 9 ani în închisorile din Galaţi, Sighet şi Bucureşti, apoi a avut domiciliu forţat, pînă în 1962, în Bărăgan, la Bumbăcari şi Rubla.

Nicolae Penescu, om politic român, membru al PNŢ, care deţinuse funcţia de ministru al Afacerilor Interne în timpul democraţiei interbelice, era secretar general al Partidului Naţional Ţărănesc în noiembrie 1947; a fost condamnat, în acelaşi proces, la 5 ani de temniță grea, 2 ani de degradare socială, confiscarea averii şi cheltuieli de judecată de 50.000 de lei. Sentinţa începe cu:  „Mihai I, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, la toţi cei de faţă şi viitori, sănătate”. Regele Mihai I nu l-a graţiat, cât timp a mai fost rege, până la 30 decembrie 1947.  Penescu a fost  închis la închisoarea Jilava şi eliberat în 1964.

Victor Rădulescu Pogoneanu, diplomat, fruntaş al PNŢ, condamnat tot în lotul Maniu la 2 pedepse de câte 10 ani şi una de 25 de ani temniţă grea, în total la 45 de ani de temniţă grea. Sentinţa începe cu:  „Mihai I, prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, la toţi cei de faţă şi viitori, sănătate”. Regele Mihai I nu l-a graţiat, cât timp a mai fost rege, până la 30 decembrie 1947.  Închis la Galaţi şi Sighet, mutat în 1955 la Râmnicu Sărat, Pogoneanu moare în 1962 în penitenciarul-spital Văcăreşti. Când s-a încercat ca să i se ceară să fie „mai suplu”, el a spus: „Nici sănătatea, nici viaţa mea nu sunt de vânzare”. Iată, un monument de moralitate la români.



Alte mari personalităţi româneşti distruse în timpul regelui Mihai I:

Generalul de armată Gheorghe Avramescu a fost asasinat, la 3 martie 1945, de către agenţii NKVD, în condiţii neelucidate nici pînă astăzi.

Grigore Georgescu, general român, care a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial; la 9 octombrie 1946, Tribunalul Poporului l-a condamnat la 10 ani de temniţă grea. Nu se ştie când a murit la Sighet, familia sa nu a fost anunţată.

Ghiţă Pop, luptător pentru Marea Unire, profesor şi gazetar; om politic ardelean; ministrul Cultelor în guvernul Iuliu Maniu; membru al Delegaţiei Permanente a P.N.Ţ.; secretar general al P.N.Ţ., 1944; membru în comitetul redacţional al „Dreptăţii”; participă din partea P.N.Ţ. la încheierea armistiţiului de la Moscova, la 12 septembrie 1944; arestat în cadrul lotului Maniu; acuzat de implicare, alături de ceilalţi lideri ai P.N.Ţ. „într-un complot contra ţării”, în august 1947; judecat; condamnat la închisoare; detenţie la Aiud şi în alte locaţii.

Corneliu Coposu, secretar al lui Iuliu Maniu, apoi secretar general adjunct al Partidului Naţional Ţărănesc. A fost arestat în 1947, condamnat ulterior la 15 ani muncă silnică.


PS. Când fruntaşii politici din lotul Maniu (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino, Victor Rădulescu-Pogoneanu, colonelul Stoica) erau duşi spre închisoarea de la Galaţi (ulterior au fost duşi la Sighet), la 12 noiembrie 1947, regele Mihai I pleca atunci la Londra pentru a asista la oficierea căsătoriei Principesei Elisabeta a Angliei. Putea fi o ocazie pentru ca Anglia lui Churchill să fie convinsă să se răzgândească şi să se întoarcă cu „toate pânzele sus” în sprijinirea României, a vieţii democratice din ţara noastră?. Desigur că nu, zarurile erau deja aruncate pentru a se mai putea scoate România din „lagăr”. Avea foarte tânărul rege Mihai iniţiativa, autoritatea şi curajul să-i ceară o întrevedere lui Churchill pentru a-i solicita o intervenţie fermă în favoarea celor închişi pe motive politice, chiar în acele momente, pentru a fi salvaţi? Se ştie că şi neimplicarea noastră în anumite momente limită este culpabilă.
Din start, regele Mihai nu trebuia să accepte implicarea numelui şi a regalităţii în acest proces politic odios, care a desfiinţat de facto un mare partid politic românesc. Soluţia era, desigur, o nouă grevă regală (şi aşa regalitatea era şubrezită, ca să nu zicem, într-o stare jalnică, de vreme ce adevăratul „rege” era Stalin), încă de la arestarea fruntaşilor PNŢ, în iulie 1947, până nu se ajungea la proces, şi apoi, după proces, reluarea activităţii şi imediat graţierea celor condamnaţi.
Acest material se vrea doar o cunoaştere limpede a istoriei naţionale, a limitelor unei personalităţi care a avut/ putea să aibă un rol important în acei ani deosebit de periculoşi, când ţara era deja arondată „influenţei sovietice”. A evita o istorie eroizantă este o necesitate impusă de datoria faţă de memoria marilor personalităţi politice româneşti Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi a atâtor altora care au sfârşit atât de tragic şi de nedrept. Şi ne impune inclusiv şi datoria faţă de poporul nostru, care prin înţelegerea de la Yalta a avut enorm de suferit.
Vasile LECHINŢAN




 

DECLARAŢIA LUI ŞERBAN ALEXIANU, FIUL LUI GEORGE ALEXIANU ,GUVERNATORUL TRANSNISTRIEI

DECLARAŢIA LUI ŞERBAN ALEXIANU, FIUL LUI GEORGE ALEXIANU ,GUVERNATORUL TRANSNISTRIEI IN PERIOADA GUVERNARII MARESALULUI ION ANTONESCU

Printr-o declaraţie remisă presei, dar boicotată de aceasta la vremea respectivă, domnul Şerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, guvernator al Transnistriei în perioada administraţiei Antonescu, comentează sentinţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de la începutul lunii mai 2008.
*
Pe 6 mai 2008, judecătorii Înaltei Curti de Casaţie şi Justiţie au admis recursul Parchetului General împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti prin care mareşalul Ion Antonescu şi fostul guvernator al Transnistriei, Gheorghe Alexianu, fuseseră reabilitaţi parţial. Decizia instanţei supreme, definitivă, a înseamnat practic respingerea cererii, formulate de fiul lui George Alexianu, de revizuire a sentinţei din mai 1946 a „Tribunalului Poporului”, în urma căreia, mareşalul Antonescu şi alţi membri ai Cabinetului său au fost condamnaţi la moarte.
Curtea de Apel Bucureşti a decis iniţial achitarea lui Ion Antonescu şi a altor 19 membri ai Guvernului său, pentru unele crime de război imputate ca urmare a participării României la Pactul Tripartit şi la „agresiunea contra popoarelor din Uniunea Sovietică”.
Chiar dacă au trecut anii, apreciem că este un act de dreptate să prezentăm cititorilor declaraţia domnului Şerban Alexianu făcută pe marginea sentinţei dată de Curtea Supremă, la cererea sa de a se admite revizuirea procesului prin care tatăl său, George Alexianu, a fost condamnat la moarte şi executat în 1946. Un comentariu explicativ al domnului Şerban Alexianu are darul de a întregi realitatea istorică, dar şi gustul amar al continuării deliberate a unei nedreptăţi comise cu aproape şapte decenii în urmă. (Redacţia ART-EMIS)
„Am cerut atât de puţin: să mi se dea voie să deschid o acţiune juridică prin care să aduc în faţa justiţiei măcar o parte din noianul de argumente pe care istoricii de pretutindeni le-au adunat din 1946 şi până azi pentru a se dovedi adevărul că România lui Ion Antonescu, în 1941, a pornit la un război care pe drept cuvânt a fost numit de propaganda vremii „Cruciada împotriva comunismului”.
Căci pentru români cel de al II-lea razboi mondial a fost un război împotriva barbariei bolşevice, a primejdiei proliferării comunismului, primejdie pe care toată societatea românească a conştientizat-o şi a reacţionat solidară cu Mareşalul. Participarea Armatei Române pe frontul de Răsărit a fost unanim apreciată, în primul rând de inamicul sovietic, ca o demonstraţie de cavalerism şi omenie.
Poporul român poate fi mândru de comportamentul soldatului român într-un război în care ceilalţi beligeranţi au dat atâtea dovezi de sălbăticie, de neomenie, de barbarie. Crimele de război puse pe seama românilor, ofiţeri, soldaţi sau jandarmi, sunt invenţii neruşinate.
Crimele de război puse pe seama lui Ion Antonescu şi a colaboratorilor săi au fost de asemenea inventate, prin mărturii false, prin documente trucate, prin documente ignorate, cu scopul de a elimina fizic şi de a compromite moral persoane capabile să ofere Neamului Românesc modele de comportament demn, creştinesc, european. Am fost atât de naiv să cred o vreme că este sinceră condamnarea comunismului de către guvernanţii noştri de după 1990.
Când am citit însă Raportul Comisiei Tismăneanu mi-am dat seama că nu mai am nici o şansă să câştig în instanţă dreptul de a aduce la lumină adevărul despre tatăl meu, George Alexianu. Mi-am dat seama că guvernarea bolşevică a fost din nou instaurată în România, în decembrie 1989. Sau, poate mai exact spus, am priceput că România continuă să trăiască sub acelaşi regim de ocupaţie instaurat după 23 august 1944. Sentinţa dată nu mă surprinde, dar mă întristează profund, cum n-am mai fost niciodată de trist.
Sunt trist pentru poporul meu, pentru soarta sa, mult mai nedreaptă decât condamnarea sub care şi-au încheiat existenţa tatăl meu,
Mareşalul Ion Antonescu, profesorul Mihai Antonescu şi generalul Constantin (Pichi) Vasiliu. Cu ce am greşit noi, românii, ca să trăim de atât amar de ani în minciună şi nedreptate ?! Îi căinez pe magistraţii care au dat, de-a lungul anilor, sentinţe atât de injuste în acest proces.
Inclusiv ultima. Înţeleg bine că, la nivelul lor de înţelegere a ideii de demnitate umană, nu au avut încotro şi s-au conformat comandei politice primite. Probabil că nu-şi reproşează nimic. Îi compătimesc cu toată sinceritatea pentru puţinul respect arătat faţă de propria lor persoană.
Tristeţea mea este şi mai adâncă când mă gândesc la ei, la masca umană pe care o poartă în sala de judecată şi în viaţa de toate zilele. Văd în ei produsul cel mai caracteristic şi mai pernicios al comunismului bolşevic, al înstrăinării de durerile şi nădejdile acesui Neam românesc, pentru care tatăl meu, profesorul George Alexianu, a avut un adevărat cult şi nu a pregetat la nici un sacrificiu pentru a-şi onora prin toate faptele sale apartenenţa la neamul părinţilor săi. Dumnezeu să-l odihnească.
Şerban Alexianu, Bucureşti, 6 mai 2008″
Cum este să scrii o carte despre tatăl tău, condamnat la moarte şi executat? Nu mi-a fost deloc uşor să mă apuc de scrierea acestei cărţi, o întreprindere oricum dificilă, pentru care s-ar fi cuvenit să am o minimă experienţă a scrisului şi mai ales a cercetării istorice.
Sunt atâţia care ar putea s-o facă mai bine decât mine! În plus, eu, ca fiu al celui despre care va fi vorba în paginile ce urmează, sunt pur şi simplu „condamnat” să am o perspectivă (prea) personală asupra subiectului. Să fiu, vrând-nevrând, de partea tatei.
Din fericire – şi o spun din capul locului, această poziţie inerent partizană nu m-a pus niciodată în contradicţie cu adevărul, cu ideea de justiţie, cu idealul de omenie şi toleranţă. Dimpotrivă, cercetând acte şi documente despre al căror conţinut nu ştiam nimic, de fiecare dată s-a confirmat părerea ce o aveam despre părintele meu. Mă întreb şi acum ce reacţie aş fi avut dacă pe parcursul cercetării mele aş fi dat peste dovezi ale vinovăţiei tatălui meu, ale „crimelor de război” săvârşite de acesta: le-aş fi publicat?
Probabil că nu, dar nici cartea de faţă n-aş mai fi scris-o! Voi încerca totuşi să mă detaşez, să mă distanţez cât mai mult de oamenii pe care vreau, prin scrierea acestei cărţi, să-i salvez de la uitare sau să-i apăr de ceea ce poate fi mai rău şi decât uitarea: minciuna, calomnia şi defăimarea. Pot doar atâta să promit şi să-mi promit mie însumi – că voi încerca. Voi încerca să uit partea autobiografică, dacă pot spune aşa, a cărţii. De reuşit, rămâne de văzut cât…
Situaţia dificilă şi complicată în care m-am aflat tot timpul cât am scris la această carte va fi s-o înţeleagă foarte uşor oricare dintre cititori, cărora le fac de la bun început cunoscută informaţia cea mai importantă despre cine a fost tata. Unii dintre ei ştiu deja, alţii nu şi află abia acum, că tatăl meu, profesorul George Alexianu, a fost condamnat la moarte şi executat alături de mareşalul Ion Antonescu. Această împrejurare este, pentru cei mai mulţi dintre cititori, punctul de plecare, inevitabil, al acestei cărţi.
Nu este nevoie, din partea cititorului, de un efort de imaginaţie mult prea mare ca să-şi dea seama că puţini mai sunt autorii care, scriind o carte, au avut a se confrunta cu „problemele” mele. N-am să le fac acum inventarul, lista acestor dificultăţi. Nici nu le-am bănuit de la bun început că vor fi atât de multe, de mari. Dar vreau să precizez, să destăinui din capul locului cine şi ce m-a ajutat cel mai mult, într-o manieră decisivă pot spune, să trec peste toate ezitările ce se năşteau în mine, peste toate reţinerile şi îndemnurile de a lăsa lucrurile „în plata Domnului”, la dispoziţia justiţiei divine.
Cui deci trebuie să-i mulţumesc pentru satisfacţia pe care o încerc acum, când, de bine, de rău, am încheiat scrierea cărţii şi îmi iau astfel o grea piatră de pe suflet? Ei, bine, va trebui să le mulţumesc tuturor celor care, în necunoştinţă de cauză sau cu rea credinţă, au scris ori au vorbit despre tatăl meu minţind, deformând realitatea faptelor petrecute, falsificând sau ignorând documentele în care această realitate este consemnată.
Le mulţumesc celor care nu s-au oprit la atâta, ci au mers mai departe, instituind o veritabilă teroare printre istorici şi comentatorii politici, formatorii de opinie etc., instituind un climat intolerant, prin care cercetarea şi spunerea adevărului despre mareşal şi colegii săi a devenit în România un risc extrem de primejdios pentru persoana şi cariera profesională a celui care ar îndrăzni să caute şi să afirme adevărul despre cei implicaţi în aşa zisul „proces al marii trădări naţionale”, în frunte cu mareşalul Ion Antonescu.
Pot afirma cu deplină şi intimă cunoaştere a situaţiei actuale, de după 1990, că sunt foarte mulţi istoricii care cunosc adevărul despre George Alexianu, despre condiţiile în care s-a desfăşurat procesul amintit, despre adevărata valoare şi semnificaţie a activităţii lui Ion Antonescu în fruntea statului român, dar care tac, evită să discute în public acest subiect, iar când n-au încotro, mint sau „o scaldă”.
De ce? Ca să nu-i supere pe guvernanţi şi mai ales să nu-i supere pe cei care au atâta putere încât au forţat mâna guvernanţilor, a clasei politice, a liderilor din mass media, şi au impus României legi şi dispoziţii prin care s-a legiferat din nou delictul de opinie.
Mai rău ca pe vremea Anei Pauker. Fireşte, nu orice opinie şi nici orice opţiune de conştiinţă este interzisă. În România noastră democratică de după 1990 ai voie să fii ateu, bunăoară, căci nimeni nu te obligă să fii creştin sau musulman şi să ai un Dumnezeu!
Poţi trăi şi fără să crezi în Dumnezeu! Despre români şi istoria lor poţi să ai orice părere şi să pui pe seama lor toate mizeriile, căci nimeni, nici o lege nu prevede anti-românismul ca vinovăţie. Dar n-ai voie să nu crezi în genocidul din Transnistria, adică n-ai voie să crezi că părinţii şi bunicii noştri au fost altceva decât nişte criminali siniştri, autori ai celui mai înfricoşător omor din istoria Universului!
Mai mult, cum spunea Moses Rozen şi alţii eiusdem farinae, „Holocaustul a început în România!” Nu ai voie să contrazici ce a spus Moses, căci rişti să devii anti-semit, ceea ce iarăşi nu este îngăduit de legile româneşti. Cele noi, de după 1990! La aceşti istorici cuminţi sau cuminţiţi trebuie să-i adaug şi pe politicieni.
Unii dintre ei, imediat după 1990, amăgiţi de ideea că am intrat într-o eră nouă, a libertăţii de a căuta şi de a afirma adevărul, au apucat să-şi mărturisească public preţuirea pentru mareşalul Ion Antonescu, pentru oamenii şi politica acestuia. Iar semnele acestei preţuiri nu au întârziat să apară, numeroase repere publice primind numele mareşalului.
S-au ridicat monumente ale dreptei pomeniri, iar sub cupola Parlamentului României au răsunat cuvinte de preţuire pentru mareşal, pentru guvernul său, rostite în numele poporului român.
S-a mers în plenul Parlamentului României până la a se păstra un moment de reculegere în memoria mareşalului, semn suprem de recunoştinţă, de recunoaştere publică a nedreptei decizii prin care „Tribunalul Poporului” i-a condamnat la moarte pe cei patru: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Picki Vasiliu şi George Alexianu.
Aşa se face că am trăit primii ani de după 1990 cu speranţa şi cu încredinţarea că a sosit ceasul adevărului după care am tânjit cu toţii cei din familiile pe care injustiţia bolşevică le-a îndoliat pe nedrept după 23 august 1944. Familia mea este una dintre aceste familii.
Din nefericire pentru toată lumea, evenimentele din decembrie 1989 nu au meritat să fie numite revoluţie, au fost cu totul altceva, şi lucrul acesta s-a făcut evident în multiple chipuri. Dacă mai este nevoie de o dovadă că prin „revoluţia” din decembrie 1989 nu a fost doborât comunismul, ci numai varianta sa ceauşistă, catalogată drept naţional comunistă, că locul lui Ceauşescu şi al apropiaţilor săi l-au luat bolşevicii reactivaţi, supravieţuitori ai cominternismului anilor 1945-64, şi mai ales odraslele celor care în 1946 au înscenat „Procesul marii trădări naţionale” şi celelalte procese care au mai urmat, apăi dovada cea mai bună pentru mine este felul în care s-a revenit, după primii ani de entuziasm şi avânt justiţiar, s-a revenit la teza cominternistă, bolşevică, cu privire la caracterul criminal al războiului în care România s-a angajat la 21 iunie 1941, teză care a dus la condamnarea la moarte a mareşalului şi a celor mai fideli colaboratori ai săi.
Nu e deloc întâmplător că după 1990 guvernanţii de la Bucureşti au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să rateze ocaziile ivite de a se reface România Mare, de a se regăsi laolaltă fruntariile cele adevărate, pentru care românii, sub mareşalul Ion Antonescu, au consimţit la sacrificiile şi jertfa de sânge din anii celui de Al Doilea Război Mondial. A fost îmbrăţişată de guvernanţi ideea de a condamna, teoretic, comunismul, dar s-au ferit să condamne pactul dintre Hitler şi Stalin, ale cărui consecinţe pentru România nici până azi nu au fost reparate.
Ce a urmat se cunoaşte… Statuile mareşalului au fost demolate, au fost retrase denumirile de străzi şi pieţe publice care ţineau vie amintirea „Conducătorului”, au fost promulgate legi prin care s-a interzis cinstirea numelui său şi s-a impus minciuna bolşevică despre crima săvârşită de acei români care, prin participarea la „Cruciada împotriva comunismului”, au dovedit că nu au acceptat înţelegerile dintre Hitler şi Stalin prin care au fost uzurpate şi dispreţuite drepturile românilor asupra propriului teritoriu istoric. Printre acei români s-a numărat şi tatăl meu, profesorul universitar de drept administrativ George Alexianu.
Revenirea la tezele kominterniste ale anilor 1948-1964, a fost oficializată prin „comisia Tismăneanu”, ca o dovadă definitivă a minciunii şi diversiunii din decembrie 1989, a minciunii în care am trăit întreg secolul al XX-lea.
A început printr-o minciună uriaşă – Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie 1917, şi s-a încheiat printr-una şi mai mare, mai neruşinată: basmul cu căderea comunismului în toamna-iarna lui 1989! Autorii acestor acte de dispreţ faţă de fiinţa umană, faţă de neamurile şi popoarele lumii, faţă de Însuşi Dumnezeul acestei lumi, sunt aceiaşi. Pe ei îi fac vinovaţi şi de condamnarea tatălui meu pentru crime şi fărădelegi imaginare, niciodată săvârşite de George Alexianu sau de alt român!
Pentru cine cunoaşte identitatea adevărată a celor care l-au judecat, l-au condamnat şi l-au executat pe George Alexianu, viaţa şi soarta tatălui meu se înscrie ca „un capitol în Istoria Omeniei Româneşti”, a demnităţii neamului nostru! Nu fac astfel decât să citez persoane extrem de onorabile din viaţa noastră publică şi ştiinţifică, a căror prestaţie în slujba adevărului nu a fost niciodată condiţionată de calcule oportuniste.
Există în România şi astfel de oameni, nu puţini, iar pentru mine a fost o adevărată mângâiere sufletească să-i simt alături de mine, interesaţi în modul cel mai impersonal cu putinţă să afle adevărul despre George Alexianu.
Un adevăr care onorează familia lui George Alexianu. Onorează neamul nostru românesc! Am considerat că românii au dreptul să cunoască acest episod din istoria demnităţii româneşti. Am ştiut întotdeauna, atât mama cât şi noi, copiii profesorului Alexianu, că tata nu a săvârşit nici o crimă, nici o fărădelege, că, dimpotrivă, crimă este maniera în care el a fost cercetat, judecat şi condamnat de comuniştii de la Bucureşti.
Nici o clipă nu ne-a fost ruşine de tata! Întotdeauna am întâlnit români care să ne strângă mâna solidari cu tragedia în care am fost târîţi! Solidari cu ideea de justiţie şi de adevăr! Fireşte, le mulţumesc şi acestora, le mulţumesc propriu zis, cu emoţia recunoştinţei depline.
Cartea pe care am reuşit s-o duc până la capăt nu pune punct discuţiilor cu privire la George Alexianu. Adevărul despre George Alexianu nu poate fi despărţit de adevărul despre Transnistria, aşa cum adevărul despre guvernarea Ion Antonescu nu poate fi formulat decât în cadrul unei viziuni corecte asupra întregului război mondial. O viziune care să admită dreptul la apărare al învinşilor în cel de al II-lea Război Mondial, dreptul lor de a răspunde acuzaţiilor atât de cumplite şi de nedrepte uneori ce li s-au adus.
Deşi niciodată dovedite, multe dintre aceste acuzaţii au fost însuşite ca adevăruri definitiv stabilite şi au produs asupra celor acuzaţi efectele cele mai tragice cu putinţă. După 1990, se desfăşoară o vastă campanie pentru ca aceste efecte să atingă în modul cel mai direct şi existenţa fiecărui român, căci acuzaţia de holocaust nu se rezumă la identificarea crimei de genocid, ci include şi pretenţii reparatorii.
Fireşte, politica de genocid este o ruşine şi un păcat teribil pentru orice popor, pentru orice guvern. Iar eu, apărând memoria tatălui meu, am fost întotdeauna conştient că apăr astfel şi poporul român, pus la zid sub cea mai gravă acuzaţie cu putinţă.
De o vreme încoace, după cum se ştie, acuzaţia de holocaust produs de guvernul Ion Antonescu, este însoţită de pretenţii materiale compensatorii, cifrele neoficiale fiind de-a dreptul ameţitoare. Nu am nici un motiv să nu le iau în serios, ceea ce îmi dă sentimentul, tonic, că pledoaria mea pentru nevinovăţia tatălui meu se va răsfrânge asupra tuturor românilor, apărându-le dreptul de a nu răspunde nicicum şi în faţa nimănui pentru fapte imginare, scornite de indivizi care nu o dată au fost dovediţi ca sperjuri şi mincinoşi.
Vinovăţia sau nevinovăţia tatălui meu atârnă de verdictul pe care istoricii îl vor da în chestiunea atât de delicată a acuzaţiei de holocaust adusă românilor, în mod specific guvernării Ion Antonescu. Pentru cunoscători, legătura lui George Alexianu cu „Holocaustul” din Transnistria este principala explicaţie a faptului că a fost condamnat la moarte! Dar legătura nu constă în participarea lui George Alexianu la uciderea a sute de mii de evrei, ci în faptul că prin condamnarea sa la moarte acuzaţia de holocaust devenea cât de cât mai credibilă. Ideea că în Transnistria a fost un măcel al evreilor, a sute de mii de evrei, este „dovedită” prin faptul că George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost condamnat la moarte şi executat pentru aceste crime!
Cam aceasta este logica pe care se întemeiază propaganda holocaustizantă. Această logică a impus asasinatul politic din 1 iunie 1946! Sunt sigur că nu va mai trece mult timp şi se va prăbuşi edificiul de neadevăruri pe care se ridică teza holocaustului din Transnistria. Dacă voi mai fi atunci în viaţă, voi ridica cuminte două degete şi voi întreba din ultima bancă a clasei: „Şi cu tata cum rămâne?” Cine o să-mi răspundă la întrebare? Care supravieţuitor al actualului institut pentru cercetarea Holocaustului?
Cumva Elie Wiesel în persoană?[1] Sau măcar vreunul dintre istoricii români convertiţi la holocaustologie, adică convertiţi la trădarea propriului neam, la trădarea condiţiei de istoriograf, la trădarea lui Dumnezeu? O vorbă să adaug pentru aceşti istorici, care au scris despre Transnistria şi, volens-nolens, s-au referit critic, căci numai critic, ca despre un criminal, se puteau referi la tata, la George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Aş vrea să înţeleg ce i-a oprit pe aceşti istorici ca, înainte de a-şi definitiva concluziile şi de a le publica, să ia legătura cu familia, cu descendenţii direcţi ai sinistrului personaj?
De regulă, asemenea descendenţi au în arhiva familiei acte şi documente, mărturii orale, a căror valoare poate fi deosebit de mare! Sursa de informaţii directe pe care, teoretic, o poate oferi familia unui personaj istoric, nu este de neglijat dacă chiar te interesează adevărul! Ce să înţeleg eu din faptul că nici un istoric holocaustizant nu i-a căutat pe copiii celui care a guvernat, a organizat şi a executat cumplitul genocid, nu i-a căutat nici măcar ca să-i întrebe dacă un astfel de criminal era capabil să-şi crească copiii ca un tată?
Din faptul că nici unul dintre aceşti istorici, nici unul dintre cercetătorii de la Institutul pentru cercetarea Holocaustului nu a încercat să stea de vorbă cu mine, eu ce să înţeleg altceva decât că aceşti savanţi au lucrat cu concluzii pe care le-au cunoscut de la bun început! Că s-au ferit de orice sursă care ar fi putut să infirme concluziile la care s-au angajat să ajungă. Pe astfel de oameni chiar îi las în plata Domnului!
După 1990 a apărut o carte scrisă de secretarul lui George Alexianu. Trăitor în Canada, Olivian Veverca a dat publicităţii mărturia sa, intitulată Administraţia română civilă în Transnistria, 1941-144. Au apărut de atunci zeci de cărţi dedicate subiectului Transnistria, majoritatea scrise de autori holocaustizanţi.
Ce să înţeleg eu din faptul că toţi aceşti autori ignoră sau se fac că ignoră această carte, rămasă până azi fără o recenzie serioasă, fără o prezentare, oricât de critică, bunăoară măcar în „Realitatea Evreiască”, revista în care guvernarea românească a Transnistriei a fost acuzată de toate crimele posibile, inclusiv că în mod deliberat i-a lipsit pe evreii deportaţi să aibă sare pentru bucatele gătite, obligându-i astfel pe bieţii de evrei să apeleze la lacrimile, da, la lacrimile copiilor pentru a săra mâncarea!… (Vezi mărturia, teoretic atât de credibilă, a unei scriitoare, autoarea volumului de amintiri „Evrei, vă ordon treceţi Nistrul!” Nu-i mai dau numele, căci în avântul Domniei Sale de a minţi a produs dovada, mie atât de utilă, că în legătură cu Transnistria comunitatea evreiască admite orice enormitate, căci oricum nu va fi mai mare decât cea cu privire la Holocaustul transnistrean în sine!)
Am căutat cartea lui Olivian Verenca în Bibliografia lucrărilor consultate, a tuturor cărţilor despre holocaustul din Transnistria pe care le-am putut găsi. Nici urmă de cartea scrisă de martorul ocular cel mai bine informat dintre cei ce mai sunt în viaţă! Din nou pun aceeaşi întrebare: cum se explică acest comportament inexplicabil la un istoriograf? Cum altfel decât concluzionând că nu avem de-a face cu istorici, pasionaţi să înţelegă şi să comenteze faptele sine ira et studio, ci cu mercenari jalnici, rebuturi umane, eşecuri ale nobilei pasiuni de cronicar al evenimentelor istorice!
Adevărul integral despre George Alexianu nu se poate afla din cartea mea! Eu pun în circulaţie numai acel adevăr care se desprinde din lectura documentelor aflate azi la dispoziţia celor interesaţi! De o importanţă decisivă sunt însă documentele la care nici eu nu am avut acces, nici istoricii noştri, aşa cum nu au avut acces în 1946 nici avocaţii apărării de la Procesul Marii Trădări Naţionale. Mă gândesc în primul rând la documentele din arhiva Transnistriei, aflate cele mai multe în posesia autorităţilor ucrainene şi ruseşti.
Acolo trebuie să se afle actele încheiate la Odesa, când George Alexianu a fost supus judecăţii „poporului”, a populaţiei din guvernămîntul Transnistria. Sper să apuc ziua când vom avea acces la aceste acte şi vom afla cum de nu au găsit sovieticii nici o fărădelege pe care să i-o reproşeze lui George Alexianu! Cum fost cu putinţă ca acel tribunal să-l declare pe George Alexianu nevinovat faţă de populaţia peste care a avut putere de viaţă şi de moarte?!
Şi, mai ales, cum a fost cu putinţă ca acelaşi George Alexianu, întors de la Odesa la Bucureşti cu verdict de nevinovăţie dat de justiţia ucraineană, să fie găsit în România vinovat de crime de război săvârşite în Transnistria, adică în Ucraina, şi condamnat la moarte?
Alte documente se află în arhivele ruseşti, îndeosebi cele privitoare la ancheta care a urmat arestării şi predării către sovietici a grupului de înalţi colaboratori ai mareşalului. Ce întrebări, ce acuzaţii i-au adus anchetatorii sovietici lui George Alexianu şi, mai ales, ce a răspuns tata acestor acuzaţii?
Documentele cele mai importante privind nevinovăţia tatălui meu, privind propriu zis nevinovăţia poporului român, pe nedrept acuzat de genocid anti-evreiesc, ştiu însă că se află în Israel! Acolo au ajuns cele mai sensibile documente din arhiva Comunităţii Evreieşti din România. Acele documente nu aveau voie să părăsească România înainte de a fi cunoscute şi de „partea” românească!
Mai ales în situaţia în care comunitatea respectivă aduce românilor acuzaţii aşa de grave! În mod specific deplâng soarta pe care a avut-o Jurnalul lui Wllhelm Filderman. Cu limbă de moarte marele evreu (şi marele român!) care a fost preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România a lăsat ca memoriile sale să fie publicate în România, de Academia Română, de îndată ce se va schimba regimul politic şi comuniştii nu vor mai fi la putere la Bucureşti. Astfel că imediat după 1990 ultimul secretar particular al lui Filderman, aflat în viaţă la Paris, s-a adresat Academiei Române, preşedintelui acesteia, domnului profesor Eugen Simion, oferindu-i preţiosul manuscris.
Până însă să se împlinească formalităţile legate de acest transfer au avut timp să intervină oficialii de la Tel Aviv şi să pună mâna pe Jurnal, dar nu pentru a-l publica, ci pentru a-l dosi, pentru a-l ascunde de ochii publicului, precum se vede din împrejurarea că despre acest manuscris nu vorbeşte nimeni, şi în primul rând nu vorbeşte nici unul dintre cei care ne acuză de cele mai cumplite crime!
Sunt convins că Filderman scrie în Jurnalul său despre George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Filderman, din ordinul special al lui Ion Antonescu, a fost şi el deportat în Transnistria. Acest episod, zilele petrecute în lagărele de „exterminare” din Transnistria, nu poate lipsi din memoriile lui Filderman. De ce nu se fac publice aceste pagini? Nu am nici o altă explicaţie decât aceea că onestitatea lui Filderman deranjează pe unii lideri evrei de azi.
El, Filderman, va fi povestit că Ion Antonescu l-a deportat în Transnistria ca să vadă cu ochii lui în ce constă regimul de exterminare aplicat de români evreilor, pentru ca în felul acesta să nu se mai lamenteze pentru soarta evreilor „săi”. În Transnistria George Alexianu s-a îngrijit personal ca liderul evreimii româneşti să locuiască cu doamna Filderman într-o vilă, în condiţii de lux, unde în mod decent să poată primi în audienţă pe orice evreu aflat printre cei deportaţi, să ia astfel cunoştinţă de toate „nenorocirile” abătute asupra evreilor din Transnistria.
Cele constatate la faţa locului au fost consemnate de Filderman în Jurnalul său. La vremea aceea nu a dat publicităţii nici o dezminţire a celor reclamate până atunci, dar odată întors la Bucureşti a încetat să-l mai bombardeze pe mareşal cu „lăcrămaţiile” sale pe cât de patetice, pe atât de neîntemeiate. Ba mai mult, în primăvara lui 1944 Filderman s-a numărat printre acei conducători oneşti ai evreimii din România care, la cererea lui Mihai Antonescu, au acceptat să plece în Occident unde, în semn de recunoştinţă faţă de autorităţile româneşti care s-au purtat atât de corect cu evreii, să ceară de la evreii influenţi să intervină pe lângă guvernul american ca debarcarea trupelor aliate în Europa să se facă în Balcani ca să-i împiedice astfel pe ruşi să ocupe România şi să ne impună un regim comunist!
Pe Filderman nu l-am cunoscut prea bine. L-am cunoscut însă foarte bine pe Alexandru Şafran, marele rabin, care în timpul războiului venea aproape zilnic în casa noastră ca să ne dea, mie şi fratelui meu, lecţii de limba germană. Pretext pentru a putea fi în legătură permanentă cu tata, guvernatorul Transnistriei, cu care întreţinea un schimb activ de scrisori, documente, informaţii etc.
Asta cu acordul Mareşalului şi al Siguranţei, dar fără ştirea nemţilor. Când Alexandru Şafran a revenit în România după 1990, a ţinut să mă vadă şi ne-am întâlnit acasă la Nicolae Cajal, cu care am fost prieten bun, de pe vremea când tatăl său era medicul nostru de casă, al guvernatorului Transnistriei. La despărţire Eminenţa Sa a ţinut să-mi încredinţeze un înscris despre tata, despre cel pe care mulţi istorici mercenari îl consideră un criminal de război.
Pentru Alexandru Şafran, marele rabin al evreilor din România acelor ani, tata este „un om care, în mod dezinteresat, a făcut mult bine comunităţii evreieşti din România”. Am scris această carte despre tata din mai multe motive. Unul este acela ca înscrisul încredinţat de Alexandru Şafran să-l public, după moartea sa, aşa cum i-am promis.”
Şerban Alexianu, Octombrie 2007
——————————————-
[1] În urma cercetărilor şi a declaraţiei fostului deportat din Ungaria în mai 1944 – Miklos Gruner – la Auschwitz-Birkenau premiatul cu Nobel pentru pace, Elie Wiesel a fost dovedit drept impostor, însuşindu-şi o identitate falsă ascunsă sub un tatuaj contrafăcut, cu numărul A-7713. „Elie Wiesel nu a fost niciodată într-un lagăr de concentrare nazist din moment ce nu a fost inclus în lista oficială a deţinuţilor” afirmă fostul supravieţuitor de la Auschwitz, Miklos Gruner, „el a furat identitatea, memoria şi chiar cartea unei victime reale, în scopul de a deveni celebru la nivel internaţional şi de a obţine mulţi bani.”
( Din revista ART-EMIS.RO)
http://www.sodahead.com/united-states/elie-wiesel-is-an-imposter-says-former-auschwitz-survivor/blog-267479/