Sambătă , 28 Iunie , 2014
http://www.gazetademaramures.ro/placa-neputintei-noastre-15204
Liceul „Dragoş Vodă” din Sighetu Marmaţiei este al doilea din ţară ca număr de elevi arestaţi în perioada comunistă. 29 de tineri au intrat „cu ghiozdanul” în temniţele comuniste, unii au murit, alţii s-au îmbolnăvit sau au ieşit din închisori abia la maturitate. În memoria lor, săptămâna trecută a fost montată o placă în holul liceului sighetean. După o săptămână, placa a fost demontată din cauza presiunilor făcute de evrei, pe motiv că unii elevi ar fi fost legionari.
Sacrificiul suprem, pus pe altarul Ţării şi Libertăţii, nu merită, în România de azi, nici măcar o placă comemorativă.
Liceul „Dragoş Vodă” din Sighetu Marmaţiei este al doilea, din ţară, într-un sumbru clasament al instituţiilor de învăţământ liceale cu cei mai mulţi elevi arestaţi în perioada comunistă. 29 de foşti elevi ai acestui liceu au schimbat şcoala cu puşcăria. Pentru „vina” de a crede în Dumnezeu, în Neam şi Libertate, au fost condamnaţi la ani grei de puşcărie. Unii s-au stins în temniţe, alţii s-au îmbolnăvit, alţii au ieşit abia la maturitate, secătuiţi de boli şi suferinţă. Ei au fost primii deţinuţi politici ai Maramureşului, cei care, ne dau nouă dreptul astăzi să spunem, cu spatele drept, că Ţara Maramureşului n-a fost un tărâm al laşităţii şi delatoriei, ci unul dintre principalele nuclee ale luptei anticomuniste din ţară. Din cei 29, mai trăiesc azi doar 10.
An de an, se întâlnesc tăcuţi într-o celulă a fostei Închisori din Sighetu Marmaţiei pe care au „inaugurat-o” ca închisoare politică în 1948. Niciunul n-a primit vreun titlu sau vreun fel de gest de recunoştinţă. Şi nici n-au cerut vreodată. Firesc însă, a venit un gest simbolic în memoria lor. Unul care ridică nu prestigiul lor, dobândit prin jertfă şi suferinţă, ci al instituţiei de învăţământ. Miercuri, 18 iunie, a avut loc, la liceul „Dragoş Vodă” din Sighetu Marmaţiei, dezvelirea şi sfinţirea solemnă a unei plăci comemorative în cinstea profesorului Aurel Vişovan şi a elevilor săi de la acest liceu, care în perioada 1946-1948 au constituit primul nucleu al rezistenţei anticomuniste din Maramureş. La eveniment au participat câţiva luptători anticomunişti: Petru Codrea, Grigore Hotico şi Melania Riţiu, precum şi doamnele Aurelia Vişovan, Maria Bulacu, Nastafa Motrea şi Susana Tivadar - soţii ale unor regretaţi deţinuţi politici, alţi membri ai familiilor acestora, profesori ai liceului, prieteni şi cunoscuţi.
Mica slujbă religioasă a fost oficiată de cinci preoţi greco-catolici în frunte cu părintele Vasile Florea din Sighet. Părintele Marius Vişovan, preşedintele Asociaţiei Urmaşilor Luptătorilor Anticomunişti (AULA) - organizatorul evenimentului, a dat citire listei complete a elevilor liceului care au suferit în temniţele comuniste, mulţumind în acelaşi timp conducerii liceului pentru posibilitatea acordată.
Evenimentul a fost mediatizat extrem de puţin, totuşi, la scurt timp au început presiunile din partea evreilor, pe motiv că unii dintre elevi făceau parte din Frăţia de Cruce a liceului, deci, în logica binecunoscută a Institutului Elie Wiesel, erau legionari. Aşa că, la o săptămână de la montare, placa a fost demontată şi va fi păstrată acasă la preotul Marius Vişovan.
Încă un caz în care ni se impune pe cine şi cum să cinstim, deşi, nici placa, nici evenimentul nu aveau niciun caracter antisemit. Ele reprezentau un gest simbolic PENTRU jertfa unor tineri care n-au făcut nimănui niciun rău, ci au luptat pentru idealuri ca şi credinţa, demnitatea şi libertatea, iar nu ÎMPOTRIVA a ceva sau cineva. Mai mult, ei sunt primii deţinuţi politici ai Maramureşului care şi-au câştigat dreptul de a rămâne în memoria noastră, a generaţiilor viitoare, prin suferinţa îndurată.
Aurel Vişovan era „şeful” primului grup de deţinuţi politici ai Maramureşului. Student al Facultăţii de Drept şi profesor suplinitor la Liceul Dragoş Vodă, era un exemplu de onoare, morală, credinţă şi înţelepciune. Dintre toţi, el a primit cea mai grea pedeapsă. A trecut prin mai multe locuri de detenţie comuniste, inclusiv prin „Iadul de la Piteşti”, dar a rămas neschimbat.
La data arestării, Aurel Vişovan avea 22 de ani. Era profesor suplinitor al Liceului Dragoş Vodă şi, în acelaşi timp, urma cursurile Facultăţii de Drept din Cluj, secţia particular, fără frecvenţă. În cartea sa, Cu Ghiozdanul la închisoare, Gheorghe Andreica îl descrie ca fiind „bărbat subţire, tras prin inel. N-avea o musculatură aparentă care să-l facă vedetă. Atâta câtă avea, era oţeloasă. Era atât de sprinten în mişcări, având şi un echilibru fizic bine fixat în reflexe, încât la trântă nu putea fi doborât decât de unul singur: Petru Ulici, zis „Ursu`”, care era însă de două ori mai solid. Dumnezeu l-a dotat pe Vişovan cu două talente: mai întâi, avea o memorie de excepţie. O convorbire banală a noastră, a „copiilor”, o repeta cu exactitate după câteva luni, când noi uitaserăm chiar şi despre ce a fost vorba.
Cunoştea bine limbile italiană şi franceză. Începuse să-l preocupe germana şi engleza.
Scria poezie destul de bună. Scria proză cu mult talent.”. Era, pe deasupra, un excelent compozitor şi cântăreţ, este autorul „Rapsodiei Maramureşului”, unul dintre cântecele care au întărit sufleteşte zeci, poate sute de tineri.
Datorită înţelepciunii şi moralităţii sale, impunea un deosebit respect, aşa că, şi în primii ani de închisoare, ceilalţi tineri din grup îi spuneau tot „dom’ profesor”.
După arestare, a fost bătut crunt, dar n-a recunoscut nimic din cele spuse de anchetatori. Când i s-a pus în faţă lista completă a grupului, a cerut ca tinerii să nu fie bătuţi, să fie aduşi în faţa lui, şi apoi, cu siguranţă vor vorbi.
Şi la proces a încercat să ia întreaga vină asupra sa, numai că sacrificiul lui a fost în zadar. A primit 10 ani de închisoare, la care s-au adăugat în 1958 încă 25 de ani. În total, a executat 17 ani de detenţie.
luni, 29 februarie 2016
Florin Negruțiu Distribuie Morții lui Nea Nelu Vișinelu
Morții lui Nea Nelu Vișinelu
„Nu ştiu cui slujeşte aşa ceva”, s-a întrebat azi Ion Iliescu, comentând redeschiderea dosarelor Revoluţiei şi mineriadelor.
„A fost un moment de istorie, cu părţile lui bune şi cu părţi mai puţin bune, cu stări conflictuale. Am trecut peste ele, am depăşit. Ce rost are să dezgropăm....el trebuie să fie obiectul unor persoane care studiază istoria. (…) La noi a fost o mişcare radicală de înlăturare a vechiului regim, cu sacrificii umane. Acum, să stăm să tot plângem morţii, în loc să tragem concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare a societăţii”, a continuat fostul președinte al României.
De morți trebuie să-i fi urat lui Ion Iliescu mare parte dintre cei care au aflat azi despre zicerile domnului președinte. Șocantă lipsa de empatie și, în definitiv, de umanitate a acestei declarații. Haideți să tragem concluziile politice adecvate, tovarăși, doar n-o să ne împiedicăm de câțiva morți. Doar vreo 1.100 de oameni morți la Revoluție, la care se adaugă 3.300 de răniți. La scara marilor revoluții din istorie, insignifiant! Istoricii nici nu se vor mai obosi să-i dezgroape…
„A fost un moment de istorie, cu părţile lui bune şi cu părţi mai puţin bune, cu stări conflictuale. Am trecut peste ele, am depăşit. Ce rost are să dezgropăm....el trebuie să fie obiectul unor persoane care studiază istoria. (…) La noi a fost o mişcare radicală de înlăturare a vechiului regim, cu sacrificii umane. Acum, să stăm să tot plângem morţii, în loc să tragem concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare a societăţii”, a continuat fostul președinte al României.
De morți trebuie să-i fi urat lui Ion Iliescu mare parte dintre cei care au aflat azi despre zicerile domnului președinte. Șocantă lipsa de empatie și, în definitiv, de umanitate a acestei declarații. Haideți să tragem concluziile politice adecvate, tovarăși, doar n-o să ne împiedicăm de câțiva morți. Doar vreo 1.100 de oameni morți la Revoluție, la care se adaugă 3.300 de răniți. La scara marilor revoluții din istorie, insignifiant! Istoricii nici nu se vor mai obosi să-i dezgroape…
Am mai văzut comportamentul acesta rece la nonagenarul Vișinescu. Nici în ceasul al doisprezecelea nu s-a căit, nu a căzut pe gânduri, nu a simțit vreun sentiment de compasiune față de cimitirul de victime pe care l-a lăsat în urma lui. A plâns doar când a aflat că i se va lua gradul militar. Copil de trupă al Securității, Vișinescu s-a înfiorat doar când și-a dat seama că a ajuns orfan. Căci Securitatea i-a dat nu doar o haină militară, ci și un sens, singurul sens în viață. Restul, fleacuri!
Așa și dl. Iliescu. Știu că mulți dintre cei care-l înconjoară socotesc că dl. Iliescu este un om inimos. Dar ceea ce prețuiește cel mai tare dl. Iliescu sunt mulțimile, nu oamenii, deoarece pentru domnia sa structura de partid prevalează omului. Că au murit niște oameni la Revoluție, asta nu-i o tragedie pentru Ion Iliescu, n-o să stăm acum să dezgropăm morții, n-o să-i plângem la infinit. O tragedie ar fi fost ca Ion Iliescu să fie exclus din Partid. Prin urmare, redeschiderea dosarelor Revoluției și mineriadei nu-l sperie, nu-i prilejuiește dileme morale, nu-i provoacă insomnii legate de cei care și-au pierdut viața în acele zile.
Desigur, Ion Iliescu nu a omorât direct oameni, cum a făcut-o Vișinescu, desigur că vina pentru morții de la Revoluție și mineriade trebuie stabilită de un judecător și că până la verdict dl. președinte beneficiază de prezumția de nevinovăție, dar reacția celor doi față de mormanul de cadavre este aceeași: nicio reacție. Nicio tresărire. Niciun vis urât. Din păcate, dacă România nu se trezește nici azi din acest lung vis urât, asta este pentru că, în urmă cu 26 de ani, a permis ca Partidul și Securitatea să privatizeze România și să realizeze capitalismul, cu consecințe dramatice pentru generația mea. Este aceasta o „concluzie politică adecvată”, domnule Iliescu?
Radu Părpăuță: Români și țigani
Vă rog să citiți acest text selectat de mine din blogul In Linie Dreaptă, în speranța că vă poate interesa. Cu prietenie, Dan Culcer
Să
zăbovim preţ de un articol asupra relaţiilor dintre români şi ţigani,
folosindu-ne de prilejul ciordelii înfăptuite de cei doi ţigani sus-puşi
– mă refer la Păun şi Voicu; căci entuziasmul gherţoilor români
mâncători de ţigani, cu ocazia dării în gât a celor doi, umple
forumurile şi berăriile naţionale.Fraţilor,
lucrurile sunt clare, le cunoaştem prea bine cu toţii. Avem în
Parlament doi ciorditori ţigani, câţiva manglitori unguri, un julitor
armean şi o masă compactă de ciorditori români. Ţiganii parlamentari
fură din ajutoare, deturnează fonduri şi practic fură de la gura
etnicilor lor. Românii parlamentari fură din ajutoare, din investiţii
străine, din avutul naţional şi practic de la gura conaţionalilor lor.
Românii parlamentari decid să nu se reţină şi să nu se aresteze ungurii
parlamentari, ţiganii parlamentari, armenii parlamentari. La fel,
hoţomanii unguri, armeni, ţigani şi alte naţionalităţi, vorba lui nea
Nicu, votează să nu se aresteze hoţomanii români parlamentari, căci
ciorditor la ciorditor nu-şi scoate ochii. Dispreţul ţiganului Păun
pentru etnicii lui („ciori nesimţite” etc.) este egal cu dispreţul
românului Ioan Rus pentru etnicii lui (cel care spunea că din banii
românilor din străinătate „copiii se fac golani acasă, iar nevasta
curvă”); dispreţul româncei parlamentar, care spunea că nu-i ajung banii
de coafor din salariul de deputat, este acelaşi cu dispreţul ţiganului
parlamentar Mădălin Voicu, care spunea acum câţiva ani că românii sunt
„laşi şi trădători”.
Gherţoii români ţiganivori strigă sus şi tare că ţiganii beneficiază de ajutoare sociale cu nemiluita. Ţiganii le-ar putea spune acestora mucles sacana – ţineţi-vă gura, fiindcă şi o grămadă de gadjo, români adică, beneficiază de ajutoare sociale. Săraci sunt mulţi: români şi ţigani. Problema este că aceste fonduri şi ajutoare supraîmpovărează bugetul statului, fiindcă România nu are resursele ţărilor occidentale. Şi altă problemă vitală este că aceste ajutoare şi fonduri nu au noimă şi finalitate, că ele descurajează munca şi încurajează lenea, că sărăcia românilor şi a ţiganilor creşte în loc să scadă, în ciuda banilor daţi de la buget şi veniţi de la UE. Aceste ajutoare nu sunt condiţionate de nimic, măcar de obligaţia ţiganilor şi a românilor asistaţi de a-şi da copiii la şcoală. Ajutoarele în sine, dacă nu sunt urmate de posibilitatea unor locuri de muncă şi de obligaţia asistaţilor valizi şi sănătoşi de a ocupa aceste locuri, nu duc decât la o fundătură din care nu mai putem ieşi. Dar nu ţiganii săraci şi românii săraci sunt vinovaţi de toate acestea, ci cei care administrează iresponsabil statul.
Da, gherţoilor, care vă consideraţi superiori, mulţi ţigani sunt hoţi, puturoşi, vicleni, cerşetori, cum şi destui români sunt. „Când te învecinezi cu o şatră, nu se întâmplă să te înnebuneşti după ţigani, dinspre ei pute, ei îţi pun noaptea şuriul la gât, ei îţi fură gardul de sârmă, ei ţi se cacă în prag”, zice poetul Ovidiu Nimigean şi are dreptate. Dar sunt şi atâţia ţigani, ca şi români desigur, care muncesc conştiincios. Vedem zilnic ţigani muncind în funcţii de conducere la bănci, la magazine, ca economişti, ca şoferi, în corpul de pază. E adevărat că nici unul nu vrea să-şi recunoască etnia, fiindcă ştie că mulţi români o dispreţuiesc. Dar mulţi îşi câştigă o pâine cinstită, de ce să-i dispreţuim? De ce să ne uităm câş la ţiganii cărăuşi cu spatele, la femeile de serviciu ţigănci, care fac naveta, se scoală cu noaptea-n cap, ca să fie la ora 6 la post? De ce să ne dispreţuim prietenii de joacă din copilărie ori colegii de serviciu ţigani? Cred că ţiganii ar munci mult mai mult şi mult mai bine, ca şi românii de altfel, dacă treburile ar fi mai bine organizate în ţara asta, dacă politicienii ar lăsa gargara şi furăciunile, dacă administraţia satelor şi oraşelor nu ar închide ochii când vine vorba de ţigani, dacă poliţia şi-ar bate capul cu aceste probleme şi nu s-ar piti după aliniate din legi şi măsuri administrative fără efect.
Gherţoilor ţiganovori, numai cei cu un complex de inferioritate ca voi, nu recunosc dreptul de reprezentare al altora, căci nu înţelegeţi că nu există decât două căi: ori facem bine împreună, ori regresăm separat.
Gherţoii români ţiganivori strigă sus şi tare că ţiganii beneficiază de ajutoare sociale cu nemiluita. Ţiganii le-ar putea spune acestora mucles sacana – ţineţi-vă gura, fiindcă şi o grămadă de gadjo, români adică, beneficiază de ajutoare sociale. Săraci sunt mulţi: români şi ţigani. Problema este că aceste fonduri şi ajutoare supraîmpovărează bugetul statului, fiindcă România nu are resursele ţărilor occidentale. Şi altă problemă vitală este că aceste ajutoare şi fonduri nu au noimă şi finalitate, că ele descurajează munca şi încurajează lenea, că sărăcia românilor şi a ţiganilor creşte în loc să scadă, în ciuda banilor daţi de la buget şi veniţi de la UE. Aceste ajutoare nu sunt condiţionate de nimic, măcar de obligaţia ţiganilor şi a românilor asistaţi de a-şi da copiii la şcoală. Ajutoarele în sine, dacă nu sunt urmate de posibilitatea unor locuri de muncă şi de obligaţia asistaţilor valizi şi sănătoşi de a ocupa aceste locuri, nu duc decât la o fundătură din care nu mai putem ieşi. Dar nu ţiganii săraci şi românii săraci sunt vinovaţi de toate acestea, ci cei care administrează iresponsabil statul.
Da, gherţoilor, care vă consideraţi superiori, mulţi ţigani sunt hoţi, puturoşi, vicleni, cerşetori, cum şi destui români sunt. „Când te învecinezi cu o şatră, nu se întâmplă să te înnebuneşti după ţigani, dinspre ei pute, ei îţi pun noaptea şuriul la gât, ei îţi fură gardul de sârmă, ei ţi se cacă în prag”, zice poetul Ovidiu Nimigean şi are dreptate. Dar sunt şi atâţia ţigani, ca şi români desigur, care muncesc conştiincios. Vedem zilnic ţigani muncind în funcţii de conducere la bănci, la magazine, ca economişti, ca şoferi, în corpul de pază. E adevărat că nici unul nu vrea să-şi recunoască etnia, fiindcă ştie că mulţi români o dispreţuiesc. Dar mulţi îşi câştigă o pâine cinstită, de ce să-i dispreţuim? De ce să ne uităm câş la ţiganii cărăuşi cu spatele, la femeile de serviciu ţigănci, care fac naveta, se scoală cu noaptea-n cap, ca să fie la ora 6 la post? De ce să ne dispreţuim prietenii de joacă din copilărie ori colegii de serviciu ţigani? Cred că ţiganii ar munci mult mai mult şi mult mai bine, ca şi românii de altfel, dacă treburile ar fi mai bine organizate în ţara asta, dacă politicienii ar lăsa gargara şi furăciunile, dacă administraţia satelor şi oraşelor nu ar închide ochii când vine vorba de ţigani, dacă poliţia şi-ar bate capul cu aceste probleme şi nu s-ar piti după aliniate din legi şi măsuri administrative fără efect.
Gherţoilor ţiganovori, numai cei cu un complex de inferioritate ca voi, nu recunosc dreptul de reprezentare al altora, căci nu înţelegeţi că nu există decât două căi: ori facem bine împreună, ori regresăm separat.
duminică, 28 februarie 2016
Dialog cu acad. Mircea Malița la 80 de ani
| Au început să se mişte popoarele |  |
 |
 |
| Redactia ART-EMIS http://www.art-emis.ro/personalitati/3382-au-inceput-sa-se-miste-popoarele.html |
| Duminică, 21 Februarie 2016 21:16 |
 La
20 februarie 1927 se năştea la Oradea una dintre marile personalităţi
ale poporului român, un diplomat care i-a înfruntat pe sovietici, un
Senior care impune respect, un „Maestru al ştiinţei previziunilor, care
citeşte prezentul şi ne descrie viitorul ca nimeni altul". Astfel de
personalităţi se cuvin a fi aşezate în funcţiile decizionale ale
statului român, experienţa dovedită de-a lungul deceniilor îndreptăţind
consultarea Domniilor Lor în problemele interesului naţional. Îi urăm
Domnului Academician Mircea Maliţa un respectuos „La mulţi ani !" cu sănătate ! (Redacţia ART-EMIS).
A
fost ministru al Învăţământului, a reprezentat România la Națiunile
Unite, a fost ambasador în Statele Unite, este academician şi are 89 de
ani. Stă într-o casă cu chirie şi nu are mașină. Aceasta este realitatea
unei prestigioase personalităţi a România[1].
Diplomat prin formare şi caracter, european încă de pe vremea când
Europa era pentru ceilalţi doar un continent şi nu o instituţie,
academicianul Mircea Maliţa e o voce care trebuie ascultată. Maestru al
ştiinţei previziunilor, citeşte prezentul şi ne descrie viitorul ca
nimeni altul. Trebuie doar ascultat! În toată perioada sa de tranziţie,
România nu a folosit niciuna dintre şansele mari pe care le-a avut. Am
ajuns să predăm aproape toate atribuţiile unui stat independent şi
suveran. Am exportat trunchiuri întregi din suveranitatea noastră şi din
capacitatea noastră de a avea un interes. Interesul naţional nu a fost
niciodată programat sau anunţat ca obiectiv al acestei tranziţii[2].
În
acest moment este o discuție extrem de amplă cu priivire la problema
refugiaților. Și știm foarte bine că şi România este parte a acestei
discuţii, inclusiv prin primirea de refugiaţi. S-a vorbit despre o cotă
pentru fiecare ţară, România ar trebui să primească undeva peste 6000 de
refugiaţi. Înţelegem însă că nu suntem pregătiți pentru asta. Cum
priviţi Dvs această dispută continentală?
Mircea Malița:
Mulţumesc foarte mult pentru interesul Dvs în aceste probleme. Sunt
bucuros că am prilejul să spun câteva cuvinte în acestă problemă care
este foarte vastă. Și am să încep prin a spune că este foarte
justificată preocuparea care se manifestă din partea presei, a
autorităţilor pentru tema acesta a primirii sau refuzării imigranţilor.
Într-adevăr aşa cum se spune în legende au început să se mişte
popoarele. Este o mişcare de populaţie cu care nu suntem obişnuiţi. Ei
vin, pleacă, se stabilesc, se fac discuţii, lumea acceptă, lumea refuză,
lumea e ospitalieră, lumea este ostilă, etc. Vreau să vă spun cine mi
se par mie să sunt eroii acestei ciocniri, iar ei sunt numai doi și sunt
doua continente: este Asia și este Europa. Aceste două continente s-au
bătut în toată istoria. Ori Asia a invadat Europa, invazii care au
schimbat soarta Europei, ori Europa a intrat peste asiatici creându-și
mari teritoriii pentru coloniile lor. Faptul că India a devenit o
colonie albă este un semn mare de prezență a Europei.
Care este sursa aici?
Ăștia
se luptă. Prin ce s-au luptat, am văzut. Năvală, război tot felul de
conflicte, dar mai este un fel de metodă modernă de a te bate fără
război: este învățată de la teroriști. Aceștia au o metodă care se
numește a penetrației, iar ideea lor este că dacă vrei să domini într-un
domeniu intri acolo pe nesimțite, câștigi locuri bune de control și la
un moment dat ai o influență mai mare decât se poate crede. Lumea a
văzut că penetrația asta este foarte comodă, nu mai ai război nu mai ai
cheltuieli de război, nu miști armate nu apare nicăieri că faci ceva
inacceptabil, nu poți să fii făcut vinovat pentru nimic, dar ai
penetrat.
Este un val la care trebuie să faci faţă
E tot un fel de război, nu?
Da,
dar unul care nu se vede. E o formă a controlului unei țări de către
alta pe nesimțite. Există o inovație formidabilă în ultimii ani aceea de
a suspenda și elimina violența. Nu! Fără violență! Dar atunci cu ce? Cu
încercarea de a convinge, de a dialoga. S-a rafinat aceasta metodă a
abordării dulci, care nu este violentă, în afacerile internaționale,
până la punctul zic eu, al unei penetrații afective, când un grup
asiatic intră pe un teritoriu european până acolo încât să fie primit cu
flori, cu aplauze, faptul să fie considerat umanitar, am ajutat pe
cineva care era în dificultate, să-l acomodăm, să-l obișnuim, să-l
primim cu toată deschiderea. Cam asta este! Deocamdată, prima reacție a
Europei la venirea asiaticilor a fost asta. Dragii noștri, da se poate,
dar aveți necazuri, dar noi așa suntem construiți, generoși, unde, să
căutam, uitați vă veți muta acolo și acolo vă vom da ajutoarele... Totul
a fost amical și amiabil până la punctul în care s-a văzut că nu mai
este vorba de o delegație izolată, ci de o năvală. Este un val la care
trebuie să faci față, nu mai ai unde să-l pui. Și abia atunci s-a
schimbat și dialogul și atitudinea. Și am să citez cazul doamnei Merkel
care este ilustrativ pentru toată problema. Doamna Merkel este cancelar
și are o poziție importantă și a făcut o declarație formidabilă de
simpatie față de cei năpăstuiți din alte țări, de datoria Europei de a
ajuta, de datoria Germaniei de a fi prezentă cu mijloacele sale și chiar
la începutul discursului său a început cu admiterea imigrației în
Germania. Ei bine, chestiunea a fost bine primită și aproape toată masa
asiatică care vine înspre noi strigă: Germania, Germania! Este locul cel
mai dorit. Când a văzut și doamna Merkel faptul că numărul celor care
vin depășește orice posibilitate a Germaniei de a face față, a devenit
mult mai prudentă, pe măsură ce pierdea și sprijinul populației
indignate de invazia care s-a produs, dar și de altceva, ce s-a numit un
fel de criză, o anumită pierdere a ordinii, nu se mai știa ce trebuie
aprobat, ce nu trebuie aprobat, ce se poate, ce se poate oferi, din ce
bani. Ăsta a fost haosul german produs ca urmare a declarațiilor
generoase ale doamnei Merkel. Germania prin gestul ei și-a creat o
situație de criză pe care trebuie să o depășească.
Ce ar trebui să facă România, dată fiind această situație?
Vedeți
dumneavoastră, România nu a fost solicitată de invazii mari. Nu a avut
până acum problema asta. Valurile au ajuns în Grecia, au intrat în
Ungaria, apoi în Austria care spre deosebire de Ungaria a fost
primitoare, care a fost înspăimântată de numărul de oameni care nu voiau
să rămână neapărat, dar care treceau pe la ei și cu care au avut
probleme la frontieră. De astfel de situații noi am fost feriți.
Nu suntem feriți însă de ceea ce înseamnă cota obligatorie
Mircea
Malița: Să vedem ce o să se întâmple și cu aceasta cotă. Primul lucru
care s-a întâmplat, prima dramă, este trecerea de la umanitate, iubirea
aproapelui, ajutorul dat celor în necaz, la una de prudență, spaimă,
îngrijorare, care s-a făcut ca urmare a imigrației produse. Acum a
apărut noțiunea de cotă! Uniunea Europeană, ca instituție, și-a găsit
acum un subiect de discuție și de afirmare. Nu i-a cerut nimeni
deocamdată să-și asume ceva. Statele își rezolvau problemele fiecare
după puterile ei. Deodată Uniunea Europeană s-a implicat ca să rezolve
în comun. Să rezolve în comun ce? Primirea? Adică să-i acceptăm sau să
nu-i acceptăm? Vai de mine, Europa trebuie să-i accepte pentru că e
generoasă și e Uniunea Europeană! Dar trebuie să vedem fiecare cât poate
și atunci s-a introdus noțiunea asta a cotei pe care România a
respins-o. Chiar dacă chestiunea a trecut indiferent de acest vot, votul
României a fost foarte corect și înțelept. "Lasă-mă în pace". De unde
știi tu cât pot să duc? Ca să-și afirme prezența pe care eu o consider
ca act politic a Uniunii Europene acum se dă fiecărei țări un fel de
despăgubire pentru fiecare cetățean care este acceptat...
Trebuie să facem ce crede populaţia
6.000
de euro pentru fiecare persoană. Asta ar însemna că pentru România ar
fi alocați 38 de milioane de euro. Și totuși reacțiile oficialilor
români sunt că și cu acești bani noi nu am putea face față unui asemenea
număr de persoane pe care ar trebui să le primim. Nu putem sau nu vrem?
Fiecare
țară când spune că primește se gândește în prima fază câte locuințe are
disponibile pentru acești oameni. De exemplu, când făceam noi o
reuniune mare la București, prima și cea mai mare problemă era unde
punem musafirii. Aveam 3.000 și ceva de musafiri la un congres
internațional. Unde-i pui? Am fost implicat în această chestiunea când
s-a ținut Congresul Mondial al Populației.
Unde-i pui și cum îi integrezi...
Unde-i
pui! De bine de rău integrarea se consideră că dacă oamenii pot să
muncească pot să se integreze. Când nemții au vrut să justifice
interesul teribil al doamnei Merkel s-a invocat că emigranții sunt mână
de lucru, iar țările care au nevoie de mână de lucru trebuie să se
felicite că economicește vor câștiga ceva. Chiar circula această
chestiune, că țară bătrână, muncitori tineri. Bun, am putea și noi spune
că facem rost de o mână de lucru mai ieftină, dar să nu uităm că și
România are mari probleme în ceea ce privește șomajul. Sunt țări cu
șomaj mai mare decât România și pentru ei e și mai greu pentru că acești
oameni sunt în plus față de ce au deja. Unii spun că se câștigă, alți
că se pierde, încă lucrurile sunt de discutat.
Ce ar trebui să facem noi acum?
Părerea mea este că întâi de toate trebuie să facem ce crede populația.
N-a întrebat-o nimeni.
A
întrebat-o! A fost un sondaj mai mic care a fost publicat, majoritatea a
fost împotriva primirii de imigranți. Adică lăsați-ne în pace că nu
avem locuri avem probleme. Mai mult de jumătate din populație spune „dar
domnule, ne încurcă. Dacă vin și ăștia pe capul nostru avem o problemă
pe care nu știm cum să o rezolvăm". Și totuși va trebui să-i primim
chiar dacă ai noștri conducători spun că nu și-ar dori un asemenea număr
chiar dacă populația spune că nu-și dorește. România ca țară a Uniunii
Europene poate să spună nu, dar asta înseamnă că încalcă o normă a
membrilor care se supun majorității. Dacă așa se decide, așa mergem și
noi.
Atunci înseamnă că suntem între ciocan și nicovală.
Nu
este prima dată! Dar Ungaria de exemplu, spune Nu!, nu-i primim domnule
nici să nu-i vedem pe aici. Și totuși nimeni nu le spune că încalcă
normele europene. Ei spun tuturor: votați ce vreți, noi nu-i primim.
Ungaria este țara cu cea mai netă poziție împotriva primirii
emigranților. Nu poți să spui că asta este din cauza unui simț de
umanitate mai redus. Da de unde! Au interese judecate în condițiile
economiei contemporane.
O ţară mică poate juca un rol de conciliere
Președintele
României spunea că trebuie să se identifice sursa acestor valuri de
emigranți și este clar că sursa cea mai importantă este Siria și
conflictul din această țară. Ce rol joacă România în ceea ce se întâmplă
în Siria în acest moment?
Ce
a semnalat președintele pe drept cuvânt este prezența noastră în
diplomația zonei. Avem reprezentanți acolo, suntem la curent cu ce se
întâmplă. Siria nu este decât primul și cel mai citat exemplu. Nu toți
imigranții vin din Siria pentru că dacă veneau de acolo s-ar fi golit
țara. Sunt nenumărate țări! Toată Asia! Un val care spune „Acum plecăm
pentru că vom fi primiți și trăim mai bine!". De aceea, vedeți
dumneavoastră, părerea mea este că vedem doi monștri de dimensiuni
extraordinare, două continente lovindu-se într-o metodă nouă,
neviolentă, ci una a convingerii și a discuțiilor, dar are și aceste
chestiuni direct vinovate ale penetrației. Ca săgeata pătrunde încet.
Câte un grup aici, câte un grup acolo. Ca niște săgeți vin, vin, vin.
Vine Asia!
Care e pericolul?
O
Europă ocupată de o Asie a fost unul din dezastrele omenirii de la
tătari și de la alte nații invadatoare ca mongolii și așa mai departe.
Întotdeauna dacă vin ei, vin și ocupă. Năvălirile barbare... Europa și-a
schimbat fața după năvălirile asiatice. Toată s-a schimbat. și popoare
noi au contribuit. Și n-au venit aici să se plimbe, nici să se lupte,
nici să câștige o bătălie. Ci să se introducă, să se stabilească. Și nu
mai pleacă. Așa au făcut.
Revenind
puțin la ce se întâmplă în Siria, președintele României spunea că
suntem acolo, suntem în continuare prezenți prin diplomații noștri și
putem fi facilitatori în discuții care pot duce spre pace în zonă. Are
România de fapt un rol de negociere, poate avea un rol de negociere a
păcii acolo?
Vai
de mine, poate să aibă. O țară mică poate juca un rol de conciliere.
Asta este, facilitator. Adică aducerea a două părți care nu își vorbesc
în situația de a-și vorbi - ele se urăsc și în situația de a se tolera
reciproc și de a începe convorbiri în care să găsească soluții comune.
Asta se face foarte mult. Țara noastră în legătură cu această chestiune
are o tradiție mare. Chiar în momentele în care fiind în sfera Uniunii
Sovietice posibilitatea sa internațională era limitată de a acționa. Ei
bine Maurer, Ion Gheorghe Maurer, a fost unul din doctrinarii
concilierii. Și atunci, în anii 60 puteai să vezi așa, premierul
României este la Beijing, apoi merge la Moscova, de la Moscova iar la
Beijing, de la Beijing în Vietnam, din Vietnam în Statele Unite.
Considera că o țară mică are obligația atunci când știe ceva să facă
cunoscut și să faciliteze, ăsta este într-adevăr termenul, contactul
dintre ele. E ca triunghiul care are numai două laturi. Și a treia nu
funcționează. Mediatorul clădește linia numărul trei și face triunghiul
complet. Asta a fost la noi în practica Ministerului de Externe și a
diplomației române aproape mai mult de un deceniu. Noi eram cunoscuți
pentru această chestiune.
Mai suntem acum în stare să facem asta?
În
stare sigur că suntem. Dacă am fost în stare sub ochii Moscovei să
facem asta, cum să nu fim în stare să o facem, dacă vrem noi. Dar
trebuie să o concepi și să o întreprinzi, că e foarte pretențioasă.
Trebuie să lucrezi tot timpul într-o condiție pe care o accepți –
discreție totală. Nu spui. Nici nu spui că ești mediator. Mediezi fără
să spui că ești mediator. Mă înțelegeți care e socoteala? Așa merge
concilierea concepută de el. El nu spunea. Am fost martor când lui
Maurer i s-au pus aceste chestiuni – de ce nu spuneți clar că faceți
mediere? Și atunci răspunsul lui a fost interesant pentru perioada
respectivă, dar ca să înțelegeți cum funcționa un minister de externe
românesc. A spus: o țară mică nu mediază niciodată. Medierea este o
formă de rezolvare a litigiilor pe care o practică țările mari. Ele își
aranjează acolo, ele vor să aranjeze medierea, să fie mediatori, să
profite în fel și chip, să iasă după aceea cu coroniță, să primească
premiul Nobel etc. O țară mică nu face așa ceva. Concilierea presupune
discreție totală. Nu, nu spui nici că ai făcut-o, sau că ai fost
implicat. Numai că se vede că cineva a făcut-o.
Nici după ce o faci nu spui?
Nu,
nu ai de ce. Ce să spui? Ți-ai făcut datoria de țară mică. Și lumea o
să te întrebe, te mai cheamă. De-aia te cheamă, fiindcă știe că într-un
loc ai izbutit și după aia te cheamă. Uitați-vă numai la planul personal
al premierului României în acea perioadă. Păi aproape toate marile țări
sunt bătute. Și erau crize care erau atunci de rezolvat cum a fost
chestiunea sfârșitului războiului din Vietnam care era arzătoare și în
care de pildă lucra intens. Spunea? Nu spunea, ce să spună? Sunt lucruri
care cu cât sunt mai discrete, cu atât sunt mai reușite.
Mă întreb unde se formează Diplomaţia astăzi?
Eram la un nivel foarte înalt al diplomației în perioada despre care îmi vorbiți dvs, cum este acum diplomația românească?
Dați-mi
voie... Eu nu fac judecată, nu mai sunt la curent, nu știu, eu văd
numai semne care nu sunt foarte încurajatoare. De exemplu în vechiul
sistem pe care îl cunosc eu din anii 1960 și care a funcționat, a fost
crearea unei facultăți de diplomație la Ministerul Învățământului, ceea
ce am numi astăzi un masterat. Noi am făcut un masterat de diplomație
fără să știm ce e aia masterat. Și s-au făcut cursuri de pregătire – un
om ca să fie diplomat stătea doi ani de zile la o școală care era și a
statului ca școală, că îi dădea diplomă scrisă, și a Ministerului de
Externe care își punea cursurile de bază acolo. Mă uit acum și spun
diplomație și mă întreb unde se formează. Au o școală, nu spun cum
merge, un fel de curs.
Unde se văd rezultatele?
Nu
se văd, zic eu. Vă spun ceva, nu vreau să judec până nu știu cum se
formează. Cum merge ministerul...păi merge după cum merg oamenii săi. Și
cum merg oamenii săi? Păi după cum sunt formați. De cine sunt formați?
De o școală. Ai oameni care să predea această chestiune? Părerea mea că
ai, că sunt toți pensionari, asta lasă-i în pace.
Extinzând
puțin discuția la școala românească, având în vedere faptul că ați fost
și ministru al educației într-o perioadă importantă și, aș spune eu,
ați pus inclusiv bazele școlii românești moderne...îmi aduc aminte de
introducerea limbilor străine în școli, altele decât rusa, la inițiativa
dvs... Este extrem de criticat învățământul românesc de acum pentru
rezultatele proaste, pentru calitatea poate mult mai slabă a
profesorilor, cum priviți dvs școala românească de acum?
Învățământul
este aproape întotdeauna și peste tot în criză. Nu merge suficient de
bine învățământul. Nu ține pasul, are lucruri conservatoare, rămâne în
urmă, nu are oameni suficienți etc. Acuma, dacă noi nu stăm bine în
materie de diplomați, să spunem, înseamnă că nu stăm bine în formarea
diplomaților, că asta înseamnă. Cine îi formează. Nu pot să fac
reproșuri unei instituții că nu funcționează bine dacă oamenii pe care-i
primește sau pe care îi pregătește nu sunt suficient de buni. Sigur că
după aia nici totalul general, bilanțul instituției nu e bun.
Deteriorare
sistemului de învăţământ din România este de neimaginat. America, unde e
zero în momentul de față în ceea ce privește învățământul.
Nu
aș vrea să vorbim doar despre diplomație aici, ci despre tot
învățământul românesc, așa cum îl priviți dvs. Școala, clasele primare,
cum se învață în școala generală, am văzut toate problemele de la
bacalaureat...
Cred
că e greu să spunem că dacă există dificultăți sunt numai în țara
noastră. E foarte răspândită la ora asta criza școlii. Toți s-au
încurcat. Cele mai bune sisteme, vai de mine... Te duci la americani și
îți vine să alergi, să pleci de acolo. Deteriorarea sistemului de
învățământ este nemaipomenită. Acolo ca să faci școala trebuie să
plătești cu banii pe o viață. Te împrumuți cu sume cu care trebuie să
plătești taxele. Păi statul reprezintă locul în care se rezolvă
interesele comune. Interesul comun este ca să aibă oameni pregătiți.
America e zero în momentul de față în ceea ce privește învățământul. Nu
poate să zică nimeni că are modelul american. Intri într-o problemă de
finanțare.
Dar modelul francez, de exemplu, sau cel belgian?
Nu sunt rele. Este interesant cum totuși francezii au avut o tradiție mare în acest învățământ.
Problema
e că și noi am avut-o și am pierdut-o undeva pe parcurs. De câte ori nu
am auzit, domnule profesor, despre reforma sistemului de învățământ?
Cred că de sute de ori.
Păi
e permanentă reforma. De fapt se caută să se reformeze. Este foarte
greu. Să vă dau doar un exemplu. Noi avem nume pentru diferite meserii.
Pentru învățământ a fost Spiru Haret. Dacă te uiți bine la ce a făcut, a
făcut un miracol și el a fost o personalitate greu de egalat. El era de
meserie matematician și fizician, astronom. A fost extraordinar. Dar
dvs știți că un om politic pe vremea lui Spiru Haret nu avea dreptul să
intre într-o școală? Un om politic, deputat să fie, ministru să fie, îi
spunea la școală aveți intrare aici? Nu aveți. Nu intra în școală pentru
că ori faci politică și politizezi tot, ori elimini factorul politic
total și atunci faci educație. Spiru Haret, ca să poată să facă reforma
școlii a trebuit să îi dea afară pe toți care veneau cu o idee sau cu
ceva. Nu-l interesa.
Cine mai are curajul la noi să facă asta acum când totul e politizat?
Într-un
fel miniștrii și guvernele au autoritatea pe care și-o revendică și pe
care și-o explică, e în mâna lor. Nu vor, vor să fie ocupați cu lupte
politice? Să lupte cu lupte politice, dar nu mai reformează școala.
Nu pot să spun dacă intrăm sau nu în Schengen !
Aș
vrea să mergem și într-o altă zonă. De ani de zile ne tot chinuim, cred
că e corect ales cuvântul, ne tot chinuim să intrăm în spațiul
Schengen. Teoretic, ni se spune că sunt îndeplinite criteriile tehnice.
Atunci unde e problema?
Au
fost foarte multe state care s-au opus. Și s-au opus pe baza unor
experiențe personale. Au avut migrația românească, dar din categoria
care a făcut ca de pildă cerșetoria în țara lor să se tripleze sau să se
înzecească după ce au venit ăia din România. Deci au această amintire a
unor experiențe proaste cu persoane care erau din paraziții sau
bolnavii societății românești. Și atunci nu mai vor să audă.
Și atunci nu diplomația era cea care trebuia să lămurească toate aceste probleme?
Ce
să facă diplomatul, să convingă că țiganii de pildă din România nu
trebuie să fie o problemă în relațiile noastre? Și ce să spună?
Și
atunci ce facem? Punem mâinile în sân și așteptăm să le treacă celor
care sunt supărați pe românii care au greșit pe la ei prin țară?
Păi
nu, dar diplomația poate să rezolve o chestiune, ca un acord între
state, ca de pildă să se dea în anumite condițiuni permisiunea, să se
ceară întâi o permisiune de ieșire sau intrare și care să fie supusă
unei comisii. Există lucruri pe care le poți face, dar sunt foarte
limitative și într-o țară democratică e foarte greu să pui în joc
controlul de felul ăsta.
Așadar, de fapt tot la mâna celorlalți suntem și nu putem face nimic în problema Schengen?
Păi nu putem să facem. Dacă o țară e complet opusă își pune „veto"-ul și nu mai e Schengen-ul.
Teoretic, da. Dar în practică nu putem să avem discuții cu țările respective?
Păi
încercăm să avem și ele spun că, vedeți la noi Parlamentul are o părere
și nu acceptă discuția diplomatică atâta timp cât există o hotărâre
acolo într-o legiferare recentă. Și acolo se face politică.
Păi și atunci noi mai intrăm vreodată în Schengen?
Nu
știu. Nu pot să spun dacă intrăm sau nu intrăm. Noi credem că este o
problemă între diplomați sau între guverne. Nu este. Este o chestiune
foarte importantă de cine vine. Pentru că oponenții au experiențe care
i-au costat.
Sunt
foarte multe momente în care diplomația a jucat un rol foarte
important. Când a fost criza rachetelor în Cuba erați la O.N.U. După ce
România a surprins atunci prin votul dvs ați transmis un mesaj
administrației de la Washington privind dezvoltarea relației
româno-americane. E începutul atunci al Parteneriatului pentru Pace de
peste aproape 40 de ani?
Înțelegerile
cu America au început pe timpul lui Gheorghiu Dej. În 1962 a fost o
discuție pe care am fost trimis să o am cu reprezentantul României la
Washington. Noi atunci am cerut un singur lucru: scoateți-ne din coș. Ei
spuneau așa: în privința României, se încadrează în legea cutare
privind țările răsăritene. Deci noi eram tot timpul tratați precum
grămada. Noi am spus atunci că nu mai vrem să fim judecați la grămadă,
că nu mai gândim cu grămada, gândim cu capul nostru, treaba noastră.
Scoateți-ne de acolo, nu am cerut mare lucru decât să ia considerentele
țară după țară, nu alianță după alianță. Asta a fost chestiunea care a
fost primită cu un mare interes, păcat că după aceea a fost asasinat
Kennedy și nu a putut să se aplice. După aia a venit o hotărâre în care
America a semnat un acord economic cu România, separat de toate
celelalte. Deci a acceptat ideea noastră de atunci pentru care am stat
zile întregi în discuție cu americanii. Orice țară își croiește poziția
care îi convine, dar dacă vrea.
Cuvântul
cheie și idealul istoric și politic este independența, După aia poți să
faci ce vrei. Când nu ești independent, nu mai ai libertatea de
decizie, o fac aliații
Aruncăm
o privire asupra globului. Vedem conflicte ce mocnesc, vedem conflicte
deschise, avem a ne teme de un Al Treilea Război Mondial?
Nu,
nu cred că ideea războiului este foarte actuală. Din contră, cred că
există chiar un recul, o schimbare de atitudine. Știți de ce? Pentru că
războaiele sunt foarte costisitoare. Și atunci statele sunt mai sărace
ca în trecut și e greu să facă război, te costă foarte multe. Și atunci
chestiunea a fost, cu ce se poate înlocui? Să fie pașnic. Dar cum să fie
pașnic? E o întrebare foarte interesantă la care se răspunde la ora
asta încă într-un mod perfid. Și anume, ideea este că trebuie să o
convingi pe cealaltă țară. Dar această convingere merge și prin alte
acțiuni subterane, mai puțin vizibile și chiar care sunt reprezentate în
literatură prin săgeți. O săgeată este: caută și asigură-te la oamenii
politici, la minoritatea politică. A doua săgeată: convinge lumea prin
presă și prin astea ca să fie o atitudine publică. Două săgeți. Cu două
săgeți bine trase faci o țară să facă cam ce vrei tu. Asta este. De
fapt, asta e o chestie veche socială - când doi oameni se întâlnesc,
cine face ce vrea celălalt. Asta e o chestiune de măsură a relației
umane pe care sociologii au o dispută și una este violența și alta este
această convingere prin demonstrație. Deci, vedeți dvs, când sunt două
state, fiecare se uită dacă face ce vrea celălalt. Cuvântul cheie și
idealul istoric și politic este independența - să fie independent. După
aia poți să faci ce vrei. Când nu ești independent, nu mai ai libertatea
de decizie, o fac aliații, ori o organizație internațională care
pășește pe capul statelor așa cum ar face pe stradă.
România, peste zece ani... dacă ar scăpa de unele mituri contemporane, deja ar fi un pas mare.
Unde vedeți România peste zece ani?
România peste zece ani... e foarte greu de spus. Dacă ar scăpa de unele mituri contemporane, deja ar fi un pas mare.
Ce mituri?
Mitul
ăsta este: ești aliatul meu, gândește pentru mine. Ești Uniunea mea
care mă controlează și din care fac parte și care gândește pentru mine.
Toate miturile sunt alea în care ai tăiat din independență și ai devenit
independent și după aia nu mai ai treabă.
Scrisul e cam singura activitate care mi-a mai rămas. Scrisul este absolut răsplătitor pentru mine și îl fac zilnic.
În final o să vă rog să îmi spuneți ceva despre dvs. Cum sunteți acum? Ce faceți? La ce mai gândiți? Dacă mai scrieți...
Scrisul
este cam singura activitate care mi-a mai rămas. Ies foarte puțin,
foarte rar din cuibul meu, chilia mea, cum o numesc, unde scriu lucruri
care apar. Acum am o carte mare care a fost foarte bine primită „Secolul
meu scurt" secolul e scurt, dar cartea are 800 de pagini. Am trecut
acum la formula mai franțuzească, a cărților mici de 150-200 pagini. Din
astea am deja vreo 4 sau 5 publicate. Sunt foarte ușor de făcut și îmi
plac. Sunt elegante și e un fel de colecție de eseuri, ori pe o temă
dată ori pe o temă mai vastă. Am o plăcere să le scriu. Am făcut un
articol în care am atacat-o pe doamna Merkel din răsputeri, spunând ce
erori a făcut și în ce încurcături a băgat Germania. Sunt liber să o
fac. Nu o să fie problemă internațională din faptul că eu spun că ea a
pășit strâmb.
Prieteni mai aveți?
Da, cred că da. Cred că au rămas... Din păcate mulți s-au dus. Îi caut și mi se spune că nu mai sunt între timp.
Vă simțiți singur?
În
lumea asta? Nu pot, pentru că este și tineretul. Am două fete care au
fiecare câte un copil sau doi. Familia e destul de mare și, deși sunt în
străinătate cele două fete, vin aproape tot timpul aici, până și în
week-end-uri sosesc. Nici nu concep ca locul lor de bază să nu fie aici,
dar acolo au o obligație profesională într-o chestiune care le-a
plăcut. Amândouă sunt în materie de cercetări științifice, legate de
matematici.
Îmi spuneți un secret? O dorință pe care o aveți dumneavoastră, poate neîmpărtășită?
Vai
de mine, ce listă poate să iasă de aici ! (râde cu poftă) Eu cred că
până și iluziile sunt bune dacă sunt limitate sau controlate. Scrisul
este absolut răsplătitor pentru mine și îl fac zilnic.
Un mesaj pentru cititori?
Aveam
un prieten care s-a dus, un fizician mare, care avea o vorbă: Te
iubesc! Așa că... Am sentimentele cele mai bune pentru oamenii care
muncesc, care gândesc, care se preocupă de o problemă oarecare și cred
că majoritatea românilor fac asta. În mod cinstit și corect au o vocație
pe care o respectă.
A consemnat Sabina Iosub[3]
------------------------------------------------- [1] http://www.cotidianul.ro/mircea-malita-romania-si-a-cedat-suveranitatea-252590/ [2] http://qmagazine.ro/mircea-malita-romania-si-a-cedat-suveranitatea_258908.html [3] Vezi http://jurnalul.ro/special-jurnalul/interviuri/mircea-malita-au-inceput-sa-se-miste-popoarele-699341.html |
Magda Ursache În apărarea celor care ne-au apărat și ne-au salvat onoarea (1)
|
|
|
|
| Duminică, 28 Februarie 2016 19:40 |
 De ce îl atacă Alexandru Florian pe Mircea Vulcănescu şi rezistenţa armată din munţi, chipurile, fascistă
Fondatorul
„Memoriei", prozatorul Banu Rădulescu, fost deţinut politic, tipărea
revista în 10.000 de exemplare. Câte tipăreşte acum distinsa hispanistă
Micaela Ghiţescu? Eugeniei Vodă îi mărturisea, cu mâhnire, la
Profesioniştii: „«Memoria» nu se caută, nu se cumpără". Dar de vândut se
vinde dacă sunt (şi umbre) şterse cu sistemă sau ignorate, dacă este
uitat ori negat martirajul din închisorile politice. Când e vorba de
luptătorii din munţi, evităm cuvântul masacru, ba chiar ni se spune
despre combatanţi că erau „deloc democraţi şi deloc admirabili", de
parcă s-ar vorbi în numele Lazărilor de la Rusca[1].
Ideea de rezistenţă românească la tăvălugul bolşevic nu place multora.
De ce or fi atât de porniţi reprezentanţii Institutului Naţional pentru
Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel" pe rezistenţa armată
din munţi, chipurile fascistă? Ca să iasă imaginea românilor fără onoare
şi demnitate de sine, fără personalităţi-simbol? După Raportul Helsinki
(1992), 4 milioane de români au fost ucişi, între '45 şi '89, în
temniţe, în lagăre, la Canalul Morţii, dar se preferă să se vorbească de
inconştienţă şi de laşitate în acceptarea doctrinei
leninist-staliniste; prorocii de ultimă oră (pe urmele profeţilor de tip
Brucan) prevăd declinul ţării până la moartea statului. Pacostea de
ţară, unde reperele normalităţii au dispărut. Dar cine le-a spulberat
oare? Nu propagandiştii comunişti, transplantaţi din U.R.S.S. cu misie,
nu activiştii băştinaşi, gata să îndeplinească sarcinile cu abnegaţie,
fără a precupeţi (spus în limbajul iepocii) vreun efort? Mai şi ies, cei
care au mai rămas, în prim-planul revistelor şi simpozioanelor, să se
laude cu „realizărili" şi să se vaite că au făcut voluntariat, bieţii de
ei, neplătit. Şi-i clar că sunt gata să sară din nou în scările
(limbii) de lemn ale propagandei de partid(e). Ştiţi vreun apartcik
dispus să-şi regrete prestaţia? Silviu Curticeanu, cumva? Mizil, cumva?
Iar comentariile în ce-i priveşte sunt tolerante: stângismele primei
tinereţi sunt scuzate cu grăbire (minte crudă, bune intenţii
egalitariste, context nefast), nu şi dreptismele primei tinereţi.
Cioran,
Eliade, Noica, Bernea, Mircea Vulcănescu rămân „băieţii răi" ai
filosofiei, istoriei religiilor, sociologiei, dar Crohmălniceanu e
prezentat ca „victimă a persecuţiilor staliniste" de M.D. Gheorghiu. Nu
şi-a recunoscut vina (ca şi Popescu-Dumnezeu, de altfel), dar s-a
„exilat voluntar la Berlin", în '94. Ce i-o fi lipsit? Că de laudatio a
tot avut parte. Cât rău au făcut „crohmălnicenii de veghe ai realismului
socialist" (l-am citat pe Radu Mareş) nu (prea) vrem să ştim. Un
exemplu? În şedinţa din '58, prezidată de N. Ceauşescu însuşi, Croh l-a
acuzat pe „amicul" Ion Barbu de decadentism; ca, în „Amintiri
deghizate", reeditate de Humanitas cu succes de librărie, să-şi aducă
aminte ce speriat era „poetul-decadent" şi că el l-a calmat. Se
perpetuează un tip nou de cenzură, pe care l-am mai semnalat şi care se
trage din tezele ideo-criticii fără frontiere. N-au existat acuze mai
grele decât „promotor al fascismului" ori „ins cu trecut fascist",
sintagme folosite de însuşi Crohmălniceanu şi moştenite (grea moştenire)
neabătut din proletcultism. Puteai atunci şi poţi şi acum ruina o
carieră acuzând, fără dovezi, de fascism. Până şi cel mai român dintre
eseiştii evrei, N. Steinhardt, a fost acuzat de colaboraţionism cu
fasciştii. Pasajul incriminat se află în „Jurnalul fericirii": „La
Jilava, pe secţia întâi, în celula nr. 9, vreme îndelungată cu un
macedonean, Anatolie Hagi-Beca. El, macedonean şi legionar; eu, evreu
botezat şi naţionalist român: ne împrietenim numaidecât... Lucrul de
care ne dăm seama, şi el, şi eu, este că ne aflăm deopotrivă
îndrăgostiţi de ceea ce găsim cu cale să numim « fenomenul românesc »,
altfel spus, de poporul român, de peisajul, de cerul, de obiceiurile,
interioarele, câmpurile, munţii, ceapa, ţuica, ospitalitatea, echilibrul
din spaţiul nostru". Iată un model de toleranţă întru idee, de
prietenie prin „adio diferenţei!". „Îngăduinţele" pentru celălalt, cum
formulează bunul, înţeleptul monah Nicolae, sunt flori rare în câmpul
culturii noastre.
Nu
numai că nu vrem să-i cinstim pe cei care s-au jertfit în lupta
anticomunistă, dar - gravă necuviinţă - îi scuzăm pe călăi blamând
victimele, târâte în farse judiciare criminale. Când Valeriu Gafencu,
mort în penitenciarul Tg. Ocna, a fost declarat cetăţean de onoare în
10.02.2013, Institutul „Elie Wiesel" a cerut dezonorarea lui, stârnind
un vârtej de somaţii. Prima somaţie s-a respins în 30 mai 2013, ca după
trei săptămâni, în 21.06.2013, Consiliul Local să se răzgândească (la ce
fel de presiuni?) şi să retragă titlul. Pentru neştiutori: Valeriu
Gafencu, născut la Bălţi în 1921, era student la Drept şi membru al
Frăţiilor de Cruce când a fost condamnat de regimul Antonescu la 25 de
ani de muncă silnică. A trecut prin Aiud (41-49), Piteşti (49), Tg. Ocna
(49-52). Bolnav grav de T.B.C. din lipsa hranei, i-a spus colegului de
carceră, Ioan Ianolide: „Mâine voi muri". Cedase streptomicina
pastorului evreu Richard Wurmbrand, salvându-l de la moarte, episod
negat de unii. Fascist Valeriu Gafencu? Aş zice un „naţionalist
cuviincios", ca să folosesc sintagma lui Petre Ţuţea. Nici B.O.R. nu s-a
grăbit să-l recunoască sfânt al închisorilor şi nu de frica lui
Dumnezeu. Acuza asta că „X" (ca Gabriel Stănescu, de pildă) ia apărarea
legionarilor este destul de frecventă şi face parte tot din moştenirea
proletcultului. În Memoria din când în când, C. Ţoiu povesteşte cum a
fost respins romanul „Căderea în lume", în 1987, din cauza lui Paul
Georgescu (pe motiv că ar fi reabilitat dreapta legionară) şi lui Eugen
Barbu (că ar fi atacat naţionalismul românesc), afirmaţii
contradictorii, dar la fel de periculoase. Cartea n-a mai apărut la
Editura Eminescu a lui V. Râpeanu, ci la C.R., la Bălăiţă. Gogu
Rădulescu a ordonat „să fie bubuit Ţoiu", iar Mitea şi Mizil i-au luat
apărarea. Şi dacă asta s-a întâmplat în deceniul celui mai umflat
„naţional-comunism", vă imaginaţi cum a fost după '49, când ministrul
Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu „purifica de fascism", iar bibliotecile
şi librăriile erau supuse „procesului de dezinfectare de fascism". În
fapt, dacă stăm strâmb şi gândim drept (de dreapta), miliţia „Scânteii"
nu-i departe de poliţia ultra-globaliştilor şi ultra-mondialiştilor,
vânând „atitudini şi idei incorect politice". Şi ce de indignaţi au
apărut în ultima vreme; ca Florian-junior, căruia tare-i place rolul de
acuzator al dreptei. Vă amintiţi de Noua Dreaptă, înfiinţată în '91 de
juristul Aurelian Pavelescu? A dispărut la vreun an-doi, ca prin 2000 să
apară alta, tot Noua Dreaptă. Vorba lui Macedonski: „Un an, - dând
d'ani, leag'an, d'an - d'ani vani"... Cu toate astea, stângiştii văd
peste tot forţe fascistoide-legionaroide. Un adversar al acestor forţe
este şi fostul euro-parlamentar Adrian Severin, cel care a primit şpagă
12.000 de euro pentru un amendament comandat. Cât o fi primit pentru
salutul inventat „Heil, Iohannis!"? Severin vede în Iohannis un fel de
Hitler. Te pomeni că acest Hitlerică de Carpaţi ar pune de-un progrom şi
iarăşi „însângerează" Ioropa. Speriat de fascism ca de-o apă cu
hidrogen prea mult, descoperă şi în Monica Macovei o fascistoidă. Jos
comunismul! ar striga numai fasciştii sadea şi legionarii sadea; toţi
anti-pesediştii fiind, în lumină iliescă, fazcişti. Am sperat,
post-decembrist, într-o istorie dezideologizată cu toate documentele pe
masă. N-a fost aşa. Cât pe ce ca istoricul Zoe Petre să propună o lege
conform căreia să nu ne mai amintim ce s-a întâmplat. Ca şi cum n-am fi
obligaţi (alt cuvânt mai uşor nu este) să ne reamintim corect.
Eticheta
antisemit devine mai periculoasă decât cea de fascist şi de legionar.
Elie Wiesel, „pacificatorul", considerând că n-ar avea importanţă dacă
evreii au fost omorâţi în Ardeal sub administraţie ungurească ori
românească, a trecut crimele în contul jandarmilor români. Probabil,
după Dictat, românii arboraseră la pălărie pene de cocoş şi-i ucideau pe
români şi pe evrei. Lui Wiesel nu i s-a ripostat destul de ferm, de la
vârful statului. Vrem societate civilă sau docilă, dacă înghiţim
minciuna, ba chiar o decorăm? Evreul-victimă nu-i mai victimă decât
românul-victimă, chit că Norman Manea apasă, la Bard College, pe
interdicţia de a compara Holocaustul cu Gulagul roşu. Orice comparaţie
este „the trivilization of tragedy". Trivializarea tragediei prin
comparaţie? De ce ar fi mai greu vindecabilă rana Holocaust decât rana
Gulag (o sută de milioane de morţi)? Un carnagiu e mai cumplit decât
altul? Nu fac ambele parte din aceeaşi serie, a crimelor contra
umanităţii? Comparaţia Gulag-Holocaust aduce prejudicii mari. Pentru că a
vorbit despre binomul Piteşti-Auschwitz, Paul Goma a fost acuzat de
antisemitism. De ce? Pentru că în fruntea Securităţii erau evrei? Sau o
fi adevărul acesta „un slogan antisemit", cum îl denumeşte Leon
Volovici? Se vorbeşte de „unicitatea" Shoahului; 9 octombrie e Ziua
comemorării victimelor Holocaustului din perioada regimului Antonescu.
N-ar trebui ca pe 10 octombrie, de pildă, să comemorăm victimele
„experimentului" Piteşti, vârful terorii în stalinism, dar şi fenomen
unic în lagărul Estului? „Patimile după Piteşti" (titlul cutremurător al
lui Paul Goma) vrem să le tăcem, să le dăm uitării. Doar 56 de arestaţi
au rezistat programului de „reeducare" cu ciomagul. Teroarea Piteşti
nu-i mai mică, mai puţin însemnată decât cea din lagărele naziste:
tartorul hitlerist de la Treblinka, zugrăvit de Philip Roth, n-a fost
mai sângeros decât tartorul Ţurcanu de la Piteşti. Dacă mai adaug că din
Raportul final lipseşte torţionarul Al. Drăghici (şi sunt 64 de
biografii ale nomenklaturii), dar e prezent Ştefan Andrei (nu spun că
n-ar trebui să fie), ne putem întreba de ce marile „cozi de topor şi de
târnăcop", cum le numeşte Dumitru Ungureanu, rămân fără citaţie în
procesul intentat comunismului. Pentru că n-a evitat temele de evitat,
lui Goma nu i s-a decernat Premiul Naţional în Republica Moldova. A
primit nota zero la purtare pentru purtare incorect-politică. Risum
teneatis, amici? Vă puteţi ţine râsul-plânsul, prieteni? Bogdan Creţu
(şi nu numai el) s-a întrebat de ce un aparatcik de soiul lui Dumitru
Popescu, fie şi „Dumnezeu", are drept de opinie în „România literară",
dar Goma nu, rămâne exilat din paginile revistei U.S.R.
Îi răspund: pentru că delictul de opinie se pedepseşte iarăşi; pentru că terorismul intelectual[2] cunoaşte noi forme. N-o să le ocolesc[3]. - Va urma - ---------------------------------------------- [1] vezi Dialogul lui Norman Manea cu Edward Kanterian. [2] titlul lui J. Sévillia, Humanitas, 2012, în registru parodic, după Patrik Modiano, „Bulevardele de centură". [3] Magda Ursache, Noi vrem Cuvânt! sau alte feluri de cenzura, Editura EIKON, 2015. |
Legea Antilegionară: Un tânăr este urmărit penal pentru administrarea paginii de Facebook ”Legende Vii”
Legea Antilegionară: Un tânăr este urmărit penal pentru administrarea paginii de Facebook ”Legende Vii”
La câteva zile după ce din expoziţia „Grădina cu Îngeri” a Silviei
Radu au fost scoase portretele lui Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Valeriu
Gafencu şi Costache Oprişan, administratorul paginii de Facebook
“Legende vii”, care promovează produse imprimate cu chipurile unor
personalităţi, printre care şi martiri ai închisorilor comuniste – este
lovit şi el de Legea antilegionară.
Administratorul unei pagini de Facebook este urmărit penal, în urma
unor acuzaţii aduse Institutului Naţional pentru Studierea
Holocaustului din România (INSHR) Elie Wiesel, se arată pe pagina
“Legende Vii.”
Acuzaţiile sunt făcute în baza articolului 5 din legea
antilegionară, adoptată în 2015 la iniţiativa institutului Elie Wiesel.
Acest act normativ, care reconfirmă, practic, deciziile tribunalelor
poporului instituite de comunişti, bagă la pachet, alături de fascism,
legionarismul, în ciuda faptului că procesul de la Nuremberg şterge
orice legătură dintre ele. Legea 217 face din elogierea legionarilor –
reali sau doar etichetaţi ca atare de regimul comunist instaurat după
1944 – un act pasibil de pedeapsă.
Ultima victimă a acestei legi este administratorul paginii de
Facebook Legende Vii, pagină pe care miercuri, 24 februarie, a apărut
următorul anunţ:
“Datorită faptului că Institutului Naţional pentru Studierea
Holocaustului din România Elie Wiesel ne-a acuzat că promovăm în public
cultul persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid
contra umanităţii şi de crime de război, conform art. 5 din Legea
217/2015, deşi nu există oficial o acuzaţie clară în acest sens
referitoare la aceste personalităţi, ne vedem nevoiţi că, până la
reglementarea legală a acestor chestiuni să retragem de la vânzarea
online a următoarelor produse ce reprezentau interpretarea artistică:
Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Mircea Vulcănescu şi Radu Gyr.
Totodată, textul folosit ca motto, “ne vom întoarce într-o zi” (titlul
unei poezii a lui Radu Gyr n.r.), considerat instigator de către
autorităţile legale, va fi înlocuit. Facem acest anunţ din respect faţă
de clienţii noştri cărora le cerem scuze pentru eventualele
inconveniente şi din dorinţa de a respecta legea ţării, dorind să fim în
conformitate cu acestea”.
Potrivit unor precizări făcute ulterior pe aceeaşi pagină de
Facebook, anunţul a fost făcută “în urma aflării în aceeaşi zi a punerii
sub urmărire penală a administratorului firmei care administrează şi a
produs proiectul legede Vii.”
Articolul 5 al legii 217/2015 afirmă: “Fapta persoanei de a
promova, în public, cultul persoanelor vinovate de săvârşirea unor
infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum
şi fapta de a promova, în public, idei, concepţii sau doctrine fasciste,
legionare, rasiste sau xenofobe, în sensul art. 2 lit. a), se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor
drepturi.”
Reamintim că acest eveniment vine la nici o lună după ce din
expoziţia de pictură a Silviei Radu au fost scoase, se pare că la
iniţiativa aceluiaşi Institut Elie Wiesel căruia i-au displăcut
versurile lui Radu Gyr, portretele unor martiri ai închisorilor
comuniste, respectiv Costache Oprişan, Valeriu Gafencu, Mircea
Vulcănescu şi … Radu Gyr. Tablourile au fost scoase din expoziţie pe 3
februarie, la numai două zile de la vernisajul la care au participat
Radu Boroianu, directorul ICR, şi actorul Dan Puric.
Victor Roncea a contactat-o autoarea expoziţiei, care i-a declarat:
„O singură dată am mai fost cenzurată în întreaga mea viaţă artistică:
pe vremea comuniştilor, de Tamara Dobrin, care mi-a eliminat lucrarea,
dintr-o expoziţie de grup”. Despre scoaterea tablourilor din expoziţie,
Silvia Radu a spus:„Cu cât vor fi mai atacaţi cu atât vor lumina mai
mult pe cerul românesc”!, scrie bucovinaprofunda.wordpress.com
Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România condusă de Octavian Bjoza a condamnat acest act de cenzură:
“Expoziţia de pictură a d-nei Silvia Radu, în etate de 80 de ani,
vernisată într-unul din holurile Institutului Politehnic Bucureşti, la
care au participat Preşedintele ICR – d-l Boroianu, d-l Dan Puric,
precum şi foşti deţinuţi politici, a fost cenzurată că în vremea anilor
50, bănuim, de reprezentanţi ai Institutului “Elie Wiesel”, fiind
înlăturate patru portrete şi anume: Radu Gyr, Costache Oprişan, Valeriu
Gafencu şi Mircea Vulcănescu. Aşa cum nu admitem extremisme, fie ele de
stânga sau de dreapta, nu vom accepta niciodată falsificarea istoriei
recente a României, respectiv diminuarea prin fărâmiţare a rezistenţei
anticomuniste, înlăturând din această, personaje de primă mărime.” se
arată în hotărârea adoptată în 19 februarie a.c. de AFDPR.
Reamintim că legea 217/2015 a stârnit ample controverse în rândul
opiniei publice şi a fost sancţionată inclusiv de directorul
Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria
Exilului Românesc (IICCMER) Radu Preda, acesta catalogând-o drept o lege
“pro-comunistă”.
“Prin promulgarea aşa-zisei Legi Antilegionare, nu mă îndoiesc că
se aşează temelia unei Instituţii nemaivăzute în ţara noastră din anii
stalinismului, o poliţie a gândurilor, a convingerilor, a opiniilor. Se
revine, ca în anchetele securităţii, la prezumţia de vinovăţie, iar
vinovaţii, chiar dacă şi-au ispăşit pedeapsa, continuă să plătească şi
după moarte. De acum încolo există pericolul rescrierii istoriei noastre
recente, după partitura Securităţii, care a aruncat de-a lungul
existenţei ei cu eticheta „legionar” şi-n stânga şi-n dreapta”, declara
la rândul său istoricul Marius Oprea, fondatorul Institutului pentru
Cercetarea Crimelor Comunismului.
Sursa: Epoch Times
Partajeaza:
miercuri, 24 februarie 2016
Odraslele... de Ilie Șerbănescu. Citește și dă mai departe
Odraslele... de Ilie Serbanescu
" Fă bine tarii tale !Citeste si dă mai departe !Așa poate Dumnezeu va lumina mintea unora și altora. " [E]
Odraslele ...de Ilie Serbanescu
Cei care s-au aflat la "butoanele" banilor publici în ultimii
25 ani, mulți dintre ei aflați acum după gratii, sau
de-abia scăpați de acolo, ne lasă moștenire ceea ce noi
am numit "next generation". Adică
progeniturile lor - bogații cu averi deja spălate.
Lista este incredibil de lungă. De la băiatul lui Hrebenciuc și fata lui Videanu până la cei doi puișori cu dinți sănătoși, pregătiți pentru ros, dăruiți nației române de soții Dana și Adrian Năstase.
25 ani, mulți dintre ei aflați acum după gratii, sau
de-abia scăpați de acolo, ne lasă moștenire ceea ce noi
am numit "next generation". Adică
progeniturile lor - bogații cu averi deja spălate.
Lista este incredibil de lungă. De la băiatul lui Hrebenciuc și fata lui Videanu până la cei doi puișori cu dinți sănătoși, pregătiți pentru ros, dăruiți nației române de soții Dana și Adrian Năstase.
Dacă DNA
n-ar fi declanșat ceea ce a declanșat, pentru mulți dintre acești
tineri lupișori erau deja pregătite manete calde la tabloul de bord al
Puterii.De pildă, Andrei Hrebenciuc era deja invitat pe post de mare
geniu financiar pe la
televiziuni. Iar Andrei Năstase începuse deja să încălzească scaunele prin platoul Latrinei 3… Să nu mai vorbim că aproape toți și-au făcut studiile pe bani grei în străinătate…Fiul lui Theodor Stolojan, Vlad, și-a făcut un doctorat la Cambridge, în fizică atomică - o excepție, iar fiica, Ada, și-a făcut studiile superioare în Anglia, iar pe cele postuniversitare, de consultanță financiară, în
Belgia. Un alt premier, Radu Vasile, și-a trimis fiul, pe Tudor, tot la Paris.
Predecesorul său, Victor Ciorbea, se poate mândri că fiica sa, Oana, a absolvit același colegiu american ca și odrasla fostulului președinte SUA, Bill Clinton,
iar Mugur Isărescu nu a rupt nici el tradiția, Lăcrămioara Isărescu studiind tot în SUA. Câteva exemple : Alex Rus. Este fiul ministrului Transporturilor, Ioan Rus. Când a împlinit 24 de ani a primit cadou de la tatăl său un hotel în Cluj Napoca: Hotelul Meridian, preluat de seniorul Rus de la Ioan Morar, fostul șef
al Romsilva, printr-o schemă complicată relatată de presă. Juniorul a mai deținut până în martie și o cafenea în Cluj, Arts Caffe, vândută în martie unui
lanț de cafenele. Pe pagina de Facebook postează fotografii de la piscina familiei și din călătoriile dese la Monaco și pe coasta amalfitană, împreună cu
prietena sa, Denisa Pascu, fotomodel.
Alexandru Vanghelie. A fost trimis de tatăl său să studieze la o universitate din Boston, unde taxa de școlarizare depășește 50 000 de dolari pe an. Locuiește într-un apartament a cărui chirie depășește și ea aceeași sumă, însă juniorul
primarului aflat în arest nu pare să aprecieze eforturile financiare făcute de tatăl său. Judecând după activitatea de pe Facebook, Vanghelie junior a făcut o pasiune pentru culturism și substanțele chimice folosite pentru umflarea mușchilor.
televiziuni. Iar Andrei Năstase începuse deja să încălzească scaunele prin platoul Latrinei 3… Să nu mai vorbim că aproape toți și-au făcut studiile pe bani grei în străinătate…Fiul lui Theodor Stolojan, Vlad, și-a făcut un doctorat la Cambridge, în fizică atomică - o excepție, iar fiica, Ada, și-a făcut studiile superioare în Anglia, iar pe cele postuniversitare, de consultanță financiară, în
Belgia. Un alt premier, Radu Vasile, și-a trimis fiul, pe Tudor, tot la Paris.
Predecesorul său, Victor Ciorbea, se poate mândri că fiica sa, Oana, a absolvit același colegiu american ca și odrasla fostulului președinte SUA, Bill Clinton,
iar Mugur Isărescu nu a rupt nici el tradiția, Lăcrămioara Isărescu studiind tot în SUA. Câteva exemple : Alex Rus. Este fiul ministrului Transporturilor, Ioan Rus. Când a împlinit 24 de ani a primit cadou de la tatăl său un hotel în Cluj Napoca: Hotelul Meridian, preluat de seniorul Rus de la Ioan Morar, fostul șef
al Romsilva, printr-o schemă complicată relatată de presă. Juniorul a mai deținut până în martie și o cafenea în Cluj, Arts Caffe, vândută în martie unui
lanț de cafenele. Pe pagina de Facebook postează fotografii de la piscina familiei și din călătoriile dese la Monaco și pe coasta amalfitană, împreună cu
prietena sa, Denisa Pascu, fotomodel.
Alexandru Vanghelie. A fost trimis de tatăl său să studieze la o universitate din Boston, unde taxa de școlarizare depășește 50 000 de dolari pe an. Locuiește într-un apartament a cărui chirie depășește și ea aceeași sumă, însă juniorul
primarului aflat în arest nu pare să aprecieze eforturile financiare făcute de tatăl său. Judecând după activitatea de pe Facebook, Vanghelie junior a făcut o pasiune pentru culturism și substanțele chimice folosite pentru umflarea mușchilor.
Ilinca Nichita - Fiica primarului Gheorghe Nichita, care a organizat
pentru ea, în toamna lui 2014, o nuntă fastuoasă la care au participat
toți șefii PSD, în
frunte cu Victor Ponta. Ilinca Nichita este notar și, după nuntă, presa din Iași a scris că primăria tatălui său i-a acordat autorizație de construcție pentru un birou notarial în centrul orașului.
Alexandra Dragnea. Fiica fostului vicepremier Liviu Dragnea a devenit celebră atunci când l-a lăsat pe iubitul său cântăreț (Alex Mațaev) să filmeze un
videoclip exact acasă la Liviu Dragnea, permițînd publicului să vadă cum arată proprietatea uriașă a familiei liderului PSD, numai suprafața construită a casei depășind 1300 de metri pătrați. Alexandra a devenit o vedetă în tabloide, paparazzi permițînd electoratului să vadă că la vîrsta sa frageda are
deja un automobil de lux.
Mihnea și Andrei Năstase. Fiul cel mic al fostului premier Adrian Năstase studiază economia la Londra, un oraș deloc ieftin, după cum se știe. Fratele său, Andrei, a învățat tot economie, dar în Italia, după care s-a întors în țară pentru a se ocupa de restaurantul Bonton din Herăstrău. Și-a deschis în 2013 un club și la Neptun.
Agathe Blaga. Fiica lui Vasile Blaga este un nume la modă pentru că exact în urmă cu 3 zile soțul său a fost arestat într-un dosar de evaziune fiscală cu un prejudiciu de 600 de mii de euro. Agathe Blaga avea stofă de vedetă de multă vreme, presa scriind în ultimii ani despre contractele pe care le-a primit firma soțului său de la stat .
frunte cu Victor Ponta. Ilinca Nichita este notar și, după nuntă, presa din Iași a scris că primăria tatălui său i-a acordat autorizație de construcție pentru un birou notarial în centrul orașului.
Alexandra Dragnea. Fiica fostului vicepremier Liviu Dragnea a devenit celebră atunci când l-a lăsat pe iubitul său cântăreț (Alex Mațaev) să filmeze un
videoclip exact acasă la Liviu Dragnea, permițînd publicului să vadă cum arată proprietatea uriașă a familiei liderului PSD, numai suprafața construită a casei depășind 1300 de metri pătrați. Alexandra a devenit o vedetă în tabloide, paparazzi permițînd electoratului să vadă că la vîrsta sa frageda are
deja un automobil de lux.
Mihnea și Andrei Năstase. Fiul cel mic al fostului premier Adrian Năstase studiază economia la Londra, un oraș deloc ieftin, după cum se știe. Fratele său, Andrei, a învățat tot economie, dar în Italia, după care s-a întors în țară pentru a se ocupa de restaurantul Bonton din Herăstrău. Și-a deschis în 2013 un club și la Neptun.
Agathe Blaga. Fiica lui Vasile Blaga este un nume la modă pentru că exact în urmă cu 3 zile soțul său a fost arestat într-un dosar de evaziune fiscală cu un prejudiciu de 600 de mii de euro. Agathe Blaga avea stofă de vedetă de multă vreme, presa scriind în ultimii ani despre contractele pe care le-a primit firma soțului său de la stat .
Diana Videanu. Fata lui Adriean Videanu, o obișnuită a cafenelelor de
fițe de pe Dorobanți și a magazinelor scumpe, este pregătită de tatăl
său pentru a prelua afacerea Titan Mar. A studiat și ea tot la Londra
dar ceea ce a făcut-o remarcată de presă au fost ceasul Hublot de 15 000
de euro și poșeta Hermes
de 7000 de euro.
Ana și Alexandru Geoană. Fiica cea mică a lui Mircea Geoană învață în America, la Universitatea Pennsylvania, unde taxele și cazarea costă în jur de
50 000 de euro pe an. Și fratele ei, Alexandru, studiază tot în America, la Stern Business School, unde costurile se ridică tot la nivelul celor pentru sora sa. Ana este însă deja celebră în România, datorită pictorialelor pentru diverse
reviste. O listă aproximativă:
1. Andrei Hrebenciuc
2. Vlad Cosma
3. Răducu Mazăre
4. Victor și Andrei Berceanu
5. Elena și Ioana Băsescu
6.Daciana Sârbu
7. Alin Petrache. Un caz aparte. A ajuns, cu forceps-ul PSD, șeful Comitetului
Olimpic Român. Alin Petrache. Fiul lui Adrian Ionel Petrache, celebrul om de afaceri din grupul Petrache-Bittner-Cocoş care a gravitat când în jurul lui Adrian Năstase, când al PDL.
„Am intrat în politică pentru că îmi doresc să schimb lucrurile în sportul românesc. N-am înţeles niciodată legătura pe care oamenii o fac între mine şi tatăl meu. Îl iubesc, îl respect, dar eu sunt eu. Pregătirea mea e pe sport. Nu mai sunt de mult timp băiatul lui tata şi nu ştiu dacă am fost vreodată. Absolut deloc nu mizez pe nume în politică”, spune Petrache. Alin Petrache, rugbyst de
performanţă şi absolvent de master la Colegiul Naţional de Apărare, a lucrat numai în administraţia de stat, de la Comitetul Olimpic Român, la Federaţia de Rugby, până la ANST. Este însă un înstărit moştenitor. Numai ceasurile pe care le poartă valorează, potrivit propriei estimări din declaraţia de avere, 67.000 de EUR. „Sunt un om normal. Am o casă, un apartament, o maşină personală şi cam atât”, face Petrache o socoteală sumară când este întrebat. Declaraţia sa de avere aduce însă câteva completări: la 36 de ani, are 8 terenuri agricole sau forestiere, trei apartamente şi o casă în Bucureşti, toate moştenite sau
de 7000 de euro.
Ana și Alexandru Geoană. Fiica cea mică a lui Mircea Geoană învață în America, la Universitatea Pennsylvania, unde taxele și cazarea costă în jur de
50 000 de euro pe an. Și fratele ei, Alexandru, studiază tot în America, la Stern Business School, unde costurile se ridică tot la nivelul celor pentru sora sa. Ana este însă deja celebră în România, datorită pictorialelor pentru diverse
reviste. O listă aproximativă:
1. Andrei Hrebenciuc
2. Vlad Cosma
3. Răducu Mazăre
4. Victor și Andrei Berceanu
5. Elena și Ioana Băsescu
6.Daciana Sârbu
7. Alin Petrache. Un caz aparte. A ajuns, cu forceps-ul PSD, șeful Comitetului
Olimpic Român. Alin Petrache. Fiul lui Adrian Ionel Petrache, celebrul om de afaceri din grupul Petrache-Bittner-Cocoş care a gravitat când în jurul lui Adrian Năstase, când al PDL.
„Am intrat în politică pentru că îmi doresc să schimb lucrurile în sportul românesc. N-am înţeles niciodată legătura pe care oamenii o fac între mine şi tatăl meu. Îl iubesc, îl respect, dar eu sunt eu. Pregătirea mea e pe sport. Nu mai sunt de mult timp băiatul lui tata şi nu ştiu dacă am fost vreodată. Absolut deloc nu mizez pe nume în politică”, spune Petrache. Alin Petrache, rugbyst de
performanţă şi absolvent de master la Colegiul Naţional de Apărare, a lucrat numai în administraţia de stat, de la Comitetul Olimpic Român, la Federaţia de Rugby, până la ANST. Este însă un înstărit moştenitor. Numai ceasurile pe care le poartă valorează, potrivit propriei estimări din declaraţia de avere, 67.000 de EUR. „Sunt un om normal. Am o casă, un apartament, o maşină personală şi cam atât”, face Petrache o socoteală sumară când este întrebat. Declaraţia sa de avere aduce însă câteva completări: la 36 de ani, are 8 terenuri agricole sau forestiere, trei apartamente şi o casă în Bucureşti, toate moştenite sau
primite prin donaţie.
Ilie Șerbănescu: DURERE !
Scrisoare deschisă către toți românii
Aici m-am născut, mi-am petrecutcopilăria, mi-am făcut studiile și am muncit pînă cînd am ieșit la pensie. Am muncit 42 de ani din care 22 pentru propășirea socialismului și 20 pentru revenirea capitalismului .. Acum sînt la pensie.
Să nu credeți cumva că m-am pricopsit. Chivernisesc banii în primul rînd pentru plată facturilor, curentul electric, gaze, apa curentă, cablu tv, internet, telefon și cîte altele. Tot uitindu-mă prin facturi am observat că eu, ca și dumneavoastră, ca plătesc apa la o companie numită Apa Nova care e o companie frantuzească dar îmi vinde apă românească pentru că, cu siguranță, nu o aduce din Franța.
Deci eu, atunci cînd fac duș sau cînd îmi fac un ceai, îl fac cu apă românească, dar bani mei pleacă în Franța. -
Curentul electric îl plătesc la o companie italiană numită Enel. Deci, cum am aprins un bec, am deschis o supapă prin care banii mei se scurg în Italia. Sînt convins că nici Enelul nu-mi vinde curent italian. -
Gazul metan îl plătesc la GDF Suez (Gaz de France Suez), firmă tot franțuzească ce îmi vinde mie și multor altora gaz metan românesc, dar banii noștri pleacă să se integreze în UE. -
Telefonul, indiferent că-l plătesc la Telecom, Vodafone, Orange sau Cosmote, îmi mai zboară din portofel niște bani către zări străine.
Cablul TV și internetul le plătesc la RCS & RDS. ..Patronul lor, pe nume Zoltan Teszary, locuiește la Budapesta și nu știe nici el dacă e român sau ce?
Ce să va mai spun că, dacă bag benzină în rezervor, m-am integrat și cu mașina în Europa sau in Rusia.
Fereasca Dumnezeu de vreun împrumut la bancă, pe care mărturisesc că nu l-am făcut, dar sînt sigur că mulți au fost nevoiți să-l facă și acum plătesc dobînzi grele și comisioane către bănci străine fiindcă, în afară de CEC, nu mai e nici o banca românească. -
Dacă umplem coșul cu merinde la supermarket, iarăși aruncăm cu banii peste mări și țări fiindcă marfă e aproape 90% de import.
Deci .. Toată lumea consumă și nimeni nu mai produce nimic, iar banii românilor se scurg în afară țării. Recordul de a crește datoria publică la 30 miliarde de euro...ne apartine!
Cît mai poate dură o asemenea situație?
Dumnezeu să ne lumineze mintea!
Cat timp vom mai putea trage apa la București ca sa facem plata la Paris, ca și pînă acum?
Aici m-am născut, mi-am petrecutcopilăria, mi-am făcut studiile și am muncit pînă cînd am ieșit la pensie. Am muncit 42 de ani din care 22 pentru propășirea socialismului și 20 pentru revenirea capitalismului .. Acum sînt la pensie.
Să nu credeți cumva că m-am pricopsit. Chivernisesc banii în primul rînd pentru plată facturilor, curentul electric, gaze, apa curentă, cablu tv, internet, telefon și cîte altele. Tot uitindu-mă prin facturi am observat că eu, ca și dumneavoastră, ca plătesc apa la o companie numită Apa Nova care e o companie frantuzească dar îmi vinde apă românească pentru că, cu siguranță, nu o aduce din Franța.
Deci eu, atunci cînd fac duș sau cînd îmi fac un ceai, îl fac cu apă românească, dar bani mei pleacă în Franța. -
Curentul electric îl plătesc la o companie italiană numită Enel. Deci, cum am aprins un bec, am deschis o supapă prin care banii mei se scurg în Italia. Sînt convins că nici Enelul nu-mi vinde curent italian. -
Gazul metan îl plătesc la GDF Suez (Gaz de France Suez), firmă tot franțuzească ce îmi vinde mie și multor altora gaz metan românesc, dar banii noștri pleacă să se integreze în UE. -
Telefonul, indiferent că-l plătesc la Telecom, Vodafone, Orange sau Cosmote, îmi mai zboară din portofel niște bani către zări străine.
Cablul TV și internetul le plătesc la RCS & RDS. ..Patronul lor, pe nume Zoltan Teszary, locuiește la Budapesta și nu știe nici el dacă e român sau ce?
Ce să va mai spun că, dacă bag benzină în rezervor, m-am integrat și cu mașina în Europa sau in Rusia.
Fereasca Dumnezeu de vreun împrumut la bancă, pe care mărturisesc că nu l-am făcut, dar sînt sigur că mulți au fost nevoiți să-l facă și acum plătesc dobînzi grele și comisioane către bănci străine fiindcă, în afară de CEC, nu mai e nici o banca românească. -
Dacă umplem coșul cu merinde la supermarket, iarăși aruncăm cu banii peste mări și țări fiindcă marfă e aproape 90% de import.
Deci .. Toată lumea consumă și nimeni nu mai produce nimic, iar banii românilor se scurg în afară țării. Recordul de a crește datoria publică la 30 miliarde de euro...ne apartine!
Cît mai poate dură o asemenea situație?
Dumnezeu să ne lumineze mintea!
Cat timp vom mai putea trage apa la București ca sa facem plata la Paris, ca și pînă acum?
Fă un bine țării tale! Citește și dă mai departe! Așa poate Dumnezeu va lumina mintea unora si altora
Cu drag,
Ilie Serbănescu
Cu drag,
Ilie Serbănescu
Flori Bălănescu. Dumnezeu renaște mereu în exil
(Text apărut în revista „Confesiuni”, în rubrica PARADIGME BASARABENE, ianuarie 2016 și la adresa http://flori-balanescu.blogspot.fr/2016/02/dumnezeu-renaste-mereu-in-exil.html)
Identitatea – sinteză
a desfacerilor și regăsirilor, la Vintilă Horia
„Din păcate nu poţi
să te aşezi pe marginea timpului aşa
cum te aşezi pe malul unui râu.”
cum te aşezi pe malul unui râu.”
(Vintilă Horia)
Vintilă Horia, Memoriile
unui fost Săgetător, Ediție îngrijită de Cristian Bădiliță și Silvia Colfescu, Prefață de Cristian Bădiliță, Editura Vremea, București, 2015, 336 p.
Gheorghe
Caftangioglu (Vintilă Horia) s-a născut la 18/31
decembrie 1915 la Segarcea, în
Dolj, pe Domeniile regale, unde tatăl său era inginer agronom. A încetat
din
viață în aprilie 1992, în Spania. Primul Război va împinge familia în
refugiu. Îşi
va petrece perioade ale copilăriei în regiunile Romanului şi
Râmnicului-Sărat,
o altă perioadă în Basarabia, unde s-a născut fratele mai mic:
Alexandru.
Săgetător după Calendarul Iulian, Capricorn după Calendarul Gregorian,
viaţa
lui Vintilă Horia a fost, parcă, la confluența ascendențelor, acolo unde
vălul
este atât de subțire încât poate fi sfâșiat oricând pentru a trece
pragul. Prietenul Raymond Abellio („dedicat nu numai literaturii
dar şi astrologiei, studiilor tradiţionale, interpretării matematice a
Bibliei
şi ingineriei”, ca inginer, matematician, romancier și filosof, așadar,
un erudit)
i-a descifrat într-o după-amiază din noiembrie 1960 horoscopul. Avea să
primească sau nu Premiul Goncourt? Aceasta era întrebarea din acea zi.
Și
răspunsul a fost: nu. Dar și astrologii se mai înșeală uneori; a doua zi
chiar
primește Premiul Academiei Goncourt. Abia în 1972 își va aminti că data
„legală” a nașterii sale este 31 decembrie, și nu 18, așa cum îi spusese
lui
Abellio. Nu astrele se înșelaseră, eroarea fusese umană.
Memoriile lui Vintilă Horia, a căror redactare a început în 1985, debutează
cu acest episod. Nu întâmplător, credem. Intuiția îmi spune că dacă întrebi un
român cu o brumă de cultură ce știe despre scriitor, acesta va răspunde
interogativ: Nu e cel cu „Dumnezeu s-a
născut în exil”, cu scandalul Premiului Goncourt? Un atare sondaj de opinie
nu ar fi lipsit (tot intuiția îmi spune) de menționarea sămânței care a
provocat scandalul. Cristian Bădiliță surprinde foarte bine trăsăturile
esențiale întruchipate de personalitatea lui Vintilă Horia, considerând că „n-a
fost afiliat unei ideologii politice, contrar insinuărilor şi acuzelor care
încă se perpetuează, cu o indecenţă revoltătoare. Între 20 şi 24 de ani a avut
un episod naţionalist, concretizat în colaborări literare şi jurnalistice la Gândirea,
Sfarmă Piatră, Meşterul Manole, Ţara etc. Da, Vintilă
Horia a fost un anticomunist visceral, un om de dreapta, în sensul autentic al
termenului, a fost un creştin practicant, a fost un elitist, iar aceste crezuri
nu se iartă într-o Europă dominată, dar încă nu răpusă, de «intelectuali»
filocomunişti, atei şi demagogi. «Procurorii» fără operă şi fără bun-simţ de
astăzi, care ar face bine să-şi numere caprele foarte râioase din propriile
familii înainte de a-i condamna pe alţii, vor găsi, dacă vor deschide acest
volum extraordinar, o mărturie despre interbelicul românesc şi despre postbelicul
european cum rar ne-a fost dat să întâlnim.”
Parcurgerea cărții este alertă, paginile te țin captiv, precum
foamea îl țintuia pe pușcăriașul politic în obsesiile despre bucatele alese. Las
cititorilor bucuria de a descoperi singuri frumusețea plină de trup, suflet și
spirit a rememorărilor lui Vintilă Horia, şi adăst mai mult în copilăria lui
basarabeană.
„La Chişinău am împlinit cred cinci ani, prima aniversare de
care-mi aduc aminte. Era, deci, în 1920, când tata ajunsese să fie numit director
al Casei Noastre, instituţie ad hoc, creată pentru nevoile unei
Basarabii de curând alipite, un fel de Minister al Agriculturii.” Am mai scris
cu alt prilej: prejudecata basarabenilor (dar nu numai) că Bucureștiul a trimis
după 1918 în prima provincie unită cu țara toate ciurucurile, toți pedepsiții
disciplinar etc. este, încă o dată, infirmată de memoriile de față, de chiar
cazul familiei Caftangioglu
și al cercului de prieteni, detașați de dincolo de Prut pentru a pune umărul la
integrarea Basarabiei. Nu există pădure fără uscături, spune o vorbă veche.
Sigur că au ajuns în Basarabia și oameni de proastă calitate, dar nu aceasta a
fost regula.
Din
acei ani își amintește memorialistul că s-a născut sentimentul plenitudinii, pe
care nu îl va mai întâlni niciodată. Prin zona dimprejurul Mănăstirii Căpriana copilul
s-a dat cu totul naturii, contemplației, așa a putut pătrunde mai târziu
tainele lumii. De câte ori va mânca cireșe pe alte meridiane, va avea „sub ochii lăuntrici cireşele de la Căpriana (sau
de lângă Condriţa), dealul înroşit de bogăţia luxuriantă a verii, parcă împins
pe dinăuntru ca să devină un tablou sau un fel de memento pentru toţi
cei care-i treceau pe aproape, o invitaţie la meditaţii metafizice de la Platon
cetire, un reflex pământean al ideii de colină românească şi de cireşe”.
Pentru că acolo și atunci l-a descoperit pe Dumnezeu. Acolo și atunci a trecut
„proba copilăriei”, cum o numește, pe urmele prietenului său Toynbee („punerea
la încercare”: e adevărat, Toynbee se referă la popoare, dar nu este Vintilă
Horia legat indestructibil de zbaterile poporului în care s-a născut, în ciuda
respingerii sale de către unii dintre noi?) Prima întâlnire cu biserica
mănăstirii de la Condrița i-a revelat copilului un „fragment
ascuns în mine cu scop de a fi dezvăluit într-o zi”, motivația rememorării ajunse,
azi, la noi, într-o expresie atât de frumoasă:
„Era un timp separat de timpul din ceasuri, un timp pe care,
poate, îl făcuseră să se manifeste în conştiinţa oamenilor medievali orologiile
puse în turnurile catedralelor occidentale de papa Silvestru, care băteau, pe
de o parte, orele laice sau profane, măsurate exterior, şi orele interioare,
ale meditaţiilor şi ale zborurilor către nevăzutul inefabil din care, în
realitate, suntem făcuţi şi de care nu ştiu să dea socoteală decât poeţii.”
Când s-a „născut” prima oară în Basarabia, pentru copilul Gheorghe, cunoscut
mai târziu ca Vintilă Horia, Dumnezeu era în toate fără a fi cunoscut: în
cireșe, în caise, în cer, în livadă, în pivnițele de sub deal, în hambare, în
parfumul din
cădelniţă, în clopote şi în toacă și, mai ales, în straiele negre ale călugărilor. Pe măsură ce creștea, odată cu trupul său, tânărul, apoi maturul exilat avea să-L descopere pe Dumnezeu în toate, având parte nu de „o poposire pe marginea conştientă a lucrurilor”, ci de „o itinerare cu scop de mărire şi chiar de spargere a hotarelor, lucru de care se îngrijea propriul meu trup care, crescând în fiecare zi cu
câte ceva, împlinea astfel scopul meu epistemologic.”
cădelniţă, în clopote şi în toacă și, mai ales, în straiele negre ale călugărilor. Pe măsură ce creștea, odată cu trupul său, tânărul, apoi maturul exilat avea să-L descopere pe Dumnezeu în toate, având parte nu de „o poposire pe marginea conştientă a lucrurilor”, ci de „o itinerare cu scop de mărire şi chiar de spargere a hotarelor, lucru de care se îngrijea propriul meu trup care, crescând în fiecare zi cu
câte ceva, împlinea astfel scopul meu epistemologic.”
Împrejurul copilăriei sale rainice
(cum ar spune Goma, și tot legat de Basarabia), lumea era clădită „din colinele
Basarabiei ştefanitice (din aceste două nume iese la iveală întregirea
fundamentală a României: Basarabia, de la Basarabii munteni, şi ştefaniticul,
de la marele principe care ducea la
îndeplinire misiunea creştină gotică a Evului Mediu românesc), şi din acele voci interioare care rimau cu mânăstirea şi cu livada.” Sunt elementele care au constituit „o dualitate trup-suflet din care sunt şi
acuma făcut.” Este, trebuie să recunosc, ceea ce, ca olteancă prin părinți, naștere, educație, trăiesc la un nivel spiritual, fără să îmi pot, deocamdată, explica atunci când aprofundez diferite teme basarabene, traseele unor personalități din Basarabia: nostalgia basarabeană. Am încetat să mă întreb de ce prietenii mei cei mai mulți și mai statornici sunt moldoveni, de pe ambele maluri ale Prutului, fie de obârșie, fie adoptați. Pot, astfel, empatiza ușor cu Vintilă Horia, când scrie: „veneam tocmai din Dolj ca să aflu lângă codrii Tigheciului, ceva mai la sud de Cetatea Hotinului şi ceva mai la nord de Cetatea Albă, locuri valaho-moldovene, o esenţă care avea, de la început, să mă definească. Mai târziu, în cadrul aceleiaşi sinteze, Aldeştii şi Râmnicul aveau să joace acelaşi rol.”
îndeplinire misiunea creştină gotică a Evului Mediu românesc), şi din acele voci interioare care rimau cu mânăstirea şi cu livada.” Sunt elementele care au constituit „o dualitate trup-suflet din care sunt şi
acuma făcut.” Este, trebuie să recunosc, ceea ce, ca olteancă prin părinți, naștere, educație, trăiesc la un nivel spiritual, fără să îmi pot, deocamdată, explica atunci când aprofundez diferite teme basarabene, traseele unor personalități din Basarabia: nostalgia basarabeană. Am încetat să mă întreb de ce prietenii mei cei mai mulți și mai statornici sunt moldoveni, de pe ambele maluri ale Prutului, fie de obârșie, fie adoptați. Pot, astfel, empatiza ușor cu Vintilă Horia, când scrie: „veneam tocmai din Dolj ca să aflu lângă codrii Tigheciului, ceva mai la sud de Cetatea Hotinului şi ceva mai la nord de Cetatea Albă, locuri valaho-moldovene, o esenţă care avea, de la început, să mă definească. Mai târziu, în cadrul aceleiaşi sinteze, Aldeştii şi Râmnicul aveau să joace acelaşi rol.”
Epopeea ritualică basarabeană a luat sfârșit din cauza
„revoluției”, casele autorităţilor române fiind atacate de agenţi sovietici
provocatori, astfel încât mama scriitorului s-a îmbolnăvit și familia a fost
nevoită să părăsească provincia, iar tatăl său „îşi întrerupea astfel o carieră
strălucită”. Împușcăturile ideologice de la Moscova răzbăteau până în
ferestrele românilor basarabeni din Chișinău. Începutul anilor 1920 avea să
culmineze cu celebra revoltă bolșevică înscenată la Tatar-Bunar, în Bugeacul
românesc, în septembrie 1924. Timpurile au fost tulburi, memoria lui Vintilă
Horia este ca diamantul. Nu doar limpede, ci tăioasă, până la înțelesul ultim. Este
un critic lucid al perioadei interbelice, dezastrul politic și decăderea morală
fiind contrabalansate, în opinia sa, „de câteva centre de
putere spirituală care au fost Nichifor Crainic, Lucian Blaga şi Nae Ionescu. Gândirea, Trilogia culturii (ca şi Lauda somnului sau La cumpăna apelor) şi Cuvântul au constituit
cele trei centre soteriologice, de fapt inconştient structurate într-un singur centru de cunoaştere, care ne-au ţinut deasupra degradării politice”. Degradarea politică a debutat, crede memorialistul, cu intrarea în scenă a PNȚ și cu Restaurația din 8 iunie 1930 (întoarcerea lui Carol al II-lea), convins că dacă Ion Antonescu ar fi preluat puterea cu trei ani mai devreme, România ar fi evitat dezastrul politico-militar și ar fi avut măcar soarta Finlandei în urma războiului. Sugestia lui Vintilă Horia nu este lipsită de noimă, un regim militar ar fi putut evita chiar mascarada scurtei guvernări legionare și efectele ei maligne. În sfârșit, ar fi putut evita uciderea unor oameni nevinovați, atât de origine evreiască, dar și români a căror vină a fost că nu mai suportau mlaştina politicianistă. Pe fondul unei Europe cuprinse de efervescenţe ideologice, ar fi nepotrivit să îi clasificăm pe românii din trecutul interbelic potrivit normelor conceptuale şi corect-politice de azi.
putere spirituală care au fost Nichifor Crainic, Lucian Blaga şi Nae Ionescu. Gândirea, Trilogia culturii (ca şi Lauda somnului sau La cumpăna apelor) şi Cuvântul au constituit
cele trei centre soteriologice, de fapt inconştient structurate într-un singur centru de cunoaştere, care ne-au ţinut deasupra degradării politice”. Degradarea politică a debutat, crede memorialistul, cu intrarea în scenă a PNȚ și cu Restaurația din 8 iunie 1930 (întoarcerea lui Carol al II-lea), convins că dacă Ion Antonescu ar fi preluat puterea cu trei ani mai devreme, România ar fi evitat dezastrul politico-militar și ar fi avut măcar soarta Finlandei în urma războiului. Sugestia lui Vintilă Horia nu este lipsită de noimă, un regim militar ar fi putut evita chiar mascarada scurtei guvernări legionare și efectele ei maligne. În sfârșit, ar fi putut evita uciderea unor oameni nevinovați, atât de origine evreiască, dar și români a căror vină a fost că nu mai suportau mlaştina politicianistă. Pe fondul unei Europe cuprinse de efervescenţe ideologice, ar fi nepotrivit să îi clasificăm pe românii din trecutul interbelic potrivit normelor conceptuale şi corect-politice de azi.
Fatidica vară a anului 1940 (când va fi numit ataşat de presă la Roma)
este surprinsă astfel: „Într-o noapte de iunie, în 1940, ruşii au intrat în
Basarabia şi în Bucovina de nord. Vestea m-a aruncat pe străzi, unde nu
întâlneam pe nimeni cunoscut. Rătăceam printre spectre, pe Calea Victoriei
înţesată de lume, tăcută, rătăcind ca şi mine printre alţi rătăciţi. Parcă,
încă o dată, se termina ceva. O stare, un timp, o geografie, un ciclu. Un scurt
ciclu care se numise România Mare şi din care începeau să smulgă fiarele
istoriei cu nume de vecini. Cu consimţământul lui Hitler, Stalin îşi trimitea
armatele, numite ani mai târziu «liberatoare», liberatoare de libertăţi, ca să
ocupe un ţinut pe care îl mai ocupaseră odată cu învoirea lui Napoleon
Bonaparte. Înţelegerea între tirani a însemnat întotdeauna pagubă pentru
oamenii liberi, reîntoarcere la sclavie şi la întuneric cultural.” Nu s-a tras
un glonț măcar, un glonț al demnității naționale (cum au tras polonezii), când
au fost cedate Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herței, tot așa cum nu s-a
clintit nicio scamă când au fost cedate Transilvania și Cadrilaterul. (Cel din
urmă, să o spunem – în răspăr cu autorul memoriilor –, obținut de români în
urma participării la o campanie peste Dunăre: după Războaiele Balcanice).
Comunismul, această „rușine universală”, și care, în timp, avea să
devină „un semn de recunoaştere al secolului” îl forțează pe Vintilă Horia la
exilul perpetuu. După ce este numit ataşat de
presă la Viena (1942), înaintarea frontului dinspre Est, noile realităţi militare şi politico-strategice îl vor arunca (împreună cu soţia) în lagărele din Silezia, Austria, Italia (august 1944 - mai 1945). Absurditatea noii ordini europene culminează în cazul său cu o condamnare în contumacie, după o judecată sumară a Tribunalului Poporului (februarie 1946), la muncă silnică pe viaţă, pentru „crima de dezastrul ţării, prin săvârşire de crime de război constând în faptul de a se fi pus în slujba hitlerismului şi fascismului, contribuind prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice”. Potrivit Legii 217/2015, art. 2, lit. c, care spune că „prin persoană vinovată de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război se înţelege orice persoană condamnată definitiv de către o instanţă judecătorească română ori străină sau prin orice hotărâre recunoscută în România, potrivit legii, pentru una sau mai multe infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi persoana din conducerea unei organizaţii al cărei caracter criminal a fost constatat prin hotărârea unei instanţe penale internaţionale!”, Vintilă Horia – a cărui „vinovăție” nu poate fi probată – este condamnabil în eternitate de către un legiuitor incult (sau ca parte a unui scenariu care ne scapă) din anul Domnului 2015. Semnalele de alarmă din spațiul public asupra modului arogant, nedrept, care sfidează pur și simplu istoria, în care această lege cauționează comunismul și urmările lui, au rămas captive unui timpan surd, unei mentalități comunistoide. Tarele ideologice ale principalului învingător în al Doilea Război Mondial își fac de cap după 70 de ani de la terminarea conflagrației și la 26 de ani de la încetarea oficială a comunismului în România (și în Europa). Dar istoria e făcută și „dreptatea” instituită de către învingătorii în războaie.
presă la Viena (1942), înaintarea frontului dinspre Est, noile realităţi militare şi politico-strategice îl vor arunca (împreună cu soţia) în lagărele din Silezia, Austria, Italia (august 1944 - mai 1945). Absurditatea noii ordini europene culminează în cazul său cu o condamnare în contumacie, după o judecată sumară a Tribunalului Poporului (februarie 1946), la muncă silnică pe viaţă, pentru „crima de dezastrul ţării, prin săvârşire de crime de război constând în faptul de a se fi pus în slujba hitlerismului şi fascismului, contribuind prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice”. Potrivit Legii 217/2015, art. 2, lit. c, care spune că „prin persoană vinovată de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război se înţelege orice persoană condamnată definitiv de către o instanţă judecătorească română ori străină sau prin orice hotărâre recunoscută în România, potrivit legii, pentru una sau mai multe infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi persoana din conducerea unei organizaţii al cărei caracter criminal a fost constatat prin hotărârea unei instanţe penale internaţionale!”, Vintilă Horia – a cărui „vinovăție” nu poate fi probată – este condamnabil în eternitate de către un legiuitor incult (sau ca parte a unui scenariu care ne scapă) din anul Domnului 2015. Semnalele de alarmă din spațiul public asupra modului arogant, nedrept, care sfidează pur și simplu istoria, în care această lege cauționează comunismul și urmările lui, au rămas captive unui timpan surd, unei mentalități comunistoide. Tarele ideologice ale principalului învingător în al Doilea Război Mondial își fac de cap după 70 de ani de la terminarea conflagrației și la 26 de ani de la încetarea oficială a comunismului în România (și în Europa). Dar istoria e făcută și „dreptatea” instituită de către învingătorii în războaie.
Ca istoric și iubitor de cultură,
este o încântare parcurgerea acestui neașteptat volum de memorii ale unui
scriitor român care a câștigat Premiul Goncourt pentru romanul Dumnezeu s-a
născut în exil/ Dieu né en exil (festivitatea de premiere nu a
avut loc din cauza agenților Bucureștiului care au declanșat o campanie de denigrare,
prin inventarea unui dosar de legionar, sprijiniți de „L’Humanité” şi de stânga franceză – o intelectualitate
care a făcut mereu jocurile tactice ale Moscovei). Consemnările lui Vintilă
Horia au parfumul aparte al poveștilor din vechime, undele sale mnezice
trimițând la conjugarea dintâi a Cuvântului și la liniștea care îmbogățește a predicii
rândunelelor a Sfântului Francisc. Ca
într-o a doua cristelniță, una a spiritului, Vintilă Horia se cufundă în
învățătura franciscană, și astfel își redescoperă rădăcinile:
„Cred că egalitatea, din care revoluţiile au făcut o injustiţie, a
fost posibilă numai atunci, în acea confundare franciscană cu omul şi cu
neomul, într-o frăţietate care venea din rădăcini, nu din atitudini. Iată de ce
am trăit la Assisi epoca cea mai fericită din viaţă, un an întreg de desfaceri
şi despărţiri dar şi de regăsiri, întregiri şi comunicare, prin Assisi, cu ceva
din mine care, altfel, n-ar fi îndrăznit niciodată să iasă deasupra. Începea să
funcţioneze compensaţia, de care aveam absolută nevoie ca să suport conştienta
pierdere a tot ce avusesem. Era o reînnoire sine qua non, care, de fapt,
nu mă îndepărta de nimic, ci mă întorcea, metamorfozat, la origini, cu o
întărire lentă şi sigură a tuturor legăturilor fundamentale. Începeam să
înţeleg de ce eram român şi ce însemna, în limbaj metapolitic, o astfel de
posibilitate de a fi.”
Dumnezeu renaște mereu în exil, pentru Vintilă Horia, așa cum
patria se clonează din propria-i sevă pentru Paul Goma. Este de-a uimirii cum
acești mari nedreptățiți de către poporul lor (să nu-l uităm pe Eugeniu Coșeriu!)
– asupra cărora semenii și-au proiectat, înfățoșate în hainele retoricii de
lemn a noii ordini, sumedenie de spaime, interese, lașități – au legături atât
de puternice cu Basarabia.
miercuri, 24 februarie 2016
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
-
Colecţii > PUBLICAŢII PERIODICE PUBLICAŢII PERIODICE DIN ROMANIA 75 HP (1) ADAM (16) Adam - 1929 , Adam - 1931 , Adam - ...
-
Cântecul „Noi vom fi acolo” de Eliana Popa este o piesă profundă, de protest și identitate națională, cu o încărcătură morală și ideologică...
-
Dan Culcer, O TOPIE realizabilă. Alianța sau Confederația Leitha-Caucaz? Introducere și context istoric Capitolul I. Fundamentul ist...
