Dan CULCER: România, Etiopia Europei?

 Corespondență de la Paris România, Etiopia Europei ?

România se află pe locul al doilea, după Etiopia,, printre țările sau regiunile lumii pe care francezii socotesc că trebuie să le ajute cu prioritate. Se pune întrebarea dacă acest elan de solidaritate, pe care francezii obișnuiți l-au exprimat în cadrul unui sondaj de opinie realizat de Insitutul Lavialle, între 1 și 15 noiembrie 1991, pe baza unui eșantion național de o mie de persoane în vîrstă de peste cincisprezece ani, ar fi doar rezultatul unei imagini mediatice asupra României, întreținută de reportajele pe care le-au prezen-

tat posturile de televiziune pariziene, pe teme dintre cele mai dramatice, cum ar fi sta-

rea deplorabilă aazilelor de bătrîni, căminele pentru “debili" mintali, copii vagabonzi din București, comerțul cu copii, consumul de droguri și prostituția minorilor.

Dar dară arest elan de solidaritate este altceva ceva mai profund și mai durabil, un sentiment de responsabilitate din partea francezilor, pe care oficialitățile din ambele părți nu l-au știut fructifica sau l-au deturnat ?

Mai ar fi de știut dară areste dramatice realități românești au existat și înainte de căde-

rea lui Ceaușescu, dară nu cumva ele au fost escamotate vreme de o jumătate de secol prin intervenția cenzurii presei și apar doar acum la suprafață în condițiila în care ziariștii străini au acces liber în țară și presa română nu-și mai ține gura Ar mai. trebui să știm de ce, în pofida semnalelor de alarmă trase atît de presa din țară cît și de presa străină, autoritățile actuale reacționează cu încetineală. Să fie România atît de sărară sau de dezorganizată încît să nu aibă mijloacele de a interveni? Sau ne aflăm în fața unei concepții strategice guvernamentale eronate?

Nu putem răspunde, căci declarațiile luate unor autorități românești nu lasă să se între-

vadă decît incertitudini și încetineală.

România oferă o imagine de ha>s atît celor care o vizitează în misiuni de contact cît și celor care, români fiind, se duc să-și viziteze rudele sau prietenii. Rezultatele alegerilor municipale și comunale neterminate (al doilea tur de scrutin este așteptat de majoritatea investitorilor și observatorilor străini ca o ocazia de a se limpezi atmosfera politică in-

certă) nu au contribuit la stabilizarea imaginii României. Cele aproape 100 de formațiuni politice care au pornit în cursă nu sunt un factor de stabilitate din pricina numărului lor excesiv și a confuziei pe care denumirile lor imprecise și “programele” mai mult decît demagogice ale unora o întrețin. Contactele pe care le-am avut cu ziariști străini ca și cu români reveniți după un mai lung sau mai scurt periplu mă în-dreptățesc să formulez aceste observații.

Cîteva exemple recente de practici bizare:

La graniță s-a reluat obiceiul de a cere celor ce intră completarea unor formulare, aceleași ca pe vremea răposatului, privind scopul și destinația călătoriei lor. Cu excepția Austriei, care duce o politică de apărare, speriată de invazia candidaților la azil politic și a emigranților economici, nici o țară din Europa de Vest nu cere astfel de declarații, odată viza arordată. Să fie în cauza activismul resuscitat al serviciilor de informație care se simt împuternicite să-și reia vechile practici de supraveghere prin legile votate de un parlament complice și inconștient?

In hotelurile românești se practică prețuri diferite pentru cetățenii români veniți în vizită, pentru cei domiciliați în țară și, respectiv, pentru cetățenii străini, Astfel prețurile pot varia de la 300 de lei la 5000 de lei pentru aceiași cameră și același confort, precum și de la un oraș la altul, fără nici o legătură cu clasa hotelului sau zona de amplasare.

Asta în pofida unor texte legislative și a unor tarife oficiale publicate în presă. Mai e cazul să spunem că unor călători mizeria, frigul, lipsa de confort, lipsa de produse alimentare în restaurante sau calitatea lor îndoielnică li se par insuportabile și îi fac să amine sau să renunțe la reluarea contactelor comerciale? Ministerele de resort nu sunt [2] poate conștiente de deserviciile aduse țârii. Principala sursă de devize a țării poate fi turismul. Dar nu un turism care cere să plătești servicii inexistente și un disconfort enervant, care te tratează cape un intrus suspect sau cape un agent imperialist.

Pentru cine vede România cu ochii proaspeți ai celui care nu are nimic de datorat și care beneficiază de termene de comparație ale normalității, peisajul românesc dă sentimentul unui proces de distrugere avansat, un peisaj mâzgos și ruginit. Trenurile au interiorele parcă și mai distruse, vetuste, murdare, fără un minim de higienă. Nu e de mirare că vagoanele românești de călători nu mai ies din țară fiind considerate sub standardele internaționale, dacă informația citită în presa străină e corectă. Apariția unor cazuri de holeră în anumite regiuni ca și epidemia de sida care a atins prin transfuzie copiii nu face decît să completeze acest tablou dezolant, așa cum se prezintă el în exterior.

Nu mi-aș permite să reamintesc românilor aceste fapte, nu e genul meu să descriu, celor care le suportă, suferința sau umilința zilnică, dacă nu ar fi vorba de o situație ale cărei consecințe, într-un plan paragmatic, nu ar fi grave.

Mizeria poate induce o acțiune de solidaritate. Franța este pregătită la nivelul opiniei publice să se manifeste în acest plan. Dar opinia noastră este că nu acesta nivelul de solidaritate la care trebuie sensibilizată opinia publică europeană sau franceză.

Este cert, România nu se află la nivelul de mizerie al Etiopiei și nu ar avea nevoie de ajutoare de tipul celor îndreptate spre Etiopia de organizații naționale sau internaționale de caritate și de solidaritate. Nu pentru că astfel de ajutoare ar fi umilitoare : dacă e nevoie românii pot beneficia în cazul unei crize alimentare acute sau în cazul unor epidemii, de intervenția unor organisme specializate care vor recurge și la sentimentele și la pungile francezilor.

E vorba însă de reorientarea solidarității de la acte caritabile care pot stâmpăra criza de conștiință a unor donatori, spre acte eficiente cu lungă bătaie pentru a rezolva problemele esențiale ale țării. Aceste probleme se manifestă în primul rînd la nivelul strategiei globale, sunt consecințele incapacității guvernanților actuali de agera criza se regăsesc în lentoarea aplicării și ambiguitatea măsurilor legislative, în slăbiciunea organizatorică a opoziției, în contradicțiile acesteia în confuzia întreținută la nivelul scalei politice, în lipsa de carismă a majorității liderilor opoziției locale sau naționale, în lipsa lor de credibilitate politică, în insuficiența mijloacelor de comunicare și primitivismul comunicării politice. Am urmărit, ca ziarist la Paris, câțiva lideri ai opoziției democratice.

Prestația lor pe scena politică franceză nu mi s-a părut convingătoare, după ce am cules ecouri ale contactelor lor cu mediile politice și după ce m-am putut convinge că nu au recurs la sfaturile unor specialiști în comunicații pentru a-și corecta imaginea publică de care depind multe. Nu insist asupra acestor carențe pentru a face jocul celor care îi critică în țară, de pe poziții diferite, ci din convingerea că obținerea credibilității politice pe plan internațional depinde nu doar de rezultatele alegerilor viitoare ci de un complex de relații în care personalitatea și prezența publică a liderilor este esențială. Europa de Vest este o societate puternic mediatizată, în care prestația publică contează. Zâmbetul cuceritor al fostului premier Roman a fost unul din factorii care au jucat în favoarea acestuia atât pe plan intern cât și pe plan extern. Nu înseamnă că o proastă sau o incorectă gestiune pot fi ascunse multă vreme cu un zâmbet, dar se pot obține multe dacă ai o prezență publică convingătoare, dacă nu-ți rozi unghiile și nu dai alte semne de nervozitate, de incertitudine și de lipsă de prestanță în contact cu oameni care dețin puterea și care vor să afle dacă e cazul să te primească în clubul lor. Nervozitatea și reactivitate imprevizibilă a lui Boris Elțin i-au jucat și-i vor juca multe feste. Președintele Iliescu are multe defecte, dar a învățat un lucru în preajma puterii dictatoriale a lui Ceușescu: sâ-și controleze comportamentul și faciesul, să nu se lase surprins.

Succesul FSN-ului mai avea și alte explicații decât cele legate de inerția comportamentală a electoratului. E sigur că pe plan extern reprezentanții lui au dat dat dovadă de un soi de profesionalism politic nu foarte elevat dar eficient. Si mai ales au știut [3] să sugereze că în spatele lor se află, pentru cei care analizează situațiile politice din lume în termeni de putere reală și nu în termeni de dezirabilitate, adevărații stâlpi ai puterii,

În cazul României arești stâlpi fiind armata, securitatea și fosta nomenclatură politico-tehnocratică.

Este clar pentru mine că opoziția va reuși să se impună, indiferent care este grupul care o va reprezenta, doar atunci când va ști să mobilizeze în spatele ei pe cei care dețin pentru moment puterea reală. Există o opoziție care joacă pe cartea imediatului și alta care joacă pe termen lung. Ambele sunt necesare.

Călcâiul lui Ahile a stâlpilor puterii actuale este incertitudinea privind evoluția pe termen mediu și lung a situație în Europa și în lume. Dacă pe termen scurt aceste forțe, acești prinți electori ai postcomunismului, au preferat, din instinct de conservare, să se alieze și să delege puterea unor foști nomenclaturiști de genul lui Iliescu, nu este deloc sigur că opțiunea lor pe termen mediu și lung a fost corectă și, mai ales, va fi aceiași.

Este probabil că o analiză de acest tip l-a făcut pe Radu Câmpeanu să accepte o colaborare cu actuala guvernare, fără îndoială încurajată de factorii de putere amintiți, care au interesul să confere credibiltate democratică opțiunii lor inițiale. Cercurile bine informate din Occident susțin că o guvernare mixtă fesenisto-liberală este anvizajată actualmente de către cei care împart cărțile în România. Ambiguitatea comportamentului electoral al liberalilor de orientare Câmpeanu, în raport cu angajamentele luate în cadrul Convenției democratice, se explică în felul acesta. Este clar că anumite cercuri economice și patronale din străinătate încurajează o astfel de soluție. Sunt acele cercuri care așteaptă de multă vreme o stabilizarea politică în România și pentru care nu contează cine vine la putere în țară, cu condiția să aibă o glazură de credibilitate democratică și să dea garanții de stabilitate legislativă, condiții necesare pentru a se pune în mișcare planurile de investiții externe care servesc interesele acestor cercuri, și, prin ricoșeu, vor servi ieșirea din criză a României, într-o primă etapă.

În ultimă instanță, pentru depășirea fazei de tranziție și ieșirea din blocaj, o soluție de acest tip nu este neconvenabilă, chiar dacă judecata noastră morală o va respinge. E riscul pe care par să și-l asume liberalii lui Câmpeanu, prea grăbiți poate să acceadă la putere sau iluzionându-se că dețin singuri soluția miraculoasă pentru România. Această pripeală pragmatică va fi plătită însă cândva. Atunci va fi momentul celei de al doilea front al opoziției, răbdătorii, intransigenții, moralii. Care vor avea vreme să-și pregătească cadrele tinere de care acum duc lipsă. România e obligată să aibă nevoie nu doar de unii sau de alții, ci și de unii și de alții.

Este deci România o Etiopie a Europei?

Da, prin imaginea dezastruoasă pe care o prezintă în mediile de comunicare. Nu trebui să uităm că “marfa" informațională care se vinde în Vest unui public preocupat de problemele sale (șomaj, insecuritate, imigrație, ascensiunea dreptei extreme, favorizată de primii trei factori) trebuie să aibă un caracter șocant dramatic pentru a trezi interesul și a destabiliza inerția. Nici în România nu e altfel: presa de scandal se vinde acum mai bine decît presa de informare sau de opinie, ca să nu mai vorbim de cea culturală, pentru care punga cetățeanului s-a închis.

Nu, prin realitatea ei cotidiană care e terorizantă dar nu definitivă, irevocabilă. Pentru Etiopia ajutorul umanitar este urgent, dar nu rezolvă nimic stabil, întrucît nu poate oferi decât paliative. Un program de restructurare adecvat nu poate fi exportat întrucît realitatea profundă a acestei țări este prea diferită de modelul european, singurul pe care politicienii și industriașii de aici îl cunosc și îl pot exporta.

România se află în Europa, realitatea ei este comprehensibilă cu un minim efort de mediere pentru un european din Vest. Nu trebuie să așteptăm însă o intervenție dezinteresată a Franței sau a Europei de Vest, precum nici caritatea acestora. Sentimentul de solidariatate pe care ancheta Institului pomenit la început îl înregistrează trebuie orientat spre exportul de competență în domenii în care aceasta ne lipsește. Stagiile, bursele, contactele de orice fel sunt mai necesare decîât alimentele scoase din rezervele strategice ale Comunității Europene. O legislație care împiedică libera circulație a acestui soi de [4] informație, un efort orientat din rațiuni electorale spre rezolvarea unor chestiuni imediate vor epuiza stocul de bunăvoință al europeanului occidental, fără să profite perspectivelor reformei necesare.

Într-o scrisoare pe care am tradus-o la cererea unei asociații de solidaritate cu România preotul unui sat de pe lingă Pitești le cerea francezilor nici mai mult, nici mai puțin decît 40 de kilograme de aur pentru cupola bisericii din sat.

Această aberație reflectă imaginea bizară pe care o au concetățeni de-ai noștri despre formele solidarității umanitare, complexul de superioritate de care suferă unii, probabil ca efect pervers al propagandei ceaușiste pe tema calităților seculare ale Românului, ce-și permit să-și considere partenerii drept imbecili, In loc să ceara spijin pentru intermedierea unor stagii de formare în agricultura modernă sau în vreo meserie de care satul ar avea nevoie, în loc să vadă că bunăvoința francezului e limitată de punga lui, că aceste asociații nu sunt sprijinite de autoritate ci sunt formate de benvoli care-și consumă timpul și banii pentru a-i ajuta să se pună în rînd cu Europa, acești imbecili perverși se autoproclamă reprezentanți ai comunității pentru a-și rezolva micile lor ambiții și frivolele lor “necesități”.

Țara arde și baba se piaptănă. Ce-i trebuie chelului tichie de mărgăritar ?

Nu alta pare să fie concepția guvernanților noștri actuali, care cred că vor putea supraviețui la putere închizînd ochii, oferind mână de lucru ieftină, cum se lăuda un diplomat român la Paris, care făcea elogiul hărniciei și puterii noastre de muncă, ca și cum ar fi fost la târgul de sclavi, în fața unor industriași francezi nehotârîți să investească în România încurajând iarăși incompetența, manipulând opinia publică și reconstituind gărzile pretoriene care să le apere prețioasele lor epiderme.

Nu alta este grija parlamentarilor de la 20 mai, care au dăruit mai mult timp vorbăriei decât studierii proiectelor de legi pe care urmau să le voteze, inculți pur și simplu sau fără cea mai vagă cultură juridică, pe deasupra vorbind o limbă română primitivă, după cum se poate vedea în redactarea atâtor texte de lege și auzi în atâtea discursuri emfatice.

Nu, Etiopia nu e România, nici România, Etiopia. Mulțumind francezilor pentru elanul lor de solidaritate, — urmează să vedem cum se manifestă el în realitate—, este bine să știm ce să le cerem, care sunt adevăratele noastre priorități, cum să le cerem fără a-i considera datori într-un fel să ne ajute. Există o singură țară care e datoare să ne dea, măcar atât cât ne-a luat. Dar ea este acum în stare de faliment. Trebuie să avem răbdare și când finanțele ei vor fi înfloritoare, căci bogată potențial este, fără îndoială, să facem nota de plată. Orice guvern român viitor are această datorie. Până atunci să învățăm a cere un ajutor util acelei Europe care se teme de instabilitatea de la granițele ei.

Paris, 20 februarie 1992