Descriere
Scrisoarea judecătorului Savin Furnică, martor ocular la evacuarea orașului Tighina în urma raptului teritorial sovietic din vara anului 1940.
Martor ocular la ziua în care trupele sovietice au intrat în Basarabia în urma raptului teritorial din vara anului 1940, judecătorul Savin Furnică îi relatează fratelui său, George, ce a văzut petrecându-se în orașul Tighina, din care abia a reușit să fugă. Ambii sunt fii ai preotului militar Nicolae Furnică, mort cu arma în mână în bătălia de la Turtucaia în anul 1916.
„8 Iulie 1940 Căl[ărași]
Dragă George,
(…)
Iată ce să-ți spun, am scăpat teafăr de la ruși, dar mai ales din mâinile jidanilor. Aceste jivine de jidani, să știi că s’au purtat mizerabil cu noi. S’au dedat la tot felul de jafuri și crime asupra creștinilor cari le-au căzut în mâini. A fost un interval de timp – asta la Tighina, nu știu cum s’o fi întâmplat în alte orașe – în care timp am fost cu totul la discreția jidanilor. Anume dela ora 11 a.m. – Vineri, 28 Iunie – de când a plecat din oraș autoritatea noastră militară, până la ora 4.30 după masă când orașul a fost ocupat în întregime de armata roșie, în acest interval de timp nu a mai existat suveranitatea vre’unui stat în oraș și ca atare fiecare era de capul lui, putând face orice fără vre’o teamă de răspundere. Din partea alor noștri (în cap cu colonelul regimentului, cdantul garnizoanei) s’a comis greșeala că armata a fost prima care a plecat, iar pe noi civilii și autoritățile civile ne-a lăsat în plata Domnului. Și n.b.; militarii nu au plecat sub comandă, ci care cum au putut! Și cu ce au putut! Regretabil.
Iar jidanii s’au dedat imediat la crime și răsbunări.
În ceea ce mă privește, puteam să am nefericirea să rămân acolo, viu sau mort, datorându-se totul unui calm și încrederi mult imprudente. Știam de cu seară, de Joi seara dela ora 11 – despre existența ultimatumului, și totuși a doua zi Vineri, am plecat dimineața la 6, în județ, la o cercetare locală. După felul cum fusese redată știrea la radio, credeam că va fi o chestie ce va dura încă 2-3 zile cel puțin. Noroc că bagajele mi le-am făcut tot în acea seară, fiindcă dealtfel eu mă pregăteam să plec tot Vineri, fiind concentrat. Când m’am întors la Tighina, la ora 12.25 la prânz, toți sau aproape toți refugiații erau deja în gară, armata era de mult plecată. M’am dus totuși degrabă la Judecătorie, am umplut o ladă cu arhiva ce trebuia să iau conform ordinului de evacuare, – adică numai unele registre, valori etc. și am avut încă imprudența curagioasă să mai mă duc și la masă. Era ora 2 când am intrat la restaurant. Mi-a dat să mânânc, după expresia unui chelner „sovietul chelnerilor Butnaru”, căci patronul plecase deja de cu noapte. Ieșind dela masă, am cutezat să mai înaintez înspre centru, ca să-mi caut o căruță sau trăsură. Era o speranță absurdă, dar care totuși nu a fost searbădă. În acest moment, era ceasul vre’o 3 fără un sfert, orașul era împărțit în 3: partea dinspre Nistru ocupat de armata rusă (aceștia trecuseră podul la ora 2), centrul orașului ocupat de jidani și tâlhari, iar gara de către români refugiați. Și eu mergeam prin centru, dela Butnaru mai înspre centru spre Nistru, după o trăsură, umblând încet exprimând calm și par’că hotărârea de a rămâne în Tighina. Jidanii ieșiseră toți, în haine de sărbătoare, cu flori, cu copii, în râsete și bucurie, așteptau pe ambele trotoare armata roșie. Pe mine m’au batjocorit câteva grupuri de jidani, m’au înjurat, râdeau de mine, ba încă o babă a și scuipat înspre mine. Am mers așa două cvartale. La al doilea colț, m’am întâlnit cu un avocat jidan, înconjurat de vre’o 8 haldăi, cu care am intrat în vorbă. Între altele îmi spune că nu voi mai putea găsi căruță, căci cele ce au mai rămas le-a sechestrat ei și apoi, bătându-mă pe umăr îmi spune că a sosit ceasul să regulăm scioturile (socotelile). Mare noroc am avut că în acest moment chiar, trecea o căruță cu un moș bătrân jidan, în care am sburat ca o vrabie, și luându-i moșului hățurile și biciul, am pornit în galop înspre casă și gară. Am sosit în gară încă la timp, cât ca să prind ultimul tren. Ba încă am oprit și la Judecătorie de am luat lada. Când trenul nostru pleca, pe palatul Prefecturii era deja steag roșu (Prefectura este pe aceeași stradă cu Tribunalul). Am plecat și cu peripeții încă și pe drum, am reușit în sfârșit să trecem Prutul. Adică pe drum nu am mai avut de-a face cu jidanii, dar am călătorit greu, în vagoane de marfă, vai de lume (…)”
Broșură. Campania antiexantematică din Basarabia (organizare, funcționare, metode de deparazitare etc.) de dr. Constantin Cinski, 1934, Tipografia Școalei de ofițeri de infanterie „Principele Carol”, Sibiu.
Basarabia, încă de pe vremea țarismului, avea focare de tifos exantematic, pe care autoritățile românești, direct sau prin Crucea Roșie, au luat măsuri susținute să le țină sub control., chiar și în condițiile războiului. Totuși ele s-a activat făcând victime atât înrțndurile militarilor cât și în acelea ale civililor localnici sau colonizați.
DIPLOMATUL Nicolae Titulescu a fost adeptul unui sistem de securitate colectivă, pe care a încercat să-l construiască și în interesul României. Astfel, ca ministru de externe, a aprobat instalarea unui consulat sovietic la Tighina. A fost desigur acuzat de slăbiciune față de Rusia Sovietică. Dar s-a apărat în Parlament cu inteligență, arătând că prezența unui consulat sovietic la Tighina este de fapt o recunoaștere a apartenenței acelui teritoriu la România, întrucât nu se instalează un consulat al unui stat decât pe teritoriul altui stat, nu în interiorul propriului stat.
Am aflat azi că există un Consulat al Ungariei la Miercurea Ciuc, România
La fel, deci, prezența unui consulat al Ungariei la Miercurea Ciuc, nu trebuie citită, deși poate fi interpretată ca o slăbiciune a Statului român, care ar recunoaște astfel o relație privilegiată între Ungaria și așa-zisa Secuime, ci ca o confirmare, de către Ungaria, că teritoriul respectiv aparține unui stat străin, România, unde Ungaria este reprezentată prin consulatul respectiv.
Probleme este totuși mai complicată, dacă ne amintim că mulți dintre cetățenii României care se declară maghiari, chiar dacă mulși de fapt sunt secui, adică altă etnie decât cea maghiară, beneficiază de o dublă cetățenie, sunt în situația cam crăcănată, adică a curului în două luntri, implicând gingașe și nerezolvate probleme de loialitate.
Să ne imaginăm că un maghiar sau un secui cetățeni ai României, cu dublă cetățenie, ar face spionaj în favoarea Ungariei, pe teritoriul României, Prins, cum va fi el tratat, ca spion sau ca trădător? Va putea respectivul să fie protejat ca spion al Ungariei și transferat în cadrul unui eventual schimb, contra unui spion român prins de autoritățile ungare, sau va fi condamnat la pedepse grele ca trădător de patrie. Care Patrie??
Dan Culcer
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu