Treceți la conținutul principal

Magda URSACHE. Save pe document. (Liliana Corobca despre epurarea cărților sub comunism)

Magda URSACHE
Save pe document
„Focul e mai mic decît cartea pe care o arde.”
Florin Mugur

Ingineriilor bio-bliobliografice din memorii, abuzurilor de ficţiune din jurnale, subiectivismului criticii mici nu le poate replica ferm decît cercetarea de arhivă. Cînd memoria aţipeşte, bine este de dat un save pe document, edit ori inedit. E ceea ce întreprinde Liliana Corobca în volumul Epurarea cărţilor în România (1944-1964). Documente, Editura Tritonic, 2010. Cercetătoarea a răscolit cu rîvnă arhive sovietice şi româneşti, asigurîndu-ne: „Cititorul poate conta pe maxima adecvare cu sursa de origine”. De precizat că poetul, prozatorul, criticul literar Dan Culcer a încurajat-o pe Liliana Corobca în întreprinderea sa, a îndemnat-o spre fondul de cărţi cenzurate în comunism, i-a publicat primele texte în revista lui electronică  HYPERLINK "http://www.asymetria" www.asymetria.
Incendiatorii au tot distrus cărţi de-a lungul vremurilor, de la biblioteca din Alexandria la mica bibliotecă din Mana lui Paul Goma („rugul cărţilor” s-a aprins în curtea şcolii basarabene, în 13 ianuarie 1941). În 1848, ca să se răzbune pe preoţii lui Andrei Şaguna, ungurii lui Kossuth au devastat biblioteca Institutului teoretic din Sibiu; şi asta după ce fusese sechestrată la 1700, în urma Unirii Bisericii din Ardeal cu Roma. Cărţile au căzut mereu victime, au fost topite, arestate, mutilate...; s-a exercitat asupra lor cenz-ura, cum desparte în silabe Leo Butnaru. Dar numărul celor arse din ordin bolşeo-moscovit a fost înspămîntător: vagon după vagon ori aruncate la topit, în cazanele fabricilor de hîrtie, un Fahreinheit 451 avant la lettre.
Liliana Corobca împarte intervalul 1944-1964 în trei etape. Prima, '44-'48, „Desfascizarea”, călăuzită de „Măreaţa Uniune”; a doua, căreia i-aş spune Balşaia Cenzura, a treia, '52-'56, „Purificarea”, prin lucrarea DGPT.
Sub cizma Secţiunii politice a Comisiunii Aliate de Control, epurările cuprindeau nu numai biblioteci şi librării, dar şi saloane de carte ori anticariate. Nu scăpau de percheziţie nici debitele, chioşcurile ori locuinţele particulare. Cîte volume, cîte jurnale, cîtă corespondenţă nu s-au ars de frică. Zeloşii împuterniciţi intrau în casele oamenilor după cărţi „dăunătoare”. Şi nu erau destul de zeloşi pentru Colonelul Molohonski, de la Comisia Aliată de Control, mai bine informat decît ministrul Informaţiilor, tovarăşul Constantinescu-Iaşi. Îl înştiinţa despre „literatura fascistă” aflată în Arad în bibliotecă şi în librăria „Libro”; că la Suceava se distribuiau „reviste fasciste”, „Almanahul Muncii” şi „Almanahul lui Păcală”; că la Cîmpulung prefectul îndrăznea să ţină pe perete harta României Mari; că Blajul, Clujul, Aradul nu curăţaseră bibliotecile de „boarfele fasciste”. Cum se vede, în etern fascizanta Românie, criteriul cel mai periculos era cel fascist.
Iosif Roitman Chişinevschi, comis-voiajorul URSS, venit să desfacă marfa Revoluţiei în România, ordonase control drastic al bibliotecilor publice, şcolare, universitare (numai biblioteca Brukental n-a fost epurată în '45-'46, pentru că volumele au fost depozitate la vreme; şi la Iaşi s-a încercat o oarecare opunere, ca bibliotecile particulare să nu fie percheziţionate) şi aruncarea în flăcări a cărţilor duşmănoase, antisovietice ori antisemite, fasciste ori legionare, oculte, imorale, porno... O armată întreagă scotocea în beciuri şi-n poduri, prin dulapuri şi cufere, ca „putreda cultură burgheză” să fie făcută cenuşă şi în loc să răsară grîul înfrăţit al proletcultului. Cărţi şi manuscrise, presă, corespondenţă internă şi externă, atlase, hărţi „vechi” erau confiscate ca pe vreme de război. Război contra cărţii şi comunicării.
Incunabulele, la popreală! Scăpau cărţile în chirilică. Bucoavnele slavoneşti l-au salvat pe profesorul Petru Caraman de închisoare, nu şi de „comprimarea” catedrei universitare.
Tipografiile şi editurile particulare, librăriile private se aflau sub  control sever, pînă să fie desfiinţate prin „naţionalizare”. Bibliotecile parohiale ori sindicale, ca şi bibliotecile muzeelor erau minuţios luate la control, control, control. Unii riscau să apere cărţile, alţii le denunţau. Ca să se mai salveze cîte ceva, încercau să diminueze distrugerea, rupînd coperte şi pagini „compromiţătoare”, decupînd fotografii, croşetînd pasaje cu cerneală neagră. În paranteză fie spus, şi acest tip de cenzură s-a perpetuat: după evadarea lui Petru Dumitriu, în 60 în Berlinul de Vest, cu un Buick din parcul auto al partidului, profesorii cereau elevilor de liceu să rupă din manual paginile despre fugar şi să le depună la marginea băncilor, pentru a fi culese şi distruse (v. Dan Ciachir, Derusificarea şi „dezgheţul”, Editura Timpul, Iaşi, 2009).
Se întîmpla ca cenzorii, din teama de a nu greşi, să ardă întreaga bibliotecă. La Galaţi (decembrie '48), s-au pus pe foc absolut toate cărţile editate înainte de 23 august 44 (ordin C.C.M.); în regiunea Prahova, n-a rămas urmă din Xenopol. De N. Iorga, Sfaturi pe întuneric (1936) nu mai era nevoie. La foc! Aflu de la Constanţa Buzea (Creştetul gheţarului, Jurnal 1969-'71) că tipografia lui Iorga a fost distrusă de primul primar comunist din Văleni, fost văcar. A dezmembrat-o cu ranga şi a zvîrlit-o în apa Teleajenului. Cărturarul strînsese caractere de literă rare. De-a surda, caracterele erau inutile. Tipografia a devenit atelier de tîmplărie. Colecţia de icoane a fost şi ea spulberată. „Crimă din ură şi ignoranţă”, notează diarista.
În Monteoru, în verile copilăriei şi adolescenţei, vedeam în casele sătenilor „trofeele” obţinute prin devastarea conacului: un coup-papier lîngă blidul cu ouă încondeiate, o carte de versuri de 0,75 franci pe o oală cu lapte acru, un planiglob ilustrat la colţuri cu Venere sau o stampă cu satiri dansînd, în apropierea peretarului cu Sf. Gheorghe şi Sf. Treime. Chiar un postament pentru pian în formă de liră, aruncat lîngă coteţul găinilor. Şi-or fi răzbunat nevoile ţăranii aceia smintiţi de „democraţia populară” cu bustul lui Bossuet, cu vreun dicţionar latinesc ori cu una dintre acele meubles parlante intarsiate, rătăcită în casele cu lut pe jos? Or fi crescut mai repede ceapa şi fasolea sub ochii unei statuete de grădină Art Nouveau?
Cine cenzura în '44-'48? Mulţi. Se călcau unii pe alţii pe coadă să facă depistări şi propuneri de eliminare, supuşi însă Cenzurii Militare Sovietice şi Secţiunii politice a Comisiei Aliate de Control, unde URSS deţinea participare majoră. Decretul Lege nr. 364, din 2 mai '45, semnat de Regele Mihai, a dat cale liberă „iepurării”, cum ortografia „Scînteia”: „Comisia va întocmi liste cu toate publicaţiile periodice şi neperiodice apărute de la 1 ianuarie 1917 pînă la 23 august 1944, cuprinzînd idei legionare, fasciste, hitleriste, şoviniste, rasiste (...)”. La concurenţă, anulau titluri serviciul central al Cenzurii militare, serviciile de cenzură ale prefecturilor, secţiile de poliţie din subordinea Ministerului de Interne; altă „comisiune” funcţiona pe lîngă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, mai era secţiunea culturală a Ministerului  Propagandei, Ministerul Învăţămîntului şi Culturii, dar procesul era coordonat strîns de Serviciul Cenzurii Sovietice.
Adolf a învăţat multe de la Iosif şi Liliana Corobca o confirmă în Prefaţa sa excelent documentată – excelent scrisă: „Totuşi, cărţile din URSS s-au ars cu vreo zece ani înaintea celor din Germania fascistă”.
La început, '44-'48, titlurile cărţilor indexate apăreau în „Monitorul Oficial”, apoi operaţia s-a secretizat: funcţionarii primeau broşură după broşură, numerotate, cu titluri „fasciste şi profasciste, şovine şi naţionaliste”. Liste cu Dispoziţii  şi atîta tot (cf. Victor Frunză, Însemnări pe Cartea cărţilor interzise.
Revista „Orizont” nici n-a aşteptat Decretul regal. În primul ei număr, din 1 noiembrie '44, a şi alcătuit întîia listă de autori interzişi, spăimos intitulată Morţi la 23 August. Trebuiau des-fiinţaţi: Mircea Vulcănescu, Ion Petrovici, Alexandru Tzigara-Samurcaş, Motru, Noica, Gyr, Crainic, Vinea, Carianopol, Al.O. Teodoreanu, Alexandru Brătescu-Voineşti, N.I. Herescu, Romulus Dianu, Gregorian, Aron Cotruş, Radu Tudoran... Lista a fost completată, în nr. 3, 15 decembrie '44 cu Pamfil Şeicaru, D. Murăraşu, Vasile Militaru, Ionel Teodoreanu, Nicolae Roşu, Moş Nae Batzaria. „Boierii minţii” au fost condamnaţi, fără recurs, la moarte intelectuală, la închisoare sau la odiseea exilului.
Brătescu-Voineşti îi înjurase pe bolşevici. A enervat pentru eseul Originea neamului românesc şi a limbii române, din 1943, însă şi pentru elogiul mareşalului Antonescu. Constantin Virgil Gheorghiu plătea pentru cutremurătorul reportaj Ard Malurile Nistrului. Moş Nae căzuse în capcană, depunînd la procesul Anei Pauker contra „Anei noastre”, cum o alinta Silviu Brucan. Dar Radu Tudoran? Sancţionat pentru romanul Un port la Răsărit (1944), a cărui acţiune se petrece în Basarabia? Liliana Corobca, născută în satul Săseni din raionul Călăraşi, „Republica Moldova” (ghilimetez numele celui de-al doilea stat român) ştie, cred, că, în Basarabia ocupată, cine nu cunoştea limba rusă era declarat analfabet, fie el învăţător. Iar între Documentele editate se găseşte un Tablou cu cărţile ce trebuiau eliminate şi care nu figurau în broşura Publicaţii scoase din circulaţie pînă la 1 iunie '46: lîngă culegerea Poeţi basarabeni a lui Ion Pillat, revista lui Pan Halippa, „Viaţa Basarabiei”, Basarabia, privire istorică (1924) de Popa-Lisseanu, Basarabia noastră de Tache Baldovin, se afla şi Drumuri basarabene de Mihail Sadoveanu, deşi autorul ştia dincotro venea „lumina”. Ce-i drept, n-a fost ocolită nici Cui aparţine Transilvania de Ioan Lupaş.
Nici Societatea Scriitorilor, al cărei preşedinte ajunsese Victor Eftimiu, ca prigonit de Antonescu, nu s-a lăsat mai prejos la capitolul demascări. Tot iute, în toamna lui '44. „Răufăcătorii” (vocabula lui Oscar Lemnaru) nominalizaţi pentru excludere din rînduri: Eliade, Cioran, Noica, Gyr, Crainic, Ion Barbu. Şi Rebreanu a fost exclus din SSR, în acord cu „împuternicita Ministerului Propagandei”, Schwartz Ida, care ceruse retragerea din librăria Cartea Românească a romanelor Pădurea spînzuraţilor (tradus în franceză) şi Ion (tradus în germană), ceea ce se înfăptuise, v. Procesul verbal, Bucureşti, 11 mai '45. Iar editura Cartea Românească avea să dispară cu totul după 30 decembrie  '47, ca să se reînfiinţeze abia în '70. Îi luase locul Cartea Rusă, cu 7 milioane şi jumătate (cifră oficială) din opere Lenin/ Stalin.
În anii aceia, războiul scriitorului român contra scriitorului român a înscris file dintre cele mai urîte. Al. Piru toca mărunt la D. Murăraşu, Sextil Puşcariu, Crainic, Gyr, Ion Marin Sadoveanu, iar Blaga era etichetat obscurantist. „Vai de mămăliga lui!”, vorba lui Beniuc. Croh apăsa pe ideea că „gîndirea (lui Blaga, n. mea, Magda U.) e înfeudată spiritualismului şi iraţionalismului”. Îngerii lui Voiculescu trebuiau zburaţi din literatură. Epurată era, în '47, şi Filolocalia părintelui Dumitru Stăniloae. Pe Dan Botta, conducerea SSR îl viza ca pronazi. Nici „maimuţăriile” lui Gellu Naum nu dădeau bine: „NU MAI ADMITEM!”.
Cît despre citata revistă „Orizont”, în '47 a devenit „Revista literară”, condusă de Miron Radu Paraschivescu, factor principal în demolarea lui Arghezi; în ianuarie '48 s-a schimbat în „Flacăra”, editorialistul nr. 1 în slujba „criticii cu sentinţă” fiind N. Moraru.
Previziunea lui Arghezi, „Se va aşterne peste presă cimitirul”, începuse să se înfăptuiască: „Scînteia”, apărută în 19 septembrie '44 şi „Lupta de clasă” (nr. 1, august-septembrie '48) erau adevărate ghilotine. „Să tacă tot ce e burghez!”, versifica un proletarnic în numele literaturii sănătoase, nu decadente.
Nici dezvoltarea presei libere n-a aşteptat reforma din '48. La 26 noiembrie '44, aceeaşi Secţiune politică a Comisiunii Aliate de Control dădea directiva: „o cenzură preventivă a întregului (sublinierea ei, a Kamisiei) material ce urmează a fi prelucrat în ziarul «Curierul». Locurile materialelor cenzurate nu trebuiau lăsate goale, nici coloanele ilustrate cu ştiuta foarfecă. Cine să se fi opus Înaltului Comandament Sovietic? Diverse rapoarte arată cît de supuse erau publicaţiile din provincie ca „Vocea Buzăului”, „Chemarea Buzăului”, „Brazda”; mai puţin dat pe brazdă era „Clopotul” din Botoşani, încercînd să se sustragă cenzurii (v. raportul din '46), dar avea să se îndrepte. În 5 decembrie '44, locotenentul major A.M. Fridman, reprezentantul oficial al Armatei Sovietice pe lîngă tipografia „Curierul”, fostă „Cuvîntul”, veghea personal procesul de „defascizare”.
Toate, şi amuţirea presei libere, şi desfiinţarea editurilor particulare, şi confiscarea tipografiilor, însoţite de arestări, s-au făcut după model sovietic. La noi, ca vî sovetskom saiuze. Diferenţa? Liliana Corobca n-a găsit documente româneşti de reintrare în circuit a autorilor interzişi, deşi în URSS se întîmpla. Maudit pînă la sfîrşit a rămas, de pildă, Pavel Chihaia, căruia i s-a retras din librării, spre a fi topit, romanul Blocada, în '48. Şi-a luat lumea-n cap.
Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău. Era vremea cînd Al. Mirodan scria pe textele refuzate şi înapoiate autorilor: „Mai mult Stalin, mai mult URSS”.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

26 februarie 2014 Klaus Werner Iohannis, care se vrea premier sau preşedinte al României, are şi cetăţenie germană!

Editorial Porumbacu a scăpat porumbelul: Klaus Werner Iohannis, care se vrea premier sau preşedinte al României, are şi cetăţenie germană! Posted by on 26 februarie 2014 Partajare99 Constituţia României nu-i permite lui Iohannis Klaus Werner să ocupe funcţia de ministru, prim-ministru şi nici preşedinte al României, fiindcă are dublă cetăţenie!
  Lui Crin Antonescu i-a scăpat, în data de 23 februarie a.c., la emisiunea „După 20 de ani” a unei televiziuni private, o afirmaţie foarte gravă: „(…) câtă vreme şi Traian Băsescu vorbeşte despre faptul că, în condiţiile în care nu intrăm în Schengen din cauză că nu vrea Germania, prezenţa unui om, nu doar etnic german, ci şi cu cetăţenie germană, cum este Klaus Iohannis (…)” (http://www.romaniatv.net/crin-antonescu-arunca-in-aer-usl-mai-devreme-sau-mai-tarziu-klaus-iohannis-va-fi-premier-in-locul-lui-ponta_128519.html#ixzz2u8L8UnT0) Mai clar decât atât nu se poate: Klaus Werner Iohannis are cetăţenie germană! Păi, atunci cum…

Raluca Prelipceanu. Conferință- Migrațiune și mentalități – un sfert de veac de tranziție și bejenie

Conferința cu tema Migrațiune și mentalități – un sfert de veac de tranziție și bejenie susținută de doctor în științe economice Raluca Prelipceanu, a fost o surpriză totală pentru auditoriu. În primul rând deoarece Raluca Prelipceanu și-a luat masteratul și doctoratul la Sorbona cu o temă similară, în urma unei ample cercetări făcute direct pe teren, vreme de mai mulți ani, în mai multe țări europene, SUA și Canada, după care i s-a propus să lucreze la Banca Mondială sau ca înalt funcționar în domeniul economic la Bruxelles.
A refuzat, după ce s-a convins de duplicitatea și fariseismul acestor instituții și a revenit în România să ajute la reconstrucția economică a țării. Dezamăgirea a fost totală, întrucât, la nivelul ei de instrucție, nu s-a găsit un post în care să fie angajată ca să-și poată dovedi utilitatea și să-și câștige cinstit și demn o pâine. Așa se face că a intrat în monahism, la o mănăstire din apropierea orașului Câmpeni, pentru a putea să-și continue cercetările econo…

Biblioteca Digitala a Bucurestilor Colecţii > PUBLICAŢII PERIODICE