Treceți la conținutul principal

Varujan Vosganian în corespondenţă cu Paul Goma: "Ştiam că veţi fi însărcinat cu aceasta ingrată misiune"

Vosganian, corespondenţă cu Paul Goma: "Ştiam că veţi fi însărcinat cu aceasta ingrată misiune"
Autor: Ionel Dancu

27 octombrie 2011, 16:10 |  Autor: Ionel Dancu | 3403 afişări
Cuvinte cheie: vosganian, paul, goma, cetatenie, romana, pasaport, paris,

Paul Goma

Paul Goma

 enatorul Varujan Vosganian a schimbat mesaje electronice cu disidentul anticomunist Paul Goma, aflat în azil politic la Paris din 1977.
În scrisori electronice trimise în luna octombrie 2011, Vosganian îi cere o întâlnire lui Goma (76 de ani) dar primeşte un refuz: "Care o fi motivaţia mesajului? (...) Mor de curiozitate sa aflu numele factorului care v-a însărcinat sa-mi scrieţi, sa scoateti castanele (...) Dar nu va întreb cine anume este. Fiindca ştiu. Dealtfel ştiam înca de acum o saptămâna ca veţi fi însarcinat cu aceasta ingrata misiune".

Vosganian i-a mai transmis lui Goma că s-a interesat la Ministerul Justiţiei şi la Ministerul de Interne şi că "domnul Paul Goma figurează în evidenţele instituţiei respective cu statut de cetăţean român", deci "cetăţenia română nu i-a fost retrasă niciodată".
Contactat de "Adevărul", Vosganian nu a dorit să comenteze mesajele. "Goma este un om foarte sensibil şi nu este bine să evoci dialogul cu domnia sa în public", a spus el.
Contactată de "Adevărul", Flori Bălănescu, care a îngrijit cartea lui Paul Goma "Scrisuri 1971-1989", a spus că Goma "ar vrea să se întoarcă în ţară, dar nu cu coada între picioare, ca un câine".
Paul Goma a fost expulzat din ţară de către autorităţile comuniste în decembrie 1977, alături de familia lui, pentru activitatea sa publicistică şi pentru că asculta postul de radio Europa Liberă. Goma a continuat să critice regimul comunist din exil şi a fost filat în permanenţă de Securitate, la comanda generalului Nicolae Pleşiţă.
TEXTELE SCRISORILOR
Vicepreşedinte PNL şi prim-vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania, Vosganian i-a scris lui Paul Goma la 10 octombrie 2011:
"Dragă domnule Goma,
imi permit sa va scriu, desi dumneavoastra probabil ca nu ma cunoasteti. Sunt Varujan Vosganian, prim-vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania. Am ocupat in ultimii douazeci de ani o seama de demnitati in statul roman, printre care si pe cea de ministru al economiei si finantelor in anii 2006 - 2008, pe vremea cand prim ministru era Calin Popescu Tariceanu. In prezent sunt senator.
In perioada 21-22 octombrie voi fi la Paris pentru o intalnire cu scriitori de origine armeana din diaspora. Mi-ar face mare onoare sa va intalnesc. Educatia pe care am primit-o in familie, felul in care am trait in perioada comunista si valorile in care cred mi-au insuflat fata de dumneavoastra un profund respect. In Romania suntem foarte multi care va socotim unul dintre reperele rezistentei demne impotriva dictaturii comuniste si consideram ca prezenta d-voastra ar fi un bun model pentru o societate aflata in deriva.
Daca incuviintati, printr-un eventual raspuns, m-as bucura mult sa va pot intalni. Cu mult drag si adanc respect."
(sursa: paulgoma.com)
La 11 octombrie 2011, Goma îi răspunde lui Vosganian:
Domnule Varujan Vosganian,
Observ ca mesajul Dvs primit ieri, în jurul prânzului a cunoscut, pâna la raspunsul meu - în aceasta dimineață - o raspândire necunoscuta scrierilor mele. Foarte bine: am devenit celebru: mi-a scris însusi Varujan Vosganian, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, senator si scriitor.
Care o fi motivația mesajului? Eu nu v-am adresat nici o petiție, nici o reclamație, nici vreun bilețel-de-prietenie - atunci? Mor de curiozitate sa aflu numele factorului care v-a însărcinat sa-mi scrieți, sa scoateti castanele cu mâinile Dvs. Dar nu va întreb cine anume este. Fiindca stiu. Dealtfel stiam înca de acum o saptămâna ca veți fi însarcinat cu aceasta ingrata misiune.
Ce aveți de gând să-mi comunicați? Sau poate vreți sa vă cereți scuze pentru complicitatea-prin-tăcere la care ați consimțit voios la antisemitizarea mea, de pe urma careia mi s-a prelungit pedeapsa de nu mi se restitui cetățenia, de a nu fi reprimit în Uniunea Scriitorilor, de a nu putea publica în România, în româna, decât cu mari greutați - fiindca vegheaza noua-cenzura unde oficiaza cu vigilența profitorul de vârf al răsucirii, ca în procesul de la Grivița, N. Manolescu: din acuzat de antisemitism (citește: de analfabetism) în feroce acuzator de "antisemiți", ca mine si de "legionari", ca L.I.Stoiciu, faptă răsplătită cu treizecidearginții postului de ambasador Unesco la Paris - demers nobil, susținut de ambasadorii americani la Bucuresti Taubman si Gordon?
Au poate despre altceva aveați de gând sa ma întrețineți?
Soluția se afla la îndemâna: folosiți curierul electronic: scrieți-mi.
Vă voi citi cu atenție si vă voi raspunde.
Paul Goma
(sursa: paulgoma.com)
Vosganian trimite altă scrisoare în care-l informează pe Goma că e cetăţean român şi se oferă să-l ajute se ia paşaportul românesc.
„Draga domnule Paul Goma,
Am primit astazi de la Ministerul Justitiei si de la Ministerul de Interne confirmarea faptului ca aveti statutul de cetatean roman. Daca doriti, va pot da numarul adresei prin care Ministerul de Interne adevereste Ministerului Justitiei faptul ca figurati in evidentele Autoritatii Nationale pentru Cetatenie ca cetatean roman. Asadar, puteti oricand sa va ridicati, prin intermediul Ambasadei Romaniei de la Paris, pasaportul romanesc.
Nu mi-ati raspuns la adresa prealabila, ca sa stiu daca pot incepe demersurile pentru reintegrarea dvs. in Uniunea Scriitorilor si inceperea demersurilor pentru a putea obtine indemnizatie de merit. Daca doriti, putem contacta noi Ambasada Romaniei de la Paris pentru a vedea ce formalitati trebuie indeplinite pentru a va recapata pasaportul romanesc.
Cu prietenie,
(sursa: liviuioanstanciu.ro)
"Vom coborî toţi trei, vom semna"
Răspunsul lui Goma, de la 26 octombrie:
"Va multumesc pentru demersuri, dar nu stiu cum se face cà eu sunt ultimul care aflà mersul trebilor privindu-ma. Nu am secrete, dar ma întreb de ce mesajele Dvs. se opresc întâi la LIS (Liviu Ioan Stanciu, n.r.), de acolo sunt cules de càtre cititorii blogului - ei mi le trimit, nu Dvs., expeditorul. Asa si acum. Cititori ai blogului Dvs mà informeazà de ceea ce eu, interesatul, destinatarul, nu am fost informat. In fine...
Va rog, deci, trimiteti-mi hârtia care confirmà cà to†i membrii familiei mele sunt cetà†eni români, nu doar eu. Ceea ce a reprodus LIS este identic cu ceea ce primisem în 2006, cu monumentala justificare a ministrului de Justi†ie, Monica Macovei ràmas intactà:
"Referitor la statutul juridic al membrilor familiei domnului Paul Goma, nu am efectuat verificari întrucât nu detinem date de stare civila ale acestora, respectiv numele si prenumele, data si locul nasterii."
Nu pot sà nu observ similitudinea de tratament care mi se aplica la Bucuresti si la Chisinau: cu o lipsa de fantezie intristatoare în ambele capitale ale României sunt tratat... la singular - contaminarea se trage de la Dungaciu, consilier al lui Ghimpu, trimis de Basescu: stiind cà nu voi accepta cetatenia doar pentru mine, imaginistii sfetnici nu sunt capabili sà imagineze si alte metode - ticaloase - de a ma face sa nu accept tratamentul numai pentru mine.
In scrisoare mea ultimà aratasem cà sunt de acord cu demersurile în legàturà cu membria în Uniunea Scriitorilor, cu îndemnizatia de merit - si cu ale despagubirilor pentru cei 41 ani de suferinte pricinuite de Uniunea Scriitorilor, care m-a exclus din aprilie 1977 - desigur, însotite de scuzele cuvenite.
Nu inteleg ultima frazà:
"Daca doriti, putem contacta noi Ambasada Romaniei de la Paris pentru a vedea ce formalitati trebuie indeplinite pentru a va recapata pasaportul romanesc."
Despre care "formalitati" vorbiti? Nu cumva "o mica cerère"?, dupà limba româna a ministrului de Justitie Monica Macovei?
Nu voi face nici o micà, nici o mare cerère, dupà cum nu am fàcut - cerère - nici când am fost exclus din Uniunea Scriitorilor (în aprilie 1977), nici dupà 20 noiembre acelasi an, când am fost alungat din tara mea - si mi s-a furat cetàtenia, oricâte eforturi de a sulemenu adevarul ar face autoritatile noi si vechi.
Chestiunea pasapoartelor:
Ambasada sà-mi cearà, prin postà, fotografiile noastre ale membrilor familiei mele; noi vom expedia - prin posta - fotografiile. Când pasapoartele vor fi gata, sa trimita la domiciliul nostru un functionar, pentru semnaturi. Din stradà, de la poarta imobilului, sà telefoneze (la 01 43 58 30 44). Vom coborî toti trei, vom semna.
Sa nu astepte sa-i si multumim (din inimà partidului).
Va voi multumi domniei voastre.
Paul Goma»

(sursa: liviuioanstanciu.ro)
Vosganian pe blog: Cetatenia romana nu i-a fost retrasa niciodata
Varujan Vosganian a scris, pe blog, la 25 octombrie:
"O veste buna pentru prietenii lui Paul Goma. Scriitorul are statut de cetatean roman
O laudabila actiune a fost demarata de curand pentru a solicita redarea cetateniei romane scriitorului Paul Goma, unul dintre cei mai curajosi dizidenti ai regimului comunist. Aceasta initiativa a fost sustinuta de o petitie adresata Parlamentului si semnata de sute de personalitati ale culturii romane precum si de o declaratie politica in Camera Deputatilor.
Am facut demersurile necesare pe langa Ministerul Justitiei - Autoritatea Nationala pentru Cetatenie si Ministerul Administratiei si Internelor - Directia Generala de Pasapoarte. Prin adresa nr. 689084/21.10.2011, MAI - DGP comunica, in urma solicitarii noastre, ca domnul Paul Goma figureaza in evidentele institutiei respective cu statut de cetatean roman, conform art. 34 din Legea 21/1991 a cetateniei romane, cu alte cuvinte, cetatenia romana nu i-a fost retrasa niciodata.
Aceasta nu inseamna, insa, ca demersurile privind acordarea respectului si sprijinului ce se cuvin unui mare patriot roman, cum este Paul Goma, nu trebuie sa continue".

Contact : Vosganian — partea 2 (Dialog monologat…) [corectat]

http://www.paulgoma.com/contact-vosganian-partea-2-dialog-monologat/

Luni 31 octombrie 2011
Noapte udă, storcătoare de… tot sucul rămas.
Am răspuns lui V. Vosganian. Trebuia să spun: i-am dat un răspuns înainte de a fi întrebat, voi fi simțit eu că el n-are să mi-o pună. Între noi nu a fost, dorință de dialog, ci comunicări, separate – lasă că și acelea, fără… șir, fără rost…
De aceea m-am hotărît să mă adresez lui, “partenerului”, printr-o scrisoare. Îmi vine mult mai ușor să monologhez.
Această a doua variantă (4 noiembrie 2011) este una corectată și augumentată:
Paris, 31 octombrie 2011
Domnule Varujan Vosganian,
Am alcătuit și eu o listă. Una cuprinzîndu-i pe cei care mi-au făcut rău, foarte rău – pe ceilalți, care mi-au făcut doar “răuri” ne-mari nici nu-i iau în seamă, vorba mea: «Să-i bag in istorie doar pentru atâta?».
Unii făcători de rău îmi erau prieteni; mi-au făcut răul, nu pentru că “ar fi suferit presiuni”, ci pentru că ei înșiși, au descoperit acest alibi universal-sionist – cel neavînd nevoie să fie explicat, doar șoptit în taină, cu ochii rostogoliți de o simulată teroare:
«Ce știi tu la ce presiuni am fost supus…»
Iar interlocutorul (sic), de obicei deja-victimă a lui, fie prin nemaifrecventarea colegului, prietenului, fie pentru că și fusese denunțat – cu minciuni, invenții, și fără “presiuni”, “doar preventiv” (de parcă toți acești “presați” ar fi securiști, astfel justificîndu-și agresiunea asupra ta, biet nevinovat, acuzat, înc«put în labele Fiarei, ca în episodul real cu Securistul Ion Țîrlea, care-și zdrelise mâna în dinții mei, în procesul de producție anchetatorie, deci pe mine mă acuzase:
«Din cauza ta, mă!»)
Alții îmi era doar colegi – de redacție, de Uniune (a Scriitorilor), de cartier, însă și ei (ba chiar mai “indignați” manifestîndu-se de atitudinea mea decât prietenii), mă condamnaseră, întâi pe la colțuri, în discuții la o țigară cu colegii, apoi, cu vigilență revoluționară, în ședințele în care fusesem prelucrat - în absență ! – și în articolele indicate de tovarășii de sus: Ivașcu, Dumitru Popescu, Eugen Barbu, Ghișe, Dodu Bălan, Stroia, Vasile Nicolescu (dintre civili dar și dintre securezii cu grad, în acel moment travestiți în civil), articole scrise și publicate pe care le am și acum, în față, în clasoarele cu presa din țară, chiar dacă autorii lor au nerușinarea de a pretinde că “alții” le scriseseră, semnîndu-le cu numele lor ( Al. Dobrescu, Ceachir, Băran), ei fiind “de totdeauna cu inima alături de mine” (dar cu-picsul alături de partid).
Această listă a mea va fi restrânsă, cuprinzîndu-i doar pe cei ale căror “acțiuni vigilente” au avut urmări grave, catastrofale pentru mine, ca scriitor. Ce pedeapsă mai cruntă, pentru un scriitor decât interzicerea – nu de a mai scrie, ci de a fi împiedecat de a se exprima, de a publica?
O voi începe din:
1970:
Atunci Alexandru Ivasiuc - prietenul și colegul de pușcărie – lăsase să-i cadă din gură ceea ce morfolea în gând : “decodificarea” cărții mele Ușa noastră cea de toate zilele predată (la îndemnul său!) nou-(re)înființatei editură Cartea românească, unde amicul era unul din adjuncții lui Preda, alături de Gafița. Afirmație aiurită, neargumentată, neconfirmată:
«Goma a vrut să-mi distrugă editura (așa vorbea el de editura lui Preda): personajul Florica este, în realitate, Elena Ceaușescu, iar personajul Iosub este, în realitate, Ceaușescu!”
Cu exceptia lui Al. Paleologu nimeni din editură nu a contestat “verdictul” lui Ivasiuc. De atunci, din primăvara anului 1970 am fost interzis; deasemeni soția și socrul, traducători nu au mai putut colabora (decât sub alte nume: Manoliu, la Iosif și frații săi de Thomas Mann și… trimis în caseta tehnică la volumul Despre război de Clausewitz).
Prietenii lui Ivasiuc, Breban, Dimisianu, Florin Pavlovici îmi reproșează că, pomenind porcăriile, nedreptățile, turnătoriile, pângăresc un mort. Le urez apărătorilor pângăritului Ivasiuc să aibă parte și ei, ca scriitori, de interdicția totală (pentru mine, din acel moment, 1970 până în 1989, 20 ani încheiați), datorită unor vorbe-vorbe scăpate pe cravata unui delirant paranoiac.
Întrebarea mea (o tot pun de, iată, 41 ani): a existat un singur scriitor român care, știind că Ivasiuc a provocat interzicerea mea, câtă vreme am mai rămas în România (1970-1977), a pus sub semnul întrebării adevărul acuzației? Doar Paleologu. Și mai cine, dintre colegii mei, scriitorii români? Și-mai nimeni!, știut fiind că scriitorul român este unic la părinți, singurul european care evită să intre în conflict cu editorul – cel care îi va edita lui cartea/cărțile sale.
1977
Anul Chartei 1977 și al solidarizării noastre cu Apelul cehilor și al slovacilor.
Se cunosc oarecari amănunte, din cartea de mărturii Le Tremblement des hommes, scrisă la Paris, în 1978, apărută în traducere franceză în 1979, în românește în 1990 sub titlul Culoarea curcubeului, la Humanitas – voi reveni.
În acel an a fost lansată, din solidaritate cu cehii și slovacii și Mișcarea pentru drepturile omului în România la care scriitorii români, cu excepția lui I. Negoițescu, au fost de un curaj al prudenței-tradiționale, cum altfel: absenți (Ion Vianu, încă nescriitor, a semnat Apelul în unicul scop de a putea să emigreze, iar Bogza ar fi semnat cu dragă inimă, dar cine era acel Goma, necunoscut?: necunoscutul Goma avea, în acel moment trei cărți publicate la Gallimard, două la Suhrkamp, Bogza câte avea și unde, în Occident?). Mulți dintre semnatari au fost arestați, anchetați, brutalizați, somați să renunțe la adeziune, altii condamnați la închisoare, alții internați în azile psihiatrice, în fine, alți-alții căpătat pașaportul dorit.
Am fost arestat la 1 aprilie (1977).
1) După două săptămâni de anchetă la-la-Rahova, în jurul datei de 14 aprilie colonelul Vasile Gheorghe, comandantul arestului îmi arătase, triumfător, o hârtie, explicînd că fusesem exclus din Uniune -prin Consiliul său și nu prin… Comitetul Asociației (vezi si capitolul XIII, “14 aprilie” din Culoarea curcubeului). Acea hârtie avea stampilă, părea în regulă – atât că nu menționa motivul excluderii. Am mai văzut-o în dosarul “final”, citit înainte de “proces”. Însă acea hârtie – repet: în care era vorba de Consiliul Uniunii Scriitorilor - nu a mai fost găsită de Stejărel Olaru în Arhivele CSNAS, ci doar o notă manuscrisă a securosului Victor Achim, vorbind despre… Comitetul Asociației;
2) A umblat vorba că Arhiva Uniunii Scriitorilor ar fi fost distrusă în 1990 de noul președinte Mircea Dinescu la insistențele lui Doinaș, D.R. Popescu, F. Neagu, Uricaru, Blandiana, Buzura, Manolescu, Țoiu, Bălăiță – și alți “interesați”. În acest caz de unde au scos N. Manolescu și Blandiana “documentele” care îi îndreptătesc să afirme că nu Consiliul Uniunii Scriitorilor m-a exclus, ci… un ordin “de sus” (ca si “alungarea de la România literară”)? Desigur, “de sus” veneau ordinele, dar cei “de jos” le executau. Dacă îl credem pe V. Achim, securizdul, cu exceptia lui Preda, Jebeleanu, a Ninei Cassian – absenți de la ședința cu pricina – cine sunt ceilalți, pe lângă Fănuș Neagu prezenți și activi votanți? Bineînțeles: Blandiana, Manolescu, Fănuș Neagu, Doinaș – dintre scriitori, ceilați: Macovescu, Nicolescu, Ghișe fiind tovarăși-dragi care le explicau scriitorilor cum se scrie o scriere. Cum Fănuș Neagu și Doinaș au murit, semnatarii excluderii mele rămân Blandiana și Manolescu.
Liberat în urma unei campanii internaționale, mutat la o nouă adresă, fără telefon, supravegheat, izolat, am văzut, totuși la televizor momente de la Congresul Scriitorilor din luna iunie – acela în care Ceaușescu declara că în
țara noastră nu există cenzură dar… el propune desființarea ei și înlocuirea operațiunii de cenzurare cinstit-bolșevicioasă prin… piteștizarea organului: în locul activiștilor de partid controlori ai cuvântului, Marele Cârmaci anunțase că această operație va fi “efectuată” din acel moment de către… scriitorii înșiși, “lucrători în presă și edituri”. În prezidiu, chiar dacă nu era în primele rânduri, Blandiana se afla pe un scaun vizibil. Silitoare, lua notițe pe un maculator. Cum nu am aflat că ar fi protestat împotriva reeducării-ca-la-Pitești a scriitorilor, prin întrecenzurare, am dedus că domnia s-a nu a emis nici un mieunat de contrariere, de durere la aflarea directivei ceaușești.
Așadar în aceste două momente nefericite, cruciale pentru mine, 1970 și 1977, colegii scriitori nu au mișcat un deget, măcar pentru a-și manifesta nedumerirea, dacă nu protestul că unui scriitor i se pot administra asemenea pedepse -interzicerea de a publica și excluderea din Uniunea Scriitorilor.
1990
După “revoluție” mi-am imaginat că și pentru mine a venit libertatea de a publica – cu atât mai vârtos acele cărți solicitate de noii editori: prietenul meu Liiceanu și colegul meu Sorescu. Era atât de intensă, atât de atotdominantă bucuria-mi, încât nu am luat în seamă “accidentele” – pe care eu le credeam… accidentale:
- Faptul că, în primele zile din 1990, mergînd în vizită la Europa liberă ca să dăruiesc prietenilor proaspăta traducere în franceză L’Art de la fugue, Monica Lovinescu m-a întâmpinat dintr-un capăt al coridorului strigînd: «Nu este adevărat că Revoluția română a fost un putsch rusesc, cum susține Paul Goma – și celălalt basarabean, al lui, Victor Lupan!»;
- Faptul că, deși pregătită, programată, întâlnirea (de lucru) din casa Monicăi Lovinescu în jurul noului director al noii edituri Humanitas, a avut loc, dar fără mine, manifest evitat, nu am măsurat adevăratul motiv pentru care, deși mi se telefona și de câte două ori pe zi, să nu uit că urma să ne întâlnim, ca să punem la cale portofoliul editurii lui Liiceanu, Monica Lovinescu nu mi-a mai telefonat în ziua fixată (așa rămăsese stabilit: îmi va confirma “reuniunea de lucru”). Eu am crezut că programul a suferit modificări, însă telefonînd la D-na Lovinescu ore în șir, în ziua stabilită, nimeni nu a ridicat receptorul. A doua zi m-a anunțat, așa, în treacăt, că se întâlniseră și că lucraseră bine:
«Dac-ai ști cât a insistat Micnea să fie inclusă și cartea dumitale…»
Am consemnat în jurnale acest moment. De năuceală, de dezorientare:
- cum așa: nu sunt avertizat că întâlnirea-cu-editorul nu se contramandase?, că avusese loc? – de aceea fusese închis telefonul; ca să nu-i deranjeze pe decizători intruși de teapa lui Goma-cel-invitat?;
- avusese loc fără mine – prieten al noului editor și singurul avînd experiență editorială (franceză)?;
- de ce fusese necesar ca “Micnea” (Berindei) să insiste (sic) pentru ca una din cărți (Culoarea curcubeului), să fie inclusă în programul editorial Humanitas -după ce o solicitase Liiceanu, insistent? Dacă era vorba de o pledoarie, de ce nu fusese admis autorul, pentru a da prilej turcologului de serviciu și a fetiței Doinei Cornea, Ariadna Combes să se pronunțe în deplină necunoștință de cauză: care titluri să aibă prioritate la editare?
Acest semnal dinspre Monici și dinspre Liiceanu ar fi trebuit să-mi deschidă ochii asupra prieteniei… “prietenilor de 30 de ani” : cu puțin timp înainte ei condiționaseră neparticiparea mea de participarea lor un colocviu despre Eminescu (colocviu la care ar ar fi trebuit să vorbească și Dan Petrescu, venit din România – însă Monica Lovinescu invocase nu știu ce prevedere din regulament care…).
Cum sunt “optimist”, îmi zisesem că întâmplările fuseseră… întâmplătoare și mărșăluisem (șchiopătînd) mai departe, în echipa celor buni.
Ce trebuia să fac? Să mă supăr, să trântesc ușa bunilor prieteni? Cum să fac așa ceva? Mi se părea de neimaginat. Lor însă – Monicăi Lovinescu, lui Virgil Ierunca, lui Liiceanu, lui Berindei – li se păruse… normal să se descotorosească de mine, astfel -dacă nu mai eram util, îi scăpase Doamnei Lovinescu un porumbel al adevărului…;
Tot “normal” să nu mă coopteze în grupul de ajutorare a răniților revoluției din România și colectare de îmbrăcăminte, medicamente : «Te-ai plictisi curând”, îmi comunicase Șerban Cristovici, cuvintele Monicăi Lovinescu;
Tot “normal” a fost ca, după ce îmi spuseseră – repetat, repetat – să nu uit întâlnirea cu o echipă de televiziune română, la care urmau să participe în primul rând Eugène Ionescu, Cioran, Monicii – pentru că maestru de ceremonii era tot Liiceanu – să mă… ignore, evite, să anunțe echipa de filmare că Goma este bolnav; astfel în toamnă, la Aix en Provence, unde filmele cu cei mari erau proiectate în buclă, fără a fi scos un cuvânt de neanunțarea mea (anunțată), Virgil Ierunca să mă consoleze astfel:
«Nu regreta, uite și eu: am uitat să spun…», însă n-a mai spus ce uitase el să spună, însă ceva de o capitală importanță…
Nu știam însă (nu aveam cum să aflu) ce se petrecuse cu cartea mea – lăudată, de Liiceanu și Pleșu, cea solicitată insistent de editorul Liiceanu, apărută în mai-iunie 1990 la Humanitas. Directorul editurii nu-mi spusese nimic, prietenii lui: Monica, Virgil, Mihnea îi recomandaseră să nu-mi “divulge” soarta ei. Abia după ce, din câteva cronici apărute înțelesesem jumătate de adevăr (că volumul Culoarea curcubeului nu se difuzase în Ardeal, în Moldova, în Banat), la prima intânire cu Liiceanu l-am întrebat dacă este adevărat. El mi-a răspuns că or fi de vină rețelele de distribuție ale cărții, iar eu am înghițit și acest “răspuns”.
Adevărul aveam să-l aflu abia după doi ani, în 1992 din presa românească: o știre care m-a înjunghiat: “Liiceanu trimisese la topit tiraje-care-nu-se-vânduseră din Cioran, din Monica Lovinescu, din Virgil Ierunca și… din Paul Goma”. La scurtă vreme am aflat: din Goma nu era precizat că au fost distruse “tiraje care nu se vânduseră”, ci… tirajul, scurt.
I-am telefonat lui Liiceanu: nu a putut să-mi explice, trebuia să plece urgent la… Paris – dar nu ne puteam întâlni, trebuie să facă un salt la Londra… Să vorbesc cu Sorin Mărculescu, fostul meu coleg de facultate (prima), adjunct al lui Liiceanu. Nu am reușit: și el era extrem de ocupat, dar lasă, mă cheamă el… Prin mătușa Anei mi s-a confirmat din mai multe surse – ziaristice – că Liiceanu, împanicat de ceea ce i se reproșase (că nu citise, înainte de a edita volumul Culoarea Curcubeului), apoi de năvala minerilor chemați de Iliescu să instaureze democrația, fugise la… Paris, întrebîndu-ne și pe noi care sunt formalitățile de îndeplinit pentru a cere azil politic în Franța, însă nesuflînd o vorbă că, înainte de Mineriadă dăduse dispoziția de a retrage Culoarea… din librării (după o zi sau două de la introducere). Mie, autor nu-mi spusese nimic – la sfaturile Berindeiului și a Adameșteancăi : “Goma are gură mare și se află…” – ce “se află, oameni buni?” că o carte a mea fusese oprită de la difuzare? Însă când m-am plâns într-un text publicat în Timpul din Iași de trimiterea la topit a unui volum de mărturii, mi-a sărit în cap intelectualitatea rezistentă, curată, acuzîndu-mă de calomnie!, în fruntea indignațelor mase fiind… Gabriela Adameșteanu. Liiceanu, vinovatul – sau: bănuitul – nu mi-a dat niciodată răspuns la întrebarea, repetată:
«Ai dat la topit, ai distrus cartea Culoarea curcubeului ?»
Numai prin intermediari (Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Adameșteanu, Sorin Mărculescu, Kleininger, Ioana Crăciunescu, Pruteanu, D.C. Mihăilescu) a catadicsit să-mi “răspundă” în modul său, unsuros, transpirat, laș, mincinos, liichenic acuzîndu-mă – el pe mine! – că îl calomniez.
Și a trebuit să aștept douăzeci de ani până ce doi scriitori mari și lați (“Doii” nefiind Liiceanu și Monica Lovinescu, nici Liiceanu și Adameșteanu) să aibă curajul de a accepta să scrie negru pe alb adevăruladevărat, anume: Liiceanu, în iunie 1990, retrăsese din comerț, depozitase volumul de mărturii Culoarea… – pe care, în 1992 îl trimisese la topit.
1992-1997
O perioadă extrem de activă a apărătorilor-justificatorilor lui Liiceanu. I-am spus: campanie-inversă și nu am exagerat. Ținta atacurilor bine dirijate, nu chiar din umbră, de Monica Lovinescu, pusă în ordine de bătaie de Gabriela Adameșteanu prin revista 22, organa sa proprie și personală, vorba lui Dinescu, a fost agresatul, nu agresorul; “topitul”, nu topitorul cărții; Goma, autorul, nu Liiceanu, editorul și distrugătorul cărții de mărturii despre Anul 1977 la Români (repet: Culoarea curcubeului fusese lăudată cu o lipsă de jenă… jenantă pentru mine de Liiceanu și de Pleșu, în vizită la noi, cu 2-3 ani înainte de “revoluție”, iar după ce primul devenise director de editură, mi-o solicitase, el.)
Nu eram un adversar pe măsura Colosului din față, Divizia Blindată de tip sovietic, alcătuită din politruci de rang mare, ca imundul Brucan, ca Șarpele cu clopoței: “Tovarășul Cîmpeanu de la CC”, ca Celălalt Șarpe (cu ochelari) tâlharul Măgureanu, căruia filosoful Liiceanu i se adresa cu “Domnul Măgureanu” și îl invita la dezbateri despre “libertate” -sub steagul roșu dat la întors, pe care scria, citeț: GDS-Humanitas-22, grupare bine-cuvântată-consiliată de Monica Lovinescu și introdusă în toate interstițiile ceaușismului securesc de către prietenul meu Mihnea Berindei. Dealtfel – am aflat, ca de obicei, cu un an-doi mai târziu: reunită în alte scopuri, extrem de culturale, la Sibiu, elita intelectuală a României a dezbătut urgenta chestiune a… toxicității lui Goma, descoperită de Monica Lovinescu încă “înainte de Revoluție”, dar necombătută la timp (deși încercase, vezi Jurnal de Căldură-Mare). Ei bine, intelectualitatea Patriei se simțea obligată să ia măsuri împotriva… nu a securiștilor, a beliștilor CC-iști deveniți az’ noapte consilieri în materie de libertate, de democrație; nu contra neocenzorilor (dintre scriitori!), nu a impostorilor, a hoitarilor și nu împotriva “disidențilorde-aseară” nici împotriva cameleonismului atâtor – prea multor -“pozitivi” lăudați la microfonul Europei libere : Sorescu, Buzura, Blandiana, ci a lui Goma, rămas acum și mai singur și mai hulit (“pentru intransigența inadmisibilă”, pentru “calomnierea Revoluției Române, pretinzînd a fi un putsch rusesc”, “atacarea, la grămadă, a bunilor și a răilor”), mai grav: “pentru calomnierea strălucitului intelectual Gabi (nu Adameșteanu, ci Liiceanu), cel care a adus atâtea servicii culturii și mai ales literaturii române…” (Culoarea curcubeului nefiind literatură, ci mărturie, se excludea singură din rândurile, vorba tovarășilor scriitori anti…gomiști – printre ei, Monicii și Sanda Stolojan).
Ce era de făcut cu Goma, cel care numai rău ne face?, s-au întrebat, nu chiar în cor, ci… mai răsfirați smântâniștii culturii noastre rezistente-prin-ambuscare-pe-sub-lavițe. Se zice că Pleșu a sugerat să nu mai fie discutat în presă “Cazul Goma”, gurile rele atribuie Monicăi Lovinescu paternitatea genialei soluții de… destrămare:
«Să nu mai fie comentat în presa literară, nici în bine, nici în rău; este contestat, să fie și tăcut»
Și (și) tăcut am fost. Noroc (“noroc”…) de “Scandalul jurnalelor” de la Nemira…
1997
În februarie (1997) au apărut primele trei volume ale Jurnalului, la Nemira, sub bagheta lui Dan Petrescu. Și a inceput a doua Campanie condusă de veșnic juna veterană anticomunistă, de sub țolul lui Bălăiță de la CC: G. Adameșteanu, prin organul 22, împotriva mea.
Am mai scris, repet: bravii scriitori români au fost mobilizați sub stindardul mincinos: «S-o apărăm pe Monica Lovinescu de calomniile infamului Goma!», însă toți trupeții, de la Alex Ștefănescu la Ioana Pârvulescu, de la Pruteanu la D.C. Mihăilescu, de la inexistenta “Bianca Balotă”, și Ed. Reichman, Alain Paruit, Geta Dimisianu (aceștia patru din urmă trimițîndu-mă la spitalul de nebuni, însă nu ca prin mahalalele patriei: «Du-te la Mărcuța!», ci mai contimporan: «La Psihiatrie»), erau animați de sfânta datorie de a sări în apărarea (sic) Monicăi Lovinescu doar… de-formă, de-fond profitînd – cinstit ! – de ocazie, pentru a plăti polițe (personale) lui Goma, pentru ceea ce scrisese el despre ei, nu despre Monica Lovinescu:
Alex Ștefănescu pentru că îl surprinsesem în uniformă fulgerător schimbată, la ordinul lui Liiceanu (după câțiva ani de cronici favorabile, trecuse la atacuri furibunde, prostești împotriva mea); D.C. Mihăilescu, fiindcă îl atacasem în chiar unul din Jurnale (Unde am greșit?) pentru că explicase de ce refuză să comenteze cartea lui M. Nitescu despre Proletcultism, iar el, slugă ascultătoare a bulibașei Liiceanu consumase un pogon de revistă, pentru a inventa păcate inexistente ale mele -apoi, consecvent-foc, recunoscuse față de Dan Petrescu: «Goma are dreptate în 90% din cele relatate”, dar scrisese, dacă nu contrariul, atunci altceva… etc etc.
Campania a cunoscut prelungiri – prin “aporturile” surprinzătoare, ale prietenului Paul Barbăneagră (o continuare a unui interviu dat odioasei Dilema), a prietenului Mircea Martin, o bâiguială tremuricioasă și mincinoasă despre “calomniile la adresa lui Liiceanu”, cea mai gravă fiind afirmația că cel care îmi editase o carte și imediat o retrăsese, apoi o trimisese la topit…asudă din abundență, eliminînd, nu săruri, ci: săuri (pluralul de la său).
Concluzia (sic) Campaniei Jurnalelor a oferit-o Monica Lovinescu prin intrata în legendă a declarației:
«Regret că l-am cunoscut pe Paul Goma»
Nu spontană și nici, “personală”, cum s-a crezut o vreme, ci sugerată de cuplul infernal Gabriela Adameșteanu-Gabriel Liiceanu: ei citiseră inaintea Monicăi Jurnalele, îi telefonaseră pe dată la Paris, în panică indignată, povestindu-i că Goma o descrisese ca pe o intrigantă, ca pe o grijulie doar de cariera sa, la Europa liberă, etc etc, și îndemnînd-o, somînd-o să dea o declarație desființatoare și -s-a trecut la redactarea (telefonică) a “răspunsului” – iar Monica Lovinescu, fără a fi citit ceea ce co-oltenii săi pretinseseră că scrisesem, a “dictat replica” înmormântătoare.
O încercare de a-mi da lovitura de grație (“definitivă”, după expresia literatului ucenic fidel al Ivașcu, turnător de pușcărie): N. Manolescu, prin editorialul nu mai puțin celebru ca “Îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma” – și tot atât de penibil – : «Adio domnule Goma». Prin acesta Niki al Monicăi mă anunța că nu va mai publica nimic din textele mele în România literară, moșia lui tată-său, iar istoria mă va scote pe făraș, ca pe o gânganie și mă va… Am uitat ce proorocea Manolescu că-mi va face istoria ceea, dar țin minte ce mi-a făcut el în…

…2005
Băiat hărnicuț, perseverent în mișelii, N. Manolescu nu s-a mulțumit cu cât îmi făcuse. Nu știu care dintre sfetnicii săi turnători cu condicuță (Z. Ornea? H. Zalis? – Ivașcu murise) îl sfetnicise să se spele de acuzația de antisemitism (în realitate: analfabetism: ditamai Manolescul confunda antiisraelismul cu antisemitismul, îl comenta pe Garaudy ca un elev de primară). Eticheta lipită și de fruntea lui de către lombrozianul escroc Max Katz îi cauza pe la carieră, deci trebuia înlăturată, negată, anume: să organizeze el, Manolescu o demascare pentru antisemitism, în care să joace rolul antisemitizatorului altuia puitor la zid al altui “coleg de breaslă”: Goma…
Că tot nu mă lichidase (în fine: nu chiar de tot…) a profitat de turnătoria lui Zalis, potrivit căreia… Comunitatea evreiască ar fi fost indignată de publicarea unui fragment de Jurnal 2005 în revista Viața românească. Astfel, dintr-un foc, Niki împușca, doi iepuri, al doilea: Liviu Ioan Stoiciu (cu care el, președintele Uniunii Scriitorilor avusese o… mică neînțelegere de fond). Neuitînd că avusese discuții “colegiale” (de ștergere a antisemitismului din propriul dosar), atât cu ambasadorul american Taubman - cel care reprezenta, în România, interesele Israelului – și Rodica Gordon, ambasadoarea Israelului, veghind la respectarea legilor Holocaustului – cu ajutorul literaților Ornea și Zalis, a fost înscenată, la Uniunea Scriitorilor, antisemitizarea lui Goma și… legionarizarea lui L.I. Stoiciu!
Ce simplu! Ce masă de manevră oitica membrime a Uniunii Scriitorilor! Au fost suficiente câteva câteva cuvinte bălmăjite ale lui Manolescu, alte cuvinte – ne-bâlbâite, dar și acelea mincinoase al lui Gârbea-Imaginistul (“în Jurnalul 2005 numărînd 700 pagini, autorul folosește de 124 ori cuvântul antisemit evreii, accentuat, adică toți evreii!”), că Goma și Stoiciu au și fost condamnați și pedepsiți (Goma nu a avut de unde să fie dat afară – Stoiciu, da, de la Viața românească).
Nu mai lungesc pomelnicul pătimirilor mele pricinuite de “colegii” scriitori, de “prietenii” mei, spre bucuria lor că este adevărat delirul-de-persecuție.
Domnule Varujan Vosganian,
Ca unui membru al conducerii Uniunii Scriitorilor Români, vă sugerez să-mi propuneți un leac împotriva delirului-de-persecuție de care sufăr de 41 ani:
Acesta este, sigur: cartea.
Am suferit de copil, în Basarabia, sub ocupatia rușilor care au ars modesta bibliotecă școlară din Mana, apoi în refugiu, în Ardeal, apoi ca adolescent, elev la Sibiu și Făgăraș, ca student la București am trăit “epurările”, distrugere a cărții. Le ofer colegilor-persecutori ai mei ocazia de a “repara” (ce cuvânt neîncăpător!) câte o părticică din răul făcut, prin culturala cruciadă a lor împotriva păgânului de mine, participînd activ, prin minciuni, acuzații, calomnii, dar și prin tăcere, care este nu doar “de aur” ci și de-complicitate. la expulzarea mea din țară și din literatura română. Colegii mei, scriitorii, m-au atacat acolo unde este vulnerabil un scriitor: la carte. M-au împiedecat să-mi scriu cărțile, toate pe care le-aș fi putut scrie, mi-am măcinat timpul (doar timpul? – în tentative de a mă apăra și de a-mi apăra familia de Răul Absolut), iar cele așternute cu chiu cu vai pe hârtie, fie mi-au fost denunțate la cenzură, la partid, la frații noștri “americani” ca fără valoare, mincinoase, negaționiste, antisemite și condamnare la inexistență – nu am mai înșirat volumele respinse “dulce”, fără cuvinte, altele decât conspirativele: «Știi tu…», «Vrei să-mi pun ștreangul de gât?», «Ești nebun?» «Scrie și tu altă carte…»; apoi volumele întâi acceptate, apoi răzgândite: Ușa noastră cea de toate zilele, cea denunțată de Ivasiuc, respinsă de Preda, fiindcă: «Dacă te-ai dat la Tovarășa…”; volumele Scrisori și Articole, nu doar acceptate de dar comandate de Liiceanu (spre bucuria mea…), apoi… Apoi, prin gura colegului din prima facultate Sorin Mărculescu, adjunct al său, explicația orbitor de lămuritoare dată împuternicitei mele la București : «Nu avem hârtie…», și, numaidecât, pe alt ton: «Dar manuscrisele rămân proprietatea noastră, Paul nu are dreptul să le propună altor edituri…»; la editura Allfa, unde Augustin Frățilă deschisese, cu mine (prin Roman intim) o colecție, “continuată” cu Buzura, cu Țoiu – dar nu cu Goma, cel care îi predase de un an alte trei titluri…
Ziceam, deci: confrații scriitori mă loviseră unde știau că doare, că se poate muri din o astfel de rană: cartea.
Ei, bine, prin carte (a mea, fiindcă eu nu am sabotat nici o carte, a niciunui autor în scurta, dar semnificativa mea activitate de editor în Franța) să-și plătească vina de a fi atacat cartea altuia:
Nicolae Manolescu : să editeze pe cheltuiala sa volumele pe care le-a denunțat ca “antisemite”:
- Săptămâna Roșie : 50 000 exemplare
- Jurnal 2005 : 20 000 exemplare
- Jurnal 2006 : 20 000 exemplare
- Jurnal 2010 : 20 000 exemplare
- Jurnal 2011 (acesta) : 20 000 exemplare

Gabriel Liiceanu
- Culoarea curcubeului ediție completă: 50 000 exemplare
- Soldatul câinelui : 30 000
- Jurnal 2009 : 20 000

Gabriela Adameșteanu
- Jurnale 1-3, Nemira 30 000
- Jurnale 4-6, Dacia 30 000

Horia Gârbea
-Jurnal 2005: 20 000

Silviu Lupescu
- “Culoarea curcubeului, «Bărbosul» – ediție completă, nu ciuntită ca cea din 2005 20 000 exemplare
- Din calidor ediție nouă 30 000 exemplare

Dan C. Mihăilescu
- Jurnale l-3 25 000 exemplare

“Radu Ioanid”
- Săptămâna Roșie 30 000
- Patimile după Pitești 30 000
- Basarabia 30 000

Mihai Shafir
- Basarabia 30 000
- Justa 30 000

Andrei Oișteanu
- Săptămâna Roșie 30 00
- Din Calidor 30 000

Carmen Mușat, I.B. Lefter
- Săptămâna Roșie 50 000

M.D. Gheorghiu,
- Săptămâna Roșie 30 000

Augustin Buzura
- cel care a distrus din ordinul lui impostorului Wiesel volumul de documente “Situația evreilor di România 1939 – 1941;
- cel care – cu toate că eu, în 1972, îl propusesem spre publicare, la Gallimard, el driector al Fundației Culturale România, auzind că mă întorc în țară, a urlat isteric:
«Goma nu va publica nimic, în editura mea» (o manie la maramureșeni: editurile la care lucrează, fie și ca directori sunt considerate proprietate (vezi și Ivasiuc);
- cel care controla (și financiar) revista Contrafort de la Chișinău, a interzis lui Vasile Gârneț și lui Vitalie Ciobanu de a publica texte de Goma;
- cel care, invitat la o emisiune TV organizată de Maria Sipoș despre Goma, a răspuns:
«Nu este momentul (sau cazul?) să fie discutat, acum, Goma!»
- Din Calidor 30 000
- Arta refugii 30 000
- Bonifacia 30 000

Gabriel Andreiescu
- Săptămâna Roșie 30 000

Șt. Agopian
- Ostinato - ei, da, este vorba de titlul cacațavencit de către marele comic Agopian al romanului cu care mi-am făcut intrarea în lume. Ce-ar fi dacă i-aș batjocori și eu titlul cărții dragi lui astfel: “Tatache de Cacatifea?” 33 000 exemplare

Varujan Vosganian
- Alfabecedar 22 000 exemplare.

Precizez: aceste ediții – vor purta mențiunea:
“Cărți sabotate, condamnate de «colegii» mei, scriitori români -Paul Goma”
și vor fi distribuite gratuit bibliotecilor școlare, comunale, orășenești de pe ambele maluri ale Prutului, iar cele comercializate vor fi puse în vânzare la o treime din costul lor.
Se înțelege: autorul nu va primi drepturi (de autor).
I-am făcut loc în această listă a compensației suferințelor mele ca scriitor și recentului meu prieten : – “colegi” eram de multă vreme, dar nu a fost vizibilă colegialitatea – Varujan Vozganian.
Pentru eforturile sale din a 24-a oră în favoarea mea, îi fac un cadou nu atât de otrăvit pe cât pare: re-editarea Alfabecedarului, în să zicem: 50 000 exemplare (din care 20 000, vor fi distribuite gratuit bibliotecilor școlare, comunale din dreapta Prutului, 20 000 celor din stânga Prutului, iar restul de 10 000 vor fi puse în vânzare la o treime din prețul curent)
Prin urmare nici autorul, nici editura nu va câștiga nimic, ci doar viitorii cititori.
Știu că Varujan Vosganian nu se va coborî până la a se… scuza: «De unde atâția bani?», fiindcă îi voi re-aduce aminte că Domnia Sa era prezent – mai mult : în conducerea Uniunii Scriitorilor atunci când Manolescu și aliații săi întru porcării culturalicești și calomnii interesate mă antisemitizase, pe L.I. Stoiciu îl legionarizase și-l alungase de la Viața românească, unde era singurul care lucra, șefu-său Caius Dragomir avînd alte preocupări, toate colaterale, ca să le spun așa – iar Domnia Sa tăcuse, deci fusese complice cu Manolescu, Zalis, Ornea, Gârbea la acea imensă ticăloșie.
Bani – destinați editării unei cărți vesele, ca Alfabecedarul - va găsi, el, senatorul și finanțistul strălucit, dar mai ales “susținător[ul] al mișcării de unificare a României și Republicii Moldova, crezând că atât timp cât există două țări (România și Republica Moldova) separate, ‘poporul român va fi ultimul popor care va purta rușinea de a fi divizat de o frontieră artificială’”.
Din aceste motive – unele mai-așa, altele, din contra: mai-și-așa fac apel la Domnia Sa, rugîndu-l să vegheze, să dirijeze, să controleze acest Fond de contribuții Compensative (denumire provizorie) pe care îl văd creat în scopul editării cărților mele împiedecate de a apărea și înmormântate prin tăcere. Alcătuim – soția și fiul meu – o familie prea săracă pentru a sconta pe un câștig de pe urma cărților ucise de co-ciobanii mei mioritici.
A, că ei, vinovații, ei acuzatorii fără probe, ei, aplaudatorii pedepselor-prin-nepublicare a cărților numite, vor refuza indignați o asemenea propunere : probabil-sigur. În afară de o ardere-la-pungă (mai ales la oltenii Manolescu, Liiceanu, Adameșteanu, harpagoni de legendă) ar semnifica și recunoașterea că au greșit (cel puțin), când m-au calomniat și pedepsit pentru cărți.
Ne-acceptarea nu mă va mira: doar suntem în România, țară a tuturor posibilităților: un mizerabil denunțător plătit cu arginții vânzării ca Nicolae Manolescu nu-și va recunoaște păcatele, în cazul meu: crimele – scaunele obținute prin înșelăciune : președinte al Scriitorilor!, prin denunț calomnios : cel de ambasador al UNESCO la Paris (ca să facă, ce?: să asculte ca ultima cătană ordinul căprarului de la Cotroceni, cel care, la rându-i, execută directiva telaviviotă de a vota împotriva cooptării Palestinei în UNESCO, act care i-a dezonorat pe toți românii rămași încă pe două picioare?), – iar mai înainte, tot sub stindardul culturii și moralei dâmbovițeline și al teologului Bakonsky fiul nedesmințit al poetului realist-socialez, de a “ignora” onorarea disidentului chinez, încarcerat pentru că se manifestase ca apărător al drepturilor omului, aceste plăți ale trădării, el le va considera, cuvenite, lui, ciobanului care a crăpat capul altui cioban pe când dormea…
Nu-i voi da în judecată pe curajoșii pedepsitori ai mei (fără teamă că vreodată li se va da peste bot, doar ei au fost, vor fi totdeauna cu Puterea): am fost de două ori învins de “Justiția românească”: când i-am dat în judecată pe călăii securiști – în frunte cu Iliescu și cu Pleșită (și nu a găsit altă soluțiune de stingere a acțiunii decât declararea mea… decedat, prin procurorul Eduard Ilie), apoi când am intentat proces holocaustizatorilor, cei care mă acuzaseră, fără probe, de antisemitism, principalii vizați: Manolescu, Oișteanu, M.D. Gheorghiu, Carmen Mușat, Vianu, Gabriel Andreiescu, Boris Mehr, I.B. Lefter fiind apărați de “Biroul de avocați Mușat & Asociații”, după numele securistului Gheorghe Mușat, tată (ori soț) al șefesei revistei Observator Cultural, tribună a antisemitizării mele, prin securistul-sionist “R. Ioanid” – altfel ar fi motivat judecătoarea Anton inocența acuzaților, prin faptul că, în România libertatea de expresie le este respectată calomniatorilor oficializați - în nici un caz calomniaților?
Voi publica acest Anunț întru apărarea mea?, a cărților mele ?, a dreptății cum o concep eu, împotriva profitorilor, impostorilor, hoitarilorautori-de-cărți, prin mijloacele aflate la îndemână, iar de la Domnia Vostră, Domnule Varujan Vosganian voi aștepta cât va fi să fie răspunsul cuvenit.
Vă salută,
Paul Goma


© 2011, Paul Goma. All rights reserved. 
On republishing this post, quoting from it or its attachment, you must link back to original post.
Re-hosting the attached PDF is prohibited unless expressly permitted by the author.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

26 februarie 2014 Klaus Werner Iohannis, care se vrea premier sau preşedinte al României, are şi cetăţenie germană!

Editorial Porumbacu a scăpat porumbelul: Klaus Werner Iohannis, care se vrea premier sau preşedinte al României, are şi cetăţenie germană! Posted by on 26 februarie 2014 Partajare99 Constituţia României nu-i permite lui Iohannis Klaus Werner să ocupe funcţia de ministru, prim-ministru şi nici preşedinte al României, fiindcă are dublă cetăţenie!
  Lui Crin Antonescu i-a scăpat, în data de 23 februarie a.c., la emisiunea „După 20 de ani” a unei televiziuni private, o afirmaţie foarte gravă: „(…) câtă vreme şi Traian Băsescu vorbeşte despre faptul că, în condiţiile în care nu intrăm în Schengen din cauză că nu vrea Germania, prezenţa unui om, nu doar etnic german, ci şi cu cetăţenie germană, cum este Klaus Iohannis (…)” (http://www.romaniatv.net/crin-antonescu-arunca-in-aer-usl-mai-devreme-sau-mai-tarziu-klaus-iohannis-va-fi-premier-in-locul-lui-ponta_128519.html#ixzz2u8L8UnT0) Mai clar decât atât nu se poate: Klaus Werner Iohannis are cetăţenie germană! Păi, atunci cum…

Raluca Prelipceanu. Conferință- Migrațiune și mentalități – un sfert de veac de tranziție și bejenie

Conferința cu tema Migrațiune și mentalități – un sfert de veac de tranziție și bejenie susținută de doctor în științe economice Raluca Prelipceanu, a fost o surpriză totală pentru auditoriu. În primul rând deoarece Raluca Prelipceanu și-a luat masteratul și doctoratul la Sorbona cu o temă similară, în urma unei ample cercetări făcute direct pe teren, vreme de mai mulți ani, în mai multe țări europene, SUA și Canada, după care i s-a propus să lucreze la Banca Mondială sau ca înalt funcționar în domeniul economic la Bruxelles.
A refuzat, după ce s-a convins de duplicitatea și fariseismul acestor instituții și a revenit în România să ajute la reconstrucția economică a țării. Dezamăgirea a fost totală, întrucât, la nivelul ei de instrucție, nu s-a găsit un post în care să fie angajată ca să-și poată dovedi utilitatea și să-și câștige cinstit și demn o pâine. Așa se face că a intrat în monahism, la o mănăstire din apropierea orașului Câmpeni, pentru a putea să-și continue cercetările econo…

Biblioteca Digitala a Bucurestilor Colecţii > PUBLICAŢII PERIODICE