Dan CULCER. Identitate, aclimatizare culturală. Pentru o biopolitică a supraviețuirii identitare naționale. August 2025

Dan CULCER. Identitate, aclimatizare culturală. Pentru o biopolitică a supraviețuirii identitare naționale. 
August 2025
Autocomentarii pe marginea eseului lui Dan CULCER, Rezistență și Reconstrucție. Cuvinte pentru urmași, 2006.
http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=163 

Introducere
Textul lui Dan Culcer, intitulat Rezistență și Reconstrucție. Cuvinte pentru urmași, publicat ca editorial în revista Asymetria.org, 2006, propunea o critică lucidă a proceselor de destructurare identitară și o pledoarie pentru recuperarea resurselor tradiționale. El denunță atât nivelarea comunistă, cât și uniformizarea neoliberală, văzându-le ca două fețe ale aceleiași tendințe entropice. În loc de o simplă replică la o mare distanță în timp de la data redactării, autorul încearcă aici să completeze discursul său printr-o teorie a aclimatizării culturale și o biopolitică a identității, inspirată din vocabularul botanic și ecologic. Această schimbare de paradigmă evită termenul de „hibridizare”, încărcat ideologic, și propune în schimb o viziune organică asupra felului în care culturile pot supraviețui și se pot reînnoi fără a se dizolva.

1. Dimensiunea ideologică: aclimatizare în loc de hibridizare
În loc să vorbim despre „hibridizare culturală”, proces ce implică amestec și pierdere de specific, putem gândi integrarea elementelor externe printr-o serie de mecanisme subtile, analoge celor biologice:
    •    Aclimatizare culturală: ideile, modelele, formele artistice venite din afară sunt acceptate numai în măsura în care se adaptează la condițiile spirituale și istorice ale locului. Ele nu se impun, ci se ajustează.
    •    Naturalizare simbolică: formele străine, odată reinterpretate și „înveșnicite” în imaginarul local, încetează să mai fie percepute ca importuri și devin „ale noastre”. Așa s-a întâmplat, de pildă, cu influențele grecești, bizantine sau franceze în cultura română.
    •    Domesticare culturală: comunitatea are un rol activ, modelând aceste elemente externe pentru a le încorpora în propriul ritm de viață. Nu orice formă se domesticește; există și rezistențe.
    •    Asimilare creativă: procesul prin care alteritatea devine resursă proprie. Nu este o absorbție pasivă, ci o transformare ce dă naștere unor forme originale, cum a fost, de exemplu, cazul modernismului românesc (Eliade, Enescu, Brâncuși), care a integrat influențe universale fără a-și pierde rădăcina.
Aceste mecanisme constituie un cadru conceptual mai adecvat decât cel al hibridizării, pentru că nu presupun diluare și nivelare, ci o dinamică de selecție și adaptare.

2. Dimensiunea geopolitică: periferie, dependență și ecologie culturală
România și Estul Europei se află la intersecția a două forțe coloniale: fostul imperiu sovietic și actualul imperiu neoliberal. În acest context, biopolitica identității nu poate însemna izolaționism, dar nici capitulare. Soluția este de a construi o ecologie culturală, unde contactul cu exteriorul nu e respins, dar nici nu e lăsat să devină invaziv.
Așa cum ecosistemele fragile sunt protejate prin politici de conservare, tot așa identitățile periferice au nevoie de politici culturale care să prevină monocultura globală și să încurajeze diversitatea organică.

3. Dimensiunea psihologică: trauma și resursa crizei
Culcer descrie fenomenul dezrădăcinării, migrației și al ruperii lanțurilor de solidaritate. Psihologic, efectele sunt vizibile: alienare, pierderea mândriei, anxietate colectivă.
Dar dacă aplicăm logica aclimatizării culturale, putem vedea și partea productivă a crizei. Migrația nu înseamnă doar suferință, ci și expunere la noi forme, care, odată domesticite, pot îmbogăți identitatea. A doua generație de migranți poate fi văzută nu doar ca victimă a ruperii, ci și ca laborator al unor noi asimilări creative.
Astfel, biopolitica identității ar încuraja nu doar protecția comunităților de origine, ci și susținerea proceselor prin care diaspora își naturalizează simbolic experiențele și le reintegrează în matricea națională.

4. Dimensiunea estetică: mitul și reinterpretarea
Dan Culcer are dreptate: fără mit și simbol, comunitatea se destramă. Dar nu e vorba doar de a conserva miturile, ci de a le reactiva estetic.
    •    Mitul poate fi domesticat în forme moderne: roman, film, artă digitală, muzică urbană.
    •    Mitul poate fi asimilat creativ, dând naștere unor opere universale (Brâncuși e exemplul perfect: miturile arhaice transfigurate în modernitate).
    •    Mitul poate fi aclimatat la sensibilitățile actuale: reinterpretat ecologic, politic, feminist etc.
Estetica viitorului nu e muzeificare, ci o metamorfoză continuă a simbolului, un proces viu de aclimatizare culturală.

5. Dimensiunea pragmatică: spre o biopolitică a identității
Ajungem astfel la necesitatea unei teorii: biopolitica identității.
Definiție: Biopolitica identității este ansamblul de practici, politici și cadre simbolice prin care o comunitate își protejează, regenerează și adaptează identitatea în fața presiunilor externe și interne, fără a o dilua, ci transformând crizele în resurse de reînnoire.

Principii fundamentale:
    1    Selecția culturală – nu orice element străin este integrat; există filtre simbolice și morale.
    2    Aclimatizarea – ceea ce este acceptat se adaptează la spiritul locului.
    3    Naturalizarea – odată integrat, elementul străin încetează să mai fie perceput ca străin.
    4    Domesticarea – comunitatea participă activ la modelarea noilor forme.
    5    Asimilarea creativă – alteritatea devine resursă proprie, generând creații originale.
Domenii de aplicare:
    •    Politica educațională – curricula școlară poate introduce elemente globale, dar mereu traduse prin prisma specificului național.
    •    Politica culturală – finanțarea artei contemporane care reinterpretează mituri locale, nu doar importă formate globale.
    •    Politica mediatică – sprijinirea producțiilor locale de film, teatru, literatură, pentru a crea contra-greutăți la uniformizarea mediatică globală.
    •    Politica diasporei – susținerea rețelelor culturale care reintegrează experiențele migranților în circuitul național.
    •    Politica ecologică – integrarea conceptului de „ecologie culturală” în strategiile de dezvoltare, văzând cultura ca parte din ecosistem.

Concluzie: de la rezistență la aclimatizare
Dan Culcer ne oferă un manifest pentru rezistența culturală. Eu cred că pasul următor este să trecem de la rezistență la aclimatare culturală și biopolitică a identității. Nu este vorba de a refuza alteritatea, ci de a o domestici, naturaliza și asimila creativ, într-un mod care să fortifice, nu să erodeze identitatea.
În acest fel, identitatea nu mai este un muzeu, ci un ecosistem viu, capabil să reziste și să renască.

 Culcer. Rezistenta si Reconstructie. Cuvinte pentru urmasi
Scris la Thursday, August 24 @ 14:31:17 CEST de catre asymetria


Rezistenta si Reconstructie

Vremurile ce vin nu vor fi favorabile speciei umane. Omul e un animal ingrat şi agresiv faţă de toate şi toţi. Oamenii români sunt asemenea celorlalţi oameni de-acum, agresivi faţă de Codru, Pămînt şi Apă, componente ale lumii pe care altădată le preţuiau şi ştiau să le păstreze pentru urmaşi.
Ceea ce scriu aici nu e un fragment din cea mai recentă broşură ecologică, ci concluzia unei vieţi din care am extras, cum am putut, esenţa. Iar sensibilitatea mea la lumea naturală din care facem parte, îmi vine de departe, de la Tatăl şi Unchiul meu, cei care m-au încurajat, la jumătatea secolului trecut, să urc şi au urcat dimpreună cu mine, adolescent urban, ignorant şi egoist, pe cîteva culmi ale munţilor României, de unde am putut privi nu în jos ci în jur.




Vremurile ce vin nu vor fi favorabile speciei umane. 

Omul e un animal ingrat şi agresiv faţă de toate şi toţi. Oamenii români sunt asemenea celorlalţi oameni de-acum, agresivi faţă de Codru, Pămînt şi Apă, componente ale lumii pe care altădată le preţuiau şi ştiau să le păstreze pentru urmaşi.
Ceea ce scriu aici nu e un fragment din cea mai recentă broşură ecologică, ci concluzia unei vieţi din care am extras, cum am putut, esenţa. Iar sensibilitatea mea la lumea naturală din care facem parte, îmi vine de departe, de la Tatăl şi Unchiul meu, cei care m-au încurajat, la jumătatea secolului trecut, să urc şi au urcat dimpreună cu mine, adolescent urban, ignorant şi egoist, pe cîteva culmi ale munţilor României, de unde am putut privi nu în jos ci în jur. Iar pe drum am putut bea apă de izvor, am gustat fructe pădureţe şi aromate, am băut lapte din şiştar, nefiert, am mîncat mămăligă cu smîntînă groasă şi brînză de burduf, cum poate că nu mai există, am ascultat păsări nevăzute şi măiestre, despre care citisem basme şi care, pentru mine, au căpătat astfel Nume. 
Omul român, om în esenţă, dar om român prin identitatea istorică şi diferenţă specifică, dacă vrea să supravieţuiască, va trebui să înceteze această gîlceava a prostului cu Lumea, să se împace cu Codrul, să ajute pădurea să redevină ce-a fost, în loc să taie, distrugă, vîndă în batjocură şi prostie ceea ce a mai rămas din Codru, prin văile şi colinele României.
Astfel ne vom şi, mai ales, vă veţi pregăti pentru Rezistenţă şi Reconstrucţie, rezistenţă şi reconstrucţie fizică şi morală, desigur.
Pentru a realiza Reconstrucţia, treburile politice nu mai nu mai pot fi lăsate pe seama şi la îndemîna aşa zişilor politicieni profesionişti, în majoritatea cazurilor nulităţi patentate, agramate şi cefe groase, multe descendentele directe sau prin adopţie ale celor din „iepoca de aur”, persoane care au dovedit deja, de o jumătate de secol şi mai bine, „comunişti” sau „necomunişti”, că apără exclusiv interese de clan, de grup sau individuale, că nu sunt în slujba marii familii a cetăţenilor ţării ci doar în slujba micii lor familii, în slujba celor care plătesc mai mult. Majoritatea oamenilor politici pe care îi cunoaşteţi îşi construiesc carierele prin demagogie şi oportunism, furt şi corupţie. Excepţiile sunt prea puţine pentru o atît de mare nevoie de oameni buni şi cinstiţi cîtă nevoie are această ţară unde ne-am născut. 
Nici aşa-zisa societate civilă, prin asociaţiile care pretind să vă reprezinte, nu s-a aflat la înălţimea rolului pe care şi-l asumase, a speranţelor cu care au fost investită. Aşa că nu ne rămîne decît să ne luăm inima-n dinţi şi să ne punem mintea la contribuţie, să ne asumăm, adică, gospodăria ţării. Pentru asta, vădit fiind falimentul metodelor folosite de o jumătate de secol şi mai bine, e nevoie să inventăm metoda necesară. Cum? Nu am o reţeta, şi chiar de-aş avea una nu cred că trebuie să o propun, dimpotrivă : doar să va îndemn să căutaţi împreună soluţiile, cele potrivite firii şi locului. Nu aplicînd modele străine de spiritul locului, nu traducînd constituţiile altor ţări, cum s-a făcut de la 1945 încoace, prin adoptarea unui model sovietic, apoi al unui model francez, amîndouă inadecvate fiindcă izvodite de alte minţi şi în alte vremuri. 
Nu pot decît să repet ceea ce a fost şi va mai trebui să fie grija noastră comună : îndemnul spre reînvăţarea speranţei, reactivarea imaginarului social, visul cu ochii deschişi, munca. Principalul efort individual şi colectiv trebuie orientat spre găsirea metodelor eficiente de rezistenţă la uniformizarea care ne ameninţă. Comunismul a fost o ideologie a uniformităţii, liberalismul globalizării conduce spre acelaşi numitor comun alte generaţii în suferinţă, care nu mai au nici măcar forţa de a se opune, fiindcă rîvniseră la această uniformitate, prezentată de noii ideologi ai universalismului, ca fiind o diversitate, rîvniseră la un ideal de libertate individuală, opus colectivismului comunist. Şi cînd momentul a venit, s-au scuturat de răpciuga acestuia dar, din egoism, neatenţie şi grabă, s-au descotorosit ca şi cum ar fi fost inutile, de toate valorile comunitare, cele ce dau coeziune unei societăţi, fără de care nu mai suntem nici măcar o hoardă, ci doar prunci rătăciţi la marginea grupului animalelor adulte şi puternice, cei ce vor fi atacaţi mereu de fiarele pînditoare. Fiindcă, dincolo de orice idealizări, grupurile umane păstrează cu obstinaţie comportamente de haită şi de fiare. Scopul acţiunii nostre ar fi păstrarea identităţii. Care identitate? Suntem oare îndreptăţiţi să vorbim despre identitate în cazul unui popor, în speţă în cazul unui popor ca acela românilor, despre care, nu-i aşa, se ştie că e format din straturi de daci, de geţi, de cetăţeni şi militari romani, din slavi şi alte popoare migratoare mai mult sau mai puţin urgent sedentarizate. Se vor găsi desigur spirite critice pentru a se întreba îngrijorate dacă nu vă aflaţi în faţa unui discurs de extremă dreaptă. Vă spun : da - este un discurs de extremă şi dreaptă saturaţie.
Cîteva proiecte se mai formulează totuşi, cîteva cărări mai sunt deschise. Nu ne aflăm încă într-o fundătură.

Reciclarea miturilor şi crizele identitare
Punctul de plecare a reflecţiilor mele despre identitate, în contextul unei existenţe de exilat cu vechime de aprope doua decenii, este observarea problemelor psihologice, comportamentale pe care le provoaca pierderile de „substanţă identitară" la indivizi şi eforturile pe care indivizii, atunci cînd sunt conştienţi de pricinile stărilor negative trăite, le fac ca să-şi recupereze rădăcinile şi substanţa identitară.
Ipoteza va fi dezvoltată analogic. Pornesc, adică, de la ideea banală că suferinţele indivizilor, crizele lor se reflectă în comportamentul comunităţii din care fac parte. Folosesc deliberat cuvîntul “comunitate“ în loc de naţiune pentru a evita o discuţie, oţioasa acum, privind definiţia naţiunii.
Ce se întimplă însă atunci cînd fenomenele de criză identitară nu ajung la nivelul conştiinţei ? Cum reacţionează indivizii sau grupurile ? Ca în orice situatie analoagă, se caută derivative sau se fac transferuri în alte domenii ale comportamentului de criză. De aici credem noi, impreuna cu psiho-sociologii care se ocupa de această categorie de fenomene, actele de violenţă, refuzul autorităţii, dezintegrarea morală, dificultatea de integrare socială, cu grave consecinţe asupra întregii societăţi căreia îi aparţin, cu atît mai grave cu cît societatea însăşi este atinsă, lucrată, agresată de fenomene de criza morala globală, de consecinţele dramatice ale eforturile de adaptare, supusă la crize economice ciclice sau cronice.
Observaţiile pornesc din analiza propriului meu comportament, din observarea membrilor familiei, şi în cercuri mai largi din atenţia acordată populaţiilor imigrate în Franţa şi descendenţilor acestora, în mijlocul cărora trăiesc şi/sau lucrez din 1987.
Comportamentul primei generaţii poate fi impregnat fie de dorinţa intensă de integrare, de identificarea excedentară, ca un fel de lepădare a pielii, sau chiar de o lepădare de sine. Paralel apar note de xenofobie faţă de alte elemente alogene, heterogene care se exprimă uneori chiar şi prin opţiuni politice extremiste, pe care unii politicienii "localnici" le folosesc, le manipulează.
Numărul “străinilor“ europeni sau non-europeni naturalizaţi care figurează pe listele candidaţilor propuşi de Frontul Naţional al lui Jean Marie Le Pen nu este doar expresia unei şiretenii politice prin care se caută eliminarea acuzei de rasism sau xenofobie, ci şi expresia unui fenomen de "francizare" intensivă, cînd oportunismul depăşeşte limitele obişnuite pînă la a deveni identificare compulsivă cu modelul (indivizii devin "mai catolici decît papa").
În celelalte tabere politice sunt exploatate fenomenele inverse, de refuz al integrării totale, printr-un „multiculturalism” programatic care ascunde însă programul de integrare politică aparent democratică, republicană tradiţională, cînd aceste grupuri ghetoizate se transformă în mase de manevră ale socialiştilor sau comuniştilor localnici.
Generaţia a doua este atinsă de criza identitară, preia comportamente ancilare sau dimpotrivă se revoltă, se autoexclude din societatea majoritarilor, pentru a regăsi o identitate negativă. (“Suferinţa urmaşilor“)
Revolta contra Tatălui, cel care nu mai poate transmite elementele identitare, care şi-a pierdut autoritatea odata cu identitatea originară, abandonată prin dislocare, devine comportamentul dominat. Revolta contra societăţii derivă din prima.
S-ar putea crede că aceste fenomene privesc doar diversele grupuri de imigranţi când, în realitate, ansamblul populaţiei unei ţări este atins de crizele identitare. Chiar dacă mai puţin vizibile, mişcările migratorii definesc ansamblul populaţiilor europene, inclusiv deci populaţiile originare ale Franţei şi României ultimelor două secole, de pildă. Nu este vorba doar de fluxurile migratorii transfrontaliere ci de fluxurile interne a căror importanţă, insuficient cercetată, din secolul al XVIII-lea şi pînă acum, rămîne mare. Aceste fluxuri interne au efecte negative puternice căci dezmembrează familiile, rup lanţurile trofice sociale, înstrăinează fratriile, îneacă în uitare tradiţia şi dezleagă omul de locul său de origine, singurul care îi poate oferi un sentiment de siguranţă stabil. (“Spaţiul mioritic“, în cazul românilor, cu toate formele localismului creator).
Căci o definiţie minimalistă a patriotismului identitar ar fi negativă : „aparţin identităţii elementele pe care nu le putem lua cu noi atunci cînd plecăm."
Să pomenim doar, pentru istoria recenta a României, migraţia unei părti a populaţiei moldoveneşti spre Ardeal în căutare de locuri de muncă, între anii 60 şi 80 ai secolului XX, mişcare forţată de lipsa dezvoltării industriale suficiente în zona de baştină, incapabilă de a absorbi populaţia rurală excedentară creată de mecanizarea agriculturii, migraţie internă încurajată de condiţiile salariale superioare acordate proletariatului în formare forţată după 1950, într-o ţară dominant agrară pînă atunci.
Sau, după 1990, masivele plecări de cetăţeni români spre Europa occidentală. Cea mai importantă scurgere de populaţie din ultimele două secole. Cine poate măsura consecinţele de pildă ale deplasării pe lungi perioade, deci a lipsei din mediul familiar, astfel dezagregat, a unor populaţii din satele Maramureşului sau Oaşului spre Franţa? Care vor fi consecinţele îmbolnăvirii endemice cu boli sexual transmisibile? În unele cazuri jumătate din populaţia în putere de muncă a unei localităti traieşte 250 de zile din 365 în zona pariziană, în localităţi că Nanterre de pildă, supravieţuind din furt, muncă la negru, prostituţie masculină şi feminină, cerşitorie mascată prin vînzarea de ziare. Consecinţele interne sunt dezastruoase : cele demografice – depopularea masivă a unor localităţi, micşorarea ratei natalităţii; cele sanitare – privind bolile cronice şi endemice derivate din condiţiile extreme de existenţă în străinatate; cele morale – degradarea prin pierderea mândriei (auto-aprecierii) individuale şi de grup care nu mai este susţinută şi controlată de nici o privire colectivă, comunitară, degradarea morală derivată din practica furtului şi prostituţiei, a consumului de droguri. Ele pot părea ireversibile.
De toate acestea responsabili sunt oamenii politici actuali, cei mai iresponsabili cetăţeni ai României.
Dacă luăm în considerare intensitatea şi durata crizei imaginarului social, adică totalul blocaj al gândirii sociale reformiste proiective la nivelul maselor în Europa de Est, în ultimele cinci decenii, asumarea unor idealuri impuse prin acculturaţie, lipsa de ideal social sau transferarea idealului spre trecut, de pildă semnele clare de revalorizare a epocii nazional-comuniste ca o „iepoca de aur“ în raport cu prezentul, vom înţelege ce profunde traume produce criza identitară, cauză şi efect a condiţiilor de existenţa evocate şi invocate de noi mai sus.
Ce sunt aceste elemente indentitare, această substanţă identitară ?
Regăsim aici istoria şi geografia mitică, morala tradiţională, grila de valori unde diferenţierea netă dintre bine şi rău ar trebui să funcţioneze. Aici, tocmai aici naşte criza : diferenţa nu mai este percepută clar, modelele lipsesc sau au fost declasate.
Absenţa tatălui, care lucrează, nu poate fi compensată de mamă. Familiile mono-nucleare ale imigraţilor induc efecte încă şi mai puternice asupra personalităţii copiilor, decît în cazul familiilor migrante loco-clanice. Lipsa bunicilor, de asemenea, e catastrofală, amnezică. Bunicii rămaşi departe, necunoscuţi, care nu au putut transmite nimic despre rădăcini.
Aceste aspecte (cauze şi efecte) negative au natura lanţurilor trofice. Le-am numit "lanţuri trofice sociale" şi vom considera că omenirea nu se hraneşte doar cu substanţe alimentare ci şi cu, mai ales cu substanţă psihică. (cf. Stéphane Lupaşcu, Cele trei materii [Les trois matières]). Ruperea lanţurilor trofice sociale are ecouri în ansamblul structurii grupului, asupra continuumului individual-familial-microsocial-uman. Decăderea din uman este principala consecinţă.
În plan micro-social toate aceste fenomene au fost observate separat dar manifestările lor nu au fost analizate şi puse în relaţie cu fenomene analoage din continuumul macrosocial, comunitar, legătura profundă nu a fost suficient analizată.
Ca şi cum trecerea, translaţia prin analogie ar avea în faţa un prag de netrecut.
În numele spiritului critic şi a luptei contra sechelelor nazional-comunismului, culturile Europei de est sunt pe cale să abandoneze orice sisteme de apărare, să arunce peste bord drept rebuturi ale comunismului, ultimele valori spirituale specifice care au supravieţuit, de bine-de rău, tocmai nocivului universalism comunist, şi să dinamiteze ultimele metereze de la înălţimea cărora se mai putea nu doar apăra teritoriul spiritual comunitar ci vedea, observa, supraveghea, şi deci inţelege, natura bătăliilor metafizice mondiale, combate consecinţele lor des-tructive, morbide (de la morb — adica boală) ce riscă să fie ireversibile, letale pentru comunitate şi deci şi pentru indivizii care îi aparţin.

Ce se mai poate face ?
In primul rind trebuie revalorificate, redescoperite şi difuzate toate valorile produse de aceste culturi. Nimic din ceea ce s-a produs în culturile est-europene nu trebuie să ne fie străin, corolarul acestei atitudini fiind cel care conturase acţiunea de recuperare a moştenirii culturale în anii 70-80 în România, de pildă. E vorba de continuarea unor acţiuni în spiritul celor deja începute în anii 80 ai secolului trecut.
Editarea Bibliotecii de filosofie românească, începută sub îngrijirea lui Constantin Noica, editarea lui Vasile Lovinescu, a operelor sociologilor români din Şcoala Gusti, reeditarea lui Simion Mehedinţi, a operei Brătienilor, inclusiv a istoricului care a scris despre un spatiu geopolitic insuficient cunoscut şi valorificat de modernitate, Marea Neagră, urmată de revalorificarea altor domenii cum ar fi sociologia grupurilor, studiul arhivelor, care trebuie să fie deschise integral, imedita după inventarierea lor. O memorie socială şi istorică inertă şi intangibilă este tot atît de periculoasă social ca şi amnezia. Au rămas, pînă în 1990, drept tabuuri editoriale zonele geopoliticii, valorificate prin Ion Conea, a statisticii generale şi sociologiei că şi a etno-statisticii, prin Anton Golopenţia, publicarea unor documente de istorie recentă, memorialistica politica şi neconformistă, şi (re)editarea integrală a cărţilor care fuseseră cenzurate şi ciopîrţite sub comunişti. Dupa 1990, în oarecare măsura aceste acţiuni continuă, dar ele se pierd sub avalanşa maculaturii editoriale. Dezastrul se adînceşte datorită excrocheriei unor editori care încasează sponsorizări pentru carţi aşa-zis greu vandabile, dar nu difuzează produsele acestea decît în tiraje simbolice; invizibile şi ele pe piaţa cărţii datorită destrămarii sistemului centralizat de difuzare, înlocuit cu reţele private, devenite afaceri în loc să fie servicii naţionale. Nimeni, nici măcar cataloagele bibliotecilor încadrate în sistemul exemplarelor obligatorii ale instituţiei Depozitului legal, nu mai dă seama de ansamblul producţiei editoriale din România. De la ultracentralizare am ajuns la ultradezordine.
Dar scăderea vertiginoasa a nivelului de trai, a puterii de cumpărare în general şi a bugetului cultural în special, prăbuşirea prestigiului social al meseriilor intelectuale, dizlocarea acestora din vîrful ierarhiei valorice de către meseriile suferind de platfus intelectual şi de învîrteală cronică, de genul avocaturii – (nu uit să fac elogiul minorităţilor din aceste domenii pentru care meseria continuă să se supună unui cod etic şi să aibă un conţinut intelectual : modelul avocatului intelectual Petre Pandrea există, rezistă şi poate servi ca model moral mai tinerilor „rătăciţi”) – ; duce la pierderea contactului între această cultură abia recuperată şi beneficiarii ei teoretici, tinerii şi adulţii şcolarizaţi. Sub pretextul liberei informări, sub presiunea permanentă a actualităţii se importă nu doar ceea ce cultura lumii a produs superior ci şi rebuturile acestei culturi, ceea ce induce procese de intoxicare, fără ca să se ofere antidotul.
În acelaşi timp structurile organizatorice ale economiei de stat centralizate, planificate au fost dinamitate, fără ca instituţii şi întreprinderi specializate să fie capabile să le ia locul, sau, cînd există, ele să practice o politica de preţuri acordată la realităţi. Un exemplu : producţia de carte din România revine aproape la acelaşi preţ cu cea din Occident (Franţa, de pildă) întrucît se bazează mai ales pe hârtie importată. Toată producţia de hîrtie locală pare să fi dispărut, deşi fabrici de celuloză şi hîrtie mai există, devenite proprietatea unor străini. De pildă, se importă deci hîrtie din Italia sau Austria, produsă probabil în România, cu celuloză de origine locală, după ce aceasta este exportată. Probabil doar simbolic, fără ca să se mişte din magaziile vechilor fabrici româneşti. Dar această celuloză de sursă internă (care ar putea deci fi mai ieftină) este vîndută la preţul pieţii occidentale, unde hîrtia este scumpă fiind şi suprataxată ca industrie poluantă.
Bazele agriculturii colectiviste, fermele ceapeurilor, au explodat pentru a lăsa loc unei învălmăşeli libere, în condiţiile în care agricultura nu mai este subvenţionată, planificată iar statul se dezangajează complet. Şi în care producători particulari, fără dotare tehnică corespunzătoare, generează mici cantităţi de produse similare, fiecare pe micul său teren, în condiţiile unei agriculturi de început de secol XX, şi deci inadecvate pentru dezvoltare, cu un preţ ridicat corespunzător puterii scăzute de cumpărare locale, concuraţi de producţia agricolă industrială din Occident, importată, subvenţionată şi dominantă.
Artizanatul, aducător de plus valoare, este şi el delăsat în favoarea unui import inutil sau unei producţii de imitaţii la modă.
Şcolile de meserii îşi pierd definitiv prestigiul.
Cîteva facultăti standard, cunoscute ca fiind producătoare de profesiuni bănoase se erijeaza în oficine generatoare ale noii elite : Dreptul, mai ales, Comerţul apoi Ziaristica, Comunicarea, Sociologia, înţeleasă ca activitate lucrativă de analiză a electoratului şi de producere de sondaje la cerere, pe cînd Medicina şi Ingineria işi pierd din prestigiu, pe care din motive financiare, de putere şi rol îl cuceriseră în anii comunismului. O supraproducţie în categoriile socio-profesionale urcătoare, supra-reprezentate, asemenea celei din anii ; dezechilibrează nu doar scara meseriilor ci şi mentalităţile, idealurile, cîştigul uşor şi manipularea legilor devenind scopuri de carieră.
Dar aspectul cel mai neliniştitor este punerea în vînzare a teritoriului comunitar. Nu este vorba de darea lui în folosinţă, pentru o exploatare mai raţională, ci de vînzarea terenurilor agricole şi forestiere, a subsolului în proprietate deplină unor cetăţeni străini. Nu e vorba de a motiva o xenofobie oarecare. Ci de temeinica îngrijorare că, neinteresaţi de păstrarea echilibrului ecologic într-un teritoriu unde acţionează precum lăcustele, aceşti proprietari neînţelepţi vor distruge ceea ce a mai rămas nedistrus de unii din cetăţenii iresponsabili ai României. 
Ceea ce induce efecte de o sălbăticie teribilă este totala neglijare a factorului timp (deversarea de cianură în râuri, dislocare populaţiilor şi distrugerile de mediu, de peisaj - în cazuri cunoscute precum Roşia Montana- dar şi în alte sute de cazuri mai puţin mediatizate). Nu e vorba deci doar de străini ci de toţi acei cetaţeni ai României care ignoră în numele unei „rentabilităţi” imediate, orice preocupare de prezervare şi reînnoire a resurselor naturale, în special a pădurilor, fînaţelor şi rîurilor. 
Nu are rost să mi se spuna că astfel de procese de expansiune şi exploatare au avut loc în secolul XIX în Europa, continuă azi în Africa sau Asia sub ocupaţie rusă, că industrializarea le impune, sau că pînă şi „comuniştii“ au acţionat aşa, vezi exploatările de sulf din epoca Ceauşescu sau catastrofele ecologice de la Turda, Bicaz şi Copşa Mică, din Deltă, în ultimii 50 de ani, că America de Sud suferă de aceleaşi teribile plăgi ale distrugerii. Chiar dacă a fost sau este aşa, nu există nici un motiv să se persevereze diabolic sub pretextul unui interes imediat, cu o viziune oportunistă şi sălbatic capitalist-industrialistă.

Dar cine va putea schimba aceasta tendinta susţinuta de clasa politica reciclată, a foştilor activişti şi securişti deveniţi investitori şi/sau excroci? Din cine se vor recruta şi cum se va recompune o clasa politică responsabilă, morală, pentru care codul etic al servirii comunităţii să nu fie o vorbă goală. În secolul al XIX-lea şi în prima jumatate a secolului XX, personalităţile de tip conservator, care acţionau ca reformiştii europenişti, au construit un stat şi o naţiune : Mihail Kogălniceanu, Al. Ion Cuza, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Constantin Stere, Onisifor Ghibu, şi au fost susţinuţi de ceilalti intelectuali constructivi, nu revoluţionari ci conservatori. Paradoxul masonilor conservatori. Nu importă cum se numeau atunci partidele lor, ci conteaza ce făceau membrii lor. 
Actualmente compoziţia pe meserii a Parlamentului României se apropie semnificativ de cea dinainte de 1944. (http://diasan.vsat.ro/pls/parlam/de1?c=2 & o = 0) 
Doar că veniturile salariale ale acestor noi oameni politici sunt, pentru pretenţiile lor sociale, de parvenire şi îmbogăţire rapidă, prea insignifiante pentru a-i face independenţi de grupurile de presiune şi mai ales a-i imuniza la tentaţiile corupţiei de toata mâna.

Şi acum, ce facem? 
Printre altele, interpretările lui Vasile Lovinescu, mai ales cele dedicate basmelor românesti, dincolo de unele afirmaţii greu de controlat, ne pot permite să integrăm observaţiile noastre empirice intr-o sistematică analitică.
Putem inţelege, pe aceasta cale aparent întortocheată, două lucruri esenţiale. 
1. Între planul mitic şi planul social nu exista nici o discontinuitate.
Să ne dăm seama că planul mitic este liantul identitar de care orice grup uman are nevoie pentru a fi un grup structurat, un cristal şi nu o soluţie, nici măcar suprasaturată, sau o baltă cu mormoloci din care nu vor ieşi niciodată broaşte. Derivă de aici faptul că basmele (nu toate ci mai ales acelea parabolice, cu împăraţi) nu sunt construcţii ale imaginaţiei populare de tradiţie orală şi de sorginte „joasă” ci produsele unei transmisii orale, descendente, anterioară civilizaţiei scrisului şi tiparului, a Tradiţiei, a cărei producţie şi sursă se află în pătura cultă, din preajma Regilor şi Preoţilor (magilor). 
2. Între critica utilizarii manipulatorii, politice a miturilor, critica mereu necesară şi urgentă, şi critica distructiva a miturilor identitare însele, cele care sublimează identitatea „tribală”, trebuie realizată, trasată o limită, pentru a reuşi stavilirea procesului distructiv pe care critica miturilor identitare, devenită o nouă ideologie oportunistă, îl generează.
Lucian Boia, un istoric inteligent, critic al ideologiei şi mitografiei comuniste, a fost transformat, de unii comentatori naivi, proşti sau interesaţi, în ideolog al noii destructurări, pe fondul vidului de simbolizare care s-a produs după căderea regimului nazional-comunist. Lui Lucian Boia i-a fost dat, ba chiar i s-a propus/impus de către unii comentatori excesivi – iară el s-a complăcut o vreme să-l joace din orgoliu intelectual – un rol de ideolog, în aşteptarea umplerii acestui vid, un rol pe care un istoric nu avea de ce să şi-l asume, întrucît rolul său de critic al unei istoriografii mercenare se terminase. (Deşi nu suficient de profundă şi explicită, în căutarea zonelor cu adevărat vulnerabile, menţionăm una din excepţii : critica, din unghi istoric identitar, adusă de istoricul clujean Ion Aurel Pop, operei demistificatoare la adresa „mitografiei comuniste” a istoricului Lucian Boia.)
Se aştepta, după 1990, reideologizarea şi resimbolizarea de tip mondialist-capitalist, lucru care se produce acum şi la care contribuie intelectualii sponsorizaţi, democraţii de faţadă, umanitarişti de paradă sau naivi apolitici, dar complet dezarmaţi, motivaţi mental şi mai ales moral de nevoia de a-şi găsi o utilitate socială remunerată, care să le dea fundament şi legitimitate socială lor şi legitimitate politica comuniştilor reciclaţi mai spălăţei, pătură clanică ale cărei rezervă de cadre au devenit mai sus pomenitele categorii de „intelectuali”. Presa opozitsionistă, fost disidentă, a devenit bastionul noii ideologii oportuniste.

Semnele de alarmă pe care comunitatea le dă, şi pe care le-am evocat, ca şi luciditatea proiectivă şi prospectivă, ne îndeamnă să credem că trebuie făcut ceva pentru a încetini şi opri aceste procese de dezagregare socială. Măcar pentru a permite stabilizarea instituţională în România, ca şi în alte ţări ale Europei de Est, întărirea sistemului juridic independent şi frînarea exportului de capitaluri noi spre pieţele financiare occidentale. E nevoie (şi trebuie căutate, inventate deci, metodele) pentru că, prin difuzare culturală şi reiniţializare, miturile să fie regăsite şi repuse la baza societăţii, la începutul lanţului trofic.
Aceasta acţiune de rezistenţă şi reconstrucţie nu poate fi doar rolul statului, al unui partid de guvernămînt sau din opoziţie, nici doar rolul şcolii. Astfel de organisme sociale au tendinţa naturală de a se servi de mituri în scopuri politice, iar scopurile politice nu sunt scopuri de interes general, deşi ar trebui, şi organismele respective se proclamă apărătoare ale valorilor fondatoare, pe care le redefinesc periodic.
Fenomenul iradierii miturilor fondatoare, din centre iniţiatice diverse, cunoscute sau necunoscute, vizibile sau invizibile poate fi Calea Regală. 
Riscurile sunt cele cunoscute : mărirea influenţei sectelor, a societăţilor secrete diverse, care recuperează dar şi degradează miturile, transformate în marfă; manipularea poltică. Dar ele trebuie asumate şi compensate.
Mircea Eliade, CG Jung, Julius Evola, René Guénon, Gilbert Durand, au fost printre puţinii gânditori europeni care au recunoscut prezenţa miturilor în formele degradate ale modernităţii, în diferitele activităţi umane şi colective (de la adepţii OZN -urilor la grupurile de războinci paint bal : "Culorile războiului"), şi au încercat să meargă mai departe pe calea regăsirii Tradiţiei şi a explicării fundamentelor socialităţii umane.
Unii sociologii (ca Michel Mafessoli în Franţa) au studiat activitătile umane mitografice şi solidarităţile tribale reconstituite sau inventate, la baza cărora se află aceste activităţi.
Intelectualii români, filosofi, etnologi, istorici sau sociologi, au cercetat, dezvăluit, valorificat gândirea mitică. De la N. Densuşianu la Vasile Pârvan sau la N. Iorga, de la Mircea Eliade la Constantin Noica, de la Vasile Lovinescu la Eduard Pamfil şi Doru Ogodescu. Fără să-i uităm pe savanţii etnografi şi antropologi străini interesaţi de cultura românilor.
Intelectualii care, la noi sau în general în culturile de tip european, au practicat sau practică criticismul „progresist”, aşa-zişii moderni, sunt inşi care au un dispreţ prostesc faţă de înaintaşi, pe care îi consideră automat primitivi şi incapabili de înţelegerea profundă a realului. Orice lectură normală a textelor filosofice, literare sau istorice, geografice ale antichităţii, de la Socrate la Strabon, sau de la Sfântul Augustin la Nicolaus Cusanus, dovedeşte că nu de prostie şi „primitivisme” sufereau aceştia, ci, eventual, de lipsă de informaţie. Principalele întrebări privind umanul au fost puse definitiv atunci, chiar dacă răspunsurile erau uneori inexacte, fără a fi decît rareori inadecvate.
Dar acum e vorba nu doar de studierea mitologiei ci de salvarea ei, de regenerarea acesteia pentru a răspunde agresivităţii lumii „postmoderne" în care criza identitară este exploatată politic, întreţinută de grupuri şi guverne care, de altfel, în interiorul lor, cultivă gândirea mitică şi structureaza cu ajutorul ei identităţi noi şi puternice, în timp ce în exterior atacă şi destructurează alte identităţi prin raţionalizarea excesivă, prin ideologizarea şi politizarea miturilor, prin ridiculizare şi subminare pseudo-critica a miturilor „adversarilor” reali sau potenţiali. (Se pot da destule exemple din propaganda politica americană, rusă, israelienă, .)
Comunităţile Europei de Est sunt mai fragile ca niciodată. Intre 1945 şi 1990 ele au fost supuse unei acculturaţii violente din partea sistemului de propagandă sovietic, cu scopul asigurării controlului politic, social şi economic al acestor teritorii şi state. După 1990 ele nu au putut să respire liber nici o clipă, invadate de droguri, şomaj, infometare endemică, import excesiv. În vreme ce reformele inadecvate, avortate sau amînate au generat aurolacii, şomerii, pensionarii muribunzi, sindicaliştii manipulaţi de serviciile secrete şi mafioţii ce finantează asociaţii umanitare şi turnee de tenis open (vezi cazul relativ recent al excrocului Sever Mureşan, care îl invitase ca umbrelă (probabil bine remunerată, precum directorul întreprinderii de coarne şi copite din romanul lui Ilf şi Petrov), pe Bush–tatăl la Bucureşti pentru un turneu de tenis open, în care vînzarea spaţiului publicitar, la preţuri extraordinare, se negocia, în Franţa, pe un număr de telefon mobil, în numele unei agenţii nedeclarate), pentru spălarea banilor scoşi din prostituţie masculină şi feminină, pedofilie organizată, export de copii înfiaţi, comerţ de droguri şi trafic de influenţă.
Ziarele sunt plin de probe că a avut loc lichidarea, în numele economiei de piaţă, a bunurilor sociale care mai aveau o oarecare valoare, de fapt transferul pe nimica toată a acestor bunuri în mâinile unor excroci (Băncile noi, falimentate cu acordul BNR, excrocii care obţin imprumuturi imense fără garanţii şi acoperire : Sever Muresan şi atîţia alţii) şi export de beneficii, fără reinvestirea lor în teritoriul neo-colonial, complet dependent.
Comunitatea românească din România este victima acestor agresiuni contra duhului, contra materiei psihice adică, din care suntem formaţi, contra sentimentului de apartenenţă, de mândrie, de continuitate, de solidaritate. Se atacă încă o dată bazele civilizaţiei românesti însăşi. Iar uneltele sunt extrase din arsenalul de elemente clasice dintre cele mai superficiale ale „modernităţii târzii" pînă la sistematica propagandei şi manipulării, interdicţia recuperării integrale a tradiţiei, deformarea acesteia prin propagandă, impunerea unei autocritici excesive şi dezechilibrate în raport cu practicile comunităţilor limitrofe sau integrate (unguri, ucrainieni, ruşi, sârbi, bulgari, polonezi, germani sau evrei) şi modelatoare (francezi, americani, ruşi, greci, turci), în numele intereselor acestor altor comunităţi, ca şi prin crearea artificială a bazei pentru o culpabilizare colectivă, în numele memoriei şi justiţiei celor tari (dulăilor) aplicată doar celor slabi (căţeilor).
Denigrarea valorilor comunităţii românesti, care au crescut şi s-au definit din chiar necesităţile de existenţă ale acesteia, se realizează sub diferite pretexte, dintre care cele mai curente sunt aşa-zisa stare de xenofobie tradiţională, inventarea unui antisemitism metafizic, anistoric şi intrinsec mentalității românilor, a unor pogromuri şi acţiuni genocidare care, deşi au responsabili juridic şi moral definiţi, sunt extinse la scara comportamentului comunitar; un complex de inferioritate indus pe baza așa-zisei rarităţi sau a lipsei de contribuţii „semnificative” (cine le defineşte dacă sunt sau nu sunt semnificative ?) la cultura universală. 
Există chiar o amară şi radicală "demonstraţie" a lui Ioan Petru Culianu, un strigăt de disperare prost plasată în context european, lamentare pe baza unui imens complex de superioritate-inferioritate, plîngere nu complet inutilă, ci doar prost interpretată de cei care o cunosc), etc., etc.
Realităţile istorice, de genul celor mai sus înşirate, nu sunt explicate, ci recadrate, încadrate anacronic, analizate doar din unghiul actualităţii, adică din perspectiva decalogului pseudo-umanitarist, a corectitudinii politice, a aşa-zisei apărări a drepturilor omului, a dreptului minorităţilor (îndreptate ele însele în acest fel spre ghetoizări forţate, în numele ideologiei solidarităţii etnice – sub lozinca "Inainte de toate suntem…" şi a supravieţuirii, ca şi cum deciziile şi actiunile respective nu ar fi avut cauze, cronologii şi nu s-ar fi încadrat în serii istorice şi sociale similare cu cele ale altor comunităţi şi cu comportamentele altor clase politice. Nu este vorba de a evita o judecata istorică şi morală ci de a evita anacronismul şi prejudecata, ca şi moralismul unor superiorităţi inexistente.
Complexele de inferioritate care ni le-am inculcat noi inşine, prin intelectualii nostri de serviciu, sunt exploatate cu minuţie de propaganda altor neamuri.
Ar fi ridicol să cădem în ghearele unei paranoia naţionale. Nu vedem aici un complot impotriva poporului român ci o conjuncţie de fenomene complexe al caror sens şi semnificaţie trebuie analizate lucid, dar ale căror efecte nocive trebuie stopate urgent prin cea mai inteligentă şi ieftina metodă : reciclarea şi revalorizarea miturilor. Pentru toate celelalte soluţii : reforma economică, lupta impotriva corupţiei, recuperarea instinctului de creaţie prin muncă, blocarea exportului de capital, reconstituirea şi moralizarea clasei politice, contra-propaganda, cercetarea ştiintifică fundamentală şi aplicată, etc, trebuiesc bani, mulţi bani. De unde ?

Suntem în fata necesităţii de a recunoaşte în reciclarea miturilor un act de autoapărare, de supravieţuire, de cultivare a minţii şi a ţàrinii spirituale, fără de care recădem în starea de animale. Doar spiritul este universal. Dar el se întrupează în identităţi. Nu există identitate umană globală, ci doar identităţi regionale sau statale, comunităţile etnice adică, singurele care pot fi cuprinse, înţelese şi menţinute în echilibru, pentru moment, singurele în care individul, liber şi înspăimîntător de singur, se poate simti solidar şi protejat. Protejat de morbul pierderii fiinţei.
Estimp, adică în acest spaţiu şi în acest timp.

De aceea se cuvine să cunoaşteţi tradiţia, adică Legea nescrisă, şi să faceţi Legile în acest spirit, să le respectaţi apoi în litera şi spiritul lor, căci ele sunt instrumentele Rezistenţei şi Reconstrucţiei.
Deveniţi astfel slujitori şi apărători ai Duhului, intelectuali adevăraţi, creatori de spirit în respectul Materiei, care e spirit întrupat. Şi muncitorii, şi ţăranii sunt, cînd îi ajută mintea, nu cartea ci memoria, înţelepţi, adică adevăraţi intelectuali.
Suntem toţi fii Ţărînei şi ai Apelor deasupra căreia a suflat Duhul, ca furtuna deasupra feţei Mării.
Mă simt un privilegiat. Nu prin titluri şi lefuri, cariere şi familie. Ci fiindcă fac parte dintre aceia care au mai văzut plutaşi pe Bistriţa sau pe Dorna, au auzit cum coboară duruind lemnul din munte. Eu ştiu ce este un „hait”, am văzut urşi mâncînd fructe în aceiaşi vreme cu mine, de partea cealaltă a zmeurişului; am cuprins în braţe, în pădurile de la poalele Pietrelor Doamnei din Rarău, copaci mai groşi ca trunchiul a trei bărbaţi maturi. Gîndind la aceste întîmplări normale, dar care pot fi şi citite ca miraculoase, am putut rezista în ţinutul Soarelui Apune, care nu mă primea ca pe fiul său.
Pentru a rezista şi Domniile Voastre, Cuconii mei, ar fi nevoie să cunoaşteţi locurile de baştină ale lumii voastre, să nu le uitaţi feţele oriunde v-ar duce soarta sau vrerea. Le veţi cunoaşte cutreierîndu-le de mici, cu taţii, mamele şi fraţii voştri, apoi, mai tîrziu, dimpreună cu pruncii voştri.
Astfel le veţi cuprinde şi desluşi tainele luminoase şi întunecate, iar locurile vă vor protegui, de va veni vremea primejdiei. Care va veni.
Nu e un discurs apocaliptic. Nu vă îndemn să urcaţi la cer ca să vă salvaţi, nici să vă supuneţi celor care vă promit salvarea. Dimpotrivă, salvarea va veni din voi, ea va veni din rămînerea pe loc, din statornicie, din înrădăcinare, din răsădire. Ea este aici, Hic et nunc.
Vă îndemn să învăţaţi a vă cunoaşte vecinii şi deci să vă preţuiţi vecinii. Ei vă pot fi prieteni sau vrăjmaşi, uneori mereu prieteni şi rareori mereu vrăjmaşi. Dar şi dacă undeva şi cîndva vrăjmaşia v-ar răzbi, preţuiti-i, învăţaţi-le limba, înţelegeţi-le obiceiurile, aflaţi-le istoria. Vă veţi înţelege mai bine pe voi înşivă. Vă veţi înţelege mai uşor cu ei, veţi şti cum să le vorbiţi, cum să le arătaţi că îi preţuiţi, că nu vă e frică de ei, că nici lor nu trebuie să le fie frică de voi, fiindcă palma voastră e deschisă şi nu ascunde pietre sau arme. Dar că vreţi să fiţi respectaţi, cu obiceiurile voastre chiar aşa diferite cum sunt de-ale lor, că nu vreţi să îi faceţi să devină asemenea vouă, că nu veţi accepta să deveniţi asemenea lor, fiindcă toate neamurile sunt frumoase iar orice copil e frumos pentru părinţii săi.
Nu vă lăsaţi stăpîniţi de cei ce se propun drept intermediari, tîlmaci sau dragomani. Aceştia vor încerca adesea să-şi folosească poziţia privilegiată pentru a vă învrăjbi cu vecinii, inventînd primejdii, comploturi, pentru a cîştiga foloase proprii, îndemnîndu-vă la harţă şi suspiciune. Vecinii trebuie să ştie că înţelegeţi vorba lor, că aveţi ştire de planurile lor şi că e mai bine să vă fie prieteni, fiindcă sunteţi vecini, decît să-şi caute prieteni de ocazie depărtaţi, complici de o clipă pentru a obţine în contra voastră, avantaje temporare de putere şi bogăţie.
Împreunaţi-vă cu cei din neamul vostru, cu ei veţi face coconi de vază pentru care merită să adunaţi şi să vegheaţi. Dar nu vă fie frică de muierile vecinilor sau de bărbaţii lor. Dacă le respectaţi rînduiala, ei vor respecta-o pe a voastră. A trăi după două rînduieli bune e mai bine decît a trăi după o singură rînduială, dar proastă.
Fiinţa noastră se face din laptele de ţîţă al Mamei, din bucatele pe care Dînsa le-a gătit pentru noi, din poveştile pe care ni le-a susurat şi din încrîngăturile de neamuri despre care ne-au vorbit ea, părinţii. Memoria individuală păstrează memoria colectivă. Pare simplu şi adevărat, dar împrejurările schimbate adună greu bunicii cu nepoţii, transvazarea memoriei nu mai are loc decît rar şi nu îndestul. Neamurile încep să creadă că nici nu mai au nevoie de memorie, că vieţuirea în prezent e singura valoare. Şi uită, golindu-se de sevă, secate precum pâraiele ale căror surse s-au înnămolit, invadate de deşeuri, de gunoaie şi de idei preconcepute. Uită, precum nepoţii cărora bunicii le-au pierit în războaie sau, amnezici şi depărtaţi, nu mai simt îndemnul să povestească sau să îndemne să li se pună întrebări.
De unde venim, cine suntem, încotro mergem nu sunt întrebări fără importanţă pe care nici n-ar mai merita să (ni) le punem, ci cu adevărat primele şi cele mai importante întrebări omeneşti.
Genealogia, cronologia şi memoria sunt cele trei surse ale continuităţii, mamelele - precum ţîţele Reparatei poetului Brumaru – din care sugem laptele statorniciei de familie, de trib sau de neam.
Sursele vizibile sunt arhivele. Nu lăsaţi să vă fie îngrădit măcar şi pentru o clipă, accesul la arhive. Puternicii zilei vor încerca să o facă pentru a vă castra de memorie şi a vă supune.
Nu e ruşinos să dăinui.
Semnele Cerului, Apei şi Pămîntului, peste care şuieră Vîntul, să vă fie cunoscute, să le luaţi din cărţile vechi sau din gura părinţilor, de e nevoie chiar cu oarecare violenţă. Cine nu ştie să citească semnele zborului rîndunicilor, susurul izvoarelor, şuieratul vîntului, nu e pregătit nici pentru viaţă şi nici pentru moarte. 
Puteţi pierde tot, nu îngăduiţi să vi se confişte Speranţa şi Memoria. Şi faceţi distincţia între Autoritate şi Putere. Puterea actuală nu are autoritate. Şi nimic nu i-o poate conferi. Clasa politică actuală este aproape fără excepţie o nouă burghezie , descendenta „burgheziei roşii”, ambele – clase sociale exclusiv preocupate de propriile interese. Pentru acestea progres însemna progresul afacerilor proprii iar tradiţia nu are alt scop decît conservarea bunurilor obţinute prin fraudă.
Nu la acest progres visăm şi nu la această tradiţie se cuvine să ne referim.

Dan Culcer
21 martie 2003, 18 august 2006