De ce am nasul stramb
de
Remus Constantin Raclău
Eram elev la ”Liceul de Aeronautică” din
Bacău, actualul ”Henry Coandă”. Liceul se găsea (şi încă se mai găseşte) în
zona industrială din sudul Bacăului, în imediata vecinătate a Aeroportului şi a
Uzinei de Avioane - mândria oraşului:
Uzina a început să funcţioneze din
anul 1953, ca întreprindere de reparaţii pentru faimoasele avioane militare de
vânătoare MIG – 15 (Mikoyan – Gurevich):
, la care s-au adăugat
mai apoi MIG -17:
şi faimosul MIG - 21:
pentru ca la momentul
când eu am devenit elevul liceului pe care îl patrona, uzina să fie capabilă de
a repune în aer orice tip de avion de luptă sau aeronavă civilă.
Mai mult decât atât, în timp, prin
experienţa, seriozitatea şi dăruirea inginerilor, tehnicienilor şi a
muncitorilor din această uzină, s-a reuşit obţinerea unor importante contracte
de construcţie integrală a unor aeronave, dintre care de cel mai mare succes
s-a bucurat avionul Yakovlev: Yak – 52, un excelent avion multirol, pentru -
şcoală, antrenament şi acrobaţie aeriană - de concepţie, tot sovietică:
Acum ... , vă daţi seama că nu puteam să nu
fim mândri cu toţii de faptul că eram elevii unui liceu de prestigiu, ce
pregătea specialişti de primă mână pentru o industrie dinamică şi captivantă,
reprezentând vârful de lancie al tehnologiei aeronautice.
Eram mândri mai ales de faptul că în
perioadele de practică şcolară, aveam acces în incinta Uzinei şi lucram efectiv
alături de muncitorii de înaltă calificare de acolo, oameni de o înaltă ţinută
morală, conştiinciozitate, respensabilitate şi seriozitate. În fapt, nu oricine
ajungea să lucreze în această unitate economică de prim rang, selecţia la
angajare fiind extrem de dură din toate punctele de vedere - pilele
cunoştinţele şi relaţiile fiind valabile doar până la poarta întreprinderii,
întrucât nimeni nu-şi asuma respensabilitatea de a lăsa să intre în uzină un
pilos slab sau insuficient pregătit, a cărui activitate nepotrivită ar fi putut
pune în pericol munca întregului colectiv de oameni.
Industria aeronautică este, cred,
ramura din industrie în care devine cel mai evident, faptul că omul, oricât ar
fi el de bine pregătit ca specialist şi de valoros ca om, este util echipei din
care face parte, doar dacă reuşeşte să se integreze în ansamblul acesteia
făcând bine şi precis, exact (şi doar) atât cât îi revine conform proiectului
defalcat pe echipe de lucru şi pe faze de operaţiuni. Aeronava zboară doar dacă
fiecare lucrător care a contribuit la construirea ei şi-a făcut exact acea
felie de treabă care i-a fost atribuită ca fiind de responsabilitatea lui, şi
nimic mai mult, nimic mai puţin. Iniţiativele individuale, inovaţiile,
artificiile şi improvizaţiile nu numai că nu sunt tolerate, ci sunt complet
interzise, întrucât până şi cea mai fină zgârietură poate deveni în condiţiile
solicitante ale zborului un început de fisură, iar un şurub insuficient strâns,
ori un nit bătut în mod neglijent, se poate smulge şi poate costa pierderea de
vieţi omeneşti încă de la primul zbor...
Orice om care munceşte, poate greşi şi s-a
înţeles foarte bine şi aici faptul că „a greşi este omeneşte”, dar în acelaşi
timp s-a înţeles de către toată lumea şi necesitatea asumării greşelii şi mai
ales a raportării ei neîntârziate, spre eliminarea din ansamblul aeronavei, şi
remedierea imediată a acesteia. Repet: în aeronautică, nu există lucruri
neînsemnate, plecând de la faza de concepţie, şi trecând prin cele de
proiectare, aprovizionare cu materii prime ireproşabile calitativ, prelucrare,
execuţie, montaj, ansamblare, control final şi probe, până la zborurile de
omologare. Fiecare fază de lucru este esenţială, pentru funcţionalitatea,
performanţele şi calitatea produsului final - avionul!
V-am povestit toate astea, pentru a vă
face să înţelegeţi cam care era nivelul de seriozitate şi responsabilitate în
ambientul şcolii în care mă aflam. Şi pentru ca toate aceste cerinţe interne,
de ordine şi disciplină, să capete şi o formă externă cât mai adecvată, Liceul
de Aeronautică, deşi era o instituţie civilă de învăţământ, patronată de Uzina
de Avioane din Bacău, era singura şcoală din judeţ unde uniforma, asemenea
celor de la şcolile cu profil militar, era obligatorie: ţinută bleomarin, cu
nasturi metalici aurii, cu revere largi, cu buzunare externe - laterale şi la
piept, cu clăpiţe închise cu aceeaşi nasturi aurii (doar că ceva mai mici),
nasturi prezenţi şi în partea de jos a mânecii, cu insigna liceului aeronautic
în piept, ceva cam în genul ăsta:
dar fără epoleţi la
veston şi fără vipuşca de la pantaloni, iar pe cap, în loc de bască, noi
băieţii aveam şapcă, cu emblema de tip „cuc”, iar fetele purtau tocă, de
asemenea prevăzută cu „cuc”...
Totuşi, nimic din toate aceste rigidităţi
de sistem nu ne împiedica să ne trăim vârsta tinereţii, aşa cum ne simţeam noi
la vremea aceea: plini de entuziasm, de energie şi de veselie, mai mereu puşi
pe glume, pe şotii şi gata oricând de orişice năzbâtie, fără însă a pierde din
vedere limita aceea dincolo de care ne expuneam, periculos de mult,
exmatriculării...
Pentru un adolescent de liceu eram destul
de bine clădit fizic şi în plus datorită faptului că eram printre cei patru din
clasă (şi printre cei nu mai mulţi de şapte – opt colegi din liceu) care făceam
karate, eram destul de respectat – în sensul că, de regulă, băieţii cam evitau
să ne provoace sau să facă glume proaste pe socoteala noastră...
... Aţi prins
exprimarea, da? Am folosit expresia „De regulă” şi cuvântul „cam”, ceea ce ne
deschide ferestruica către acele mici excepţii care ne dau sarea şi piperul
vieţii (şi câteodată chiar şi câte-un ardei iute pe de-a-ntregul, bine şi
precis înfipt tocmai acolo unde nimeni nu şi l-ar dori)!
Noi, fiind o clasă de aeronautică, eram o
clasă alcătuită (din păcate) doar din băieţi. Aveam şi fete în liceu, dar numai
la profilurile de electronică, electrotehnică şi mecanică, iar pentru
noi, aeronauţii, era o adevărată plăcere să le întâlnim în cadrul grupelor care
se formau cu ocazia orelor de limbi străine, când datorită faptului că într-o
clasă erau elevi care studiaseră în trecut diverse îmbinări de limbi străine la
şcolile lor de provenienţă, răspândite în tot judeţul şi uneori chiar din
judeţele învecinate - germană şi franceză; rusă şi franceză; rusa şi germana;
engleza şi franceza; engleză şi germană – conducerea liceului s-a văzut nevoită
să recurgă la grupe de studiu mixte din mai multe clase, în funcţie de binomul
de limbi străine de studiat de fiecare elev în parte.
E bine ştiut că în fiecare clasă din orice
şcoală de oriunde, există câte unul, doi elevi cu „caracter de berbecuţi” (sau,
mă rog - „de cocoşei” - dacă vă place mai mult acest termen) care ţin cu
tot dinadinsul să-şi demonstreze „superioritatea” fizică în faţa tuturor şi
care simt o nevoie atât de acută de recunoaştere a statutului lor de „şef de
trib” încât sunt dispuşi oricând şi în orice condiţii, să şi-l impună în faţa
oricui, atât printr-un soi de teroare psihică cât şi prin agresiune fizică
propriu-zisă.
În clasa la noi, aveam un coleg „căminist”,
din Moineşti, care se numea Florin C. (numele complet n-am sa-l dau, in
speranta ca dupa atatia ani s-a facut baiat de treaba; nu de alta dar
n-as vrea sa le dau aripi copiilor lui sa-l infrunte fatis - cand o
incerca sa-i puna la punct - cu replica: "Si tu erai la fel de rau ca
noi"!) ).
Căminiştii – erau acei elevi cu domiciliul în afara localităţii în care era amplasat liceul, la distanţe ce nu făceau convenabilă naveta zilnică şi care erau constrânşi din această pricină să locuiască pe toată durata trimestrelor şcolare la căminul-internat al liceului.
Căminiştii – erau acei elevi cu domiciliul în afara localităţii în care era amplasat liceul, la distanţe ce nu făceau convenabilă naveta zilnică şi care erau constrânşi din această pricină să locuiască pe toată durata trimestrelor şcolare la căminul-internat al liceului.
Florin era un băiat prezentabil,
frumuşel chiar, bine făcut, dar ... prost crescut! Taică-su era şofer pe TIR -
cistenă de combustibil ... Ironia sorţii, a făcut ca, după ani şi ani, să ajung
eu însumi să practic această meserie (chiar dacă nu pe cisternă!), onorabilă
dealtfel, dar plină de privaţiuni şi sacrificii. Şi cum pe vremea aceea benzina
şi motorina erau la cotă şi se vindeau pe cartele, (deşi maşinile pe motorină
erau foarte rare şi de regulă aparţineau întreprinderilor de stat) vă daţi
seama că şoferii pe cisternele de combustibili erau nişte adevăraţi nababi:
mulgeau sistematic cisternele la fiecare cursă, măsluind sigiliile şi dând vina
pe coeficienţii de dilatare, sau dracu’ mai ştie ce şi cum făceau...
Cert este că fiecare dintre ei avea o
adevărată echipă de vânzare la negru a benzinei, pentru că mai tot omul îşi
dorea să depăşească cota lunară de consum (circa 30 de litri) alocată
nelipsitei şi invariabilei „Dacii” – maşina tuturor românilor. Şefii ştiau şi
ei cu toţii dar tăceau şi ocultau aceasta contrabandă de pe urma căruia
beneficiau şi ei din plin, căci dacă şoferul de pe cisternă era ... „prost” şi
nu fura spre a le aduce „cota”, era repede eliminat din schema de personal şi
transferat pe basculantă, „să-nghită praf prin balastiere, până s-o deştepta
şi-o învăţa să fure după cum cer necesităţile, în funcţie de potenţialul
camionului!...”
Cât despre Florinel „al nostru”, cum
taică-su nu prea stătea pe acasă (că după cum v-am explicat mai sus – „avea treabă!”
...), şi nici pe la şcoală nu prea dădea (în patru ani, l-am văzut de maxim
trei ori), maică-sa se vede treaba că l-a alintat peste măsură şi că-i intra în
voie oricând, oricât şi cu orice (că doar îşi permiteau), fără a-i pune nici un
fel de condiţii. Şi cred că vă daţi seama că un astfel de comportament
idolatrizant din partea unui mămici care-şi răsfăţa fecioraşul într-un asemenea
hal, nu putea avea decât urmarea că lui Florinel „al nostru” îi intrase în cap
că el e cel mai mare, cel mai tare, cel mai frumos şi cel mai deştept dintre
toate vieţuitoarele de pe pământ... Îşi luase nasul la purtare şi ajunsese să
creadă că i se cuvine orice şi oricând din partea oricui, şi în consecinţă, ori
de câte ori voia, sau îi trecea prin cap câte ceva, oricât ar fi fost de
năstruşnic, sau de neobişnuit, nu accepta nici în ruptul capului faptul că
cineva l-ar fi putut refuza, fără să-i pese câtuşi de puţin de sentimentele sau
de interesele celui pe care i se pusese pata...
În felul ăsta se impusese printre elevii
căminişti şi i se dusese faima de “tartorul căminului”...
Bineînţeles că din punct de vedere
instituţional, în cămin cuvântul decisiv aparţinea unui pedagog. Pedagogul, om
în toată firea, cu experienţă şi autoritate, a pus la început piciorul în prag,
reuşind pe moment să mai tempereze cumva elanul tânărului cocoşel. Dar se vede
treaba că berbecuţul s-a plâns mămiţicii sale că e oropsit şi aceasta s-a
prezentat cu toată autoritatea sa de soţie de şofer de TIR, la cine-a trebuit,
care a ascultat-o cu toată solicitudinea de care poate da dovadă cineva cu
rezervorul şi buzunarele goale, cu urmarea că tovarăşului pedagog, i s-a
„recomandat” să fie mai cu băgare de seamă şi mai atent la doleanţele persoanelor
cu potenţial din cămin. Iar cum acestuia i se cam acrise să tot primească
plângeri de pe urma tuturor conflictelor iscate de Făt- Frumosul Florin în
lupta lui pentru supremaţie, a decis să rezolve definitiv problema, punând-ul
şef peste căminişti, şi dându-i drept sarcină principală menţinerea ordinii şi
a disciplinei în cămin. Exact ca-n povestea cu „lupul paznic la oi”, cu
precizarea că domnul pedagog îşi luase măsuri pe prevenţie, informând „oile” că
trebuiau să se supună necondiţionat „lupului”!...
În felul ăsta, tov. pedagog îşi
asigurase liniştea atât de sus în jos (din partea superiorilor care nu mai
aveau reclamaţii de la mămicuţa cu lichidităţi) cât şi de jos în sus, de unde
nimeni nu mai protesta, întrucât bieţii băieţi din cămin înţeleseseră că ar fi
un gest inutil şi chiar contra-productiv, de vreme ce loaza, avansată-n
funcţie, obţinea acum tot ceea ce-şi dorea, în mod oficial, în virtutea
funcţiei, fără să mai fie nevoit să apeleze la folosirea forţei (decât aşa ...,
din când în când, demonstrativ şi în văzul tuturor, ca să nu uite lumea, că e
„pilos” şi că el e „boss-ul” în cămin!).
În rest, pentru chestiunile curente, cine
nu-l asculta, venea acum sancţionat şi pedepsit direct de pedagog...
Succesul din cămin se datora, pe lângă
cele expuse mai sus, şi faptului că elevii căminişti erau în marea lor
majoritate băieţi de la ţară - fii de ţărani, oameni simpli şi modeşti,
predispuşi prin cultură şi tradiţie - la bună cuviinţă şi respect, iar prin
educaţie - la cuminţenie şi ascultare. Ţăranului muncitor îi lipseşte în
general acel tip de obrăznicie şi tupeu, care l-ar putea purta la contestarea
autorităţii. Ţăranii sunt acel gen de oameni cu un profund simţ al realităţii,
pe care instinctul de conservare i-a învăţat de-a lungul veacurilor că uneori e
mai sănătos şi mai cu folos să-i dea „Cezarului ce-i al Cezarului”. Asta, pe
deoparte, pentru că, pe de altă parte, acei oameni cu sufletul curat, îi
priveau cu un soi de veneraţie pe cei de la oraş, care, pentru simplul fapt că
nu erau nevoiţi să-şi câştige existenţa cu sapa - în bătaia vântului, a
soarelui şi-a ploii - erau bănuiţi c-ar fi fericiţii posesori ai unor
abilităţi, capacităţi şi cunoştinţe superioare, la care ei, ţăranii, puteau
doar spera ca măcar copiii lor să le poată atinge...
Şi cum îi mersese treaba în cămin, încerca
acum să facă aceeaşi manevră şi în şcoală, în liceul propriu-zis, cu noi. Numai
că aici era vorba de alt mediu şi de alt material „didactic”..., ceva mai greu
de „convertit” la supunere şi ţinutul gurii.
În clasele şi pe holurile liceului, eram
noi, orăşenii, băcăuani get-beget, care „jucam acasă”, pe teren propriu, şi nu
„în deplasare” precum „amărâţii” de căminişti. Noi ne întorceam zilnic, în
fiecare după-amiază, acasă, unde ne încărcam cu doza de siguranţă şi putere pe
care ţi-o dă sprijinul moral al familiei. Şi odată întorşi a doua zi la şcoală
astfel încărcaţi, nu mai eram dispuşi să cedăm nici un milimetru din ceea ce
reţineam noi a fi „drepturile noastre” de băştinaşi în faţa veneticilor.
Florinel a încercat el, fel de fel de
trucuri de intimidare: a apelat la influenţa pedagogului din cămin, care s-a
dovedit însă a nu avea absolut nici un fel de autoritate în faţa noastră,
pentru simplul fapt că nu facem parte dintre căminişti. Apoi a încercat să-şi
facă gaşcă, prin convertirea „supuşilor” lui din cămin în „tovarăşi de arme”.
N-a mers nici asta: n-a funcţionat şmecheria cu simularea poziţiei de coleg
neajutorat ziua în şcoală, în paralel cu realitatea comportamentului său de
tiran despotic, după-amiaza, seara, şi uneori chiar noaptea, în cămin!
În cele din urmă, s-a plâns din nou
mamiţicii, care s-a activat din nou cu promptitudine, dar aici n-a mai mers: în
liceu a dat peste un alt soi de pedagogi, la un cu totul alt nivel, prea înalt
chiar şi pentru o nevastă de şofer de TIR. Nimeni dintre cadrele didactice şi
autorităţile liceului n-a fost dispus să-şi rişte poziţia pentru micul prinţ
din cămin, mai ales că isprăvile acestuia ajunseseră la urechile tuturor. Unde
mai pui că printre noi, aveam şi colegi cu părinţi aflaţi pe funcţii sau
poziţii cu o anumită „greutate” în oraş, pe care nimeni nu se-ncumeta să-i
supere!
În cele din urmă, nu numai că a fost pus
cu botul pe labe în şcoală, dar a trebuit să-şi înmoaie şi să-şi modereze
substanţial comportamentul chiar şi în cămin, sub ameninţarea pierderii
funcţiei, atât pentru el cât şi pentru „tov. pedagog”...
Dar cui îi curge prin
vene sânge de drac, nu poate să nu se comporte drăceşte ...
Văzându-ne pe noi „cei patru karateka” cum
ne hârjoneam între noi prin pauze, văzând cât eram de iuţi, de agili şi de
mobili, văzând cu câtă uşurinţă şi viteză ridicam picioarele până deasupra capetelor,
cu câtă forţă şi eleganţă plecam prin deplasări zvâcnite din picioare, cu
mişcări fulgerătoare de pumni la faţă, şi cu câtă precizie ne opream năpraznicile
lovituri la doar câţiva milimetri de ţintă, pe Florin cel pofticios l-a luat cu
călduri şi c-o dorinţă nebună de a deveni şi el măcar … cam ca Chuck Norris,
pentru că pentru Bruce Lee, era cam prea corpolent. Vă daţi seama ce-ar fi
ieşit în cămin?...
Aşa că, într-o bună zi ne-am trezit cu el
la uşa sălii de sport de la „Generală 15” (şcoală care nici nu era prea departe
de Liceu şi de cămin), scheunând pe lângă noi, ca un pisoiaş neajutorat, să-i
punem „o vorbă bună” pe lângă sensei (profesor – în limbă japoneză) să-l
primească şi pe el la sală, c-ar vrea şi el să-nveţe „să se apere”!... Dar cum
prea bine-l cunoşteam, şi cum prea bine-i ştiam şi năravurile şi apucăturile,
i-am urat succes şi l-am lăsat scâncind la uşă, fără să ne mai obosim a-l
întreba cum de are tupeul să o facă pe-a mironosiţa cu noi!... Ar fi fost
oricum o întrebare inutilă şi ale cărei temeiuri nici nu cred că le-ar fi
priceput...
Numai că ceea ce n-am făcut noi, a făcut maestrul
nostru. Inginer proiectant în Uzina de Avioane, instructorul şi mentorul multor
generaţii de practicanţi de arte marţiale, ramura – „karate tradiţional”,
sensei Doru Botez era (şi încă mai este) un adevărat maestru şi-un om adevărat:
nu primea niciodată pe nimeni la sală, fără a-l supune unui riguros interviu,
privind motivaţiile (şi cine voia doar să înveţe să se bată, era trimis, sec,
la plimbare), situaţia la învăţătură (ca să vadă dacă-şi putea permite să vină
la sală fără să-şi pericliteze situaţia şcolară), modul de comportament în
şcoală şi în societate (pentru că nu tolera golanii şi şmecherii), şi mai ales
fără a verifica cele auzite la interviu, direct de la surse. Şi pentru cine trecea
de toate astea, urma întâlnirea cu părinţii (cu ambii părinţi), care urmau să
semneze un angajament prin care îşi asumau responsabilitea de a-şi urmări fiul
(sau fiica) atât în şcoală cât mai ales în afara ei, de a le cunoaşte şi
verifica permanent anturajul, astfel încât tehnicile învăţate şi deprinse la
sală să rămână la un nivel pur sportiv, cu interdicţia fermă de a fi folosite
în afara sălii, în societate, împotriva altor persoane.
Ghinionul lui Florin, care a trebuit astfel
să se resemneze cu ce ştia şi cât putea, şi să-şi limiteze, drept consecinţă,
aria de manifestare a tendinţelor sale dominante doar la contururile căminului
de elevi!...
Într-o zi, de prin iarna clasei a douăsprezecea
(de prin 1983 - 84), într-una din pauze, stăteam în capătul holului, rezemat de
calorifer, cu spatele la fereastra care dădea spre oraş. La un moment dat vine
lângă mine „Făt- Frumos Florin cel Tare din Cămin” şi se aşeză şi el tăcut în
dreapta mea, rezemându-şi spatele de calorifer. M-am uitat la el şi l-am văzut
fixându-şi privirea în gol de-a lungul coridorului semi-intunecat, cu clase de
o parte şi de alta. Părea liniştit şi cufundat în gândurile sale, aşa că ...
mi-am văzut şi eu mai departe de-ale mele.
Nu ştiu cât să fi stat aşa, rezemaţi
amândoi de caloriferul cald, la un pas unul lângă celălalt... să fi fost vreo
două-trei minute, când, aşa din senin, am văzut o umbră fulgerătoare că-mi
acoperă ochiul drept şi-am simţit brusc cum îmi zboară capul înspre stânga...
Simultan o durere cumplită cu sursa în osul nasului mi-a cuprins vuind tot
capul, un zdruncin de recul m-a străbătut din cap, până-n picioare, iar ochii
mi s-au inundat instantaneu de lacrimi ...
N-am căzut... Anii de antrenamente şi-au
spus cuvântul! Deşi bine ameţit, automatismele din subconştient mi-au mişcat
toate segmentele corpului spre compensarea efectelor create de impulsul violent
al loviturii şi menţinerea echilibrului: am făcut instinctiv o jumătate de pas
cu piciorul drept înspre stânga, răsucindu-mi corpul în aceeaşi direcţie şi
întorcându-mă cu spatele semi-ghemuit la agresor, cu mâinile şi coatele
ridicate protectiv de o parte şi de alta a capului, pentru a evita o altă
lovitură la faţă şi a-mi da un scurt răgaz pentru a mă reculege şi evalua
situaţia. Nu mi-a trebuit mai mult de o fracţiune de secundă, după care am
continuat - mecanic, ca la antrenamente - pirueta de eschivă a corpului,
stabilizându-mă bine pe picioare pregătit pentru orice, şi luându-mi o distanţă
convenabilă atât faţă de calorifer cât şi faţă de Florin, pentru că nu mai
aveam nici un dubiu că de acolo mi se trăgeau toate...
Ajunsesem faţă în faţă cu el şi tocmai
când mă pregăteam să-i teleportez un picior frontal direct în piept, ca să nu-i
stric freza şi să risc să ajung la cancelarie, numai ce îl văd că ridică
mâinile a pace, cu palmele orientate spre mine, făcând un pas rapid în spate şi
strigându-mi „disperat” şi „dezorientat”, cuvinte în cascadă:
-
Auleeeu!... Iartă-mă Remus!... Iartă-mă că n-am vrut! Te rog eu,
mult: scuză-mă, iartă-mă! Sunt un prost! Un tâmpit! Am vrut să fac şi eu cum făceaţi
voi când vă jucaţi unu’ cu altu’ şi vă dădeaţi pumni şi picioare, şi nu
v-atingeaţi... Am vrut numai să-ţi arăt că pot şi eu... Iartă-mă! Te rog! Nu
mai încerc în viaţa mea!... Am crezut că pot , că m-am antrenat cu băieţii în
cămin, şi cu ei îmi ieşea! Da cu tine, am avut emoţii... Iartă-mă! Hai, te rog
eu, nu te supăra pe mine! Sunt un tâmpit!... Uite... Dau o pizza, la „Macu’
Roşu” în centru, da’ numa’ nu te supăra pe mine ... şi a făcut un pas spre
mine, cu braţele desfăcute a îmbrăţişare...
Am rămas „mască”! Nu-mi venea să-mi cred
ochilor şi urechilor ... La orice mă aşteptam, după ce m-a trăsnit, cretinu’,
dar numai la asta nu!... Na, Remus, mai bate-l acu’!... Cum dracu’ să-l baţi pe
unu’ care mai are-oleacă şi se pune în genunchi în faţa ta, implorând iertare?
Mi-am scuturat uşor capul, care încă îmi mai vuia, şi-am replicat:
-
Bă, eşti prost?... Stai, dracu’pe loc, că te trăsnesc!... Te-ai
săturat de viaţă, sau ce dracu’ ai? Cum dai, bă, aşa ca nemernicu’, pumni la
moacă „pe ne-vè”? (pentru cei născuţi ieri, „ne-vè” înseamnă: pe nevăzute, în mod laş şi
pervers!) Te ştiam ticălos, da’ nu credeam că poţi fi aşa de jegos! Ai noroc,
că nu mi-a dat borşu’!... Dai ca o muiere!... Nu-ş’ cum dracu’ le e frică
ăstora din cămin de tine! ’Te-n morţii mă-tii de pervers, ce eşti!... şi-am dat să mă-ntorc şi să plec...
Da’ Florin, nu şi nu… O ţinea morţiş că vrea să-l
iert:
-
Da, Remus, ai dreptate! Zi-mi cum vrei,
că merit! Sunt prost, tâmpit, ticălos, jegos - cum vrei tu, da’ numa’ te rog să
mă ierţi, că eu vreau să rămânem prieteni!...
-
Ce prieteni, bă, eşti prost? Când am
fost noi doi prieteni? Suntem colegi şi cu asta, basta! Mulţumeşte-te cu asta,
că pentru unu’ ca tine, şi asta-i prea mult, şi zi mersi că nu-ţi dau dinţii
jos!...
-
Hai, băăă! Ce te superi aşa? Am vrut şi
eu să fac o glumă, şi nu mi-a ieşit… Îs prost, asta e!...
-
Florine!... Nu-ntinde coarda, că nu mai răspund
de mine! Las-o dracu’-aşa cum a căzut şi ţine-te departe de mine, că-ţi jur că
data viitoare se lasă cu spitalizare… şi-am plecat.
Am ajuns
acasă cu nasul cât cartoafa, în ciuda compreselor cu zăpadă pe batistă. A făcut
miştò frate-miu de mine (care făcea şi el karate la club cu mine, şi chiar ştia
ce spunea…), vreo două săptămâni în şir… Mi-a zis că m-a prostit Florin, pentru
că-s prea uşor impresionabil, şi-a zis că el nu-l ierta nici dacă i se-ntindea
pe jos în faţa lui, darămi-te dacă numai promitea că o să se facă băiat de
treabă…
Şi din
păcate, deşi nu-mi place să recunosc, a avut dreptate… La vreo lună de zile de
la “eveniment”, după ce-mi trecuseră şi umflătura de la nas şi durerile de cap,
m-a abordat un “căminist”, dintr-o altă clasă, cu un an mai mic, şi care mă
simpatiza:
-
Salut, Remus! Ce-ţi mai face “bornăul”?...
-
Mersi de întrebare! Bine, de-acum,
aproape normal … Mai scârţâie şi mai pârâie, când încerc să-l mişc într-o parte
şi-n alta, dar nu mă mai doare! Numai c-am observat că-i cam dus oleacă spre stânga…
şi-am completat zâmbind: s-a cam curbat după pumn!...
-
Nasol! Măcar te-a dus la pizza?
-
Nu, mersi, că n-am nevoie de pizza lui!
-
Înseamnă că trebuie să ne mai dea ceva
‘napoi…
-
Nu-nţeleg… Cum adică, să vă mai dea ceva
înapoi?
-
Rest de la pariu!
-
Ce pariu?
-
A!... Da’ nu ştiai?
-
Ce?
-
De pariu!...
-
Nu. Ce pariu?
-
Aaaa! Atunci, nimic!... Că nu vreau să
se afle c-ai aflat de la mine!
-
Să aflu, ce? Prietene!... Dacă zici
că-mi eşti prieten, spune! Că dacă tot te-a mâncat limba, acu’ tre’ să spui
tot! Spune: ce pariu aţi făcut şi ce rest vrei?
Mai
tânărul meu coleg, a oftat profund, s-a scărpinat încurcat în vârful capului şi
mi-a zis:
-
Ok, Remus, uite, îţi spun! Da’ fii
atent! Nu ştii de la mine!
Ca
să mai detensionez situaţia, i-am răspuns în glumă:
-
Păi, deocamdată, chiar că nu ştiu nimic
de la tine! şi i-am făcut cu ochiul…
-
Ha, ha, ha!... Eşti simpatic! Şi de asta
îţi spun: “Acu’ vreo patru-cinci săptămâni, într-o seară, eram mai mulţi în
sala de meditaţii din cămin, la o berică şi la un joc de cărţi… Şi ştii cum e
când n-ai ce face: trăncăneşti despre toţi şi despre tot. La un moment dat, a
venit vorba despre voi, karatiştii de la “doişpe C”: că sunteţi buni, că vă
mişcaţi bine, că nu vă stă nimeni în faţă, că n-are niciunul tupeu să se pună
cu voi … înţelegi, căcaturi din astea… La care Florin ne-a lăsat muţi pe toţi
când ne-a zis: “Băi, cât îmi daţi dacă-i sparg nasu’ lu’ Raclău şi dacă după
aia merg cu el la pizza?”
-
Poooftiiiim?...
-
Coorect!... Exact aşa am zis şi noi:
“Pooftiim?... Cum adică să-i spargi nasul lui Raclău, că dacă te simte că vrei
să dai în el, şi ridici mâna… nu mai apuci s-o coborî, decât în ghips, şi numai
pân’ la piept, spânzurată de eşarfă”!... La care el ne-a spus: “Ia mai lăsaţi,
băi, vorbăria! Treaba mea cum o să fac! Cât îmi daţi dacă-i umflu nasu’ lu’
Raclău? Mă iau de el, că-i cel mai bine făcut dintre toţi cei patru, ca să vă
arăt că-s cel mai şmecher şi din liceu, nu numai din cămin!” Şi-am pus pariu
fiecare dintre toţi cei care eram atunci de faţă, pe câte zece lei. Eram
paisprezece, şi-am mai chemat pe unu din cameră, c-a zis Florin să fie cifra
rotundă. Deci, s-a pariat pe 150 de lei, plus o şampanie de la Bucium, şi o
muzicuţă de gură - asta dacă te şi duce într-adevăr după aia la pizza. Noi
şampania şi muzicuţa i le-am dat deja, că el ne-a zis că te-a dus cu preşu’
şi-ai ieşit cu el la “Macu’ Roşu”, şi că aţi şi rămas prieteni! Da’ acu’ dacă
zici că ne-a minţit, trebuie să ne dea înapoi banii pe şampanie şi pe muzicuţă…
-
A-ha!
Deci aşa! Atunci, hai să lămurim
câteva chestii: 1. Cu el n-am rămas prieten, pentru simplul motiv că nu
poţi să
rămâi prieten cu cineva cu care n-ai fost prieten niciodată!; 2. Dacă
ştiam de
pariu, nu mai picam de fraier, aşa cum am picat acum, şi cred că
altcineva ar
fi stat două săptămâni cu nasul umflat, şi-ar fi rămas definitiv cu
nasul
strâmb, nu eu!; 3. Halal prieten îmi eşti, şi frumoasă simpatie îmi mai
porţi,
dacă zici că ai aflat de dinainte că cineva are de gând să-mi spargă
nasul pe
pariu şi tu nu mai anunţat. Să-ţi fie ruşine! Şi să vă fie ruşine la
toţi! Eu
cu spurcăciunea asta n-am avut nici un fel relaţie în afară de cea
normală de
coleg, şi cu atât mai multe motive am de acum înainte ca treburile să
rămână
tot aşa… 4. Cand ai ales să-l asculţi pe Florin şi să nu-mi spui nimic,
ai ales
între prietenia ta cu mine sau cu el. Tu l-ai ales pe el! Să vă fie de
bine împreună, la amândoi, că cred că vă meritaţi unul pe celălalt ...
Şi 5.
Cu dom’ şef-de-cămin-Florin, dacă nu-mi plăteşte strâmbătura nasului,
i-l
strâmb şi eu pe-al lui… Fără pariu, şi direct pe faţă, fără “ne-vè-u-ri”!...
Hai,
ciau si la revedere!
