MANIFESTUL „CRINULUI ALB“ DE SORIN PAVEL, ION NESTOR, PETRE MARCU-BALȘ. Extras din GÂNDIREA, 1928

MANIFESTUL „CRINULUI ALB“
DE
SORIN PAVEL, ION NESTOR, PETRE MARCU-BALȘ
Atacurile împotriva tinerei generații se țin lanț. Au sărit toți dintr’cdată ca bășicile de ploaie torențială. Pontifii pornesc la atac și gem greoiu, secundați de mercenari clonțoși ce sar ca mingile scăpate dintr'un lanț enorm de tennis. Toate nuanțele de prostie, „proști”, „prostuți” și „mai proști decât prostuți” se rățoesc învierșunat, hotărîți să devie fiecare o rigoare eroică.
E momentul să amintim acestor domni, apărători zeloși ai unei cauze pierdute, că știm povestea lui Pitagora, când a sacrificat o turmă de boi, mulțumire zeilor, pentru descoperirea nemuritoarei teoreme a ipotenusei. De-atunci se agită boii, înspăimântați de orice noutate.
Dar tânăra generație românească — cea mai frumoasă, cea mai mândră și cea mai nouă — s'a ridicat voinică la orizont, cu Aurora tuturor înnoirilor, bronzată de vânturi, turmentată de probleme și lansată în gestul generos al aruncătorului de discuri.
înspăimântați de fantoma sacrificării, cireada boilor a intrat în panică. Dar marile olimpiade ale spiritului românesc au început și nimic pe lumea asta nu le va mai sta împotrivă.
După Revoluția dela 89 cu repetiții în toate colțurile Europei și după războaiele napoleoniene, am avut o îndepărtare violentă de spiritul clasic, măsurat, critic și armonic. Romantica a izbucnit cu elementară putere și splendide aspecte din sufletul generației a cărei copilărie avusese parte de bubuituri de tun, iar nu de dulce muzică matinală ca echilibratul, fericitul, scepticul și clasicul Montaigne, de-o pildă, profetul filosofici și estetismului românesc de ultimă oră. Crescuți în învălmășagul războinic și în haos revoluționar (1789, Napoleon; 1914, Revoluția rusă, germană, italiană, agrar-românească și laburist-engleză), generațiile romantice trăesc tragedia cumplită a copilăriei fără leagăn și cântec, a adolescenței fără joc, pentru a păși întunecați și precoci în vâltoarea vieții. Varietatea și pasiunea, pesimismul generos și fanatismul ideii, reîntoarcerea spre Trecut pentru a descoperi rădăcinile străbune și a rezolva dezaxarea, revolta creiatoare și abnegația sunt darurile tragice ale tinereții neliniștite. Lipsită de surâs și candoare, tinerețea ardentă și severă e profund antipatică bătrânilor, de-obiceiu îngăduitori sentimentali sau nihiliști înăcriți.
Ah! unde e cavalerismul lui Wieland plângând de bucurie, durere și melancolie la apariția zeului tânăr de douăzeci și doi de ani, ce scrisese „Gotz”, o piesă proastă, dar prevestitoare de mari [311]furtuni? Unde e bătrânul înțelept pipăind cu degete tremurătoare tunica apolloniană, trăsăturileregulate și energice, pulsul viciu?
In generalitatea ei, spunea Vasile Pârvan, viața omenească este lipsită de gânduri.
N'ar fi de mirare ca această frază și eventual chiar feluritele desvoltări și întemeieri obișnuite, să ni se pară iremediabil și sguduitor banale. Dar e bine să nu uităm ceeace Wilhelm Jerusalem lăsa cu perspicacitate să se întrevadă despre ființa și rostul filosof iei. Filosofarea începe cu adevărat numai când banalitățile i-au devenit obiect de preferință. Indrăgirea banalităților, preocuparea și punerea sub semnul de acuzație al locurilor comune, se poate numi filosofic, fără rușine și fără înconjur. Gândirea științifică ține calea noutăților, scormonește după ele pământul și cercetează cerul, le acordă o clipă de viață — viața problemelor — și apoi le desleagă misterul, le violează noutatea și, reducându-le la elemente cunoscute, le îngroapă una câte una pentru uzul școlarilor și autorilor de manuale didactice. Explicarea științifică este, fără doar și poate, reducerea interesantului la banal sau, cu alte cuvinte, a problematicului, viu și atrăgător, la placiditatea arțăgoasă a lucrurilor „dela sine înțelese”. Știința se străduește prin urmare, oricâte foloase ne-ar aduce și oricâte imnuri i-am închină, să banalizeze fără scrupul lumea. Și totuși niciodată n’a isbutit și nu va isbuti vre-o explicare omenească să distrugă frumusețea cerului înstelat sau grandoarea impresionantă a legii morale. Oricât de banale ar deveni ele prin explicarea astronomică sau etico-sociologică, mereu își vor păstră acea frăgezime eternă care umplea de admirație sufletul lui Kant și îndeamnă la sfiicioasă meditație și reculegere pe cel mai umil dintre noi muritorii. Le știm și le înțelegem; sunt popularizate și banale și totuși nu îndrăsnim o singură dată să gândim altfel decât arhanghelul Rafael în Prologul din cer al lui Faust:
Die unbegreiflich hohen Werke
Sind herrlich wie am ersten Tag.
Banalitățile științei și în genere banalitățile, care sufocă omenirea devin și se păstrează, astfel,prin sfințenia neînțeleasă și gravă de care e pătruns și îmbibat orice lucru în lumea asta, prin participarea oricărui fenomen la masivitatea copleșitoare și la eternitatea înfiorătoare a cosmosului, veșnic noui și veșnic excitante, veșnic banalități supărătoare și totuși veșnic inepuisabil obiect de filosofare.
Oricum am explica constatarea că viața omenească este pustie de gânduri mari și elanuri în stil eroic, fie că ne-am gândi la grijile care nu dau răgaz și robesc existența umană în necazul unei pâini zilnice sau că ne-am întoarce cu mai puțină indulgență la veștejirea și amorțirea gândurilor zadarnice, care duc la resemnare și renunțare în cugetare, fie că am condamna lenea, care ne face să amânăm de azi pe mâine o acțiune mai largă și un gând mai mare, trăind meschin cotidiana poveste omenească, fără să luăm aminte că azi și eri și mâine fac dâră și obișnuință, oricât am găsi motivări pentru absența meditării în viața celor mulți, nu vom putea scăpa vreodată de impresia neînlăturabilă că ne aflăm în prezența unui anormal sau în fața unui provizorat.
Numai sub scuza provizoratului ineluctabil și ineludabil, admitem noi oamenii să trăim o singură clipă fără s’o încadrăm în liniile vaste ale unui gând mare. Muncitorul visează o zi de odihnă, de socoteli și de planuri, scepticul inconvertibil își făgăduește un sistem complet și justificativ, trândavul își reînoește cu mereu reînviată nădejde propunerea de a se smulge odată din inerția maladivă sau din șivoiul apăsător al căiei apucate pentruca, retras în liniștea intimă a hotărîrilor meditate, să șteargă amintirea unui trecut sterp și fără sens, să-și înrămeze viața în cadre aurite. „O zi cu gândurile noastre” este o dorință nestinsă în fiecare om, o magică chemare către speranță și către viitor, isvor de consolare și supremă încredere. Avem mistica gândului, care ne scoate din nomol, gândul care creiază răspântii și luminează hotărîri.
Mulți așteaptă zadarnic și mor cu regretul suprem de a nu se fi întâlnit cu sine însuși dea-lungul propriei vieți, regretul amar de a nu-și fi cercetat dorințele și ordonat întâmplările vieții de acord cu Majestatea Sa Gândul propriu.[312]
Pentru mulți această așteptată oră sosește și dacă nu putem decide care au fost mai fericiți, cei dintâi sau cei depe urmă, dacă nu putem ști dacă gândul te fericește sau nu, e dincolo de îndoială că cei din urmă rămân cu conștiința unei dorințe împlinite și moartea e mai ușoară cu mângâierea unei experiențe, cu ușurarea celui din urmă elan către noroc și fericire.
Fundamental omenească este tendința de a se apropia de gând, a căuta scăpare în el în clipele grozave de indecizie și nenoroc. Acestea sunt rădăcinile umede și fecunde ale gândurilor omenești. Dar gândurile isvorîte din desamăgire și nenorocire neagră, gândurile răsărite din tristețea palidă a rămasului bun spus fericirii din pragul, care desparte viața de moarte, vor purta întotdeauna crispația durerii și anemia îndolierei. Singurele gânduri, care-și desfac cărare sigură și trăesc, adunând forțele și înviorându-le cu aripa nădejdii ,sunt gândurile tinereții sănătoase și robuste, întrebându-se în pragul vieții, care începe, despre menirea ei, despre, drepturile ce-i incumbă și datoriile, pe care le are. Tinerețea biruitoare din noi are repulsie firească pentru gândurile acritesau mortuare, dar se îndreaptă robită de vraja impulsivă a elanului vital, către întrebările cutremurătoare pentru slabii de înger, dar creatoare pentru cei tari.
Ne-am smuls o clipă din atmosfera în care am crescut și privind cu ochi cântăritoii, ne-a îngrozit lipsa de gânduri a înaintașilor noștri. Ne tutelează și ne boscorodește o generație în care nimeni n’a gândit cu adevărat. In capul lor domnește golul, un gol etern și iritant, mascat de o vitrină de împrumut și împăenjenit de colbul vechimei, al neaerisirii din casele părăsite. Uitând că ideia și pisica nu se împrumută, au cerșit în vecini și-au adus acasă frânturi de căpătat și piese șterpelite dintr’un motor străin. Generația părinților noștri a trăit din împrumuturi necernute și din gânduri neisprăvite. N'au putut sau n’au avut curajul să privească singuri totalitatea semnelor de întrebare, iar fapta lor neinspirată de gând și simțire proprie a rămas vasală, s'a închircit sau s’a scurs discontinuă și capricioasă, la discreția unui contact electric, când întrerupt, când reluat, până când spiritul gândului împrumutat și-a secătuit vlaga inițială, iar întunericul și-a preluat domnia.
Printr’o dezolantă lipsă de simț filosofic, înaintații noștri împrumutaseră două gânduri disparate și au trăit din seva lor, din ce în ce mai strâmtarăți și mai cotidiani, fără să încerce să le transfigureze și să le armonizeze într’o unitate superioară.
Sfârșitul secolului trecut le pusese la dispoziție concepția materialistă a istoriei, iar psihologismul filosofici, le oferise seducătoarea cosmogonie monisto-darwiniană a științelor naturale. 
In același timp, printr’o nemaiauzită lipsă de spirit filosofic, au adoptat, din atmosfera îmbâcsită a vremii, convingerile iluminismului filosofic francez. Alăturea cu psihologismul filosofici, care neagă nu numai raționalismul, dar chiar transcendentalismul filosofic, au pus fără sfială credința într’o Rațiune omenească, singură sursă și criteriu de cunoaștere teoretică și singură dătătoare de norme și orientări morale, fără să-și deie seama, că materialismul istoric neagă tocmai spiritul și gândul, declarându-le de prisos, neglijând să mai afle că evoluționismul monist și darwinian poartă germenii și duce la cel mai clar relativism. Ce este rațiunea în concepția darwiniană sau spenceriană? Poate să admită ceva absolut și definitiv? Și atunci cum e opsibil să se creadă simultan cu ele în Rațiunea absolută? Fără să se încurce cu asemenea întrebări, au crezut ferm în ideia umanitară, în drepturile eterne ale omului așa cum le-a prescris iluminismul Revoluției dela 1789, dar cum nu le-ar fi putut prescrie empirismul și relativismul din concepția evoluționistă. Ceeace îi interesa nu era nicidecum contradicția celor două adopțiuni, ci consecințele lor asemănătoare : agnosticism, ateism, acosmism. Cu Dumnezeu, cu misterul, cu infinitul, cu soarta omului și a cosmosului au isprăvit-o dintr’odată.
Nu merită să-și bată zadarnic capul cu ele, fără să observe că rupând relația cu aceste realități și cu întrebările referitoare la ele, se stinge în secetă însuși sufletul și entuziasmul uman. Le-afost deajuns să se debaraseze de ele și au rămas satisfăcuți că în lumina celor două filosofii li se explica — și ce „explicații”! — misterul pe pământ. Știau cosmogonie darwiniană, știau filosofia [313] istoriei materialiste și pe deasupra aveau și încredere în Rațiunea absolută. Ceeace mai interesa
erau consecințele pentru viața lor și viața națională : să ne concurăm în tehnică, șosele, closete, civilizație și lupta împotriva analfabetismului cu toate țărișoarele balcanice și dacă se poate cu Belgia sau Danemarca. (Uneori erau mai modești: România, Belgia Orientului, Bulgaria fiindcă are vaci, Danemarca Orientului; în timpul războiului balcanic vecinii mongoli erau Prusienii, iar noi putorile
și lașii Răsăritului, astfel tratați de presa mondială spre spaima Europeiștilor noștri). Cheia fericirii tuturor era în orice caz o tehnică bancară energică sau (când vorbea Rațiunea!) renumita „dreptate sociale” un fel de elastic pe care îl poți întinde cum vrei. Acest practicism cu nuanță anglosaxonă (vestita anglomanie a constituționaliștilor ce suspinau după instituții din A. V. Dicey) era cunoscut ca un ecou al protestantismului și Spiritului deslănțuit de Reforma lutherană. La noi ca și în tot Sud-Estul european existau alte circumstanțe și altă configurație religioasă. Nu-i încurca prea mult, fiindcă vechea și anosta generație se caracterizează tocmai prin lipsa de unitate a compartimentelor cerebrale. Ideile cele mai contradictorii sălășluesc cu egală și surâzătoare insolență într’un cap perfect haotic. Necesitatea unificărei și a corespondențelor psihice le este necunoscută, asemeni primitivilor. Această rudimentară conformație enervează și plictisește, iar când e ridicată la rangul de reprezentanță a cugetului românesc, miră și indignează.
Dintr’un cerebel patriotic iese fără nici o jenă molia „moucharde”, iar la un democrat înflăcărat observi nu fără mirare caractere precise de despotism și alure dictatoriale, incapabil să se acomodeze realităților și să discearnă structura populară pe care ar crede-o siluită după anumite tipare alese de superbul Său Eu.
Nu vom nega că au fost la noi oameni cari au suferit pentru aceste idei simpliste și contradictorii, că au fost oameni zidiți din cremene, încât aprinzând vanitatea unora și surprinzând ignoranța și lipsa de cugetare a duzinelor de maimuțe imitatoare, au isbutit să facă lucruri bune în țara noastră. Au uitat prea mult însă acești oameni, că luptau în numele unor idei, care-și pierduseră din luciu și vitalitate prin însuși faptul împrumutului, au uitat că disparitatea acelor idei sălășluia neunificată în capul lor și au uitat că fac o crimă dându-le neisprăvite drumul în lume. Ideile acelea însăși nu erau de natură a înflăcăra și hrăni mulțimile, iar dacă se adaogă și încurcătura, lipsa lor de sistem, ne dăm seama care puteau să fie și care au fost rezultatele. Conducătorii înșiși nu erau clarificați, iar mulțimile au înjosit și mai mult frumusețea ideilor. Dacă ne gândim, mai departe, că acest amestec nefiresc de gânduri contradictorii sau mai exact de uluială doctrinară, duce sigur la scepticism teoretic ca o generalizare a imposibilității de cunoaștere unitară, ca și la lipsa unei cenzuri morale, ne închipuim care au fost roadele acestei semințe căzute într’o țară unde alexandrinismul fanariot lăsase urme adânci de scepticism și lipsă de scrupule.
Rezultatele se văd și se știu : pe deoparte, națiunea s’a lăsat pradă desorientaților și înfulicării aventuroase, trăind retrasă, în amorțire și în răbdare stăpânită; pe deoaparte, cercul din ce în ce mai larg și mai democrat al conducătorilor, porniți din păturile naționale, dar înstrăinați de ea, falșificați, dezaxați și lipsiți de continuitate.
Așa s'a împiedecat mersul firesc către cultură superioară a unei națiuni inteligente și energice.
„Liberă și suverană, națiunea română n’a luat parte la viața națională, iar pătura conducătoare, aceea care și la ea acasă și în fața străinilor iese ca păduchele în frunte, a falșificat, a deviat până la nerecunoaștere caracterele naționale. Spectacolul oferit de târgovețimea română, dela cel mai umil agent, trecând prin funcționarul superior și burghezul mai bine sau mai rău „à l’abri du demain”, până la fruntea societății, prezentă în grade diferite aceleași riduri de bătrânețe, scepticism sau jemanfișism.
Cercurile intelectuale, conducătorii militanți și mai ales miile de anonimi, conducători fără ambiție de comandă, dar cu nebănuită influență subterană, s’au trezit fără refugiu într’un sistem de convingeri dogmatice. Și fără dogmă nu se poate îndrumă destinul unui neam. In condițiile generale în care trebuiau să se desvolțe, să trăiască și să militeze, s’au diferențiat patru categorii, [314] înrudite în genere, dar deosebite prin aportul predispozițiilor personale, prin temperament și cultură.
Oneștii și-au pierdut gravitatea gestului și-a vorbii, iar acțiunea lor a fost mereu paralizată de timorare sau blegism. In cercurile de intelectuali conducători domnește o grozavă discrepanță : naturi oneste se văd în imposibilitate de a-și învinge scepticismul teoretic. Și aceștia, cei mai buni dintre toți, cei mai demni de considerare și compătimire sunt cei mai periculoși prin magia influentă a persoanei lor cinstite. Ei trebuesc loviți cu cea din urmă cruzime. Jemanfișiștii cu zâmbetul pe buze, fericiți, seci, sportivi, inteligenți (deștepți) și fără axă, lucrează ca germeni de descompunere la cafenea, la bară, în jurnal, în revistă, pe catedrele universitare sau în viața politică. Timorații, lâncezind și veștejindu-și calitățile și tinerețea în teama de oameni, de intrigă, de nesinceritate și de meschin. Blegii, ticăind cu insuportabilă încetineală planurile care cer promptitudine și lăsând pe primul venit să le umble în traistă.
Caracteristica tuturora : onești, blegi, jemanfișiști și timorați rămâne însă clară : esența înțelepciunii vieții este să nu iei nimic în serios. întrebări, îndoeli, chinuri, problematică și suflete torturate nu vom găsi în generația veche. Liniștea le-o garantează soliditatea șinelor pe care mergelumea, de când o guvernează cele două idei împrumutate. Ce te învață în adevăr monismul darwinian, psihologismul în filosofie și Rațiunea absolută, decât agnosticism și liniște prin stârpirea gândurilor fără răspuns?
Pe acești sătui ai spiritului îi urîm. Am vrea să le turnăm o picătură de neliniște, care să-i turbure din beatitudinea lor animalică; o picătură de otravă ca să simtă vântul nebuniei și al morții; o lovitură de târnăcop ca să le dărâmăm cocioabele murdare și să-i facem să primească oxigenul pădurilor de brazi și al înălțimilor celeste. Să nu mai hiberneze sugându-și ursărește labele.
Să-și amintească de marile întrebări. Să le deschidem cu forța ochii plini de urdori somnuroase. Să-i spălăm ca Samariteanul și să le arătăm frumusețea fără de asemănare și noutatea de fiecare clipă a lumii și a vieții. Căzuți într’un extaz porcin ei au uitat pe Dumnezeu. Au pierdut simțământul pentru taina destinului uman. Necunoscând extazul și pasiunea divinului, n'au fost niciodată cutremurați de înțelesul adânc al răstignire! lui Hristos.
Intr’una din cărțile cu vagabonzi a lui Maxim Gorki se povestește o convorbire dintre un înveterat jucător de cărți și un ucigaș :
— Nu cunosc patimă mai mare, decât patima jocului de cărți. Și nici durere mai grea,decât să fii lipsit de ea.
— Eu cunosc o durere și mai îngrozitoare : e durerea de a fi pierdut pe Dumnezeu. Cunosc o pasiune și mai arzătoare : e pasiunea chemării și a mântuirii lui Isus.
Vechea generație pierzând credința și orice urmă de inefabil care coboară pe frunte pămâteană, prin rugăciune, din Duhul Sfânt, și-a îngustat cu voință perspectivele universului, resemnându-se la jalnice fragmente. Desfigurând realitatea și nepricepându-i farmecul, coborînd florile altitudinilor în smârcurile instinctului, ei sunt bieți solitari nefericiți, părăsiți de Dumnezeu — pe care l-au părăsit —, lipsiți de taine pe care nu le mai puteau deslega, neînțelegători ai simbolului și misticei, surzi la muzica tăriilor, nemișcați la chemările nostalgice și fierbinți ale Mântuitorului.
Dela abstractizarea geometrizantă a raționalismului și dela insensibilitatea filosofică și morală a monismului darwinian și materialist, noi ne-am îndepărtat cu cenușă în gură și vid în suflet, pentru a ne apropia de concretul frenetic și fericitor, de Istorie, autohtonie și credință. Distrugând pentru totdeauna gratiile unei cușci meschine elaborată de filosofia iluminismului francez importat în România, noi am gustat pentru prima oară fericirea complectitudinei omenești și a libertății infinite, limitate doar de zei. Așa cum răsare din ființa noastră și din dorurile noastre, din viziunea filosofică și etică a moștenirii noastre etnice, din visurile și din gândurile noastre, din experiența și din ispita marilor întrebări umane, atitudinea noastră, zămislită din faptă și din ideal, este complectudinismul, ca supremă tentativă de a organiza teoretic și practic viața noastră și a altora. [315]
Suntem fiii Soarelui și vrem să trăim viața fără lacăt la gură și la inimă, fără mutilările și fără siluirile oamenilor, cu toată ființa noastră puternică, cu toată aspirațiunea spre divin și uman dinnoi. Trăindu-se fiecare pe sine cu frenezia caracteristicului său și fermentul eternului în inimă, lumea va câștiga în forță, în variație, în culoare, în viteză. Așa se vor despărți cei buni de cei răi, cei proști de cei deștepți, vor trece la dreapta oile și la stânga caprele, și nesiliți la ipocrizia oficială se va câștiga în sinceritate, în cunoașterea reciprocă și în stabilirea justă a drepturilor și datoriilor individuale. Complectudinismul va scăpa o generație de încălțămintea chinezească în care e torturată, va dizolva mascarada, carnavalul și parada tuturor convențiunilor artificiale și ipocrite și va scoate la lumina binefăcătoare a zilei însorite toată vermina, care bâzâie și mișună, puroiază și împăinjenește, amărăște și desolează, când privești dincolo de fațada strălucitoare, când pătrunzi în acel întunerec de grotă umedă și insalubră, unde se prepară, în taină și în șoaptă, acțiunea morală și socială a societății noastre. Dece să ne mințim pe noi înșine și pe alții? Ca să mai adăogăm păcatelor încă un păcat și să creiăm un mediu și mai prielnic, sută la sută mai prielnic, nedreptății, ignoranței, prostiei și simulării? Să se desvolte fiecare în complectitudinea ființei sale : amestec de Rațiune, Intuiție, Elan, Extaz. Să se realizeze pe sine în toată grandoarea naturalețe! sale, decât să se acopere și să se chinuiască cu gândul corijării firei incorigibile, încurcându-se pe sine și pe alții și amărînd încă-odată amărăciunea lumii. Vom demonstra originea socială a durerilor și necazurilor noastre și vom simplifica ocolurile drumului bătut de mulțime către mai bine, mai frumos, mai adevărat. Complectudinismul exclude unilateralitatea și distruge privilegiile nefundate ce se acordă, când rațiunii, când simțurilor, când intuiției. Cunoașterea angajează în realitate întreaga ființă umană și cerem pentru această ființă dreptul de a află răspuns întrebărilor sale pe toate căile dictate de imboldurile firii sale. Având înainte orizontul viitorului, puternic înrădăcinat în Trecut, eliberați de o tehnică cu cârje a gândirii și de ghipsul raționalist, căutând extazul, pasiunea și divinul, noi nu ne mai recunoaștem fiii generației sceptice și searbede de dinaintea războiului. Lipsa de problematică și de neliniște a lor este de-o trivialitate jovială și continuu plictisitoare.
Egotismul voluptos și funciara neseriozitate în fața vieții le răpesc drepturile respectului filial.
Cu o aversiune profundă, ca în fața pestei, ne dăm bine seamă, că numai tăierea punților față de vechea generație și strângerea în grup unitar ne va salva dela o moarte lentă a spiritului. Vom învăța, în fine, pe oamenii maturi și pe bătrânii epocii noastre mizerabile : atitudine, gravitate, sinceritate, disciplina de sine. Încoronați cu trandafiri roșii pătați de vărsături vinete, în mâini cu cupe și pe buze cu nerușinate surâsuri, generația veche se amuză. Epoca de aur și fecale din 1915 cu „arta și dulceața de a trăi", o prelungesc în 1930. Banchetul lor neronian îl turburăm, scoțându-i de urechi la lumina dumnezeiască a Soarelui și la cântecul muncii organizate. Noi venim în numele pasiune! ideale, a optimismului frenetic și vom transforma totul cu puterea neînfrântă a Eresului platonic. Vrem aer și perspective, vrem să-i antrenăm către binefacerile conștiinței cosmice. Dar incapacitatea lor bătrână de apercepție a clarului și purului, ne îndeamnă mai de grabă să-i îndreptăm cu alai spre, haznale sau crematorii.
Pontifii searbedei generații au mai aruncat recent câteva suliți împotriva generației noastre torturate de gânduri, acuzându-i între altele aspectele sporadice de dezordine și instinctivitate direct animalică. Atât au văzut ei din splendoarea și dimensiunile generației în care națiunea își regăsește în sfârșit destinul și drumul ei istoric. In loc să plângă cu țărână pe creștet, i-au ieșit întru întâmpinare numai cu venin gălbui, țâșnit din rădăcina cariată a gurii lor zâmbate de zâmbetul acru al unei semi-buneivoinți sinistre, sau cu ocări jalnice...
Dar oricum, e vremea să amintim scumpilor înaintași în ceeace privește anumite plângeri, că „semeni, vânt și culegi furtună".
Au semănat contradicție și scepticism, culeg anarhie. Au afișat individualism excesiv, li se întoarce candidă obrăznicie infantilă. N'au avut nici-o normă de sfințenie și de comportare decentă [316] în viața socială, li se dă cu tifla ’n nas, ca unor bătrâni libidinoși ce terfelesc prin tardiv erotism augusta frumusețe a părului alb. Nu au dreptul să se supere. Generației lor îi vom ridica un monument la Coțofenești! Păcatele noastre? E o minune că forța și inexperiența noastră nu s’au poticnit în smârcurile lor. A trebuit să-i învingem întâiu pe ei, să-i lepădăm fără cruțare; și dacă am dibuit drumul, e că l-am căutat singuri, amenințați să ne sufocăm în pustiul moștenirii lor.
O generație lipsită de credință și de elan creiator nu poate merita decât hula și irespectul nostru. De o decadă au primit printr’o întâmplare a Destinului, un dar măreț: Strângerea într’un stat unitar a provinciilor răzlețite de adversități istorice, ca o turmă de mioare după o grindină rea.
Li s'au creiat îndatoriri noui și perspective sțrălucițe. Dar, generația care pregătise ziua izbăvirei în 1916 cu focuri de artificii, bătăi de flori, contrabande și discursuri, își continuă tabieturile balcanice și astăzi. Botezul focului nu i-a folosit nimic și într’un piept care a strigat „Vrem Ardealul” se ascund toți viermii pământului. Austeritatea victoriei a fost transformată într’un chef uriaș.
Dulceața porcină de a trăi facil și neonest din 1915 au multiplicat-o cu îndârjire și diez în vremurile noastre. Unde-i responsabilitatea? Unde-i exemplul educativ ?
Vrem să-i îmbrâncim din meschinărie. Mai mult entuziasm și mai multă responsabilitate.
Pentru orice faptă mare trebue încredere, pasiune, entuziasm și la fundarea unei culturi nu poate prezida sarcasmul și pesimismul. Ceeace ne îndreaptă către istorie, este credința că totul este istoric, dela cel mai umil gând și mai timid gest până la rațiunea absolută și dacă ne simțim autohtoni, ne constatăm solidari cu trecutul acestei nații pe un pământ românesc. Continuitatea istorică, adică lipsa ruperilor de orizont geografic și de tradiții culturale, constitue autohtonismul nostru, pulsează în noi și ne înseriază în linia unui trecut de trei ori milenar.
Și dacă ne simțim siguri pe pământ, complectudinismul ne deschide cadrele largi și justificative, pentru cercetare, pentru desvoltare, pentru desfășurarea nestânjenită a elanurilor infinite.
Complectudinismul justifică politeismul valorilor și aprobă impetuozitatea în realizarea lor. Complectudinismul slujește tuturor valorilor umane : Adevăr, Bine, Frumos și Divin. Le face loc îninima și mintea omenească, deschide pofta de căutare, îndeamnă la aspirații și lărgește veșnic conștiința umană până când aceasta va coincide cu universul. Ceeace ne deosebește de mărginirea, de resemnarea lor candidă și de capitularea lor mulțumită în „puțin” și în „mărunt” este tocmai căutarea, aspirația. Anxietatea și conștiința tragică a existenții se desăvârșește în seninătatea căutării. Avem ochii neliniștiți și neliniștitori, gata de a privi minunile lumii și de a strânge toate comorile lui Dumnezeu.
Aceasta este noutatea noastră, vestea cea bună în numele căreia denunțăm viața publică de coșmar a României-Mari, ce amenință să infesteze ținerile vlăstare. înscriind în convingerile noastre fundamentale „dragoste pentru toți, stimă pentru câțiva, dar cruțare pentru nimeni”, am știut că numai în târgurile mici se văd saluturile mari și vrem să rupem cu tradiția de tiranie și servilism, care a ridicat Mizilul la rangul de emblemă a României-Mari. Nu mai putem privi cu brațele încrucișate înăclăirea destinelor mari în urzeala de păianjen a neofanariotismului român. Să spargem barierele, nu să le sărim, să împingem tocmai la granițe cortinele după cari se ticluesc destinele neamului în murdăria socotelilor interesate și să facem din România-Mare un imens amfiteatru, în care fiecare dela locul pe care-l merită, să privească scena și sala întreagă. Afirmăm încă odată, în ținuta noastră de luptă, două lucruri fundamentale : libertatea de conștiință, ca bun suprem al omenirii și severitatea în critică, ca cea mai nobilă calitate cetățenească.
Grupul „Crinului Alb” se ridică protestator și cheamă din toate colțurile țării tribunalul revizuirii și al grijei de onoarea națională. Oferind puritatea valorilor maxime și a misterului, îndrumând la creație și elan prin complectudinism, la rectitudine prin cultul Statului și prin predominarea marilor interese colective față de cele individuale, „Crinul Alb” se îndreaptă cu fața către credință, către Trecutul milenar, de unde culege învățăminte și axe. [317]