DECLARAŢIA LUI ŞERBAN ALEXIANU, FIUL LUI GEORGE ALEXIANU ,GUVERNATORUL TRANSNISTRIEI

DECLARAŢIA LUI ŞERBAN ALEXIANU, FIUL LUI GEORGE ALEXIANU ,GUVERNATORUL TRANSNISTRIEI IN PERIOADA GUVERNARII MARESALULUI ION ANTONESCU

Printr-o declaraţie remisă presei, dar boicotată de aceasta la vremea respectivă, domnul Şerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, guvernator al Transnistriei în perioada administraţiei Antonescu, comentează sentinţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de la începutul lunii mai 2008.
*
Pe 6 mai 2008, judecătorii Înaltei Curti de Casaţie şi Justiţie au admis recursul Parchetului General împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti prin care mareşalul Ion Antonescu şi fostul guvernator al Transnistriei, Gheorghe Alexianu, fuseseră reabilitaţi parţial. Decizia instanţei supreme, definitivă, a înseamnat practic respingerea cererii, formulate de fiul lui George Alexianu, de revizuire a sentinţei din mai 1946 a „Tribunalului Poporului”, în urma căreia, mareşalul Antonescu şi alţi membri ai Cabinetului său au fost condamnaţi la moarte.
Curtea de Apel Bucureşti a decis iniţial achitarea lui Ion Antonescu şi a altor 19 membri ai Guvernului său, pentru unele crime de război imputate ca urmare a participării României la Pactul Tripartit şi la „agresiunea contra popoarelor din Uniunea Sovietică”.
Chiar dacă au trecut anii, apreciem că este un act de dreptate să prezentăm cititorilor declaraţia domnului Şerban Alexianu făcută pe marginea sentinţei dată de Curtea Supremă, la cererea sa de a se admite revizuirea procesului prin care tatăl său, George Alexianu, a fost condamnat la moarte şi executat în 1946. Un comentariu explicativ al domnului Şerban Alexianu are darul de a întregi realitatea istorică, dar şi gustul amar al continuării deliberate a unei nedreptăţi comise cu aproape şapte decenii în urmă. (Redacţia ART-EMIS)
„Am cerut atât de puţin: să mi se dea voie să deschid o acţiune juridică prin care să aduc în faţa justiţiei măcar o parte din noianul de argumente pe care istoricii de pretutindeni le-au adunat din 1946 şi până azi pentru a se dovedi adevărul că România lui Ion Antonescu, în 1941, a pornit la un război care pe drept cuvânt a fost numit de propaganda vremii „Cruciada împotriva comunismului”.
Căci pentru români cel de al II-lea razboi mondial a fost un război împotriva barbariei bolşevice, a primejdiei proliferării comunismului, primejdie pe care toată societatea românească a conştientizat-o şi a reacţionat solidară cu Mareşalul. Participarea Armatei Române pe frontul de Răsărit a fost unanim apreciată, în primul rând de inamicul sovietic, ca o demonstraţie de cavalerism şi omenie.
Poporul român poate fi mândru de comportamentul soldatului român într-un război în care ceilalţi beligeranţi au dat atâtea dovezi de sălbăticie, de neomenie, de barbarie. Crimele de război puse pe seama românilor, ofiţeri, soldaţi sau jandarmi, sunt invenţii neruşinate.
Crimele de război puse pe seama lui Ion Antonescu şi a colaboratorilor săi au fost de asemenea inventate, prin mărturii false, prin documente trucate, prin documente ignorate, cu scopul de a elimina fizic şi de a compromite moral persoane capabile să ofere Neamului Românesc modele de comportament demn, creştinesc, european. Am fost atât de naiv să cred o vreme că este sinceră condamnarea comunismului de către guvernanţii noştri de după 1990.
Când am citit însă Raportul Comisiei Tismăneanu mi-am dat seama că nu mai am nici o şansă să câştig în instanţă dreptul de a aduce la lumină adevărul despre tatăl meu, George Alexianu. Mi-am dat seama că guvernarea bolşevică a fost din nou instaurată în România, în decembrie 1989. Sau, poate mai exact spus, am priceput că România continuă să trăiască sub acelaşi regim de ocupaţie instaurat după 23 august 1944. Sentinţa dată nu mă surprinde, dar mă întristează profund, cum n-am mai fost niciodată de trist.
Sunt trist pentru poporul meu, pentru soarta sa, mult mai nedreaptă decât condamnarea sub care şi-au încheiat existenţa tatăl meu,
Mareşalul Ion Antonescu, profesorul Mihai Antonescu şi generalul Constantin (Pichi) Vasiliu. Cu ce am greşit noi, românii, ca să trăim de atât amar de ani în minciună şi nedreptate ?! Îi căinez pe magistraţii care au dat, de-a lungul anilor, sentinţe atât de injuste în acest proces.
Inclusiv ultima. Înţeleg bine că, la nivelul lor de înţelegere a ideii de demnitate umană, nu au avut încotro şi s-au conformat comandei politice primite. Probabil că nu-şi reproşează nimic. Îi compătimesc cu toată sinceritatea pentru puţinul respect arătat faţă de propria lor persoană.
Tristeţea mea este şi mai adâncă când mă gândesc la ei, la masca umană pe care o poartă în sala de judecată şi în viaţa de toate zilele. Văd în ei produsul cel mai caracteristic şi mai pernicios al comunismului bolşevic, al înstrăinării de durerile şi nădejdile acesui Neam românesc, pentru care tatăl meu, profesorul George Alexianu, a avut un adevărat cult şi nu a pregetat la nici un sacrificiu pentru a-şi onora prin toate faptele sale apartenenţa la neamul părinţilor săi. Dumnezeu să-l odihnească.
Şerban Alexianu, Bucureşti, 6 mai 2008″
Cum este să scrii o carte despre tatăl tău, condamnat la moarte şi executat? Nu mi-a fost deloc uşor să mă apuc de scrierea acestei cărţi, o întreprindere oricum dificilă, pentru care s-ar fi cuvenit să am o minimă experienţă a scrisului şi mai ales a cercetării istorice.
Sunt atâţia care ar putea s-o facă mai bine decât mine! În plus, eu, ca fiu al celui despre care va fi vorba în paginile ce urmează, sunt pur şi simplu „condamnat” să am o perspectivă (prea) personală asupra subiectului. Să fiu, vrând-nevrând, de partea tatei.
Din fericire – şi o spun din capul locului, această poziţie inerent partizană nu m-a pus niciodată în contradicţie cu adevărul, cu ideea de justiţie, cu idealul de omenie şi toleranţă. Dimpotrivă, cercetând acte şi documente despre al căror conţinut nu ştiam nimic, de fiecare dată s-a confirmat părerea ce o aveam despre părintele meu. Mă întreb şi acum ce reacţie aş fi avut dacă pe parcursul cercetării mele aş fi dat peste dovezi ale vinovăţiei tatălui meu, ale „crimelor de război” săvârşite de acesta: le-aş fi publicat?
Probabil că nu, dar nici cartea de faţă n-aş mai fi scris-o! Voi încerca totuşi să mă detaşez, să mă distanţez cât mai mult de oamenii pe care vreau, prin scrierea acestei cărţi, să-i salvez de la uitare sau să-i apăr de ceea ce poate fi mai rău şi decât uitarea: minciuna, calomnia şi defăimarea. Pot doar atâta să promit şi să-mi promit mie însumi – că voi încerca. Voi încerca să uit partea autobiografică, dacă pot spune aşa, a cărţii. De reuşit, rămâne de văzut cât…
Situaţia dificilă şi complicată în care m-am aflat tot timpul cât am scris la această carte va fi s-o înţeleagă foarte uşor oricare dintre cititori, cărora le fac de la bun început cunoscută informaţia cea mai importantă despre cine a fost tata. Unii dintre ei ştiu deja, alţii nu şi află abia acum, că tatăl meu, profesorul George Alexianu, a fost condamnat la moarte şi executat alături de mareşalul Ion Antonescu. Această împrejurare este, pentru cei mai mulţi dintre cititori, punctul de plecare, inevitabil, al acestei cărţi.
Nu este nevoie, din partea cititorului, de un efort de imaginaţie mult prea mare ca să-şi dea seama că puţini mai sunt autorii care, scriind o carte, au avut a se confrunta cu „problemele” mele. N-am să le fac acum inventarul, lista acestor dificultăţi. Nici nu le-am bănuit de la bun început că vor fi atât de multe, de mari. Dar vreau să precizez, să destăinui din capul locului cine şi ce m-a ajutat cel mai mult, într-o manieră decisivă pot spune, să trec peste toate ezitările ce se năşteau în mine, peste toate reţinerile şi îndemnurile de a lăsa lucrurile „în plata Domnului”, la dispoziţia justiţiei divine.
Cui deci trebuie să-i mulţumesc pentru satisfacţia pe care o încerc acum, când, de bine, de rău, am încheiat scrierea cărţii şi îmi iau astfel o grea piatră de pe suflet? Ei, bine, va trebui să le mulţumesc tuturor celor care, în necunoştinţă de cauză sau cu rea credinţă, au scris ori au vorbit despre tatăl meu minţind, deformând realitatea faptelor petrecute, falsificând sau ignorând documentele în care această realitate este consemnată.
Le mulţumesc celor care nu s-au oprit la atâta, ci au mers mai departe, instituind o veritabilă teroare printre istorici şi comentatorii politici, formatorii de opinie etc., instituind un climat intolerant, prin care cercetarea şi spunerea adevărului despre mareşal şi colegii săi a devenit în România un risc extrem de primejdios pentru persoana şi cariera profesională a celui care ar îndrăzni să caute şi să afirme adevărul despre cei implicaţi în aşa zisul „proces al marii trădări naţionale”, în frunte cu mareşalul Ion Antonescu.
Pot afirma cu deplină şi intimă cunoaştere a situaţiei actuale, de după 1990, că sunt foarte mulţi istoricii care cunosc adevărul despre George Alexianu, despre condiţiile în care s-a desfăşurat procesul amintit, despre adevărata valoare şi semnificaţie a activităţii lui Ion Antonescu în fruntea statului român, dar care tac, evită să discute în public acest subiect, iar când n-au încotro, mint sau „o scaldă”.
De ce? Ca să nu-i supere pe guvernanţi şi mai ales să nu-i supere pe cei care au atâta putere încât au forţat mâna guvernanţilor, a clasei politice, a liderilor din mass media, şi au impus României legi şi dispoziţii prin care s-a legiferat din nou delictul de opinie.
Mai rău ca pe vremea Anei Pauker. Fireşte, nu orice opinie şi nici orice opţiune de conştiinţă este interzisă. În România noastră democratică de după 1990 ai voie să fii ateu, bunăoară, căci nimeni nu te obligă să fii creştin sau musulman şi să ai un Dumnezeu!
Poţi trăi şi fără să crezi în Dumnezeu! Despre români şi istoria lor poţi să ai orice părere şi să pui pe seama lor toate mizeriile, căci nimeni, nici o lege nu prevede anti-românismul ca vinovăţie. Dar n-ai voie să nu crezi în genocidul din Transnistria, adică n-ai voie să crezi că părinţii şi bunicii noştri au fost altceva decât nişte criminali siniştri, autori ai celui mai înfricoşător omor din istoria Universului!
Mai mult, cum spunea Moses Rozen şi alţii eiusdem farinae, „Holocaustul a început în România!” Nu ai voie să contrazici ce a spus Moses, căci rişti să devii anti-semit, ceea ce iarăşi nu este îngăduit de legile româneşti. Cele noi, de după 1990! La aceşti istorici cuminţi sau cuminţiţi trebuie să-i adaug şi pe politicieni.
Unii dintre ei, imediat după 1990, amăgiţi de ideea că am intrat într-o eră nouă, a libertăţii de a căuta şi de a afirma adevărul, au apucat să-şi mărturisească public preţuirea pentru mareşalul Ion Antonescu, pentru oamenii şi politica acestuia. Iar semnele acestei preţuiri nu au întârziat să apară, numeroase repere publice primind numele mareşalului.
S-au ridicat monumente ale dreptei pomeniri, iar sub cupola Parlamentului României au răsunat cuvinte de preţuire pentru mareşal, pentru guvernul său, rostite în numele poporului român.
S-a mers în plenul Parlamentului României până la a se păstra un moment de reculegere în memoria mareşalului, semn suprem de recunoştinţă, de recunoaştere publică a nedreptei decizii prin care „Tribunalul Poporului” i-a condamnat la moarte pe cei patru: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Picki Vasiliu şi George Alexianu.
Aşa se face că am trăit primii ani de după 1990 cu speranţa şi cu încredinţarea că a sosit ceasul adevărului după care am tânjit cu toţii cei din familiile pe care injustiţia bolşevică le-a îndoliat pe nedrept după 23 august 1944. Familia mea este una dintre aceste familii.
Din nefericire pentru toată lumea, evenimentele din decembrie 1989 nu au meritat să fie numite revoluţie, au fost cu totul altceva, şi lucrul acesta s-a făcut evident în multiple chipuri. Dacă mai este nevoie de o dovadă că prin „revoluţia” din decembrie 1989 nu a fost doborât comunismul, ci numai varianta sa ceauşistă, catalogată drept naţional comunistă, că locul lui Ceauşescu şi al apropiaţilor săi l-au luat bolşevicii reactivaţi, supravieţuitori ai cominternismului anilor 1945-64, şi mai ales odraslele celor care în 1946 au înscenat „Procesul marii trădări naţionale” şi celelalte procese care au mai urmat, apăi dovada cea mai bună pentru mine este felul în care s-a revenit, după primii ani de entuziasm şi avânt justiţiar, s-a revenit la teza cominternistă, bolşevică, cu privire la caracterul criminal al războiului în care România s-a angajat la 21 iunie 1941, teză care a dus la condamnarea la moarte a mareşalului şi a celor mai fideli colaboratori ai săi.
Nu e deloc întâmplător că după 1990 guvernanţii de la Bucureşti au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să rateze ocaziile ivite de a se reface România Mare, de a se regăsi laolaltă fruntariile cele adevărate, pentru care românii, sub mareşalul Ion Antonescu, au consimţit la sacrificiile şi jertfa de sânge din anii celui de Al Doilea Război Mondial. A fost îmbrăţişată de guvernanţi ideea de a condamna, teoretic, comunismul, dar s-au ferit să condamne pactul dintre Hitler şi Stalin, ale cărui consecinţe pentru România nici până azi nu au fost reparate.
Ce a urmat se cunoaşte… Statuile mareşalului au fost demolate, au fost retrase denumirile de străzi şi pieţe publice care ţineau vie amintirea „Conducătorului”, au fost promulgate legi prin care s-a interzis cinstirea numelui său şi s-a impus minciuna bolşevică despre crima săvârşită de acei români care, prin participarea la „Cruciada împotriva comunismului”, au dovedit că nu au acceptat înţelegerile dintre Hitler şi Stalin prin care au fost uzurpate şi dispreţuite drepturile românilor asupra propriului teritoriu istoric. Printre acei români s-a numărat şi tatăl meu, profesorul universitar de drept administrativ George Alexianu.
Revenirea la tezele kominterniste ale anilor 1948-1964, a fost oficializată prin „comisia Tismăneanu”, ca o dovadă definitivă a minciunii şi diversiunii din decembrie 1989, a minciunii în care am trăit întreg secolul al XX-lea.
A început printr-o minciună uriaşă – Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie 1917, şi s-a încheiat printr-una şi mai mare, mai neruşinată: basmul cu căderea comunismului în toamna-iarna lui 1989! Autorii acestor acte de dispreţ faţă de fiinţa umană, faţă de neamurile şi popoarele lumii, faţă de Însuşi Dumnezeul acestei lumi, sunt aceiaşi. Pe ei îi fac vinovaţi şi de condamnarea tatălui meu pentru crime şi fărădelegi imaginare, niciodată săvârşite de George Alexianu sau de alt român!
Pentru cine cunoaşte identitatea adevărată a celor care l-au judecat, l-au condamnat şi l-au executat pe George Alexianu, viaţa şi soarta tatălui meu se înscrie ca „un capitol în Istoria Omeniei Româneşti”, a demnităţii neamului nostru! Nu fac astfel decât să citez persoane extrem de onorabile din viaţa noastră publică şi ştiinţifică, a căror prestaţie în slujba adevărului nu a fost niciodată condiţionată de calcule oportuniste.
Există în România şi astfel de oameni, nu puţini, iar pentru mine a fost o adevărată mângâiere sufletească să-i simt alături de mine, interesaţi în modul cel mai impersonal cu putinţă să afle adevărul despre George Alexianu.
Un adevăr care onorează familia lui George Alexianu. Onorează neamul nostru românesc! Am considerat că românii au dreptul să cunoască acest episod din istoria demnităţii româneşti. Am ştiut întotdeauna, atât mama cât şi noi, copiii profesorului Alexianu, că tata nu a săvârşit nici o crimă, nici o fărădelege, că, dimpotrivă, crimă este maniera în care el a fost cercetat, judecat şi condamnat de comuniştii de la Bucureşti.
Nici o clipă nu ne-a fost ruşine de tata! Întotdeauna am întâlnit români care să ne strângă mâna solidari cu tragedia în care am fost târîţi! Solidari cu ideea de justiţie şi de adevăr! Fireşte, le mulţumesc şi acestora, le mulţumesc propriu zis, cu emoţia recunoştinţei depline.
Cartea pe care am reuşit s-o duc până la capăt nu pune punct discuţiilor cu privire la George Alexianu. Adevărul despre George Alexianu nu poate fi despărţit de adevărul despre Transnistria, aşa cum adevărul despre guvernarea Ion Antonescu nu poate fi formulat decât în cadrul unei viziuni corecte asupra întregului război mondial. O viziune care să admită dreptul la apărare al învinşilor în cel de al II-lea Război Mondial, dreptul lor de a răspunde acuzaţiilor atât de cumplite şi de nedrepte uneori ce li s-au adus.
Deşi niciodată dovedite, multe dintre aceste acuzaţii au fost însuşite ca adevăruri definitiv stabilite şi au produs asupra celor acuzaţi efectele cele mai tragice cu putinţă. După 1990, se desfăşoară o vastă campanie pentru ca aceste efecte să atingă în modul cel mai direct şi existenţa fiecărui român, căci acuzaţia de holocaust nu se rezumă la identificarea crimei de genocid, ci include şi pretenţii reparatorii.
Fireşte, politica de genocid este o ruşine şi un păcat teribil pentru orice popor, pentru orice guvern. Iar eu, apărând memoria tatălui meu, am fost întotdeauna conştient că apăr astfel şi poporul român, pus la zid sub cea mai gravă acuzaţie cu putinţă.
De o vreme încoace, după cum se ştie, acuzaţia de holocaust produs de guvernul Ion Antonescu, este însoţită de pretenţii materiale compensatorii, cifrele neoficiale fiind de-a dreptul ameţitoare. Nu am nici un motiv să nu le iau în serios, ceea ce îmi dă sentimentul, tonic, că pledoaria mea pentru nevinovăţia tatălui meu se va răsfrânge asupra tuturor românilor, apărându-le dreptul de a nu răspunde nicicum şi în faţa nimănui pentru fapte imginare, scornite de indivizi care nu o dată au fost dovediţi ca sperjuri şi mincinoşi.
Vinovăţia sau nevinovăţia tatălui meu atârnă de verdictul pe care istoricii îl vor da în chestiunea atât de delicată a acuzaţiei de holocaust adusă românilor, în mod specific guvernării Ion Antonescu. Pentru cunoscători, legătura lui George Alexianu cu „Holocaustul” din Transnistria este principala explicaţie a faptului că a fost condamnat la moarte! Dar legătura nu constă în participarea lui George Alexianu la uciderea a sute de mii de evrei, ci în faptul că prin condamnarea sa la moarte acuzaţia de holocaust devenea cât de cât mai credibilă. Ideea că în Transnistria a fost un măcel al evreilor, a sute de mii de evrei, este „dovedită” prin faptul că George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost condamnat la moarte şi executat pentru aceste crime!
Cam aceasta este logica pe care se întemeiază propaganda holocaustizantă. Această logică a impus asasinatul politic din 1 iunie 1946! Sunt sigur că nu va mai trece mult timp şi se va prăbuşi edificiul de neadevăruri pe care se ridică teza holocaustului din Transnistria. Dacă voi mai fi atunci în viaţă, voi ridica cuminte două degete şi voi întreba din ultima bancă a clasei: „Şi cu tata cum rămâne?” Cine o să-mi răspundă la întrebare? Care supravieţuitor al actualului institut pentru cercetarea Holocaustului?
Cumva Elie Wiesel în persoană?[1] Sau măcar vreunul dintre istoricii români convertiţi la holocaustologie, adică convertiţi la trădarea propriului neam, la trădarea condiţiei de istoriograf, la trădarea lui Dumnezeu? O vorbă să adaug pentru aceşti istorici, care au scris despre Transnistria şi, volens-nolens, s-au referit critic, căci numai critic, ca despre un criminal, se puteau referi la tata, la George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Aş vrea să înţeleg ce i-a oprit pe aceşti istorici ca, înainte de a-şi definitiva concluziile şi de a le publica, să ia legătura cu familia, cu descendenţii direcţi ai sinistrului personaj?
De regulă, asemenea descendenţi au în arhiva familiei acte şi documente, mărturii orale, a căror valoare poate fi deosebit de mare! Sursa de informaţii directe pe care, teoretic, o poate oferi familia unui personaj istoric, nu este de neglijat dacă chiar te interesează adevărul! Ce să înţeleg eu din faptul că nici un istoric holocaustizant nu i-a căutat pe copiii celui care a guvernat, a organizat şi a executat cumplitul genocid, nu i-a căutat nici măcar ca să-i întrebe dacă un astfel de criminal era capabil să-şi crească copiii ca un tată?
Din faptul că nici unul dintre aceşti istorici, nici unul dintre cercetătorii de la Institutul pentru cercetarea Holocaustului nu a încercat să stea de vorbă cu mine, eu ce să înţeleg altceva decât că aceşti savanţi au lucrat cu concluzii pe care le-au cunoscut de la bun început! Că s-au ferit de orice sursă care ar fi putut să infirme concluziile la care s-au angajat să ajungă. Pe astfel de oameni chiar îi las în plata Domnului!
După 1990 a apărut o carte scrisă de secretarul lui George Alexianu. Trăitor în Canada, Olivian Veverca a dat publicităţii mărturia sa, intitulată Administraţia română civilă în Transnistria, 1941-144. Au apărut de atunci zeci de cărţi dedicate subiectului Transnistria, majoritatea scrise de autori holocaustizanţi.
Ce să înţeleg eu din faptul că toţi aceşti autori ignoră sau se fac că ignoră această carte, rămasă până azi fără o recenzie serioasă, fără o prezentare, oricât de critică, bunăoară măcar în „Realitatea Evreiască”, revista în care guvernarea românească a Transnistriei a fost acuzată de toate crimele posibile, inclusiv că în mod deliberat i-a lipsit pe evreii deportaţi să aibă sare pentru bucatele gătite, obligându-i astfel pe bieţii de evrei să apeleze la lacrimile, da, la lacrimile copiilor pentru a săra mâncarea!… (Vezi mărturia, teoretic atât de credibilă, a unei scriitoare, autoarea volumului de amintiri „Evrei, vă ordon treceţi Nistrul!” Nu-i mai dau numele, căci în avântul Domniei Sale de a minţi a produs dovada, mie atât de utilă, că în legătură cu Transnistria comunitatea evreiască admite orice enormitate, căci oricum nu va fi mai mare decât cea cu privire la Holocaustul transnistrean în sine!)
Am căutat cartea lui Olivian Verenca în Bibliografia lucrărilor consultate, a tuturor cărţilor despre holocaustul din Transnistria pe care le-am putut găsi. Nici urmă de cartea scrisă de martorul ocular cel mai bine informat dintre cei ce mai sunt în viaţă! Din nou pun aceeaşi întrebare: cum se explică acest comportament inexplicabil la un istoriograf? Cum altfel decât concluzionând că nu avem de-a face cu istorici, pasionaţi să înţelegă şi să comenteze faptele sine ira et studio, ci cu mercenari jalnici, rebuturi umane, eşecuri ale nobilei pasiuni de cronicar al evenimentelor istorice!
Adevărul integral despre George Alexianu nu se poate afla din cartea mea! Eu pun în circulaţie numai acel adevăr care se desprinde din lectura documentelor aflate azi la dispoziţia celor interesaţi! De o importanţă decisivă sunt însă documentele la care nici eu nu am avut acces, nici istoricii noştri, aşa cum nu au avut acces în 1946 nici avocaţii apărării de la Procesul Marii Trădări Naţionale. Mă gândesc în primul rând la documentele din arhiva Transnistriei, aflate cele mai multe în posesia autorităţilor ucrainene şi ruseşti.
Acolo trebuie să se afle actele încheiate la Odesa, când George Alexianu a fost supus judecăţii „poporului”, a populaţiei din guvernămîntul Transnistria. Sper să apuc ziua când vom avea acces la aceste acte şi vom afla cum de nu au găsit sovieticii nici o fărădelege pe care să i-o reproşeze lui George Alexianu! Cum fost cu putinţă ca acel tribunal să-l declare pe George Alexianu nevinovat faţă de populaţia peste care a avut putere de viaţă şi de moarte?!
Şi, mai ales, cum a fost cu putinţă ca acelaşi George Alexianu, întors de la Odesa la Bucureşti cu verdict de nevinovăţie dat de justiţia ucraineană, să fie găsit în România vinovat de crime de război săvârşite în Transnistria, adică în Ucraina, şi condamnat la moarte?
Alte documente se află în arhivele ruseşti, îndeosebi cele privitoare la ancheta care a urmat arestării şi predării către sovietici a grupului de înalţi colaboratori ai mareşalului. Ce întrebări, ce acuzaţii i-au adus anchetatorii sovietici lui George Alexianu şi, mai ales, ce a răspuns tata acestor acuzaţii?
Documentele cele mai importante privind nevinovăţia tatălui meu, privind propriu zis nevinovăţia poporului român, pe nedrept acuzat de genocid anti-evreiesc, ştiu însă că se află în Israel! Acolo au ajuns cele mai sensibile documente din arhiva Comunităţii Evreieşti din România. Acele documente nu aveau voie să părăsească România înainte de a fi cunoscute şi de „partea” românească!
Mai ales în situaţia în care comunitatea respectivă aduce românilor acuzaţii aşa de grave! În mod specific deplâng soarta pe care a avut-o Jurnalul lui Wllhelm Filderman. Cu limbă de moarte marele evreu (şi marele român!) care a fost preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România a lăsat ca memoriile sale să fie publicate în România, de Academia Română, de îndată ce se va schimba regimul politic şi comuniştii nu vor mai fi la putere la Bucureşti. Astfel că imediat după 1990 ultimul secretar particular al lui Filderman, aflat în viaţă la Paris, s-a adresat Academiei Române, preşedintelui acesteia, domnului profesor Eugen Simion, oferindu-i preţiosul manuscris.
Până însă să se împlinească formalităţile legate de acest transfer au avut timp să intervină oficialii de la Tel Aviv şi să pună mâna pe Jurnal, dar nu pentru a-l publica, ci pentru a-l dosi, pentru a-l ascunde de ochii publicului, precum se vede din împrejurarea că despre acest manuscris nu vorbeşte nimeni, şi în primul rând nu vorbeşte nici unul dintre cei care ne acuză de cele mai cumplite crime!
Sunt convins că Filderman scrie în Jurnalul său despre George Alexianu, guvernatorul Transnistriei. Filderman, din ordinul special al lui Ion Antonescu, a fost şi el deportat în Transnistria. Acest episod, zilele petrecute în lagărele de „exterminare” din Transnistria, nu poate lipsi din memoriile lui Filderman. De ce nu se fac publice aceste pagini? Nu am nici o altă explicaţie decât aceea că onestitatea lui Filderman deranjează pe unii lideri evrei de azi.
El, Filderman, va fi povestit că Ion Antonescu l-a deportat în Transnistria ca să vadă cu ochii lui în ce constă regimul de exterminare aplicat de români evreilor, pentru ca în felul acesta să nu se mai lamenteze pentru soarta evreilor „săi”. În Transnistria George Alexianu s-a îngrijit personal ca liderul evreimii româneşti să locuiască cu doamna Filderman într-o vilă, în condiţii de lux, unde în mod decent să poată primi în audienţă pe orice evreu aflat printre cei deportaţi, să ia astfel cunoştinţă de toate „nenorocirile” abătute asupra evreilor din Transnistria.
Cele constatate la faţa locului au fost consemnate de Filderman în Jurnalul său. La vremea aceea nu a dat publicităţii nici o dezminţire a celor reclamate până atunci, dar odată întors la Bucureşti a încetat să-l mai bombardeze pe mareşal cu „lăcrămaţiile” sale pe cât de patetice, pe atât de neîntemeiate. Ba mai mult, în primăvara lui 1944 Filderman s-a numărat printre acei conducători oneşti ai evreimii din România care, la cererea lui Mihai Antonescu, au acceptat să plece în Occident unde, în semn de recunoştinţă faţă de autorităţile româneşti care s-au purtat atât de corect cu evreii, să ceară de la evreii influenţi să intervină pe lângă guvernul american ca debarcarea trupelor aliate în Europa să se facă în Balcani ca să-i împiedice astfel pe ruşi să ocupe România şi să ne impună un regim comunist!
Pe Filderman nu l-am cunoscut prea bine. L-am cunoscut însă foarte bine pe Alexandru Şafran, marele rabin, care în timpul războiului venea aproape zilnic în casa noastră ca să ne dea, mie şi fratelui meu, lecţii de limba germană. Pretext pentru a putea fi în legătură permanentă cu tata, guvernatorul Transnistriei, cu care întreţinea un schimb activ de scrisori, documente, informaţii etc.
Asta cu acordul Mareşalului şi al Siguranţei, dar fără ştirea nemţilor. Când Alexandru Şafran a revenit în România după 1990, a ţinut să mă vadă şi ne-am întâlnit acasă la Nicolae Cajal, cu care am fost prieten bun, de pe vremea când tatăl său era medicul nostru de casă, al guvernatorului Transnistriei. La despărţire Eminenţa Sa a ţinut să-mi încredinţeze un înscris despre tata, despre cel pe care mulţi istorici mercenari îl consideră un criminal de război.
Pentru Alexandru Şafran, marele rabin al evreilor din România acelor ani, tata este „un om care, în mod dezinteresat, a făcut mult bine comunităţii evreieşti din România”. Am scris această carte despre tata din mai multe motive. Unul este acela ca înscrisul încredinţat de Alexandru Şafran să-l public, după moartea sa, aşa cum i-am promis.”
Şerban Alexianu, Octombrie 2007
——————————————-
[1] În urma cercetărilor şi a declaraţiei fostului deportat din Ungaria în mai 1944 – Miklos Gruner – la Auschwitz-Birkenau premiatul cu Nobel pentru pace, Elie Wiesel a fost dovedit drept impostor, însuşindu-şi o identitate falsă ascunsă sub un tatuaj contrafăcut, cu numărul A-7713. „Elie Wiesel nu a fost niciodată într-un lagăr de concentrare nazist din moment ce nu a fost inclus în lista oficială a deţinuţilor” afirmă fostul supravieţuitor de la Auschwitz, Miklos Gruner, „el a furat identitatea, memoria şi chiar cartea unei victime reale, în scopul de a deveni celebru la nivel internaţional şi de a obţine mulţi bani.”
( Din revista ART-EMIS.RO)
http://www.sodahead.com/united-states/elie-wiesel-is-an-imposter-says-former-auschwitz-survivor/blog-267479/