Admitem că sunt imprescriptibele crimele contra umaității. Comunismul, din 1917 până la destrămarea Gulagului Uniunii Sovietice, nazismul, între 1933 și 1945, au fost regimuri politice care au organizat sau tolerat crime împotriva umanității. Dar aceste două regimuri de stat nu sunt singurele responsabile de astfel de crime. Colonizarea, comerțul cu sclavi, cucerirea de către colonii americani albi a Far Westului, cu distrugerea populației autohtone, au toate trăsăturile unor crime contra umanității.
Dacă crimele contra umanității făptuite de indivizi, grupuri sociale sau etnice, regimuri politice sunt și rămân încă imprescriptibile, nu aceeași este situația despăgubirilor promise sau datorate victimelor, eventual descendenților direcți ai acestora.. În acest domeniu suntem martorii unui abuz continuat. Se transferă obligația plății despăgubirilor unor generații succesive. Această practică, impusă, susținută sau tolerată de guvernele unor state devine intolerabilă.
Responsabilitatea, în loc să fie determinată de fapte și decizii de justiție, este menținută difuză, pentru a impune și generaliza complexe de vinovăție, contrar oricărui principiu juridic stabil. Responsabilitate devine ilimitată și vinovăția unor guverne, din trecutul tot mai îndepărtat, se revarsă asupra unei populații întregi, care nu poate fi incriminată în nici un caz, fără vreo o bază echitabilă juridic și moral. În acest domeniu transferul de responsabilitate trebuie să înceteze. Fiindcă, de fapt, este o procedură de spoliere, legalizată forțat, prin șantaj și abuz de putere.
Dan Culcer a publicat un articol în ziarul Cotidianul privind paradoxul existenței unor așa zise ghetouri deschise, echivalând cu teritoriul integral a 12 localități urbane din România în perioada dintre 1940 și 1945, adică în timpul celui de la Doilea Război Mondial. Această declarație a statului Germania este difuzată de cabinete de avocatură din România, în direcția populației evreiești care ar fi locuit în acele localități, în perioada indicată, și ar fi suferit sub efectul indirect al politicii naziste.
Un stat, Germania, își asumă responsabilități și oferă despăgubiri financiare unor cetățeni evrei din România, care ar fi suferit, în vreme ce alți cetățeni din aceleași localități și din aceeași perioadă nu sunt îndrituiți la nicio despăgubire din partea Germaniei.
Două probleme apar aici. România nu a fost un stat ocupat de Germania atunci, deci era un stat suveran iar Germania nu are motive să-și asume un rol în viața din timpul războiului a unor cetățeni ai României, indiferent de etnie. Iar dacă se adresează doar etniei evreilor, operează o gravă discriminare, fiindcă toți cetățenii acelor localități, unde nu erau lagăre de exterminare sau de muncă forțată, au suferit în mod egal efectele vicistitudinilor războiului. Munca obștească era o obligație transetnică.
Să analizăm opinia și argumentele lui Culcer din Cotidianul.
Opinia lui Dan Culcer din ziarul Cotidianul despre ghetourile deschise și implicarea Germaniei în acordarea de despăgubiri financiare doar cetățenilor evrei din anumite localități din România între 1940 și 1945 ridică o serie de întrebări și observații importante legate de responsabilitatea istorică, solidaritatea între cetățeni și eventualele discriminări aplicate pe criterii etnice.
Să descompunem mai întâi aceste teme și să analizăm poziția lui Culcer, care se centrează pe două mari aspecte: suveranitatea României în acea perioadă și discriminarea față de ceilalți cetățeni români care au suferit în aceleași localități.
1. Suveranitatea României și rolul Germaniei în Războiul al II-le Mondial
Într-adevăr, România în perioada 1940-1945 nu a fost un stat ocupat de Germania, deși a fost un aliat al Reichului Nazist. Statul român a fost un participant activ în război, inclusiv în campania împotriva Uniunii Sovietice, dar deciziile politice și militare nu erau luate exclusiv sub influența germană. România avea un regim autoritar în acea perioadă, sub conducerea lui Ion Antonescu, și se afla sub influența unui sistem politic naționalist. Cu toate acestea, din punct de vedere juridic și istoric, este important să subliniem că guvernul român a fost responsabil pentru anumite politici discriminatorii, motivate prin condițiile speciale ale istoriei României și ale perioadei războiului, și pentru tratamentele aplicate evreilor, care au inclus deportări, colonizări forțate și discriminare. Dar nu au existat lagăre de exterminare pe teritoriul României în perioada respectivă și nici ghetouri ca atare.
Germania a avut o influență semnificativă asupra regimului Antonescu, dar nu poate fi considerată direct responsabilă pentru toate evenimentele care au avut loc în România în această perioadă, mai ales pentru măsurile specifice adoptate în anumite regiuni. Astfel, este corect ceea ce subliniază Culcer: Germania nu ar trebui să își asume o responsabilitate directă pentru suferințele cetățenilor români, indiferent de etnia lor, mai ales în contexte unde nu existau lagăre de exterminare sau muncă forțată organiztă de autorități germane.
2. Discriminarea în acordarea despăgubirilor
Dan Culcer evidențiază o problemă importantă de discriminare etnică legată de acordarea de despăgubiri financiare doar evreilor care au suferit în timpul războiului în anumite localități din România. Într-adevăr, dacă Germania recunoaște și își asumă o formă de responsabilitate pentru suferințele evreilor din aceste localități, această decizie nu poate ignora faptul că alte grupuri etnice de cetățeni ai României, care au trăit în aceleași zone și au trecut prin aceleași vicisitudini ale războiului, nu beneficiază de aceleași despăgubiri, chiar dacă și ei au suferit în mod direct din cauza conflictului.
3. Munca obștească ca obligație transetnică
Dan Culcer formulează o altă observațiet validă: munca obștească, care era o obligație transetnică în acea perioadă, și faptul că toți cetățenii din zonele afectate de război, indiferent de etnie, au fost implicați în această muncă, adesea sub condiții foarte grele. Acesta este un punct central al argumentației, pentru că, din perspectiva lui Culcer, nu poate exista o discriminare între cetățeni pe baza apartenenței lor etnice, în condițiile în care suferința a fost colectivă și impusă de contextul războiului. În acest sens, a face diferențe între evrei și ceilalți cetățeni ai acelor localități este considerată o injustiție, având în vedere că nu existau motive obiective pentru care evreii ar fi trebuit considerați singurii îndreptățiți să primească despăgubiri, în vreme ce alți cetățeni din aceleași localități au suferit efectele traumatice similare.
4. Implicarea statului român în suferințele evreilor
Deși nu a existat un lagăr de exterminare în România în perioada respectivă, guvernul român a fost responsabil pentru dezvoltarea unor politici discriminatorii, iar mulți evrei din România au suferit efectele acesteia în perioada regimului dictatorial al lui Antonescu. În acest context, este totuși important de menționat că, deși Germania a fost un aliat al României, discriminările la care au fost expuși evrei români nu pot fi reduse doar la impactul războiului dus de germani. Așadar, evreii din România nu trebuie considerați în mod exclusiv victime ale politicei germane, având în vedere și responsabilitatea autorităților române.
5. Problema legată de statutul de victimă selectivă
Dacă Germania a decis să ofere despăgubiri doar anumitor evrei din România, care au trăit în aceste localități, întrebarea legitimă ridicată de Culcer este de ce nu s-au acordat aceste despăgubiri și altor cetățeni care au avut de suferit în aceleași condiții de război. Într-o asemenea situație, se poate vorbi de o formă de discriminare instituțională care, în mod paradoxal, ignoră suferințele celorlalte grupuri etnice care au trăit în aceleași zone și au fost afectate în mod similar de vicisitudinile războiului. A acorda despăgubiri doar unei anumite etnii transmite un mesaj de discriminare etnică a suferinței și poate conduce la desemnarea statutului de victimă în funcție de etnie, ceea ce nu reflectă corect realitatea istorică.
Concluzie
Opinia lui Culcer în Cotidianul ridică o problemă legitimă și interesantă legată de discriminarea etnică în acordarea de despăgubiri pentru suferințele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Pe de o parte, România a fost un stat suveran și nu poate fi ignorat faptul că autoritățile române au avut un rol important în ceea ce privește tratamentele aplicate evreilor în perioada respectivă, iar Germania nu poate fi considerată responsabilă pentru toate aceste aspecte. Pe de altă parte, oferirea de despăgubiri doar unei anumite etnii, excluzând alte grupuri de cetățeni care au trăit aceleași vicisitudini, poate fi văzută ca o formă de discriminare și poate submina solidaritatea între cetățeni.
Această discuție este importantă, deoarece afirmă că demersul Germaniei pune sub semnul întrebării principiul egalității în fața suferinței și al dreptului la despăgubiri pentru toți cetățenii care au fost afectați de război, indiferent de apartenența lor etnică.
În aceeași ordine de idei, se pune întrebarea :
În ce măsură cetățenii actuali ai României, indiferent de etnie, pot fi obligați legal să participe material, ca din impozitele lor să fie despăgubiți cetățeni evrei ai României actuale sau cetățeni evrei ai statului Israel, pe motiv că ei sau părinții lor au traversat anumite suferințe, grave sau mai puțin grave. Sunt aceste despăgubiri, transferate de la o generație la alta, legale moral, social sau juridic?
Problema este complexă și implică o serie de aspecte legale, morale și sociale, în legătură cu despăgubirile pentru suferințele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar și cu modul în care financiarizarea acestor despăgubiri este transferată generațiilor următoare de contribuabili.
1. Fundamente legale ale despăgubirilor
Din punct de vedere juridic, România a semnat diverse tratate internaționale care reglementează despăgubirile pentru suferințele provocate de regimurile totalitare și de al Doilea Război Mondial. Printre cele mai importante documente se numără:
• Acordurile de despăgubire între Germania și statul Israel (în principal Acordul din 1952 cunoscut sub numele de German Reparations Agreement) care au condus la acordarea de compensații către evreii care au suferit în timpul războiului.
• Acorduri bilaterale și inițiative interne, cum ar fi cele privind despăgubirile pentru victimele regimului comunist din România, deși acestea se concentrează mai mult pe victimele regimului totalitar din perioada postbelică și nu direct pe victimele Holocaustului.
În ceea ce privește despăgubirile plătite cetățenilor români sau cetățenilor din alte țări pentru suferințele din timpul războiului, statele nu sunt obligate să se implice direct în compensarea unui grup etnic sau altuia din propriul teritoriu, cu excepția cazului în care există acorduri internaționale specifice sau obligații internaționale asumate de acel stat.
România a primit compensații din partea Germaniei pentru anumite categorii de victime ale regimului Antonescu, dar în majoritatea cazurilor, plățile nu sunt transferabile din generație în generație în mod direct din impozitele cetățenilor români.
2. Responsabilitatea Statului român
Din punct de vedere moral și social, în multe cazuri, este greu de argumentat că cetățenii actuali ai României, indiferent de etnia lor, ar trebui să suporte responsabilitatea financiară pentru suferințele unor cetățeni ai României, de acum aproape 80 de ani. Statul român, la fel ca și alte state care au fost implicate în al Doilea Război Mondial, nu poate fi responsabil continuu pentru acțiunile unui regim care a fost înlăturat și care a încetat să mai existe. Este un principiu recunoscut în dreptul internațional că responsabilitatea unui stat nu se poate transfera perpetuu asupra generațiilor viitoare,
3. Despagubirile transmise între generații
În ceea ce privește despăgubirile transmise de la o generație la alta, este important de menționat că, în general, despăgubirile nu sunt transferabile între generații, exceptând cazurile în care legislația specifică prevede acest lucru. De exemplu, unii copii ai victimelor pot beneficia de despăgubiri dacă părinții lor nu au apucat să le primească sau nu au avut dreptul să le solicite în perioada în care au fost stabilite acele programe de despăgubire. În schimb, nu există norme internationale sau legale care să oblige noile generații să participe material la despăgubirea victimelor Holocaustului, mai ales dacă ele nu au o legătură directă cu acele suferințe.
Un alt aspect important este că responsabilitatea statului pentru actele regimului comunist sau nazist nu poate fi transferată din generație în generație. În acest sens, nu este legal sau moral să se considere că cetățenii României de astăzi, care nu au nicio vină pentru regimul Antonescu sau pentru evenimentele din perioada războiului, ar trebui să plătească pentru despăgubiri acordate celor care au suferit în acea perioadă sau urmașilor acestora, dintre care unii nici nu s-au născut în România.
4. Precedente și exemple internaționale
Există anumite exemple internaționale în care statele au oferit despăgubiri urmașilor victimelor, dar aceste despăgubiri au fost adesea limitate și nu au fost transferate direct generațiilor următoare. În cazul Germaniei, de exemplu, despăgubirile au fost acordate de-a lungul decadelor, dar ele nu au fost transmise automat urmașilor. Există și programe internaționale care au ajutat la restituirea proprietăților sau au oferit alte forme de compensație, dar acest proces a fost legat mai degrabă de recunoașterea suferințelor directe și nu de o responsabilitate perpetuă a generațiilor ulterioare.
5. Discriminare și echitate
Într-o societate democratică, se pune întrebarea dacă este echitabil ca cetățenii unei țări să fie obligați să participe material la despăgubirile acodate unor grupuri etnice. Din punct de vedere moral și social, există riscul ca o astfel de politică să creeze discriminări între cetățeni și să conducă la inegalități. Ar trebui să fie un principiu universal că despăgubirile se aplică într-o manieră echitabilă și că nu este corect să fie «discriminată pozitiv», adică privilegiată, o anumită categorie de cetățeni în funcție de etnia sau trecutul lor istoric.
În concluzie, este nejustificat și inechitabil să se impună cetățenilor actuali ai României, indiferent de etnie, responsabilitatea financiară pentru suferințele unor persoane din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Aceasta încălca principiile de justiție socială, egalitate și responsabilitate individuală, iar o asemenea politică ar putea crea discriminări grave și insuportabile în societate, cu efecte conflictuale de lungă durată. Despăgubirile trebuie să fie reglementate într-un cadru clar și specific, având în vedere responsabilitatea statului și acordurile internaționale, nu transferând perpetuu această responsabilitate asupra unor noi generații.
Legislația omenească prevede termene de prescripție în toate domeniile faptelor omenești, prin care o lege ar fi încălcată de o persoană. Iar acordarea de despăgubiri nu face parte din prerogativele derivate din existența unor crime contra umanității, acelea judecate și dovedite, cu responsabilități individuale și nu colective. Nu Hitler, Himmler sau Goebels, declarați responsabili penal și pedepsiți, într-o acțiune de justiție de excepție, au plătit, din averea personală, despăgubiri pentru suferințele deportaților de toate etniile din lagărele de muncă gestionate de statul german. Au plătit și plătesc generații de germani întru nimic implicați în acel trect. Dar asta este o rezolvare juridică asumată, specifică Germaniei.
România nu are nici o obligație să imite și să aplice astfel de decizii. Iar, dacă, astfel de hotârâri au fost aplicate de guvernele României de după 1990, fără acordul cetățenilor României, fără acordul explicit al poporului român, ca plătitor solidar, ele trebuie anulate imediat.
Victor Someșan
Exemplu de comunicare publică pe tema dată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu